sâmbătă, 27 august 2022

 2. /28 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători


DECESE

  • 388 - A murit Magnus Maximus, împărat roman (n. 335) Magnus Maximus (cca. 335 – 28 august 388), de asemenea, cunoscut și ca Maximianus și Macsen Wledig în Țara Galilor, a fost un uzurpator hispano-roman al Imperiului Roman de Apus din 383 până la moartea sa, în 388, din ordinul împăratului Teodosie I. înfrângerea sa a marcat sfârșitul activității imperiale reale în nordul Galiei și în Marea Britanie.
  • 430: Augustin de Hipona numit și Augustinus de Thagaste, Augustin sau Aurelius Augustinus (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși[1], n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia, azi Souk Ahras, în Algeria - d. 28 august 430, Hippo Regius, Numidien, azi Annaba, Algeria) a fost un Învățător al Bisericii (doctores ecclesiae) numid. A fost un episcop, filozof, teolog. Pe lângă Hieronymus, Ambrozie din Milano și Papa Grigore cel Mare, a fost unul dintre cei patru părinți ai bisericii latine ai Antichității târzii și un important filosof aflat în pragul dintre Antichitate și Evul Mediu timpuriu.

    În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine.  Sfântul Augustin (numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său) este unul din Cei patru Părinți ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au modificat substanțial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală.

    În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de „Hortensius al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.

    Teologia sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian.

    Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică. În opera sa târzie, "Despre cetatea lui Dumnezeu" (De Civitate Dei) apreciază istoria omenirii ca pe o evoluție a cetății terestre, a oamenilor („civitas terrena”), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu („Civitas Dei”). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu, adică Bisericii.  Sf. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân, iar mama sa, (Sfânta Monica), era o practicantă exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, era creștină. A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață carnală și a avut un fiu din flori. Înainte de a se creștina, a fost adeptul mai multor culte și orientări filozofice, în special maniheismul și a tratat problema diviziunii clare între bine și rău, fiind preocupat de problema originii răului.

    În anii 373 - 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la iubirea înțelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viața, luând o turnură decisivă: Sf. Augustin va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie.

    Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulțumi. Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale.

    Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.

    Retras în grădină pe domeniul Cassiciacum, spre o „dramatică examinare a adâncurilor ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și citește!”). Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.

    În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius,, iar în 395 episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale. În acel moment Imperiul Roman era deja supraextins și muribund, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin. Marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 493 de ostrogoți), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru secole, până la renașterea carolingiană.  

    Cea mai veche reprezentare a Sf. Augustin păstrată până în zilele noastre, Bazilica din Lateran (sec. al VI-lea)

Augustin este unul din cei mai influenți gânditori, poate cel mai influent dintre toți, mai ales dacă ținem seama de faptul că inclusiv platonismul a influențat gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes.

Înlocuiește concepția timpului ciclic cu aceea a timpului istoric, linear; istoria este „tămăduitoare” în sensul de drum către bine. Învățătura autentică este posibilă numai prin iluminare.

Omul se poate îndoi de multe dar nu și de certitudinea existenței sale (premerge raționalismul cartezian)

Oamenii sunt împărțiți în două categorii : damnați și aleși; avem răspunderea de a recunoaște drumul dat de Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeași substanță cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credința precede înțelegerea, cunoașterea. Virtuților preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune – Augustin le adaugă virtuțile creștine: credință, speranță, iubire; acestea au fost completate cu “virtuți umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilința.

DE CIVITATE DEI și crearea istoriei S-au scris de-a lungul timpului multe despre Sf.Augustin și lucrarea sa „De Civitate Dei” - operă fără de care nu va putea fi niciodată înțeleasă istoria Evului Mediu Occidental Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al bisericii sau un mare istoric, Sf. Augustin este considerat de alții ca fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puțin nu în înțelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui „De civitate Dei” nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin construiește tipare psihice și o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generații. „De Civitate Dei” este opera care va penetra în subconștientul celor care vor aparține Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conștient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios și politic totodată. Opera Sf. Augustin a dăruit viață, coeziune și mai ales vocație istorică Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reușită între civilizația latină, vitalitatea germanică și mărturisirea creștină. De la papă și până la ultimul țăran habotnic, catolicii vor fi marcați de crezul istoric al Sf. Augustin și vor sili istoria medievală să se încadreze în cadrele și tiparele stabilite de acesta.

În perioada clasică a Imperiului Roman, partea occidentală a acestuia și, în special Roma, are o preponderență autoritară pe toate planurile. Această stare de lucruri se modifică odată cu mutarea capitalei la Constantinopol. Secolul al IV-lea d.Chr aduce sfârșitul lumii antice și triumful noii religii, cea creștină, ce este adoptată acum ca fiind religie oficială în stat. Tot în această perioadă, datorită presiunii popoarelor barbare, a germanicilor mai ales, precum și a războaielor civile, apare o criză deosebită ce duce la ruperea unității politice și economice a Imperiului. Acesta se rupe în două: Orientul și Occidentul- lumi ce mai păstrează încă elemente comune. O vreme, echilibrul dintre cele două lumi va fi păstrat, dând o aparentă senzație de unitate a lumii romane. În timp însă, cele două entități politice romane vor avea evoluții culturale, lingvistice și religioase diferite. Eșuarea încercărilor de a restabili ordinea și unitatea Imperiului vor dovedi clar acest lucru. Mai mult decât atât, echilibrul este rupt definitiv, de data asta în favoarea Orientului grecofon. Pentru prima oară în istoria lumii romane Răsăritul se impune. După dispariția în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al istoriei europene părăsește Occidentul prăbușit economic și politic pentru a se stabili la Constantinopol. Aici, creștinismul în forma sa ortodoxă (lb. gr.-dreapta credință), va deveni o superbă expresie a mărturisirii credinței în Christos. La adăpostul armatelor imperiale bizantine, biserica creștin-ortodoxă va făuri și va dărui lumii creștine o bogăție spirituală mistică ce-i este specifică. Dar, îndreptându-și întreaga energie spre dumnezeire și manifestându-se sub mantia protectoare a symphoniei (colaborarea armonioasă cu statul dar și subordonarea față de acesta ), biserica bizantină se va auto-izola de lumea de dincolo de frontierele ortodoxiei și se va desprinde de caracterul dinamic și profan, pământesc și material al istoriei. Ortodoxia rămâne astfel izolată pe un plan spiritual care îi este propriu, lăsând astfel bisericii romano-catolice loc de manifestare pe un alt plan care nu este însă neapărat profan, dar care este mai ales material și dinamic.

În Occident, procesul de afirmare a religiei creștine, în forma sa catolică (lb. gr. – universal în sensul de în toate locurile și în toate timpurile, biserica trebuind să-i cuprindă pe toți creștinii) a avut o altă evoluție. Într-o lume aruncată în dezordine și haos politico-social de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-și regăsească echilibrul și totodată să integreze într-o nouă sinteză valorile romane și creștine cu cele germanice, proces complex desfășurat de-a lungul secolelor V-VIII, ei bine, în această nouă civilizație ce este pe cale să apară, religia creștină și Biserica însumează toate energiile viabile. Ele devin singurele realități stabile. De acum înainte, creștinismul înseamnă viață și viitor iar istoria Evului mediu nu poate fi concepută fără istoria Bisericii creștine din această parte a Europei. Spiritul creștin (viitor catolic) devine esența acestei noi lumi. Silită de istorie să devină elementul stabil al identității acestei noi civilizații, biserica romană regăsește în interiorul său caracterul dinamic, vocația creatoare îndreptată spre viitor, specifică creștinismului. Căci, dacă ortodoxie înseamnă har divin și mărturisire, geniul catolic este expresia sublimă a forței creștinismului de creare a unei noi lumi. Toate acestea, biserica romană le datorează Sf Augustin și operei sale.

Viziunea Sfântului Augustin (detaliu), pictură de Vittore Carpaccio, Scuola di San Giorgio degli Schiavoni, Veneția

„De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză în care Apusul era descumpănit în fața invaziei și jefuirii cumplite a Romei de către vizigoții lui Alaric în 410. Concepută inițial ca o scriere polemică față de acuzațiile aduse creștinilor de către păgâni, „De Civitate Dei” a devenit un răspuns providențial și genial al bisericii creștine occidentale la provocările viitorului iar idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru zidirea unei noi civilizații.

Sf. Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit dogmei creștine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza biblică) și se termină în momentul Judecății de Apoi.. Datorită păcatului originar, în urma alungării din Rai, întreaga creație divină se scindează în două entități spirituale. Astfel au apărut cele două cetăți: una este cea a spiritelor rele și malefice, Cetatea Satanei, a doua cetate fiind guvernată de legile divine. Este Cetatea lui Dumnezeu în care nu există decât iubire și dăruire pentru celălalt, o cetate sfântă ai cărei locuitori sunt într-o luptă permanentă și totală cu slujitorii Diavolului, război ce va dura până la venirea lui Christos pe pământ, până la Judecata de Apoi - moment ce marchează sfârșitul axei temporale a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăți sfinte, al luptătorilor lui Christos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creștinii occidentali, declarați de către Biserică ca fiind soldații lui Chrisos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică și spirituală în lumea reală, temporală, politică. „De Civitate Dei” nu este numai prima interpretare filosofică creștină a istoriei, ea este totodată un document oficial ce stabilește Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.

Datorită Sf. Augustin, istoria, timpul și spațiul devin câmpul de luptă dintre cele două cetăți iar Biserica apuseană își asumă rolul dinamic de a organiza și conduce războinicii creștini în lupta lor împotriva slujitorilor satanei, dușmani ai Bisericii și deci ai Dumnezeului creștin.

Transformând idealul spiritual augustinian într-un obiectiv terestru concret, Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar și temporal totodată- papa, considerat „locum tenens Christi”- locțiitorul lui Cristos pe pământ (cf. Matei16), o instituție cu o ierarhie strictă, cu vasali fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu și de a aplica forța oriunde și oricând împotriva dușmanilor săi considerați dușmanii lui Cristos și copiii Satanei, iar această transformare este legitimată prin obiectivul zămislirii Cetății lui Dumnezeu. Creștinii occidentali sunt declarați de Biserică o armată ce este convinsă că poate folosi orice mijloace pentru distrugerea celor considerați de Biserică „slujitori ai Satanei”, fiecare catolic trebuie să capete credința că face parte din „Militia Christi”- armata lui Cristos, că de fiecare faptă a sa depinde nu numai propria-i mântuire dar mai ales depinde soarta „Cetății lui Dumnezeu”.

În fiecare comunitate, în fiecare burg sau sat, preotul este cel care organizează lumea din jurul său. Biserica devine cea mai înaltă clădire din așezare, de aici se guvernează comunitatea. Sacerdotul creștin protejează cetatea, sub îndrumarea lui se organizează noua lume occidentală. Istoria acestei lumi se împletește strâns cu cea a instituției ecleziastice. Biserica romană reușește să solidarizeze masele cu idealul ei augustinian care devine și al lor. Odată cu răspândirea creștinismului printre germanici, conflictele dintre aceștia și latini se estompează treptat și ia naștere o nouă formă de solidaritate umană, legată de sentimentul apartenenței comune la armata lui Christos. Identitatea lingvistică/culturală devine mult mai puțin importantă decât calitatea de fiu credincios al Bisericii romane.

Organizarea socială a societății apusene este subordonată aceluiași scop al edificării cetății lui Dumnezeu. Occidentalii sunt grupați în trei ordine: oratores-clericii, oamenii Bisericii, cei care se roagă lui Dumnezeu, bellatores-nobilii, cei care luptă cu dușmanii Bisericii pentru gloria lui Dumnezeu și laboratores- cei care muncesc pentru primele două stări. Biserica romană și lumea apuseană sunt nucleul viitoarei împărății divine pe pământ iar Sf Părinte de la Roma conduce această lume ca reprezentant al lui Cristos. Aceasta este prima mare victorie a Bisericii creștine apusene din istorie. Biserica are un ideal, un crez politic, are la dispoziție o armată supusă capabilă de orice pentru a zămisli „Cetatea lui Dumnezeu”. Biserica romană își asumă pe deplin caracterul catolic-universal.. Occidentul catolic începe treptat să se deschidă spre exterior și va începe din Cetatea Eternă, precum odinioară Imperiul Roman, cucerirea lumii. Dar acum primordială este îndeplinirea țelului spiritual augustinian-răspândirea mesajului creștin în întreaga lume ce urmează să fie condusă spiritual și temporal de Roma-capitala creștinătății, capitala Cetății lui Dumnezeu pe pământ.

Primii care vor adopta idealul augustinian vor fi călugării irlandezi. Din mănăstirile lor, acești primi soldați ai lui Cristos, misionari și civilizatori totodată vor porni din secolul al V-lea prima cruciadă spirituală a Bisericii romane: creștinarea și organizarea noilor popoare ale Europei apusene. Ei întemeiază noi mănăstiri, adevărate cetăți ale spiritului, unde vor zidi temeliile culturii occidentale. Mai mult decât atât, influența lor nu este numai spirituală ci și politică. Datorită lor și urmașilor lor, Imperiul Franc al lui Carol cel Mare nu va fi doar o încercare-surogat de reconstituire a Imperiului Roman ci prima mare acțiune temporală a spiritului catolic, prima încercare de ridicare pe pământ a „Cetății lui Dumnezeu”. Imperiul Carolingian este simbolul politic al noii lumi în care valorile romane și germanice se îmbină armonios cu cele creștine.

Nu putem ignora rolul major al Sf. Augustin în istoria medievală apuseană. Dacă l-am ignora, n-am putea înțelege încercările occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele, Inchiziția, spiritul creator al catolicului pentru care acțiunea, faptele au o importanță deosebită, spiritul lui de conquistador cu sabia într-o mână și Biblia în cealaltă, războinic și misionar totodată. N-am putea înțelege istoria evului mediu occidental catolic  

Sfântul Augustin și Sfânta Monica
Augustin considera sexualitatea imorală, atât prin emoțiile pe care o însoțesc, cât și datorită faptului că dragostea pentru divinitate trebuia să fie superioară față de cea erotică. Din acest motiv, femeia era considerată inferioară bărbatului și supusă acestuia.

Concepția lui a fost preluată și utilizată dogmatic pentru respingerea concepției aristotelice a lui Toma de Aquino. În vremea Reformei, a fost preluată în special concepția despre predestinare și istorie ca tămăduitoare.

A fost primul filozof care a luat în considerare istoria ca fiind necesară pentru educarea oamenilor și pentru lichidarea răului. 

  • 476: Flavius Orestes (d. 28 august 476) a fost un general și un politician roman care, pentru scurt timp, a condus Imperiul Roman de Apus (în 475 - 476).  Flavius Orestes a fost tatăl lui Romulus Augustulus. S-a născut ca aristocrat (patrician) în Pannonia Savia și a fost, probabil, cel puțin parțial, de origine germanică; a fost fiul lui Tatulus, care era păgân.

    În 475 preia controlul Ravennei și îl forțează pe Nepos să plece spre Dalmația. Cum Orestes nu putea deveni împărat, îl proclamă împărat pe fiul său de 12 ani, Romulus Augustulus, dar autoritatea împăratului se limita doar la sudul Galiei și în Italia. Este ucis de Odoacru pe 28 august 476, în momentul când acesta a cucerit Ravenna și l-a deposedat pe Romulus, Odoacru declarându-se rege al Italiei.

  • 876: Ludovic Germanicul / Ludovic Germanul, cunoscut și ca Ludovic Bavarezul, (n. ca. 806 - d. 28 august 876, Frankfurt am Main) a fost fiul lui Ludovic cel Pios și rege al Bavariei din 817 și după Tratatul de la Verdun (843) rege al Franciei Răsăritene.  
    Reprezentare imaginară a împăratului Ludovic cel German (Kaiser Ludwig der Deutsche)

  • 1341 - A murit Leon al V-lea, regele regatului armean al Ciliciei sau al Micii Armenii; (n.13o9), un regat independent intre anii 1080-1375, fondat in sud-estul Anatoliei de catre refugiatii armeni, in urma invadarii de catre selgiucizi a Armeniei.

    foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

    foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

    A fost un bastion al crestinatatii orientale si un aliat pretios pentru cruciati , fiind in acelasi timp si un centru important al culturii nationale armene intr-o perioada in care Armenia insasi era sub ocopatie straina. Acest regat a disparut odata cu caderea capitalei Sis in mainile asediatorilor mameluci.

  • 1481: Afonso al V-lea (15 ianuarie 1432, Sintra – 28 august 1481), numit Africanul (portugheză o Africano), a fost al 12-lea rege al Portugaliei. Porecla lui se referă la cuceririle din Africa de Nord.  Afonso s-a născut la Sintra ca fiul ce mare al regelui Eduard al Portugaliei și a soției acestuia, Eleanor de Aragon. Afonso al V-lea avea numai șase ani când i-a succedat tatălui său în 1438.

    În timpul minoratului său, Alfonso V a fost plasat sub regența mamei sale. Atât ca străină cât și ca femeie, regina nu a fost o alegere populară pentru regență. Fără nici un aliat împotriva aristocrației portugheze în afară de Alfonso, Conte de Barcelos, fratele nelegitim al regelui Eduard, poziția reginei a fost de neconceput. În 1439 Adunarea regatului a decis înlocuirea reginei cu Infantele Pedro, Duce de Coimbra, unchiul micului rege.

    Principala lui politică s-a concentrat pe evitarea dezvoltării marilor case nobile și pe concentrarea puterii în persoana regelui. Țara a prosperat sub domnia lui dar nu în mod pașnic deoarece legile lui interfereau cu ambiția nobililor puternici. Contele de Barcelos, inamicul personal al Ducelui de Coimbra (în ciuda faptului că erau frați vitregi), a devenit în cele din urmă unchiul favorit al regelui și a început o luptă constantă pentru putere.

    În 1442, regele l-a numit pe Afonso primul Duce de Braganza. Cu acest titlu și cu domeniile sale, el a devenit cel mai puternic om din Portugalia și unul dintre cei mai bogați din Europa. Pentru a-și întări poziția de regent, Pedro și-a căsătorit fiica cea mare, Isabela de Coimbra, cu regele Alfonso în 1445.

    În 1448, când regele a devenit major și a preluat puterea, a anulat toate legile și edictele aprobate în timpul regenței. Situația a devenit instabilă și, anul următor, Afonso l-a declarat pe Pedro un rebel și l-a învins în Bătălia de la Alfarrobeira, unde unchiul (și socrul său) a fost ucis. După bătălie și pierderea unuia dintre cei mai remarcabili infanți ai Portugaliei, Ducele de Braganza a devenit de facto conducător al țării.  

    Afonso al V-lea
    AfonsoV-P.jpg
    Date personale
    Născut15 ianuarie 1432
    Palatul Sintra, Sintra, Portugalia
    Decedat (49 de ani)
    Lisabona, Portugalia
    Înmormântatmănăstirea Batalha[*] Modificați la Wikidata
    Cauza decesuluicauze naturale[*] (pestă) Modificați la Wikidata
    PărințiEduard al Portugaliei
    Eleanor de Aragon Modificați la Wikidata
    Frați și suroriInfante Ferdinand, Duke of Viseu[*]
    Catherine of Portugal[*]
    Ioana a Portugaliei
    Eleanor a Portugaliei Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuIsabela de Coimbra
    Ioana La Beltraneja
    CopiiIoan, Prinț al Portugaliei
    Ioana, Prințesă a Portugaliei
    Ioan al II-lea al Portugaliei
    CetățeniePortugueseFlag1385.svg Portugalia Modificați la Wikidata
    ReligieBiserica Catolică Modificați la Wikidata
    Ocupațierege[*] Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    Familie nobiliarăCasa de Aviz
    Rege al Portugaliei (prima dată)
    Domnie13 septembrie 1438– 11 noiembrie 1477 (39 ani, 59 zile)
    PredecesorEduard I
    SuccesorIoan II
    Rege al Portugaliei (a doua oară)
    Domnie15 noiembrie 1477– 28 august 1481 (3 ani, 286 zile)
    PredecesorIoan II
    SuccesorIoan II
    Rege al Galiției
    Domnie1475– 1479
    PredecesorIsabela I
    SuccesorIoana I
  • 1626: Isabela de Savoia (11 martie 1591 – 28 august 1626) a fost fiica lui Carol Emanuel I de Savoia (1562–1630) și a Infantei Catalina Micaela a Spaniei. Bunicii materni au fost regele Filip al II-lea al Spaniei și Elisabeta de Valois, iar bunicii paterni au fost Emanuel Filibert, Duce de Savoia și Margareta a Franței. Isabela a fost prin căsătorie Prințesă Moștenitoare de Modena însă a murit cu doi ani înainte ca soțul ei să acceadă la tronul Modenei.  

    COPII

  • 1645 – A decedat juristul, diplomatul si istoricul olandez Hugo Grotius ; ( n.1583).

    Hugo Grotius portretizat de Michiel Jansz. van Mierevelt – foto: ro.wikipedia.org

    Hugo Grotius (n. 10 aprilie 1583 – d. 28 august 1645) a fost un jurist, istoric şi diplomat olandez, specialist în drept internaţional. Este unul dintre fondatorii teoriei dreptului natural, în ale cărui lucrări şi-au regăsit expresie interesele burghezia aflată în ascensiune în acea perioadă. Promovând eliberarea dreptului de sub tutela teologiei, Grotius a susţinut faptul că dreptul nu se întemeiază pe voinţa vreunei divinităţi, ci pe natura omului şi pe principiile raţiunii. Împreună cu Francisco de Vitoria şi Alberico Gentili, a pus bazele dreptului internaţional, bazat pe acelaşi drept natural.

  • 1654: Axel Oxenstierna, om politic suedez (n. 1583)
  • 1680: Carol I Ludovic (germană Karl I. Ludwig; n. 22 decembrie 1617, Heidelberg - d. 28 august 1680, Edingen-Neckarhausen) a fost Prinț Palatin german în perioada 1649-1680. El a fost fiul prințului Frederic V și al prințesei Elisabeta de Boemia.  
    Tânăărul prinț Carol Ludovic cu bătrânul său profesor Volrad von Plesse, pictură de Jan Lievens, 1631.

    Carol s-a născut la Heidelberg ca al doilea fiu al Electorului Frederic al V-lea, "regele de o iarnă" al Boemiei și a soței acestuia, Prințesa Elisabeta.

    Familia s-a văzut obligată să se refugieze în Olanda, unde Carol Ludovic și-a petrecut copilaria. Mama lui, Elisabeta Stuart, numită „regina de-o iarnă”, fiindcă doar atât a domnit în Bohemia, era fiica regelui Iacob I al Angliei și sora lui Carol I al Angliei.

    După decesul fratelui său mai mare în 1629, și a tatălui său în 1632, Carol Ludovic a moștenit posesiunile tatălui său în Electoratul Palatin. Împreună cu fratele său mai mic, Prințul Rupert el a petrecut mare parte a anilor 1630 la curtea regelui Carol I al Angliei, unchiul lor pe linie maternă, sperând că Anglia va susține cauza lor. Tânărul Elector Palatin n-a avut parte de succes în acest sens și treptat s-a înstrăinat de rege, care se temea că nepotul său ar putea deveni un punct central pentru forțe de opoziție din Anglia.

    Într-adevăr, în criza care a dus la izbucnirea Războiului Civil englez, Carol Ludovic a avut o simpatie considerabilă pentru liderii parlamentari, în special pentru contele de Essex. Deși Carol Ludovic a fost implicat în stadii incipiente ale Războiului Civil de partea unchiului său, neavând încredere în simpatiile sale parlamentare, el s-a întors la mama lui, la Haga. Acolo el s-a distanțat de cauza regalistă în războiul civil, temându-se că regele Carol l-ar vinde în schimbul sprijinului spaniol.

    Portret al Electorului Carol Ludovic, de Johann Baptist de Ruell, 1676.

    În 1644, Carol Ludovic s-a întors în Anglia la invitația Parlamentului. Contemporanii (inclusiv regele Carol), și unii din generațiile următoare au crezut că motivul pentru care Carol Ludovia a acceptat vizita la Londra a fost speranța lui că Parlamentul îl va încorona rege în locul unchiului său. Aprobarea lui Carol Ludovic pentru partidului parlamentar a fost un motiv de dușmănie între unchi și nepot, iar atunci când regele captiv și-a mai întâlnit nepotul din nou, în 1647, bătrânul Carol l-a acuzat pe Prinț că a încercat să pescuiască tronul englez.

    Carol Ludovic era încă în Anglia în octombrie 1648 când Pacea de la Westphalia i-a restituit Palatinatul Inferior (Palatinatul Superior, spre marea sa dezamăgire a rămas sub Electoratul de Bavaria). El a rămas în Anglia suficient cât să vadă execuția unchiului său Carol I al Angliei, în ianuarie 1649, ceea ce a fost un șoc pentru el.

    După acest deznodământ nefericit, Carol Ludovic a revenit în fața Electoratului său, acum devastat, în toamna anului 1649. De-a lungul a mai mult de treizeci de ani ai domniei sale acolo, el a luptat cu un oarecare succes pentru a reconstrui spulberatul lui teritoriu. În politica externă a urmat un curs pro francez, căsătorind-o pe fiica sa Elizabeth Charlotte cu Monsieur, fratele regelui Ludovic al XIV-lea, în 1671. După restaurarea sa, relațiile cu rudele lui au continuat să se deterioreze - rudele sale britanice nu l-au iertat pentru poziția sa în Războiul Civil, în timp ce mama și frații lui au fost ofensați de parcimonia lui.

    Cel mai notabil aspect al domniei sale a fost probabil divorțul unilateral de soția sa, Charlotte de Hesse-Kassel, și căsătoria bigamă ulterioară cu Marie Luise von Degenfeld. A doua soție a primit titlul de Raugräfin (contesă a terenurilor nelocuite sau necultivate).  

    Carol I Ludovic, Elector Palatin
    Anthony van Dyck - Portrait of Prince Charles Louis, Elector Palatine - WGA07386.jpg
    Date personale
    Născut22 decembrie 1617
    Heidelberg
    Decedat (62 de ani)
    apropiere de Edingen
    ÎnmormântatChurch of the Holy Spirit[*] Modificați la Wikidata
    PărințiFrederic al V-lea, Elector Palatin[1]
    Elisabeta de Bohemia[1] Modificați la Wikidata
    Frați și suroriLouise Hollandine of the Palatinate[*]
    Sofia de Hanovra[1]
    Elisabeta de Boemia, prințesă palatină
    Henriette Marie of the Palatinate[*]
    Prințul Maurice von Simmern
    Prințul Rupert al Rinului
    Philip Frederick of the Palatinate[*]
    Frederic, Prinț Ereditar al Palatinatului
    Gustavus Adolphus of the Palatinate[*]
    Eduard, Conte Palatin de Simmern
    Charlotte of the Palatinate[*]
    Prince Rupert[*][1] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuCharlotte de Hesse-Kassel
    Marie Luise von Degenfeld
    Elisabeth Hollander von Bernau
    CopiiCarol al II-lea, Elector Palatin
    Elisabeth Charlotte, Ducesă de Orléans
    CetățenieFlag of Germany.svg Germania Modificați la Wikidata
    Ocupațiecolecționar de artă[*] Modificați la Wikidata
    Activitate
    Apartenență nobiliară
    Titluricount palatine[*]
    Familie nobiliarăCasa de Wittelsbach
  • 1705: Georg Wilhelm (26 ianuarie 1624 – 28 august 1705) a fost Duce de Brunswick-Lüneburg. A domnit întâi în principatul de Calenberg, o subdiviziune a ducatului, apoi asupra subdiviziunii de Lüneburg.
    Georg Wilhelm a fost tatăl Sofiei Dorothea de Celle, soția viitorului rege George I al Marii Britanii.  
    Portret al lui Georg Wilhelm de Pieter de Jode II

    Georg Wilhelm a fost al doilea fiu al lui Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg. A avut un frate mai mare, doi frați mai mici și câteva surori, printre care și regina Sophie Amalie a Danemarcei.

    În 1648, când fratele său mai mare Christian Ludwig a moștenit principatul de Lüneburg de la unchiul lor patern, el i-a dat principatul de Calenberg fratelui său mai mic, Georg Wilhelm. Când Christian Ludwig a murit fără moștenitori în 1665, Georg Wilhelm a moștenit Lüneburg. La rândul său a dat principatul de Calenberg următorului frate, Johann Frederic.

    În schimbul eliberării de obligația de a se căsători cu Prințesa Sofia de Hanovra, Georg Wilhelm a a cedat Lüneburg fratelui mai mic, Ernest Augustus, el stabilindu-se în micuțul ducat de Celle și a promis să nu se căsătorească pentru a nu periclita poziția de moștenitor a fratelui său. Ernest Augustus s-a căsătorit cu Sofia și a devenit Duce de Hanovra.

    Această renunțare i-a permis lui Georg Wilhelm să trăiască cu metresa sa Eleanor, contesă de Wilhelmsburg. În 1666 s-a născut singurul lor copil, Sophia Dorothea.

    În 1676, a devenit destul de clar că dintre cei patru frați, numai mezinul Ernest Augustus a produs moștenitori masculini și că întregul ducat de Luneburg va fi unit sub fiul cel mare al lui Ernest, George Louis. Prin urmare, Georg Wilhelm a dorit ca nepotul său George Louis să se căsătorească cu fiica sa, Sophia Dorothea. Spre supărarea sa, nepotul și părinții acestuia au refuzat, pe motiv de rang social. În 1676, dorind să îmbunătățească statutul metresei și a fiicei sale, în ciuda promisiunii făcute, Georg Wilhelm și-a legitimizat fiica și s-a căsătorit cu Eleanor. Acest lucru a alarmat rudele sale, dacă Georg Wilhelm urma să aibă un fiu, urma o criză serioasă de succesiune. În 1682 părinții lui George Louis au fost de acord cu căsătoria pentru a evita incertitudinile și disputele.

    Căsătoria tinerilor a avut loc în 1682 și în anul următor s-a născut un fiu. În 1714, George Louis va urca pe tronul Marii Britanii sub numele de regele George I. Deci toți monarhii Marii Britanii începând cu George al II-lea sunt descendenții lui Georg Wilhelm.

    În 1689, Julius Franz, Duce de Saxa-Lauenburg a murit fără să aibă moștenitori pe linie masculină, el avea doar două fiice: Anna și Maria. În ducat acționa Legea Salică însă ducele a decis s-o nominalizeze pe fiica cea mare moștenitoare și să proclame legile care ar fi permis și succesiunea ducatului pe linie feminină. Această inovație nu a fost acceptată de membrii seniori ai dinastiei, care erau ceilalți potențiali succesori.

    Georg Wilhelm era cel mai în vârstă dintre pretendenții la conducerea ducatului. La scurt timp după moartea ducelui Julius Franz, Georg Wilhelm a invadat ducatul cu trupele sale și l-a ocupat.  

    Georg Wilhelm
    Georg-Wilhelm.jpg
    Date personale
    Născut26 ianuarie 1624
    Herzberg am Harz
    Decedat (81 de ani)
    Wienhausen
    ÎnmormântatStadtkirche St. Marien[*] Modificați la Wikidata
    PărințiGeorg
    Anne Eleonore of Hesse-Darmstadt[*] Modificați la Wikidata
    Frați și suroriSophie Amalie de Brunswick-Lüneburg
    Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg
    Ernest Augustus, Elector de Braunschweig-Lüneburg
    Christian Louis, Duke of Brunswick-Lüneburg[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuEleonore d'Esmier d'Olbreuse
    CopiiSophia Dorothea de Celle
    CetățenieFlag of Germany.svg Germania Modificați la Wikidata
    Religieluteranism Modificați la Wikidata
    Ocupațiearistocrat[*] Modificați la Wikidata
    Apartenență nobiliară
    Titluriduce
    Familie nobiliarăCasa de Hanovra
    Duce de Brunswick-Lüneburg
    Domnie1665–1705

  • 1757 - A murit David Hartley, filosof englez;(n. 1705).

    David Hartley (8 August 1705 – 28 August 1757) was an English philosopher and founder of the Associationist school of psychology – foto: en.wikipedia.org

  • 1839: William 'Strata' Smith (23 martie 1769 – 28 august 1839) a fost un geolog englez, apreciat pentru că a creat prima hartă geologică națională. Este cunoscut ca „Părintele Geologiei Engleze”.  
    William Smith
    William Smith (geologist).jpg
    William Smith
    Date personale
    Născut23 martie 1769
    Churchill, Oxfordshire
    Decedat (70 de ani)
    Northampton, Regatul Unit Modificați la Wikidata
    Naționalitateenglez
    CetățenieFlag of the United Kingdom.svg Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei Modificați la Wikidata
    Ocupațiepaleontolog[*]
    inginer constructor[*]
    geolog
    inginer Modificați la Wikidata
    Activitate
    Domeniugeologie
    PremiiWollaston Medal (1831)

    Faimoasa hartă geologică a lui Smith din 1815.
Alexandru Munteanu
Alexandru Munteanu 1928.jpg
Date personale
Născut1871[1]
Lipova[1]
Decedat (58 de ani) [1][2]
Oradea[1]
Căsătorit cuElena, n. Călniceanu[1]
CopiiAlexandrina, Tiberiu[1]
NaționalitateRomânia română
Cetățenie Austro-Ungaria Austro-Ungaria
 România
Religieortodoxă[1]
Ocupațiepreot[1]
Activitate
Alma materUniversitatea din București[1]
Ani de activitate1897–1929[1]
Cunoscut pentruActivitate naționalistă politică și culturală
Partid politicPNR
PremiiOrder of the Star of Romania - Ribbon bar.svg Steaua României, Ofițer,[1]

Romanian Kruunuritarikunnan komentajamerkki.png Coroana României, Comandor,[1]
ROU National Medal for Merit.png Bene Merenti, cl. I.,[1]

Ribbon Medalia Rasplata Muncii pentr Biserica.png Răsplata Muncii pentru biserică

SĂRBĂTORI

  • în calendarul ortodox: Cuv. Moise Etiopianul; Dreptul Iezechia; Duminica a 11 -a după Rusalii -  Pilda datornicului nemilostiv
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...