2.  /8 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători

Decese

Bună ziua, prieteni!

Îmi vine foarte greu să scriu câte ceva astăzi, când, după 33 ani de la despărțirea pentru totdeauna de tata încă am ochii înlăcrimați! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

·         869: A murit  Lothar al II-lea (n.835), rege al francilor pe un teritoriu care se intindea între Scheldt și Rin și inclusiv o mare parte din  Austrasia și Friesland. De la acest  teritoriu numit  Lotharii Regnum („Regatul Lothar„), devenit in al X-lea secol „Lotharingia”, deriva numele „Lorena” (in franceză „Lorraine”, iar in  germană Lothringen). După moartea regelui Lothar al II-lea, Lorena devine subiect de dispută între conducătorii regatului franc de apus (Franța de mai târziu) și cei ai regatului franc de răsărit (Germania de mai târziu).

·  1719 - A murit Christoph Ludwig Agricola, peisagist german.

Christoph Ludwig Agricola – Pictor și grafician german (Regensburg, November 5, 1667 – August 8, 1719). A călătorit mult în Anglia, Olanda, Franța, specializându-se în așa-zisul „peisaj eroic“, sub influența lui Poussin, G. Dughet și C. Lorrain. Lucrările sale sunt caracterizate de viguroase efecte de lumină, de o atmosferă romantică potențată de ruine și elemente de stafaj oriental (Peisaj cu piatră de moară, Dresda, Autoportret, Braunschweig).

* 1726: Auguste Marie Johanna de Baden-Baden (10 noiembrie 1704 – 8 august 1726) a fost Prințesă de Baden-Baden și mai târziu Ducesă de Orléans prin căsătoria cu Louis d'Orléans, Duce de Orléans. Soțul ei era nepot al fostului inamic al tatălui ei, regele Ludovic al XIV-lea al Franței. A fost cunoscută în Franța drept Auguste de Bade. A murit la trei zile după nașterea celui de-al doilea copil. Este strămoașa regelui Ludovic-Filip al Franței și a câtorva membri ai familiilor regale europene.

Auguste de Baden-Baden

Auguste de Baden-Baden, Ducesă de Orléans

* 1756: Louise a Danemarcei (19 octombrie 1726 – 8 august 1756) a fost prințesă daneză, fiica regelui Christian al VI-lea al Danemarcei și a soției sale, Sophie Magdalene de Brandenburg-Kulmbach. În urma căsătoriei cu Ernest Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Hildburghausenea a devenit Ducesă de Saxa-Hildburghausen.

Miniatură a prințesei inspirată de un portret pictat în jurul timpului căsătoriei ei

Louise a fost descrisă de diplomații străini ca o persoană plină de viață, nu prea bine adaptată la curtea rigidă și religioasă a părinților ei. Relațiile dintre ea și părinți nu au fost bune din cauza personalității lor diferite. Ei îi displăceau obiceiurile stricte de la curte; tatăl ei s-a plâns de "natură ei rebelă" într-o scrisoare către prietenul său, contele Christian Günther Stolberg. Numele Louisei a fost implicat într-un delicat joc diplomatic, care a avut loc în ultimii ani ai domniei lui Christian al VI-lea.

Inițial atenția a fost îndreptată spre potențiala căsătorie cu fiul cel mic al regelui George al II-lea al Marii Britanii, Ducele de Cumberland, dar acest plan a fost abandonat în urma încercării lui Christian al VI-lea de a transforma în regină a Suediei în timpul alegerii moștenitorului tronului sudez, care era vacant, în 1742-43, printr-un angajament cu Prințul Zweibrücken-Birkenfeld care a acționat în calitate de candidat al Franței sau prințul de Mecklenburg, care era, de asemenea, considerat ca o opțiune potrivită. Nici unul din aceste planuri nu s-a fructificat. Candidatul Holstein-Gottorp Adolf Frederic a fost ales rege în 1743 de către Parlamentul suedez (Riksdag).

În timpul domniei fratelui ei Frederic al V-lea, în 1749, Louise a avut o relație -și posibil un copil- cu un valet din nobila familie daneză Ahlefeldt, care a fost arestat și închis în fortăreața Munkholm. Mai târziu în acel an, ea a fost căsătorită în grabă cu Ernest Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen. A primit o zestre mare pentru a grăbi nunta și a calma scandalul. Ei s-au căsătorit la Palatul Hirschholm, la nord de Copenhaga, la 1 octombrie 1749.

Ca ducesă de Saxa-Hildburghausen, ea a fost în fruntea unei curți cunoscută pentru eticheta oficială a acesteia, costurile mari și multe petreceri. A fost descrisă ca fiind mândră și "cheltuitoare", îi plăceau balurile, mascaradele, vânătoarea și jocurile de noroc.

A murit la 8 august 1756 după nașterea unui singur copil care a murit după o lună: prințesa Frederica Sophie Juliane Caroline (5 decembrie 1755 - 10 ianuarie 1756).

Louise a Danemarcei

Portret de Johann Salomon Wahl, înainte de 1756 Date personale Născută 19 octombrie 1726 Copenhaga Decedată 8 august 1756 (29 de ani) Hildburghausen Înmormântată Hildburghausen  Părinți Christian al VI-lea al Danemarcei Sofia Magdalena de Brandenburg-Kulmbach  Frați și surori Frederic al V-lea al Danemarcei  Căsătorită cu Ernest Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen Copii Prințesa Fredericka Sophie Cetățenie  Danemarca  Religie Luteranism Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce ducesă[*] prințesă Familie nobiliară Casa de Oldenburg Casa de Saxa-Hildburghausen Ducesă de Saxa-Hildburghausen Domnie 1 octombrie 1749 – 8 august 1756

·         1824: Friedrich August Wolf, savant german, filolog, istoric și critic literar. Friedrich August Wolf (n. 15 februarie 1759 – d. 8 august 1824) a fost un savant german, filolog, istoric și critic literar. Este cunoscut îndeosebi pentru faptul că a fost primul savant care a examinat critic epopeile lui Homer, punând în discuție unicitatea autorului epopeilor antice Iliada și Odiseea. 

Friedrich August Wolf s-a născut la 15 februarie 1759 în Hainrode, un sat din apropierea orașului Nordhausen din Germania (azi în landul Turingia). Tatăl său era învățător la școala din sat și organistul bisericii de acolo. Mai târziu, întreaga familie s-a mutat în Nordhausen și acolo tânărul Wolf a urmat școala gimnazială, la care a învățat, printre altele, limba greacă veche (elina) și limba latină.

În 1777, la vârsta de optsprezece ani, Wolf a mers la Universitatea din Göttingen. Există o anecdotă care menționează că prima sa acțiune la această universitate a fost ca o profeție: el a ales o facultate care nu exista încă, cea de "Filologie". Cererea sa a fost însă acceptată și el a fost primul student înscris la această nouă disciplină, căreia el i-a dat noi valențe prin întreaga sa carieră științifică. Totuși, în curând Wolf a intrat în conflict cu profesorul Christian Gottlob Heyne, care nu era de acord cu opiniile studentului său referitoare la epopeile homerice, ba chiar l-a exclus de la cursurile sale. Cu ambiția sa caracteristică, Wolf și-a continuat studiile în domeniul preferat la biblioteca universității din Göttingen; în același timp, pentru a se întreține, el a predat la școlile din Ilfeld și Osterode (1779–1783). Mai mult, el și-a găsit timp să publice o ediție a Banchetului lui Platon, fapt care a a dus la promovarea lui în 1783 ca profesor la catedra de filozofie a Universității prusace din Halle. Atunci când Napoleon a ordonat închiderea a universității (1807), Wolf s-a mutat la Berlin, unde a fost numit membru al Academiei de Științe.

Friedrich August Wolf a contribuit mult la redresarea Prusiei, care a suferise pierderi enorme în timpul campaniilor napoleoniene. El a atribuit învățământului universitar nu numai o componentă intelectuală, ci și una morală, în sensul de neo-umanist: "Scopul final al existenței umane este construirea unei personalități". În strânsă colaborare cu Wilhelm von Humboldt, Johann Wolfgang von Goethe și Friedrich Schiller, el a introdus istoria antică și filologia ca discipline de prim ordin în sistemul universitar prusac.

Wolf a murit la 8 august 1824 la Marsilia, în timpul unei călătorii în Franța, pe care o începuse în luna aprilie a aceluiași an.

Principalele opere publicate de către Friedrich August Wolf sunt:

• Antiquitäten von Griechenland, Hammerde, Halle, 1787
• Darstellung der Alterthums-Wissenschaft, Berlin, 1807. Réédition : Acta Humaniora, Weinheim, 1986, ISBN 3-527-17552-0
• Encyclopädie der Philologie, Expedition d. Europ. Aufsehers, Leipzig, 1831
• Kleine Schriften in lateinischer und deutscher Sprache. Olms, Hildesheim, 2003
  • Vol. 1. Scripta latina, ISBN 3-487-12033-X
  • Vol. 2. Deutsche Aufsätze, ISBN 3-487-12034-8
• Prolegomena zu Homer. 1795, Reclam, Leipzig, 1908
• Prolegomena zu Homer. 1795, traducere în engleză (Prolegomena to Homer), Princeton University Press, Princeton, N.J. 1988 ISBN 0-691-10247-3

Eseul său cel mai renumit (rămas din păcate doar într-un stadiu fragmentar) poartă titlul Prolegomena zu Homer. Wolf, printr-o critică a textului (formă și conținut), a pus la îndoială unicitatea autorului celor două epopei antice, Iliada și Odiseea, lansând ipoteza cunoscută în filologia clasică drept problema homerică. El considera că Iliada și Odiseea sunt în realitate două compilații după poeme diferite, scrise în epoci diferite, de către autori diferiți.

Friedrich August Wolf
Date personale
Născut	15 februarie 1759[1][2][3][4]  Hainrode
Decedat	8 august 1824 (65 de ani)[1][5][2][3][4]  Marsilia
Naționalitate	Germania
Cetățenie	Germania
Religie	protestant
Ocupație	lingvist scriitor filolog clasic[*] profesor universitar[*] critic literar[*] filolog clasicist[*]
Activitate
Domeniu	istoric, filolog și critic literar
Instituție	Universitatea prusacă din Halle
Alma Mater	Universitatea Georg-August din Göttingen
Organizații	Academia de Științe din Berlin
Conducător de doctorat	Christian Gottlob Heyne
Cunoscut pentru	primul critic modern al lui Homer; a pus în discuție unicitatea autorului epopeilor antice Iliada și Odiseea

·      1827 - A murit George Canning, politician britanic, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1770)

 

·        1828 - A murit Karl Thunberg, botanist suedez (n. 1743)

* 1831: Christian Ehrenfried von Weigel (n. 24 mai 1748, Stralsund - d. 8 august 1831, Greifswald) a fost un om de știință german, pentru mulți ani de cetățenie suedeză, rector și profesor universitar pentru botanică, chimie, farmacie, medicină și mineralogie la Universitatea Ernst-Moritz-Arndt din Greifswald precum traducător de lucrări științifice. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Weigel.

Familia este originară din Hildesheim, unde, în secolul al XVI-lea, străbunul lui Christian, Johannes Bartholdus, a fost avocat și căsătorit cu Eva Gyllemans. Strănepotul acestui Johannes, Johan Theophilus, bunicul lui Christian, a devenit pastor în Voigdehagen un oraș în sud de Stralsund. S-a căsătorit (1720) cu Sophia Benedicta Alberti (n. 1699), fiica unui pastor.

Tatăl lui Christian, Bernhard Nicolaus Weigel (1721–1801), a fost un medic responsabil pentru sănătatea publică (Stadtphysikus) în Greifswald, mama sa, Maria Ilsabe, fiica secretarului comunal al municipiului Carl Christian Charisius (înnobilat „von Carisien”).^[3]

Christian Ehrenfried s-a căsătorit în 1775 cu Dorothea Elisabeth von Bohnstedt (n. 3 octombrie 1752, Stralsund – d. 1803). Soții au avut un singur fiu, tot cu prenumele Christian Ehrenfried (n. 5 august 1776, Greifswald – d. 24 aprilie 1848, Stockholm) care s-a decis pentru naționalitatea suedeză. El a fost medic, chirurg, medic al Curții Suedeze și medic personal al regelui (Archiatros, [limba greacă|greacă]]: ἀρχιατρός) numit baron (Freiherr) de către regele Carol al XIV-lea Ioan al Suediei la [Stockholm pe 28 ianuarie 1837. A murit necăsătorit și fără copii, astfel neamul celor „von Weigel” s-a stins.

Christian nu a vizitat niciodată o școală publică, ci orele de curs au fost predate de părinții săi și de învățători privați. La 8 iunie 1764 a început studiile la Universitatea din Greifswald. În plus, s-a ocupat privat cu studii științifice și medicinale și a însoțit pe tatăl său la vizitările pacienților, operații, autopsii în spitale precum la vizitele de control ale farmaciilor. În 1769 a schimbat universitatea. La cea din Göttingen a primit doctoratul în medicină în 1771 sub tutela conducătorului său de doctorat, renumitului om de știință Johann Christian Polycarp Erxleben (1744-1777).

În anul 1772, Weigel s-a înapoiat la Greifswald, unde a devenit conferențiar universitar pentru botanică și mineralogie, iar în cel următor a fost numit adjunct al Facultății de Medicină și supraveghetor ai Grădinii Botanice și colecției academice de naturalii. La 11 mai 1775, Weigel a devenit profesor titular de medicină, chimie și farmacie la Universitatea din Greifswald. În 1776 a mai primit și doctoratul în filosofie precum titlul de maestru al Artelor Libere de la Facultatea de Arte. Datorită nivelului său înalt de expertiză, experiență și de cunoștințe profunde ale materii, savantul a fost ales între anii 1778 și 1804 de mai multe ori decan al Facultății de Medicină. Din 1787 până în 1802 a fost de asemenea rectorul universității. În această perioadă a fost ales membru al Academiei Leopoldine, unde a purtat porecla Zosimus al IV-lea (1790) și al Academiei Regale Suedeze de Științe (2 mai 1792). Mai departe a fost Director al Colegiului de Sănătate din Pomerania (1794) și din ziua de 13 noiembrie 1795 Archiatros suedez, ca și ani mai târziu fiul lui.^[5][6]

Weigel a fost înnobilat de către împăratul Francisc I al Austriei la Viena, pe 18 iulie 1806.^[3]

Savantul a fost autor de lucrări științifice și traducător. Astfel, a tradus în limba germană multe cărți din domeniul chimiei din suedeză și franceză.

Christian von Weigel a scris peste 76 de cărți științifice, Aici o mică selecție:^[5]

• Flora Pomerano-Rugica, Editura Gottlob. August Lange, Berlin Stralsund și Leipzig 1769 [2]
• Observationes chemicae et mineralogicae', Editura Dietrich, Göttingen 1771 [3]
• Observationes botanicae, Editura Anton Ferdinand Röse, Greifswald (Gryphia) 1772 [4]
• Der Physischen Chemie 2. Teil, dritte und vierte Abtheilung, Leipzig 1776 [5]
• Versuch einer Krystallographie, Greifswald 1777 [6]
• Grundriß der reinen und angewandten Chemie, vol. 1, Greifswald 1777 [7]
• Anfangsgründe der Theorethischen und Praktischen Chemie, vol. 2, Leipzig 1780 [8]
• Herrn Gustav von Engström's Beschreibung eine mineralogischen Taschenlaboratorium und insbesondere des Nutzens des Blaserohrs in der Mineralogie, Greifswald 1782 [9]
• Physische Untersuchungen über das Feuer, Leipzig 1782 [10]
• Gegengifte des Arseniks, giftigen Sublimats, Spangrüns und Bleies, vol. 2, Greifswald 1782 [11]
• Entdeckungen über das Licht, Leipzig 1783 [12]
• Physische Untersuchungen über die Elektricität, Leipzig 1784 

Christian Ehrenfried von Weigel
Christian von Weigel
Date personale
Născut	24 mai 1748 Stralsund
Decedat	8 august 1831 (83 de ani) Greifswald
Înmormântat	Alter Friedhof[*]
Părinți	Bernhard Nicolaus Weigel și Maria Isabel Charisius
Căsătorit cu	Maria Ilsabe Carisius
Copii	Christian Ehrenfried Baron von Weigel
Naționalitate	germană
Cetățenie	Suedia  Prusia
Ocupație	Rector profesor universitar botanist chimist medic micolog mineralog traducător
Activitate
Domeniu	botanică
Alma Mater	Universitatea Georg-August din Göttingen
Organizații	Academia Leopoldină Academia Regală Suedeză de Științe
Conducător de doctorat	Johann Christian Polycarp Erxleben[*][1]
Doctoranzi	Karl Rudolphi[*][2]
Societăți	Academia Leopoldină Academia Regală Suedeză de Științe
Premii	Ordinul Vulturul Roșu de clasa a 3-a

·         1847: A murit Samuel Bogumił Linde, lexicograf polonez
* 1867: Arhiducesa Maria Theresa (Isabella) de Austria-Teschen (31 iulie1816, Viena – 8 august 1867, Albano) a fost a doua soție a regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii.

Portret al Mariei Theresa de Austria-Teschen.

A fost fiica cea mare a Arhiducelui Carol, duce de Teschen și a soției sale, Henrietta de Nassau-Weilburg. Bunicii paterni au fost Leopold al II-lea, Împărat Romanși Infanta Maria Luisa a Spaniei. Bunicii materni au fost Frederic Wilhelm de Nassau-Weilburg(1768–1816) și Louise Isabelle de Kirchberg.

Frederic Wilhelm a fost fiul cel mare al lui Karl Christian de Nassau-Weilburg și al Prințesei Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau.

Wilhelmine Carolina a fost fiica lui Wilhelm al IV-lea, Prinț de Orania și Anne, Prințesă Regală. Anne a fost fiica cea mare a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Caroline de Ansbach.

La 27 ianuarie 1837, Maria Theresa s-a căsătorit cu Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii. Mireasa avea aproape 21 de ani iar mirele 27.

Regina Maria Tereza a fost descrisă ca fiind prost îmbrăcată și nu a răspuns idealului unei persoane regale: ei nu i-a plăcut rolul public și viața la curte și a preferat să stea în camerele ei private dedicându-se copiilor. Ea a avut o relație bună atât cu soțul cât și cu fiul ei vitreg, Francisc.

Maria Tereza a fost interesată de politică: ea este cunoscută pentru calitatea de consilier al regelui. Când nu putea fi prezentă la recepția oficială, și dorea să audă conversația, ea asculta convorbirea din spatele ușii. Maria Tereza l-a îngrijit Ferdinand pe patul de moarte.

Therese de Habsburg-Teschen

După moartea soțului ei, ea și-a continuat activitatea politică, deveniind sfătuitoarea fiului ei vitreg, noul monarh. S-a considerat că politica ei autoritară a contribuit la nemulțumirea populară care a dus la desființarea regatului Neapole.

Soția lui Francisc, Maria Sofia de Bavaria, își disputa influența asupra soțului ei cu maria Tereza și Francisc a avut o poziție dificilă în conflictul dintre soția sa și mama vitregă. Maria Sofia l-a informat pe Francis despre un complot pus la cale de Maria Tereza în încercarea de a-l pune pe fiul ei biologic pe tron​ însă Francisc a ales s-o creadă pe Maria Tereza, atunci când ea și-a jurat nevinovăția.

După ce au început revolte împotriva monarhiei, Francisc a decis să asculte mai degrabă sfatul soției decât cel al mamei vitrege. Maria Tereza a fost printre primii care a părăsit Neapole în timpul răscoalei: întâi la Gaeta cu copiii și consilierii ei, apoi la Roma. A locuit în același palat cu Francisc și Maria Sofia.

Maria Tereza a murit de holeră la vârsta de 51 de ani, îngrijită de fiul vitreg care a jelit-o foarte mult.

Maria Tereza și Ferdinand au avut 12 copii (șapte băieți și cinci fete):

• Prințul Louis, Conte de Trani (1 august 1838 - 8 iunie 1886); căsătorit cu Matilda Ludovika, sora împărătesei Elisabeta a Austriei ("Sisi"). Singura lor fiică, Prințesa Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii, s-a căsătorit cu Wilhelm, Prinț de Hohenzollern.
• Prințul Albert Maria, Conte de Castrogiovanni (17 septembrie 1839 - 12 iulie 1844); a murit în copilărie
• Prințul Alfonso, Conte de Caserta (28 martie 1841 - 26 mai 1934); căsătorit cu verișoara sa primară Prințesa Antonietta de Bourbon-Două Sicilii, au avut copii. Actuala linie de Bourbon-Două Sicilii descinde de la el.
• Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii (24 martie 1843 - 4 mai 1871); căsătorită cu Arhiducele Carol Ludovic al Austriei, au avut copii
• Maria Immaculata Clementina de Bourbon-Două Sicilii (14 aprilie 1844 - 18 februarie 1899); căsătorită cu Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana, au avut copii
• Prințul Gaetan, Conte de Girgenti (12 ianuarie 1846 - 26 noiembrie 1871). În 1868 s-a căsătorit cu Isabel, Infantă a Spaniei (fiica cea mare a reginei Isabela a II-a a Spaniei) și a fost numit Infante al Spaniei.
• Prințul Giuseppe, Conte de Lucera (4 martie 1848 - 28 septembrie 1851); a murit în copilărie
• Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii (21 august 1849 - 29 septembrie 1882); căsătorită cu Robert I, Duce de Parma, au avut copii.
• Prințul Vincenzo, Conte de Melazzo (26 aprilie 1851 - 13 octombrie 1854); a murit în copilărie
• Prințul Pasquale, Conte de Bari (15 septembrie 1852 - 21 decembrie 1904); s-a căsătorit morganatic cu Blanche Marconnay.
• Prințesa Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii (21 ianuarie 1855 - 23 februarie 1874); căsătorită cu Prințul Henric, Conte de Bardi, n-au avut copii
• Prințul Gennaro, Conte de Caltagirone (28 februarie 1857 - 13 august 1867); a murit în copilărie

Maria Tereza de Austria

Regină a Celor Două Sicilii

Portret al Mariei Theresa a Austriei (c. 1835). Date personale Nume la naștere Maria Theresia Isabella Născută 31 iulie 1816 Viena, Austria Decedată 8 august 1867 (51 de ani) Albano, Italia Înmormântată Santa Chiara[*]  Cauza decesului holeră  Părinți Arhiducele Carol, duce de Teschen Prințesa Henrietta de Nassau-Weilburg  Frați și surori Archduchess Maria Karoline of Austria[*] Arhiducele Albert, Duce de Teschen Arhiducele Karl Ferdinand de Austria Arhiducele Wilhelm Franz de Austria Arhiducele Frederic Ferdinand de Austria  Căsătorită cu Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Copii Prințul Louis, Conte de Trani Prințul Albert Maria, Conte de Castrogiovanni Prințul Alfonso, Conte de Caserta Maria Annunciata, Arhiducesă Karl Ludwig de Austria Maria Immaculata Clementina, Arhiducesă Karl Salvator de Austria Prințul Gaetan, Conte de Girgenti Prințul Giuseppe, Conte de Lucera Maria Pia della Grazia, Ducesă de Parma Prințul Vincenzo, Conte de Melazzo Prințul Pasquale, Conte de Bari Maria Luisa Immaculata, Contesă de Bardi Prințul Gennaro, Conte de Caltagirone Cetățenie  Austria  Religie Biserica Catolică  Ocupație maică Abbess of the Institution of Noble Ladies of the Prague Castle[*]  Apartenență nobiliară Titluri Arhiduce Familie nobiliară Casa de Habsburg-Lorraine Casa de Bourbon-Două Sicilii Domnie Domnie 27 ianuarie 1837 – 22 mai 1859

·     1879 - A murit Immanuel Hermann Fichte, filosof german (n. 1797)

Immanuel Hermann von Fichte (18 July 1796 – 8 August 1879) was a German philosopher and son of Johann Gottlieb Fichte. In his philosophy, he was a theist and strongly opposed to the Hegelian School.

·         1885: A decedat  Mihail Gheorghiade Obedenaru, medic, publicist, istoric si diplomat roman; a cercetat izvoare documentare din Occident referitoare la trecutul poporului roman, a facut incursiuni in filologie si folcloristica (n.1839).

·         1897 - A murit Viktor Meyer, chimist german (n. 1848)

·         1897: Jacob Christoph Burckhardt (n. 25 mai 1818, Basel - d. 8 august1897, Basel) a fost unul dintre cei mai importanți istorici elvețieni ai culturii, specializat în istoria culturii europene. Printre cele mai importante opere ale sale se numără Cultura renașterii în Italia (1860), față de terminologia căreia discursul academic actual se poziționează critic. Burckhardt a fost recent criticat și pentru vederile sale antisemite și referitoare la superioritatea rasei albe față de celelalte.

S-a născut în 1818, în Basel, fiind al patrulea din șapte copii. Provenea dintr-o veche familie din Basel. Mai mulți dintre strămoșii săi fuseseră teologi, printre ei și tatăl său, Jacob Burckhardt, care era paroh al bisericii reformate din Basel. În casa părintească și la școală a primit o educație umanistă cuprinzătoare, fiindu-i dezvoltate cunoștințele de franceză, italiană, limbi clasice și încurajate înclinațiile literare și istorice.

În orașul natal a început în 1837 să studieze teologia evanghelică, pentru a îndeplini dorința tatălui său. S-a ocupat în paralel de istorie și filologie, pentru a se muta după patru semestre la Universitatea din Berlin, unde s-a dedicat studiului istoriei, istoriei artei și filologiei.

Între 1839 și 1843, i-a audiat în Berlin pe Leopold von Ranke, Johann Gustav Droysen, August Böckh, Franz Kugler și Jacob Grimm, printre alții. Aici a făcut cunoștință și cu Bettina von Arnim. În vara lui 1841 a petrecut un semestru la Bonn, unde s-a alăturat mișcării romantice târzii Maikäferbund (traducere literală în română Uniunea cărăbușilor), condusă de Gottfried Kinkel.

Datorită a două lucrări inspirate de Ranke, despre Karl Martell și Konrad von Hochstaden, Burckhardt a primit in absentia doctoratul de la Universitatea din Basel. Deja în anul următor, al a primit calificarea de a preda în învățământul superior (în germană Habilitation) istoria și a devenit cadru universitar în 1845 (în germană Ausserordentlicher Professor).

În anii de după 1844 Jacob Burckhardt a lucrat intermitent ca redactor politic la un ziar conservator din Basel. În 1845 a întrerupt prima dată această activitate, pentru a renunța complet la ea, întrucât articolele sale despre starea tensionată a Elveției erau controversate. Între 1846 și 1848 a petrecut de două ori mai multe luni în Italia și a locuit între timp în Berlin, unde a contribuit la redactarea lucrării Brockhaussches Konversationslexikons (română Enciclopedia Brockhaus).

Din 1855 până în 1858 a fost profesor universitar pentru arheologie la Eidgenössisches Polytechnikum in Zürich (astăzi ETH Zurich). În 1858 a preluat la Universitatea din Basel profesura de istorie și istorie a artei, post pe care l-a păstrat până în 1893. De atunci înainte, s-a concentrat pe cursurile sale, care la început au acoperit toate epocile culturii europene, pentru a se rezuma după 1886 doar la istoria artei. În paralel și-a întărit reputația de vorbitor prin diferite conferințe publice. Chiar și Friedrich Nietzsche, care se mutase de la Leipzig la Basel, fiind cel mai tânăr profesor universitar al Germaniei, și avea deja la 24 de ani reputația de excepțional filolog, l-a descris pe Burckhardt drept „marele, cel mai mare profesor al nostru”^[11]

În 1872 a refuzat invitația Universității din Berlin de a deveni urmașul lui Ranke. Ultimii 30 de ani din viață și i-a dedicat activității pedagogice în Basel, nepublicând alte opere în acest interval de timp. Printre studenții săi a fost și istoricul artei Heinrich Wölfflin (1864–1945). În 1886 a renuțat la catedra sa, continuând pentru următorii șapte ani să țină cursuri de istoria artei la universitate. A murit la 8 august 1897, în etate de 79 de ani, necăsătorit și fără a lăsa copii în urmă.

Jacob Burckhardt
Jacob Burckhardt
Date personale
Nume la naștere	Carl Jacob Christoph Burckhardt
Născut	25 mai 1818[2][3][4][5][6][7]  Basel, Elveția[8][9]
Decedat	8 august 1897 (79 de ani)[2][3][4][5][6][7]  Basel, Elveția[10][9]
Înmormântat	Friedhof am Hörnli[*]
Părinți	Jakob Burckhardt[*]
Cetățenie	Elveția
Religie	ateism
Ocupație	istoric de artă istoric al epocii moderne[*] jurnalist istoric profesor universitar[*] filozof
Activitate
Limbi	limba germană[1]
Studii	Universitatea Bonn Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea din Basel
Profesor pentru	Heinrich Wölfflin[*], Lucian Blaga, Friedrich Nietzsche, Hermann Wirz[*]
Opere semnificative	Die Kultur der Renaissance in Italien[

Jacob Burckhardt (după 1890)

* 1902: Jacques-Joseph Tissot - numit James Tissot (n. 15 octombrie1836,Nantes, Franța – d. 8 august1902, Chenecey-Buillon[*], Franța) a fost un pictor și gravor francez care și-a petrecut o parte din viață în Anglia, unde era apreciat ca pictor al înaltei societăți din epoca victoriană.

James Tissot

Date personale Nume la naștere Jacques-Joseph Tissot  Născut 15 octombrie 1836[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Nantes, Franța[10]  Decedat 8 august 1902 (65 de ani)[1][2][3][5][6][7][8][9]  Chenecey-Buillon[*], Franța  Cetățenie  Franța  Ocupație pictor caricaturist[*]  Activitate Studii Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris, Lycée Saint-François-Xavier de Vannes[*]   Pregătire Hippolyte Flandrin[*]   Mișcare artistică japonism[*]   Opere importante Crucifixion, seen from the Cross[*], Le Cercle de la rue Royale[*], The Shop Girl[*]   Premii Legiunea de Onoare în grad de cavaler[

James Tissot, Autoportret (1865)

·          1919 - A murit Ernst Heinrich Haeckel, biolog german ; (n. 1834, Potsdam).

·         1921: Juhani Aho, scriitor finlandez (n. 1861)
* 1928: Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden (9 iulie 1857 – 8 august/9 august 1928) a fost ultimul Mare Duce de Baden.

A devenit Mare Duce la 28 septembrie 1907, după decesul tatălui său, Frederic I. A abdicat la 22 noiembrie 1918, în mijlocul Revoluției Germane din 1918-1919 care a dus la abolirea Marelui Ducat.

După decesul verișoarei lui, Carola de Vasa, el a devenit descendentul reprezentativ al regelui Suediei al Casei de Holstein-Gottorp.

La 20 septembrie 1885 la Schloss Hohenburg, s-a căsătorit cu Prințesa Hilda de Luxemburg, singura fiică a Marelui Duce Adolf.

Frederic al II-lea

Date personale Născut 9 iulie 1857 Karlsruhe Decedat 8 august 1928 (71 de ani) Badenweiler Înmormântat Grabkapelle[*]  Părinți Frederic I, Mare Duce de Baden[1] Prințesa Louise a Prusiei[1]  Frați și surori Victoria de Baden Lodewijk Willem van Baden[*]  Căsătorit cu Prințesa Hilda de Nassau Cetățenie  Marele Ducat de Baden  Ocupație monarh  Apartenență nobiliară Titluri Mare Ducele Familie nobiliară Zähringen Mare Duce de Baden Domnie 28 septembrie 1907 - 22 noiembrie 1918 (11 ani, 55 zile) Predecesor Frederic I

* 1928: Stjepan Radić (n. 11 iunie 1871, Comuna Martinska Ves, Sisak-Moslavina, Croația – d. 8 august 1928, Zagreb, Regatul Iugoslaviei^[6]) a fost un om politic croat, lider și fondator (în 1905) al Partidului Țărănesc Croat (HSS, Hrvatska Seljačka Stranka).

Republican burghez, a reprezentat interesele țărănimii înstărite. În perioada monarhiei, a combătut preponderența politică a burgheziei sârbe, ulterior a dus o politică de colaborare cu aceasta.

A fost împușcat în Parlament de politicianul sârb Puniša Račić. Radić a murit câteva săptămâni mai târziu la vârsta de 57 de ani.

Stjepan Radić

Date personale Născut 11 iunie 1871  Comuna Martinska Ves, Sisak-Moslavina, Croația  Decedat 8 august 1928 (57 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Zagreb, Regatul Iugoslaviei[7]  Înmormântat Mirogoj[*]  Cauza decesului omor (plagă împușcată[*])  Cetățenie  Regatul autonom Croația-Slavonia  Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor[*]  Etnie croat  Ocupație politician traducător scriitor  Activitate Partid politic HSS[*] Alma mater Universitatea din Zagreb Institut d'études politiques de Paris

·         1929: Karl Auer baron von Welsbach, chimist austriac (n. 1858)

·         1943: Haig Acterian, soțul Marietei Sadova, scriitor, om de teatru român de etnie armeană (n.1904).

* 1960: Aurel Popp (n. 30 august 1879, Căuaș, Satu Mare – d. 8 august 1960, Satu Mare) a fost un pictor, sculptor și grafician român. A aparținut celei de a doua generații a Școlii de pictură din Baia Mare.
Cronologie:

1879 La 30 august, în comuna Căuaș (în Comitatul Sălaj, actualmente în jud. Satu Mare) se naște Aurel Popp, într-o veche familie de preoți români uniți (greco-catolici).

1882 Rămâne orfan de tată (preotul greco-catolic Samuil Popp) și duce o copilărie plină de griji împreună cu frații săi (Ioan, Mihai și Octavian), de la această dată cei patru băieți fiind crescuți în exclusivitate de mamă (Maria Popp, n. Șoproni).

1886-1892 Urmează școala primară în Căuaș, apoi în comuna Craidorolț, apoi în orașul Carei.

1892-1899 Urmează liceul în orașul Carei, unde se împrietenește cu poetul Ady Endre. Din această perioadă datează primele încercări artistice.

1889 Se înscrie la Școala superioară de desen și caligrafie din Budapesta, ducând în continuare o viață plină de lipsuri.

1903 În anul IV, este trimis în Italia cu o bursă de studiu. Vizitează Roma, Siena, Perugia, Assisi și Orvieto. După obținerea diplomei de profesor de desen se întoarce la Satu Mare unde își petrece vacanța desenând și pictând. La sfârșitul acestui an este încorporat.

1904 Îndeplinește stagiul militar la Viena; vizitează muzeele și frecventează cursurile Academiei de Belle Arte. După demobilizare ocupă o catedră la Huedin, ca profesor suplinitor.

1905-1906 Activează, pe rând, ca desenator tehnic, profesor suplinitor la un liceu particular, iar în cele din urmă profesor de desen la Liceul Regal Maghiar din Satu Mare (actualul Liceu Mihai Eminescu), unde a activat până la începutul Primului Război Mondial (1914).

1907 Se căsătorește cu Irina Madzsar, cu care va avea trei băieți (Aurel, Augustin și Sabin). Participă la Salonul din Budapesta, la care participă apoi în fiecare an. Debutul său este remarcat elogios de presă.

1908 Publică broșura Despre situația artistică și de artizanat a orașului nostru(Satu Mare, n.a.).

1908-1909 Organizează la Satu Mare un curs de artă plastică pentru copiii talentați.

1911-1913 Primește din partea Ministerului Cultelor o bursă de studii la Paris, unde se înscrie la Academia Julian pentru a studia pictura. În paralel, urmează cursurile de sculptură ale lui Paul Landovski, sculptor francez de origine poloneză, autor al lucrării monumentale „Cristo Redentor” (Cristos Mântuitorul) din Rio de Janeiro. Câștigă în câteva rânduri premiul I pentru pictură și desen. Pentru a se putea susține financiar, prestează la Paris diverse munci brute, inclusiv la docurile de pe malurile Senei. Călătorește la Meissen (unde studiază ceramica), la Londra și Berlin. Obține prelungirea bursei și, după o scurtă vizită în țară, se reîntoarce la Paris. Face călătorii de studii la Madrid, Bruxelles, Düsseldorf, Köln, München, Amsterdam și Londra.

1913 Revine în țară și organizează o expoziție personală la Satu Mare cu lucrările realizate în străinătate.

1914 Pe 28 iulie izbucnește Primul Război Mondial, iar la 1 august este convocat sub arme în armata austro-ungară. Întrerupe lucrul la pânza „În grădină”, inscripționată ulterior: „...Interrompu le 1-er Aôut 1914, au son des cloches de midi, lorsque j'ai reçu ma convocation pour la guerre mondiale...” (...Întrerupt la 1 august 1914, la bătaia de amiază a clopotelor, când am primit convocarea pentru războiul mondial...) (1920).

1918 Se află pe fronturile din Italia și Rusia. Experiența de participant activ pe front este determinantă în evoluția ulterioară a viziunii sale artistice cu implicare socială (materializată mai târziu prin realizarea unei serii de lucrări, unele de mari dimensiuni, cu tematică antimilitaristă). În perioada anilor de front execută un număr impresionant de desene și schițe, de la portrete ale unor camarazi de arme, la scene din tranșee.

1919 Asemeni altor intelectuali cu vederi stângiste din epocă, se alătură mișcării revoluționare și este anchetat. Este ales președinte al sindicatului pe țară al profesorilor de desen.

1921 Din inițiativa lui Emil Isac, Ioan Thorma și Aurel Popp se organizează la Cluj ampla expoziție de artă plastică Collegium Artificum Transilvanicorum, cu participarea a peste 80 de artiști. Aurel Popp expune 32 de lucrări. Se împrietenește cu poetul Emil Isac. Încearcă, fără rezultat, să înființeze la Satu Mare o școală de artă pentru copiii săraci talentați. Pentru a-și câștiga existența începe să se ocupe cu olăritul. Face cunoștință cu poetul Octavian Goga.

1922 Este vizitat la Satu Mare de Nicolae Tonitza. Relația lor se transformă într-o strânsă prietenie, documentată de o corespondență întinsă pe mai mulți ani. Apare în revista Artele frumoase articolul lui Tonitza despre Aurel Popp. Din cauza criticilor publice aduse statului, acesta din urmă anulează singura comandă acordată artistului, lucrarea Moartea lui Decebal (obținută inițial prin intervenția lui Octavian Goga). Tot în această perioadă are loc contactul cu Colonia de pictură de la Baia Mare (fondată de pictorul Simon Hollósy în 1896). Se separă după un timp de acest grup (pictura sa contravenind stilului propriu-zis de la Baia Mare) și se retrage cu atelierul la Baia Sprie, o mică localitate lângă Baia Mare. În jurul său se grupează numeroși alți pictori cu vederi avant-gardiste proveniți din cadrul aceleiași colonii.

1923-1927 Conduce, la Satu Mare, atelierul de porțelanuri și olărie DAC, întreprindere care ulterior va falimenta (se păstrează însă o serie întreagă de prototipuri). În această perioadă realizează lucrările sale de mari dimensiuni cu tematică socială și antimilitaristă.

1924 Se înscrie în Sindicatul Artelor Frumoase.

1926 Participă la Salonul oficial din București.

1927 Expune din nou la Salonul oficial. Lucrează la schițele Monumentului Unirii și la proiectul unor picturi murale pentru Camera de Comerț din Timișoara (lucrări nefinalizate, rămase în stadiul de proiect).

1932 Din acest an și până în 1943 merge în fiecare vară la Baia Sprie unde pictează peisaje.

1933-1934 Este numit profesor la Școala de Arte Frumoase din Timișoara. Execută bustul lui Vincențiu Babeș și al lui I. G. Duca, dezvelite în anul 1934 în Timișoara. Își construiește atelierul de pictură din Satu Mare.

1935 Realizează Monumentul eroilor de la Lipova, dezvelit în anul următor.

1936 Împreună cu Ioan Thorma, organizează Congresul artiștilor plastici din Transilvania și Banat. Participă cu două machete și mai multe proiecte la un concurs pentru monumentul memorandistului Vasile Lucaciu.

1938 Proiectează Mausoleul Dr. Lükö Béla

1940 În perioada ocupației hortyiste a Ardealului de Nord a fost expus atacurilor presei fasciste, din cauza atitudinii sale moderate, împotriva războiului.

1946 Lucrează la un ciclu de compoziții inspirate din viața muncitorilor forestieri din Țara Oașului.

1948 Proiectează un monument dedicat lui Nicolae Bălcescu.

1949 Participă la expoziția regională din Cluj și la expoziția artiștilor din Satu Mare.

1950 Începe un ciclu de studii pentru compoziții dedicate unor personaje istorice din Ardeal: Gheorghe Doja, Horea, Cloșca și Crișan, Avram Iancu.

1954 Lucrează la restaurarea casei natale a poetului Ady Endre și execută mai multe schițe pentru monumentul poetului. Participă la expoziția Pentru pace, organizată de Muzeul de Artă Cluj.

1955 Participă la expoziția regională de artă plastică din Baia Mare și la expoziția internațională de la Varșovia.

1956 Face o călătorie de studiu și documentare la Cluj și Aiud în vederea realizării unei compoziții dedicate lui Horea. Participă la expoziția artiștilor plastici din Satu Mare.

1958 I se conferă titlul de Artist emerit. Nu se duce să-și ridice personal titlul.

1959 (1960?) Întreprinde o nouă călătorie de documentare la Cluj, Turda, Alba Iulia, Târgu Mureș, în care este însoțit de singura lui nepoată, Irina.

1960 Încetează din viață la 8 august, cu puțin înainte de a împlini 81 de ani.

Aurel Popp

„Autoportret”, ulei pe pânză, 1937 col. fam. Cătușanu-Popp Date personale Născut 30 august 1879 Eriu-Căuaș, Comitatul Sălaj,  Regatul Ungariei, Imperiul Austro-Ungar Decedat 8 august 1960 Satu Mare, Regiunea Baia Mare  Republica Populară Română Părinți Samuil Popp, Maria Soproni Naționalitate  română Ocupație pictor  Activitate Domeniu artistic pictor, sculptor, grafician Pregătire Școala Superioară de Desen și Caligrafie din Budapesta Mișcare artistică Școala de pictură din Baia Mare Premii Artist emerit "Autoportret", litogravură, Paris, 1911 Muzeul de Artă Satu Mare "Portretul Dr. Lükö Béla", bronz, 1936 Muzeul de Artă Satu Mare

·         1965: Constantin P. Bogdan, matematician român (n. 1910)

* 1965: Shirley Jackson (n. 14 decembrie 1916, San Francisco – d. 8 august1965) a fost o autoare americană. O scriitoare populară în perioada sa, lucrările sale au beneficiat de o atenție sporită a criticii literare din ultimii ani. A influențat scriitori ca Neil Gaiman, Stephen King, Nigel Kneale și Richard Matheson.

Romane publicate

• The Road Through the Wall (1948)
• Hangsaman (1951)
• The Bird's Nest (1954)
• The Sundial (1958)
• The Haunting of Hill House (1959)
• We Have Always Lived in the Castle (1962)

Memorii

• Life Among the Savages (1953)
• Raising Demons (1957)

Colecții de povestiri

• The Lottery and Other Stories (Farrar, Straus, 1949)
• The Magic of Shirley Jackson (Farrar, Straus, 1966)
• Come Along with Me (Viking, 1968)
• Just an Ordinary Day (Bantam, 1995)

Shirley Jackson
Date personale
Nume la naștere	Shirley Hardie Jackson
Născută	14 decembrie 1916 San Francisco, California, SUA
Decedată	8 august 1965 (48 de ani) North Bennington, Vermont, SUA
Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență cardiacă)
Căsătorită cu	Stanley Edgar Hyman[*] (1940–8 august 1965)
Cetățenie	SUA
Ocupație	Autor, romancier
Limbi	limba engleză[1]
Studii	Universitatea din Syracuse University of Rochester[*] Brighton High School[*]
Activitatea literară
Specie literară	mister, horror
A influențat pe[ascunde] Stephen King, Vanna Bonta, Nigel Kneale, Richard Matheson, Brian Freeman, Jonathan Lethem, Poppy Z. Brite, Neil Gaiman
Note
Premii	Premiul Edgar

* 1973: José Villalonga Llorente ( n. 12 decembrie 1919, în Córdoba, Spania, decedat pe 8 august 1973 la Madrid), cunoscut mai mult ca José Villalonga sau Pepe Villalonga, a fost un antrenor spaniol de fotbal din anii 1950 - 1960. El a antrenat echipele Real Madrid, Atlético Madrid și naționala Spaniei, cucerind trofee majore cu toate trei.

·  1982 - A murit Boris Caragea, sculptor roman, membru corespondent al Academiei Române. (n.11/24.01.1906, Balcic, Cadrilater, astazi in Bulgaria).

Boris Caragea (n. 11/24 ianuarie 1906, Balcic, Bulgaria — d. 8 august 1982, București) a fost un sculptor român, membru corespondent al Academiei Române din 1955. În tinerețe a fost barcagiu în Balcic. După Primul Război Mondial, între 1924-1925, a luat lecții de desen cu Hrandt Avakian[2] Un an mai târziu, sprijinit de sculptorița Zoe Băicoianu, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București, unde i-a avut ca profesori pe Frederic Storck și Oscar Han.

Și-a perfecționat sudiile cu Dimitrie Paciurea, lucrând doi ani în atelierul maestrului, după ce, în 1932 câștigase bursa Paciurea. La un moment dat, din cauza lipsei resurselor materiale, Boris Caragea a vrut să părăsească școala. Oscar Han l-a ajutat să-și ia examenele din doi ani într-unul singur și astfel Caragea a reușit să-și termine studiile.( “Lenin” – P-ta Presei Libere, “Monumentul Victoriei” – Constanţa, “Maternitate” – Eforie, “Enescu” – Detroit, SUA )

·         1983: Emanoil Petruț (n. 8 februarie 1932, Mărășești - d. 8 august 1983) a fost un actor român de teatru și film.

Emanoil Petruț a copilărit și a urmat studiile generale în orașul natal, Mărășești, iar studii liceale la Focșani, unde interpretează “roluri de compoziție” pe scena teatrului “Pastia”. După un asemenea spectacol, susținut la matineu, George Vraca l-a sfătuit să se facă actor. În 1948este trimis, pe cheltuiala orașului Mărășești, la Facultatea de Teatru din Iași, după primul an transferându-se la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie din București, pe care îl absolvă în 1953. Debutează în film în 1951 (În sat la noi , r. Jean Georgescu) și în teatru în 1952 (cu trei roluri în Nepoții gornistului, pentru care primește Premiul de Stat). Între 1953 și 1957 joacă pe scena Teatrului “ Nottara”, apoi pe cea a Teatrului Național, unde se și angajează. În cei 18 ani de activitate scenică pe scena TNB, interpretează peste 100 de roluri, cele mai multe principale: Arbore din Apus de soarede B. Șt. Delavrancea, Nehludov din Învierea de Lev Tolstoi, Torvald din Nora de Ibsen, Răzvan din Răzvan și Vidra de B. P.Hașdeu etc. În film, realizează cu precădere partituri istorice, pe care le interpretează cu distincție și intuiția exactă a psihologiei personajului. În 1964 primește Premiul Festivalulului Cinematografic de la Mamaia pentru filmul Tudor (r. Lucian Bratu)^[1] iar în 1971, premiul ACIN pentru filmul Frații (r. Gică Gheorghe, Mircea Moldovan).

Cu un timbru inconfundabil de un mare dramatism a ajuns să fie vocea lui Decebal sau a lui Mihai Viteazul în filme istorice de mare succes semnate de Sergiu Nicolaescu.^[2]

A fost căsătorit cu Catinca Ralea, personalitate culturală remarcabilă, fata academicianului Mihai Ralea.

Filmografie:

• Brigada lui Ionuț (1954)
• Alarmă în munți (1955)
• Secretul cifrului (1959)
• Porto-Franco (1961)
• Tudor (1962)
• Merii sălbatici (1964)
• Amintiri din copilărie (1965)
• Sărutul (1965)
• Runda 6 (1965)
• Amprenta (1967)
• Dacii (1967) - dublaj de voce
• Răzbunarea haiducilor (1968)
• Răpirea fecioarelor (1968)
• Tinerețe fără bătrânețe (1968)
• Lupta pentru Roma I (1968) - coproducție RFG/România/Italia
• Lupta pentru Roma II (1969) - coproducție RFG/România/Italia
• Mihai Viteazul (1971) - dublaj de voce
• Frații (1970)
• Decolarea (1971)
• Parașutiștii (1972)
• Cu mîinile curate (1972)
• Ciprian Porumbescu (1973)
• Aventurile lui Babușcă (1973)
• Cantemir (1973)
• Frații Jderi (1974)
• Agentul Straniu (1974)
• De bună voie și nesilit de nimeni(1974)
• Trei scrisori secrete (1974)
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475(1975)
• Patima (1975)
• Evadarea (1975)
• Alarmă în deltă (1975)
• Alexandra și infernul (1975)
• Oaspeți de seară (1976)
• Războiul independenței (1977)
• Aurel Vlaicu (1977)
• Severino (1978)
• Pentru patrie (1978)
• Revanșa (1978)
• Vlad Țepeș (1979)
• Clipa (1979)
• Ultima frontieră a morții (1979)
• Lumina palidă a durerii (1980)
• Burebista (1980)
• Iancu Jianu, zapciul (1980)
• Iancu Jianu, haiducul (1981)
• Liniștea din adîncuri (1982)
• Întunericul alb (1982)
• Femeia din Ursa Mare (1982)
• Cucerirea Angliei (1982)
• Întoarcerea Vlașinilor (1983)
• Racheta albă (1984) - serial TV

Printre partenerii de filme îi găsim pe Geo Barton, Simona Bondoc, George Vraca, Alexandru Giugaru, Ștefan Ciubotărașu, Toma Caragiu, Olga Tudorache, George Calboreanu, Ștefan Mihăilescu-Brăila , Liviu Ciulei , Monica Ghiuță, Cornel Coman, Mircea Albulescu, Silviu Stănculescu, Ion Marinescu, Ileana Popovici, Marga Barbu, Amza Pellea, Florin Piersic, Vlad Rădescu, Sebastian Papaiani, George Constantin etc.

Emanoil Petruț
Date personale
Născut	6 februarie 1932  Mărășești, România
Decedat	8 august 1983 (51 de ani)[1]  București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	actor de teatru[*] actor de film

·         1989: Dicu Iancu, maistru constructor, realizatorul Hotelului Astoria din Bucureşti şi a altor obiective din capitală şi din ţară.

* 1990: Zorica Lațcu (n. 17 martie 1917, Mezőtúr - d. 8 august 1990) a fost o poetă, traducătoare, monahie și deținut politic.

Zorica Lațcu s-a născut la 17 martie 1917, la Mezotur, în Ungaria, în familia avocatului ardelean Ion Lațcu, refugiat din cauza războiului. După război, familia se stabilește la Brașov. Între 1936-1940 urmează la Cluj Napocacursurile de filologie clasică, limba greacă și latină, precum și pe cele de limbă și literatură franceză din cadrul Facultății de litere. Devine preparator principal la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj Napoca. Colaborează la Dicționarul limbii române al lui Sextil Pușcariu, editat de Academia Română.

În 1948 a intrat ca monahie în Mănăstirea Vladimirești de lângă Tecuci și a luat numele de Teodosia. În 1956 a fost arestată și închisă la închisoarea din Miercurea Ciuc

Poezie

Reviste literare

Începe din 1941 să publice poezii la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic. Ulterior devine colaboratoare la revista Telegraful român ^[2]

Volume de versuri

• Insula Albă, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1944 (volumul de debut);
• Osana Luminii, Editura Episcopiei, Cluj,1947;
• Poemele Iubirii, Editura Ramuri, Craiova,1947;
• Din pribegie
• Ție, Doamne, Îți voi cânta
• Spre Insulă, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1944
• Alte poezii

Traduceri

• Origen – Scrieri alese. Din lucrările exegetice ale Vechiului Testament. Traducere de pr. prof. Teodor Bodogae, pr. prof. Nicoale Neaga și Zorica Lațcu. Studiu introductiv și note de pr. prof. Teodor Bodogae. București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981,
• Exegeze la Noul Testament, Despre rugăciune, Filocalia, col. PSB 7, trad. Pr. Teodor Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Lațcu Teodosia, studiu introductiv și note Pr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 1982.

Zorica Lațcu
Date personale
Născută	17 martie 1917 Mezőtúr, Ungaria
Decedată	8 august 1990 (73 de ani) Mănăstirea Vladimirești, Tecuci
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poetă, traducătoare, călugăriță
Pseudonim	Maica Teodosia
Activitatea literară
Operă de debut	Insula Albă, 1944
Opere semnificative	Osana Luminii, Poemele Iubirii, Din pribegie, Spre Insulă,

* 1991: James Benson Irwin (n. 17 martie 1930,Pittsburgh, Pennsylvania, SUA – d. 8 august 1991, Glenwood Springs[*], SUA) a fost un astronaut american, membru al echipajului spațial Apollo 15, al 8-lea om care a pășit pe suprafața Lunii.

James Irwin
James Irwin
Date personale
Născut	17 martie 1930[1][2][3][4]  Pittsburgh, Pennsylvania, SUA
Decedat	8 august 1991 (61 de ani)[2][3][4]  Glenwood Springs[*], SUA
Înmormântat	Cimitirul național Arlington[*][5]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Cetățenie	SUA
Ocupație	ofițer astronaut aviator inginer aerospațial[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea din Michigan U.S. Air Force Test Pilot School[*] Academia Navală a SUA
Organizație	NASA
Decorații	NASA Distinguished Service Medal[*] Medalia pentru pace a Națiunilor Unite[*] (1971) United States Astronaut Hall of Fame[ Jim Irwin, LRV, Apollo-15-Mission

·         1996: Nevill Francis Mott, fizician englez, laureat al Premiului Nobel (n. 1905). Sir Nevill Francis Mott (n. 30 septembrie 1905, Leeds, Regatul Unit — d. 8 august 1996, Milton Keynes, Regatul Unit) a fost un fizician britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1977, împărțind premiul cu Philip Warren Anderson și John van Vleck.

Nevill Francis Mott

Nevill Francis Mott, Londra, 1952 Date personale Născut 30 septembrie 1905[8][9][10][11]  Leeds, Regatul Unit  Decedat 8 august 1996 (90 de ani)[8][9][10][11]  Milton Keynes, Regatul Unit[12]  Cetățenie  Regatul Unit  Ocupație fizician profesor universitar[*]  Activitate Domeniu fizică   Număr Erdős 6   Instituție Universitatea din Bristol[*]   Alma Mater Clifton College[*] St John's College[*] Giggleswick School[*]   Organizații Societatea Regală din Londra Academia Leopoldină Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]   Conducător de doctorat Ralph H. Fowler[*][1]   Doctoranzi Klaus Fuchs[2] Jacques Friedel[*][3] Volker Heine[*][4]   Premii Membru al Societății Regale[*] Medalia Copley (1972)[5] Royal Medal (1953) Premiul Nobel pentru Fizică (1977)[6][7] Three Physicists Prize[*] (1956) Medalia Hughes[*] (1941) Medalia Faraday[*] (1973) Bakerian Lecture[*] (1953) Guthrie Lecture[*] (1951) Honorary doctor of the University of Ottawa[

* 1998: László Szabó (/ˈsɒboː ˈlaːsloː/; n. 19 martie 1917, Budapesta – d. 8 august 1998) a fost un mare maestru de șah de origine maghiară.

S-a născut la Budapesta, iar în anul 1935, iar la doar 18 ani debutează spectaculos pe scena șahului internațional câștigând primul Campionat Maghiar, un turneu internațional in Tatatóváros, fiind totodată selectat să-și reprezinte țara la Olimpiada de la Varșovia din 1935.

Spectatorii de la această Olimpiadă au fost impresionați de flerul său în atac, un stil ce contrasta cu jocul pozițional al compatrioților săi. Se presupune că tânărul Szabó a studiat sub tutela lui Géza Maróczy, la acea vreme o figură patriarhală a șahului maghiar care antrenase alți viitori campioni mondiali precum Max Euwe sau Vera Menchik.

Înainte de cel de-al doilea război mondial a cunoscut alte succese, inclusiv o victorie absolută la Hastings 1938/39 (turneu cu care a fost asociat mult timp). Începe o carieră ca bancher, axându-se pe piața valutară.

Odată cu începerea războiului, Szabó a fost încorporat într-o unitate de muncă forțată fiind ulterior capturat de trupe rusești și reținut ca prizonier de război. După război se întoarce la șah și participă la multe competiții internaționale de mare anvergură. Termină al cincilea la Groningen 1946, un turneu extrem de dificil la care au participat și Botvinnik, Euwe, Smyslov, Najdorf, Boleslavsky and Kotov. La turneul Saltsjöbaden Interzonal din 1948 termină al doilea după Bronstein și obține primul loc la Hastings 1947/48, Budapesta 1948 și Hastings 1949/50. Un loc cinci atât la Saltsjöbaden Interzonal din 1952 cât și la Gothenburg Interzonal din 1955 îi aduc calificarea la Candidates Tournament.

La această a treia și ultimă participare la Candidates, turneu ce a avut loc la Amsterdam în 1956, Szabó a avut cele mai promițătoare rezultate care l-au adus aproape de Campionatul Mondial. A ieșit pe locul trei, la egalitate cu Bronstein, Geller, Petrosian and Spassky, însă în urma lui Smyslov și Keres.

În anii ’60 și ’70 a continuat să exceleze în competițiile internațipnale; a ieșit pe primul loc la Zagreb 1964, la Budapesta 1965 (cu Polugaevsky și Taimanov), la Sarajevo 1972 și la Hilversum 1973 (cu Geller), iar la Hastings 1973/74 a egalat pentru primul loc (cu Gennady Kuzmin, Timman and Tal).

În total a reprezentat Ungaria la 11 olimpiade, jucând de cinci ori din postura de căpitan al echipei și având prestații demne de numeroase medalii. În 1937 a câștigat atât argintul pe echipe cât și argintul individual, în 1952 bronzul individual, în 1956 bronzul pe echipe, iar în 1966 bronzul pe echipe și argintul individual.

Szabó a fost cel mai bun jucător de șah al Ungariei timp de aproape 20 de ani (în cele din urmă i-a luat locul Lajos Portisch prin 1963/64), iar în culmea carierei sale a fost unul din primii 12 jucători la nivel mondial.

Familia a donat întreaga colecție de cărți de șah a lui Szabó către Biblioteca Publică din Cleveland John G. White Chess and Checkers Collection. The John G. White Collection of Chess and Checkers este cea mai mare bibliotecă de șah din lume (32,568 volume de cărți și articole, inclusiv 6,359 periodice.)

* 1999: Nicolae Boboc (n. 26 septembrie 1920, Ilia județul interbelicHunedoara — d. 8 august 1999, Timișoara), ca dirijor și compozitor, a fost o personalitate muzicală marcantă pentru filarmonica din Arad, filarmonica și opera din Timișoara.

După absolvirea școlii din Deva, a studiat la Conservatorul din Bucureștiîntre 1940-1947, clasa de compoziție, dirijat și pedagogie, unde îi are ca profesori pe Ioan D. Chirescu și George Breazul (teorie-solfegiu), Mihail Jora (armonie, contrapunct, compoziție), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii, folclor), Tiberiu Alexandru (folclor), Ion Ghiga (citire de partituri, dirijat de orchestră), Ștefan Popescu (dirjat de cor), Dimitrie Cuclin(estetică muzicală), Eugenia Ionescu (pian auxiliar), Constanța Bădescu (canto).

A studiat în paralel și Facultatea de Litere a Universității din București pe care a absolvit-o în 1946 cu magna cum laude, având ca lucrare de licență Psihologia percepției auditive. A beneficiat de îndrumarea unor profesori de renume: Ion Petrovici (istoria filozofiei), Mircea Florian (istoria filozofiei vechi și medievale; logică), Dimitrie Gusti și Henri H. Stahl(sociologie), Traian Herseni (sociologie rurală) Mircea Vulcănescu (etică), Tudor Vianu (estetică și critică literară), Nicolae Bagdasar (teoria cunoașterii), Anton Dumitriu (logică), G. Zapan (psihologie), G. G. Antonescu și Constantin Narly(pedagogie).

Nicolae Boboc și-a început activitatea ca profesor de muzică la liceele Spiru Haret și Gheorghe Sincai din București. Se transferă apoi la Arad unde exista perspectiva înființării unei filarmonici. Predă muzica la liceele Moise Nicoară și cel pedagogic pentru a activa mai târziu ca profesor de armonie, contrapunct și istoria muzicii la Conservatorul din Arad (1948-1953).

Prin eforturi conjugate cu cele ale muzicianului Nicolae Brânzeu, dirijor și compozitor deja afirmat, se pun în anul 1948 bazele Filarmonicii de Stat din Arad, devenind astfel dirijor și primul director pe timp de 11 ani, între 1948-1959 când se transferă la Timișoara.

O viață dedicată muzicii între anii 1959-1982, ca și prim-dirijor la Filarmonica Banatul din Timișoara, alături de colegii lui de la vremea respectivă: Mircea Popa (1947-1964), Alexandru Șumski (1965-1968), Remus Georgescu (1968-), Peter Oschanitzky (1983-1993). A beneficiat cu ocazia concertelor corale de profesionalismul dirijorilor permanenți de cor Mircea Hoinic (1951-1972), Ion Românu (1957-1969) și Diodor Nicoară (1969-2006).

Instituțiile artistice din Arad și Timișoara fiind în plină ascensiune, are ocazia să acompanieze soliști deja confirmați și e un susținător fervent al celor în devenire, pentru a-i pomeni doar pe români: Marta Steinfeld (Adorian, Lazoc), Corneliu Gheorghiu, Kurt Mild - printre primii soliști ai filarmonicii din Arad, Liana Șerbescu, Alexandru Demetriad, Lidia Cristian, Maria Fotino, Mîndru Katz, Radu Aldulescu, frații Valentin Gheorghiu și Ștefan Gheorghiu, Sofia Cosma, Gheorghe Halmos, Dan Grigore, Ion Voicu, Ștefan Ruha, Stanciu Ștefan, Aurelian-Octav Popa, Cornelia Vasile, Ilinca Dumitrescu, Tudor Dumitrescu-regretatul pianist plecat dintre noi la numai 19 ani, Dan Atanasiu, Marin Cazacu, Paul Florin, Corina Belcea, lista fiind lungă.

Nicolae Boboc activează ca dirijor cu jumătate de normă la Opera Națională Română Timișoara și preia frânele directoratului la Operă pentru 11 ani, între 1963-1974. Este invitat să dirijeze și să monteze spectacole de operă și în străinătate. Urmează o carieră artistică pe patru decenii purtând filarmonica și opera des peste hotare, prin Europa dar si Turcia, URSS, Israel, Egipt, SUA.

Revine la filarmonica din Arad între 1982-1987 iar după reînființarea facultății de Muzică din Timișoara, predă cursul de Istorie a muzicii universale. Ține regluat conferințe legate de muzică la studioul de Radio, la secția de artă a bibilotecii județene (1980-1991), cicluri organizate de Aquilina Birăescu cât și pentru studenții de la facultatea de Electrotehnică (1985-1989).

În semn de prețuire pentru înregistrarea lucrării sale, Variațiuni pe o temă proprie, Ionel Perlea i-a transmis lui Nicolae Boboc bagheta primită de la dirijorul Arturo Toscanini. La rându-i, Nicolae Boboc, la sfârșit de carieră, l-a ales pe dirijorul Gheorghe Costin spre a-i transmite acest trofeu.

La inițiativa lui Nicolae Boboc ca director al operei și a lui Ion Românu, director al filarmonicii, în stagiunea 1968-1969 are loc la Timișoara prima ediție a Festivalului Timișoara Muzicala, gândit să devină un eveniment al anului, o manifestare de ținută. Dupa cea de-a VI-a ediție, festivalul devine anual, iar din 1993 va primi un caracter internațional.

Nicolae Boboc
Nicolae Boboc la 67 de ani
Date personale
Nume la naștere	Nicolae Boboc
Născut	26 septembrie 1920  Ilia
Decedat	8 august 1999, Timișoara
Ocupație	dirijor, compozitor
Activitate
Origine	Român
Gen muzical	muzică cultă
Ani de activitate	1948 - 1991
Case de discuri	Electrecord

* 2005: Nicolae "Nicușor" Dumitru (n. 12 decembrie 1928, București, România – d. 8 august 2005, București, România) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal român. Atât ca antrenor, cât și ca jucător, și-a legat numele de clubul Dinamo București, la care a evoluat timp de nouă sezoane și l-a antrenat în mai multe rânduri. A făcut parte din lotul care a cucerit primul titlu de campioni ai României, în 1955.

Ca antrenor, principal sau secund la Dinamo, Dumitru Nicolae Nicușor a câștigat de 9 ori titlul de campion al României (1962, 1963, 1964, 1965, 1971, 1975, 1982, 1983, 1984) și de 3 ori Cupa României (1964, 1982, 1984).

Cu Dumitru Nicolae Nicușor pe bancă, Dinamo s-a calificat în semifinalele Cupei Campionilor Europeni (1984), cea mai mare performanță pe plan european în istoria clubului.

·  2005 - A murit Barbara Bel Geddes, actriță americană. (n. 1922)

Barbara Bel Geddes (n. 31 octombrie 1922, New York City – d. 8 august 2005, Northeast Harbor, Maine) a fost o actriță americană nominalizată pentru premiul Oscar, cel mai bine cunoscută din serialul de televiziune al companiei CBS Dallas, ca doamna Eleanor “Miss Ellie” Ewing.

·         2005 - A murit Matthew McGrory, cel mai înalt actor de la Hollywood (n.17.05.1973).

·    2009 - A murit Daniel Jarque, fotbalist spaniol. (n. 1983)

Daniel Jarque González (n. 1 ianuarie 1983, Barcelona — d. 8 august 2009, Coverciano, Italia) a fost un jucator de fotbal spaniol, care a jucat pentru RCD Espanyol.

·       2010 - A murit Patricia Neal, actriță americană. (n. 20 ianuarie 1926)

Patricia Neal (n. 20 ianuarie 1926 – d. 8 august 2010) a fost o actriță americană de teatru și film laureată a premiului Oscar.

·     2013 - A murit Karen Black, actriță americană.

Karen Black (născută Karen Blanche Ziegler; n. 1 iulie 1939, Park Ridge, Illinois) este o cântăreață și actriță americană. Ea a devenit cunoscută prin filmele Easy Rider, Five Easy Pieces, The Great Gatsby, The Day of the Locust, Nashville, Airport 1975 și Family Plot. Karen Black a lucrat ca și chelneriță în New York și a urmat între timp dramaturgia. La început a primit roluri secundare în diferite filme.

Primul ei rol mai important a fost în fimul “Big Boy” (1966) și “Easy Rider” (1969). În 1975 i se acordă premiul Globul de Aur fiind nominalizată pentru premiul Oscar pentru rolul jucat în filmul “The Great Gatsby”. După ce divorțează de L. M. Kit Carson se căsătorește în 1987 cu regizorul Stephen Eckelberry. Din prima căsătorie are un fiu (n. 1975), și a adoptat o fiică (n. 1987). În 2009 lansează un album muzical “Catacombs”.

·         2014: Aurel Cioranu, actor român (n. 1929). Aurel Cioranu (17 octombrie 1929, București – 7 august 2014, București) a fost un actor român de teatru și film. A absolvit în anul 1954 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ier Emilian Mărturisitorul, episcopul Cizicului și Miron, episcopul Cretei

• Ziua internațională a pisicii 

  Ziua internaţională a pisicii este celebrată în fiecare an în ziua de 8 august, iniţiativa principală în acest sens aparţinând Fondului Internaţional pentru Bunăstarea Animalelor (International Fund for Animal Welfare – IFAW). IFAW şi alte grupuri care militează pentru drepturile animalelor au hotărât să dedice o zi din an pisicii, începând din 2002, pentru a creşte gradul de conştientizare al oamenilor faţă de nevoile pisicilor şi faţă de lupta împotriva neglijării şi abuzurilor comise asupra acestora.

• Ziua ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est)

  Ziua Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est (Association of Southeast Asian Nations – ASEAN) este sărbătorită în fiecare an la 8 august, dată la care, în 1967, a fost înfiinţată această organizaţie.