2. /9 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători

Decese

·         117 - A murit împăratul roman Marcus Ulpius Nerva Traianus (98 – 117). Marcus Ulpius Nerva Traianus (n.18 septembrie 53), a domnit între anii 98 -117), fiind  al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă. Traian a lansat in anul 101 o expediție în regatul Dacia, aflat la nord de Dunare și l-a forțat   pe regele Decebal să capituleze. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes și a primit titlul de Dacicus Maximus. Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, și reușesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă.

Traian a fost fiul lui Marcus Ulpius Traianus, un proeminent senator și general dintr-o familie romană faimoasă (Ulpii). Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat și după moartea sa.

S-a născut pe 18 septembrie 53, în orașul Italica, din provincia romană Hispania. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domițian împotriva germanilor și era unul dintre cei mai mari comandanți militari ai imperiului când Domițian a fost ucis în 96.

Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domițian, Nerva, care era nepopular în cadrul armatei și avea nevoie de cineva ca să obțină sprijinul legiunilor. A obținut acest sprijin prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său și succesor, în toamna anului 97 (27 octombrie). Viitorul împărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adopție, obținând astfel bunăvoința lui Traian pentru restul vieții sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supuși. Astfel primul roman ne-italian a devenit împărat.

Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea pașnică și fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domițian. A eliberat cetățenii romani care fuseseră închiși pe nedrept de Domițian și a returnat proprietăți confiscate. Popularitatea sa a ajuns să fie atât de mare încât Senatul Roman i-a acordat lui Traian titlul de optimus, adică „cel mai bun”.

Dar Traian a rămas în istorie și pentru luptele sale. În 101, a lansat o expediție în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre și l-a forțat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes și a primit titlul de Dacicus Maximus.

Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, și reușesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian a construit un nou oraș, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani și a anexat-o ca provincie romană.

Cam în același timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat moștenire regatul său lui Traian, în timp ce Dacia era cucerită, iar imperiul a câștigat astfel ceea ce va deveni provincia Arabia Petrea (sudul Iordaniei de azi și o mică parte din Arabia Saudită).

Pentru următorii șapte ani, Traian a domnit ca un împărat civil. În acest timp, a corespondat cu Pliniu pe tema creștinilor, spunându-i în principiu că îi va lăsa în pace atât timp cât nu-și vor practica religia în public. A construit câteva noi clădiri, monumente și drumuri în Italia și Iberia natală. Magnificul forum, ce adăpostește și Columna lui Traian, care amândouă au fost ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia, se mențin în Roma până în zilele noastre, așa cum se menține și arcul de triumf din Mérida.

Aureus (19 mm diametru; 7,13 grame), atelierul monetar din Roma, cca 112-115. Avers, circular: IMP TRAIANO AVG GER DAC P M TR P COS VI P P, bust laureat, drapat și în armură, spre dreapta;

Revers: Arcus Traiani (Arcul de Triumf al lui Traian) din Forul lui Traian^[7]. În exergă: FORVM TRAIAN[A].

În 113, s-a îmbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Parției de a pune un rege pe tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au împărțit hegemonia încă de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul în Armenia, l-a detronat pe regele existent și a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi și-a îndreptat atenția către sud, către Parția, cucerind Babilonul, Seleucia și în final Ctesiphon, capitala Armeniei, în 116. A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a declarat Mesopotamia drept nouă provincie a imperiului, și s-a plâns că e prea bătrân pentru a-i călca pe urme lui Alexandru cel Mare.

Imperiul Roman în timpul lui Traian

Și totuși nu s-a oprit aici. Mai târziu, în anul 116, a trecut munții Khuzestan din Persia și a cucerit marele oraș Susa. L-a detronat pe regele Parției Chrosoes și și-a urcat pe tron propria marionetă, pe Parthamaspates. Imperiul Roman nu va mai înainta niciodată atât de mult spre est.

La acest moment, sorții războiului precum și propria-i sănătate, l-au trădat. Cu orașul-fortăreață Hatra de pe râul Tigru în spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-au răsculat, la fel și populația Mesopotamiei. Traian a fost astfel forțat să-și retragă armatele pentru a înăbuși revoltele. Traian vedea acest lucru ca pe un amănunt minor, dar nu a mai apucat să conducă o armată pe câmpul de bătălie.

Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Cilicia și plănuia încă un război împotriva Parției, Traian s-a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutățit în primăvara și vara lui 117, până când la 9 august a murit. Pe patul de moarte l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind împărat, a returnat Mesopotamia Parției. Toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate.

Cenușa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei lui Traian (columnă ce fusese ridicată atât pentru a comemora victoriile împăratului, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât și pentru a-i servi ca mausoleu). O inscripție de la intrarea în interiorul columnei, oarecum criptică, deoarece o parte a textului a dispărut, are următorul cuprins:

Senatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. VI p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant[is oper]ibus sit egestus.^[8]

Pentru următoarea perioadă, oricărui împărat nou, chiar și a celui al Imperiului Bizantin, i se ura în Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică "mai fericit ca Augustus și mai bun ca Traian". Spre deosebire de alți conducători din istorie, reputația lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de 1900 de ani.

Unii văd în Traian un exemplu al acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului, în timp ce alții consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind începutul sfârșitului adevăratei societăți romane antice.

Traian
Împărat Roman
Bust în marmură al lui Traian.
Date personale
Nume la naștere	Marcus Ulpius Traianus (de la naștere la adopție); Caesar Marcus Ulpius Nerva Traianus (de la adopție la încoronare); Imperator Caesar Divi Nervae filius Nerva Traianus Optimus Augustus Germanicus Dacicus Parthicus (ca împărat)
Născut	18 septembrie 53 Italica, Hispania
Decedat	9 august 117 d.Hr. (63 de ani) Selinus, Cilicia
Înmormântat	Roma (la baza Columnei lui Traian)
Cauza decesului	cauze naturale[*] (apoplexie[*][1])
Părinți	Marcus Ulpius Traianus[*][2][3] Marcia
Frați și surori	Ulpia Marciana[2]
Căsătorit cu	Pompeia Plotina[4]
Copii	Hadrian (adoptat)
Cetățenie	Roma Antică
Etnie	hispano-roman people[*]
Religie	Religia în Roma antică
Ocupație	om de stat politician ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	Împărat roman
Familie nobiliară	Dinastia Antoninilor
Domnie
Domnie	28 ianuarie 98 – 8 sau 9 august 117 (19 ani, 193 zile)
Predecesor	Nerva
Succesor	Hadrian

·         378: Valens, împărat roman (n. 328)

·         803: Irina Ateniana, împărăteasă bizantină (n. 752)

·         833: A murit al șaptelea calif abbasid, Al-Mamun (n. 14 septembrie 786). A intemeiat la Bagdad una dintre cele mai importante instituții culturale din istoria civilizațiilor: celebra „Casă a înțelepciunii”. A domnit de la 813 până la moartea sa în 833.

·         1048: A murit Papa Damasus al II-lea,  cel de al treilea   papa german al Romei  (numele laic: Poppo von Brixen). Pontificatul lui a durat din 17 iulie până în 9 august 1048. Din 1039 a fost episcop de Brixen participând și la sinoadele de la Pavia, Sutri și Roma (între 1046 și 1047). În 1047, împăratul Henric al III-lea l-a numit, de Crăciun, papă, la Pöhlde. O armată întreagă l-a însoțit la Roma, având sarcina să-l dea jos pe papa Benedict al IX-lea, chiar cu forța. Acesta fusese răsturnat de pe tron cu un an în urmă, dar ajunsese din nou la putere după otrăvirea papei Clemens al II-lea. Poppo nu a deținut demnitatea papală decât 24 de zile, numindu-se Damasus al II-lea. Moartea lui a survenit la Palestrina, probabil din pricina malariei. Nu este exclusă nici ipoteza conform căreia ar fi fost otrăvit și el. Mormântul lui Damasus se află la biserica „San Lorenzo fuori le mura” (Roma).

·         1107: Împăratul Horikawa al Japoniei (n. 1079)

·         1250: Eric al IV-lea al Danemarcei (n. 1216)

·         1601: Mihai Viteazul, domnitor al celor trei provincii românești, asasinat la 3 km sud de Turda din ordinul fostului său aliat, generalul G.Basta. În zorii zilei de 9 august 1601, stil vechi (19 august 1601, stil nou), domnitorul Mihai Viteazul este asasinat mişeleşte din ordinul generalului Habsburgic Gheorghe Basta. În urma strălucitelor victorii ale lui Mihai Viteazul în Muntenia, Bulgaria, Transilvania şi Moldova, personalitatea sa a ajuns să inspire respect şi îngrijorare în minţile vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, care au constatat capacitatea lui Mihai de a consolida cele trei principate româneşti şi a promova interesele acestora prin acţiuni independente, rapide, ferme şi foarte eficace care la un moment dat ar fi putut deveni defavorabile casei regale a Austiei. Astfel contextul internaţional a devenit net nefavorabil lui Mihai Viteazul. Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii (austriecii) îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Muntenia. Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune. Existau însă şi conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn. Mihai nu reuşeste să înfrîngă revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) şi astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Munteniei, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion Movilă. Forţat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susţină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai porneşte campania de recucerire a teritoriilor româneşti. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Muntenia gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiţii, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri, perspectivă cu care împăratul Rudolf al II-lea nu putea fi de acord. Din ordinul generalului habsburgic Basta, pe 9 august 1601, Mihai Viteazul este asasinat. Capul său este luat de unul dintre căpitanii domnitorului, adus în Muntenia şi înmormîntat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lîngă Tîrgovişte. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: “Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei.“

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Nicolae Grigorescu

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune.

Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.).

Mihai nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de generalul Basta care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins în bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că Zamoyski îl reinstalează pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă.

Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă.

Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca efect al intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.

Gurăslău (1601)

Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda(gravură editată la Leiden - Olanda în anul 1703)

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru solicita ajutor de la împăratul Rudolf al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai multe ori, mai ales în Transilvania), trecând prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena.^[38] A ajuns la Viena, împreună cu cei 40 de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga.^[39] Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.^[40]

Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.

Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601^[1][2], la 3 km sud de Turda^[41], Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta.^[42] Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie Fotino^[36]: „Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această ucidere infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”. Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul lor.^[43] Pe mormântul lui Mihai Viteazul din Turda s-a construit un obelisc, închinat lui Mihai.

Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului,^[44] adus în Țara Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui său, Pătrașcu-Vodă.

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.

Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”.^[45] Abia generația pașoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor.

Mihai Viteazul
Domn al Țării Românești Domn al Moldovei Principe al Transilvaniei
Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601
Date personale
Născut	1558 Târgu de Floci, Țara Românească (azi în România)
Decedat	9/19 august 1601[1][2] Turda, Principatul Transilvaniei (azi în România)
Înmormântat	Alba Iulia
Părinți	Pătrașcu cel Bun
Căsătorit cu	Doamna Stanca
Copii	Nicolae Pătrașcu Domnița Florica
Cetățenie	Moldova  Țara Românească  Principatul Transilvaniei
Ocupație	Conducător
Apartenență nobiliară
Titluri	Principe prinț
Familie nobiliară	Dinastia Drăculeștilor (ultimul)
Domnie
Domnie	* 1593 - 1600 ( Țara Românească) * 1599 - 1600; 1601 ( Transilvania) 1600 ( Moldova)
Predecesor	Alexandru cel Rău (Țara Românească) Andrei Báthory (Transilvania) Ieremia Movilă (Moldova)
Succesor	Radu Șerban (Țara Românească) Ștefan Bocskay (Transilvania) Ieremia Movilă (Moldova)

* 1817: Leopold al III-lea Frederick Franz, Duce de Anhalt-Dessau (10 august 1740 – 9 august 1817), cunoscut drept "Prințul Franz", a fost prinț german din Casa de Ascania. Din 1751 până în 1807 a fost prinț suveran al principatului de Anhalt-Dessau și din 1807 primul Duce al ducatului de Anhalt-Dessau.

Susținător puternic al Iluminismului, Leopold a inițiat numeroase reforme în principatul său și a făcut din Anhalt-Dessau unul dintre cele mai moderne și prospere mici state germane. Un anglofil, Leopold a extins și modificat grădinile vechi ale Oranienbaum care au fost stabilite în stil olandez pentru a crea primul și cel mai mare dintre parcurile englezești din vremea lui, redenumit Grădina Dessau-Wörlitz.

Leopold s-a născut la Dessau ca fiul cel mare al lui Leopold al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau și a soției acestuia, Gisela Agnes de Anhalt-Köthen, fiica lui Leopold, Prinț de Anhalt-Köthen.

După ce și-a pierdut ambii părinți în 1751 (mama lui la 20 aprilie iar tatăl la 16 decembrie), tânărul Leopold în vârstă de 11 ani a moștenit Anhalt-Dessau sub regența unchiului său, Prințul Dietrich.

Călcând pe urmele bunicului și tatălui său, Leopold s-a alăturat armatei prusace. După bătălia de la Kolín (18 iunie 1757), el a fost impresionat atât de negativ de spectacolul de război încât a demisionat din armată și a declarat neutralitatea principatului Anhalt-Dessau.

Portret al lui Leopold al III-lea în 1762.

În 1758 a devenit major și și-a asumat guvernarea.

Anglofil și susținător puternic al Iluminismului, Leopold a acordat o atenție deosebită în educarea populației din principat în știință și natură. Numeroasele reforme în domeniul educației, asistență medicală, servicii sociale, drumuri, agricultură, silvicultură și industrie au făcut din Anhalt-Dessau unul dintre cele mai moderne și prospere mici state germane.

Cea mai evidentă dintre îmbunătățirile sale au inclus plantarea de pomi fructiferi de-a lungul digurilor și construcția de clădiri frumoase.^[1] Reformele sale au incluse programe de lucrări publice, reparații ale digurilor distruse de inundații, oferte de locuințe sociale, educație, salubritate, primele parcuri publice, terenuri de înmormântare indiferent de ranguri sociale, precum și politici liberale față de comunitatea evreiască, inclusiv de a permite înființarea unei școli evreiești și primul ziar evreiesc din Germania.^[2]

L-a angajat pe Friedrich Wilhelm von Erdmannsdorff să construiască Palatul Wörlitz (1769-1773), prima clădire neoclasică din Germania. În 1774 Leopold l-a angajat pe von Erdmannsdorff să construiască o mică reședință cu un mic parc englezesc ca un cadou pentru soția sa; în onoarea ei, castelul a luat numele de Schloss Luisium.

De asemenea, Leopold a extins și modificat grădinile vechi ale Oranienbaum în stil olandez pentru a crea primul și cel mai mare dintre parcurile englezești din vremea sa, redenumit Grădina Dessau-Wörlitz.

În 1782 Leopold a fost judecat de Fürstenbund (Liga germană a prinților) pentru opoziția sa față de hegemonia prusacă. În 1806 el a fost invitat la Paris de Napoleon, care a fost impresionat de reputația lui. Leopold a fost unul dintre ultimii prinți care s-a alăturat Confederației Rinului, la 18 aprilie 1807. Pe de altă parte, în ciuda diferendelor sale cu coroana prusacă, el a oferit oficialului prusac Ferdinand von Schill o primire onorabilă la Dessau în 1809.

Leopold a fost ridicat la rangul de duce în 1807. El a primit titlul în schimbul unei sume considerabile de bani plătite împăratului cu puțin timp înainte de dizolvarea Sfântului Imperiu Roman în 1806.

În 1812 Leopold a devenit regent al ducatului de Anhalt-Köthen în timpul minoratului ducelui Louis Augustus Karl Frederick Emil.

Leopold a murit după ce a căzut de pe cal la Schloss Luisium, în apropiere de Dessau, în 1817, la vârsta de 76 de ani. El a fost urmat de nepotul său cel mare, Leopold al IV-lea, pentru că fiul său murise deja în 1814.

Prințesa Louise de Brandenburg-Schwedt

La Charlottenburg la 25 iulie 1767 Leopold s-a căsătorit cu verișoara sa Louise Henriette Wilhelmine (n. Różanki, Brandenburg, 24 septembrie 1750 – d. Dessau, 21 decembrie 1811), fiica lui Frederick Henry, Margraf de Brandenburg-Schwedt și a Leopoldine Marie de Anhalt-Dessau, o soră a tatălui său. Ei au avut doi copii:

1. o fiică (n./d. 11 februarie 1768, Dessau).
2. Frederick, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau (n. 27 decembrie 1769, Dessau – d. 27 mai 1814, Dessau).

De asemenea, el a avut și câțiva copii nelegitimi:^[3][4]

• Cu Johanna Eleonore Hoffmeyer (n. 12 noiembrie 1739 – d. 3 mai 1816):

1. Wilhelmine Eleonore Fredericka (n. 14 iunie 1762, Dessau – d. 23 septembrie 1762, Dessau).
2. Contele Franz John George de Waldersee (n. 5 septembrie 1763, Dessau – d. 30 mai 1823, Dessau), căsătorit la 20 mai 1787 cu contesa Louise de Anhalt (nepoata morganatică a Prințului Ereditar Wilhelm Gustav, fiul cel mare și moștenitorul Prințului Leopold I de Anhalt-Dessau). Ei au avut șase copii, trei fii: Franz Henry, Eduard și Frederick Gustav. și trei fiice: Louise, Amalie Agnes și Marie. Descendenții lor prin fiul cel mare Franz Henry încă trăiesc.
3. Louise Eleonore Fredericka (n. 30 august 1765, Dessau – d. 1804).

• Cu Leopoldine Luise Schoch, care a fost înnobilată "von Beringer":

1. Wilhelmine Sidonie von Beringer (n. 5 ianuarie 1789, Wörlitz – d. 20 aprilie 1860, Halle); s-a căsătorit la Wörlitz la 20 iunie 1815 cu Wilhelm von Goerne.
2. Louise Adelheid von Beringer (n. 16 octombrie 1790, Dessau – d. 5 iunie 1870, Halle); s-a căsătorit la Wörlitz la 19 august 1812 cu Friedrich Ludwig Wilhelm Georg von Glafey.
3. Franz Adolf von Beringer (n. 2 iunie 1792, Wörlitz – d. 28 februarie 1834); s-a căsătorit cu Auguste Wilhelmine Roeser (n. 2 iunie 1793 – d. 25 august 1855). Ei au avut un fiu Wilhelm și o nepoată Magda, cu care linia s-a stins.

• Cu Johanna Magdalena Luise Jäger (n. 1763 – d. ?):

1. Franziska (n. 1789 – d. tânără?).
2. Leopoldine (n. 1791 – d. 1847).
3. Amalie (n. 1793 – d. 1841).

• Cu Fredricka Wilhelmine Schulz (n. 1772 – d. 1843):

1. Louis Ferdinand Schulz (n. 1800 – d. 1893).

Leopold al III-lea

·         1854: Frederic Augustus al II-lea (germană Friedrich August II.; n. 18 mai1797 – d. 9 august 1854) a fost rege al Saxoniei și membru al Casei de Wettin

A fost fiul cel mare al Prințului Maximilian al Saxoniei (care era fiul cel mic al electorului Frederic Christian de Saxonia) și al primei sale soții, Prințesa Carolina de Parma.

La 26 septembrie 1819 la Viena (prin procură) și din nou la 7 octombrie la Dresa (în persoană) s-a căsătorit cu Arhiducesa Marie Caroline de Austria, fiica împăratului Francisc I al Austriei. Nu au avut copii.

La 24 aprilie 1833 la Dresda Frederic Augustus s-a recăsătorit cu Prințesa Maria Anna de Bavaria, fiica împăratului Maximilian I Joseph de Bavaria. Nu au avut copii.

În timpul unei călătorii în Tirol, a avut un accident în Brennbüchel; a căzut de pe cal în fața acestuia iar calul l-a călcat pe cap. A murit la 8 august 1854 la Gasthof Neuner și a fost înmormântat la Katholische Hofkirche în Dresa. A fost succedat de fratele său mai mic, Ioan al Saxoniei.

Frederic Augustus al II-lea

·         1899: Sir Edward Frankland, chimist englez (n. 1825)

* 1899: Marele Duce George Alexandrovich, (rusă Великий Князь Георгий Александрович Романов), (9 mai 1871, Tsarskoe Selo - 9 august1899, Abbas Tuman, Caucaz) a fost al treilea fiu al lui Alexandru al III-lea al Rusiei și a Mariei Fiodorovna a Rusiei. A fost numit George după fratele mamei sale, George I al Greciei.^[3] În momentul nașterii sale, tatăl său, ca cel mai mare fiu al Țarului Alexandru al II-lea, era țarevici al Rusiei. Marele Duce Alexandru era al treilea în linia de succesiune la tronul Rusiei, după tatăl său și fratele său Nicolae.

În noiembrie 1894, Alexandru al III-lea a murit și fiul său, Nicolae a devenit Țar. La acea vreme, Nicolae nu avea copii, și potrivit legilor de succesiune în Imperiul Rus, Marele Duce George a devenit Țarevici. ^[4]Problemele de sănătate ale lui George l-au forțat să se mute la Abbas-Tuman. A fost imposibil pentru el să se întoarcă la St.Petersburg pentru funerariile tatălui său, Alexandru al III-lea. Doctorii i-au interzis.^[5]

Nicolae i-a scris fratelui său, "... în mod constant mă rog la Dumnezeu pentru recuperarea ta completă și rapidă și pentru confortul tău, pentru că este mult mai greu să fii singur după o așa mare durere decât este pentru noi care cel puțin suntem împreună!" ^[6] De asemenea, George a pierdut botezul fiicelor lui Nicolae, Olga și Tatiana. La scurt timp după nașterea celei de-a treia fiice, Maria, în iunie 1899, George i-a scris fratelui său, "Sunt nespus de trist că n-am putut să văd fetele voastre și să ajung să le cunosc; dar ce pot să fac? Asta este soarta mea și totul este voia lui Dumnezeu."^[7]

Vizitele pe care i le făcea mama lui la Abbas Tuman îi făceau plăcere. În 1895, George și mama sa au vizitat Danemarca. Nu-și văzuseră rudele daneze de patru ani. Brusc, starea sa de sănătate s-a înrăutățit. I s-a interzis să fumeze și a trebuit să stea în pat până când s-a întremat suficient pentru a se întoarce la Abbas Tuman. Îi scrie lui Nicolae la întoarcere despre călătoria în Danemarca: "Desigur a fost plăcut să revăd familia după patru ani însă nu cred că din punct de vedere al sănătății mi-a făcut bine pentru că am pierdut 3 kg pe care cu atâta greutate le-am pus în mai și iunie

George a murit brusc la 9 august 1899 la vârsta de 28 de ani. A plecat singur cu motocicleta sa și câteva ore mai târziu, pentru că nu se întorcea, personalul îngrijorat a început să-l caute. O țărancă îl descoperise pe marginea străzii; sângele care îi ieșea din gură îl împiedica să respire. L-a sprijinit în brațe până a murit.^[9]

Vestea a ajuns la Nicolae prin telegramă și el a avut misiunea dificilă de a-și anunța mama. Întreaga familie a fost complet devastată. Nicolae în special a fost deosebit de afectat de pierderea fratele său mai mic.^[10] La 14 august 1899 a fost înmormântat la Caterala Sf. Petru și Pavel din St.Petersburg, nu departe de tatăl său, Alexandru al III-lea.

Marele Duce George Alexandrovici

Țarevici al Rusiei Mare Duce George Alexandrovici al Rusiei

·         1906: Gerzson Ádám, scriitor și istoric literar maghiar (n. 1832)

·     1919 - A încetat din viaţă compozitorul, pianistul şi dirijorul Ruggero Leoncavallo.

Ruggiero Leoncavallo

Ruggiero Leoncavallo (n. 8 martie 1857, Napoli – d. 9 august 1919, Montecatini Terme) compozitor, pianist și dirijor italian a fost, alături de Pietro Mascagni, un inițiator al verismului îndreptat împotriva romantismului din muzica italiană. Excelent versificator, și-a scris singur libretele. Vestit prin opera sa “Pagliacci”, el a compus şi muzică pentru balet (“Viaţa unei marionete”), muzică simfonică, canţonete, muzică religioasă, de cameră etc; (n. 23 aprilie 1857).

“Vesti la giubba”

“No! Pagliaccio non son!”

Both from Pagliacci, performed by Enrico Caruso

* 1930: Aurel Zaremba sau A. Zaremba (n. 21 iulie 1908, Iași - d. 9 august 1930, Iași), cunoscut și sub pseudonimul Azar, a fost un poet român de avangardă. A locuit în cartierul ieșean al Tătărăștilor. A fost redactor-șef la revista XX - literatură contimporană și colaborator la revista unu a lui Sașa Pană și la revista Prospect a prietenului său Virgil Gheorghiu. N-a publicat niciun volum în timpul vieții. Cu ocazia morții sale timpurii, a apărut în revista unu o pagină colectivă, Aurel Zaremba - Închidere, cu tributuri de Sașa Pană, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Alexandru Dimitriu-Păușești și Raul Iulian. După moarte, poemele sale au fost adunate de Sașa Pană în volumul Deschidere (incluzând un portret de Jules Perahim), care a fost tipărit într-un tiraj de 151 de exemplare la editura unu în 1933.

FRAGMENTE DIN POEMUL "DESCHIDERE"

„3

Aerul se colorează-n fluturi

curcubee-n horă

leneviri de brațe de argint

revărsate-n maluri

foi de cositor întind

ciripiri

pădurea ca un șal

își scutură franjurile

în gelatina dimineții

mugurii înfloresc păsări

7

Descompus pământul

transpiră-n porii văilor

baghetele florilor

mențin orchestrația câmpului

antenele soarelui

culeg rămășițele nopții

aninat de botul vacilor

iazul se leagănă ca o plasă

săgețile păsărilor

se desprind din rețeaua pădurii

fularul cărărilor

se deapănă pe mosorul copacilor

pisicile panselelor

torc iedera luminii

11

Funingine de voal

împresurat de fildeșul umerilor

căile luminii s-au închis

cu lacăte de nouri

poduri albe se aștern

ca fețe de mese

tremurul corăbiilor

cu pânze de ape

apele sunt acoperite

cu pânzele corăbiilor

glasul pescărușilor

ca zborul libelulei

printre gene - gratiile ochilor

privirile ca porumbei

se aruncă deasupra orașului

drumurile-s așternute cu covoare

arcurile nopții

au înflorit lumini de artificii

pasul dezgroapă ecourile trecutului”

 

Coperta volumului Deschidere

·         1932 - A murit King Camp Gillette, inventator şi manufacturier american, realizatorul primelor lame de ras (n.5.01.1855).

·    1938 - A încetat din viaţă Leo Frobenius, etnolog german (n. 1873)

Leo Frobenius – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Leo Viktor Frobenius (29 iunie 1873 la Berlin – 9 august 1938, Biganzolo, Lacul Maggiore, Italia) a fost un arheolog, explorator si unul dintre cei mai importanți etnografi germani. A condus expediţii în Africa (1904-1935) şi a explorat numeroase centre de artă preistorică în Norvegia, Austria, Spania şi Africa. Este cunoscut în spațiul românesc mai ales pentru influența operei sale asupra gândirii lui Lucian Blaga.

·   1962 - A încetat din viaţă scriitorul Herman Hesse, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946: “Jocul cu mărgelele de sticlă”, “Lupul de stepă”, “Narcis şi Gură de aur” (n. 2 iulie1877).

Hermann Hesse – foto – ro.wikipedia.org

Hermann Hesse (n. 2 iulie 1877, Calw, Germania – d. 9 august 1962, Montagnola, Elveția) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946.

·         1968: Friedrich Christian, Margraf de Meissen (31 decembrie 1893 – 9 august 1968) a fost Șeful Casei Regale de Saxonia.

S-a născut la Dresda ca al doilea fiu al regelui Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei și a soției acestuia, Arhiducesa Luise de Austria, Prințesă de Toscana. La 13 noiembrie 1918 tatăl său a abdicat în urma înfrângerii Imperiului german în Primul Război Mondial.

Friedrich Christian a devenit moștenitor aparent al Casei regale a Saxoniei după decizia fratelui mai mare, Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei, de a renunța la drepturile sale de succesiune în 1923. Friedrich Christian a devenit Șef al Casei Regale la 12 februarie 1932 după moartea tatălui său.

În 1933 guvernul polonez a vrut să-i propună să devină noul rege al Poloniei însă creștera puterii lui Adolf Hitler și viitorul al doilea război mondial au prevenit ca acest lucru să se întâmple.^[1]

Friedrich Christian a murit la 9 august 1968 la Samedan, la vârsta de 74 de ani.

Friedrich Christian s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis (1903–1976) la 16 iunie 1923 la Regensburg. Cuplul a avut cinci copii:

• Maria Emanuel, Margraf de Meissen (1926 – 2012), căsătorit cu Prințesa Anastasia de Anhalt, fără copii
• Prințesa Maria Josepha de Saxonia (n. 1928), necăsătorită
• Prințesa Anna de Saxonia (n. 1929 – 2012), căsătorită cu Roberto de Afif, trei copii
• Prințul Albert de Saxonia (n. 1934 – 2012), căsătorit cu Elmira Henke, fără copii
• Prințesa Matilda de Saxonia (n. 1936), căsătorită și divorțată de Prințul Johannes Heinrich de Saxa-Coburg și Gotha; au avut un fiu care a decedat la 18 ani într-un accident de ski

Friedrich Christian

Margraf de Meissen

·         1968 - A murit actorul american John Indrisano (n.1906).

·      1969 - Actrita americana Sharon Tate, in varsta de 26 de ani, sotia regizorului Roman Polanski a fost gasita ucisa bestial in locuinta sa din Los Angeles. Era însărcinată in luna a 8-a.

Sharon Tate (Publicity photo of Tate in Valley of the Dolls, 1967) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sharon Tate (n. 24 ianuarie 1943 în Dallas, Texas; d. 9 august 1969 în Bel Air, Los Angeles, California) a fost o actriță americană, care a fost nominalizată pentru premiul cinematografic Golden Globe. Sharon era considerată în acel timp ca una dintre cele mai frumoase femei din lume, ea fiind simbolul frumuseții anilor 1960 (Swinging Sixties). Moartea ei brutală, a intrat sub numele de „Crimele Tate-LaBianca” în istoria criminalisticii americane.

Autorii odioasei crime au fost membrii unei bande de hippies condusa de Charles Manson. În ianuarie 1971, Charles Manson si trei din adeptii lui – Susan Atkins, 22 de ani, Patricia Krenwinkel, 23 de ani şi Leslie Van Houten, 21 de ani – au fost condamnaţi, după cel mai lung proces pentru judecarea unei crime din istoria Statelor Unite.

·     1969 - A încetat din viaţă fizicianul britanic Cecil Frank Powell, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică; (n. 5 decembrie 1903).

Cecil Frank Powell - foto: en.wikipedia.org

Cecil Frank Powell (n. 5 decembrie 1903 – d. 9 august 1969) fizician britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1950 pentru dezvoltarea metodei fotografice de studiere a proceselor nucleare și pentru descoperirea pionului (mezon pi), o particulă subatomică de masă mare.

·         1969: Constantin Ion Parhon (n. 15 octombrie 1874, Câmpulung, România – d. 9 august 1969,^[1] București, RS România) a fost un demnitar comunist, medic endocrinolog și neuropsihiatru român, care a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (șeful statului) în perioada 13 aprilie 1948 - 2 iunie 1952. Parhon a mai făcut parte dintr-un comitet interimar prezidențial format din cinci membri (printre care și Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi) între 30 decembrie 1947 și 13 aprilie 1948.

Constantin Ion Parhon s-a născut la 15 octombrie 1874 în orașul Câmpulung Muscel (județul Muscel, înglobat ulterior în județul Argeș). Tatăl său era originar din Cetatea de Baltă (azi jud. Alba, fost jud. Târnava Mică). Studiile secundare le-a făcut la Focșani, Buzău și Ploiești, bacalaureatul l-a obținut în 1892. A studiat medicina la universitatea din București (1893-1900) și a obținut în 1900 titlul științific de doctor în medicină cu teza Contribuțiuni la studiul tulburărilor vazomotorii în hemiplegie.

În timpul studiilor a lucrat ca extern (1896-1897) și intern (1897-1900) al spitalelor din București. După absolvirea studiilor și obținerea doctoratului, profesează ca medic la Spitalul Rural "Rallet" din județul Dâmbovița (1901-1902) și apoi medic secundar la Spitalul Pantelimon (1903-1909). În această perioadă, devine docent al Clinicii de boli nervoase din București (1903), urmând și un stagiu de perfecționare la München (1906). Apoi, devine medic primar la Ospiciul Mărcuța (1909-1912).

Este angajat în învățământul superior medical, ca profesor universitar de neurologie și psihiatrie, la Facultatea de Medicină din Iași (1913-1933) și de clinică endocrinologică la Facultatea de Medicină din București (1933-1940 și 1944-1958). În paralel cu activitatea didactică își continuă activitatea profesională ca director al Spitalului Socola din Iași (1917-1930) și apoi al Institutului pentru bolile nervoase, mintale și endocrinologice din București (1930-1940).

În 1928 este ales membru corespondent al Academiei Române și în 1939 devine membru titular și președinte de onoare al acestui prestigios for științific. Deține și alte funcții în cadrul organizațiilor profesionale medicale: membru titular al Academiei de Medicină din București (1935), membru de onoare al Academiei de Științe Medicale (1969), membru fondator al Societății de Anatomie din București, al Societății de Biologie, al Societății Române de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie și Endocrinologie.

În 1946, regele Mihai înființează Institutul de Endocrinologie cu numele "C. I. Parhon". Primul sediu al acestui institut a fost la Spitalul "Colentina". Ulterior, după naționalizarea în 1948 a spitalelor, sediul Sanatoriului de maici "St. Vincent du Paul", din parohia Bisericii Franceze de la Statuia Aviatorilor, a devenit sediul Institutului.

A fost ales ca membru al Academiilor de Științe ale URSS, R. P. Bulgară, R. P. Ungară și R.D.G, al societăților de endocrinologie din Paris, Moscova și Praga, al Societății Estone de Neurologie, al mai multor societăți din Paris (de neurologie, de psihiatrie, de medico-psihologie și al Societății medicale a spitalelor). În anul 1948 a fost ales ca Doctor honoris causa al Universității Caroline din Praga.

Parhon a fost fondatorul Revistei Societății Române de Endocrinologie, Acta Endocrinologica, în 1938 (revista refuncționează din 2005 sub egida Academiei Române). A fost membru în colegiul de redacție al revistelor Folia neurobiologică și Revue française d'endocrinologie.

În calitate de militant socialist, Parhon a fost influențat în tinerețe, după propriile afirmații, de operele lui Karl Marx^[2]. A fost unul dintre fondatorii Partidului Muncitor, un grup politic efemer, fuzionat cu Partidul Țărănesc în 1919.^[3] La scurt timp după fuziune, Parhon s-a separat împreună cu un grup și a devenit susținător al Partidului Comunist din România (PCR).

În primăvara anului 1944 a fost primul semnatar al memoriului-protest al intelectualilor pentru ieșirea României din coaliția militară fascistă. Devine președinte al ARLUS-ului (1944-1967). Din 1946 până în 1961 a fost fără întrerupere deputat în Adunarea Deputaților și apoi în Marea Adunare Națională.

După proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, Constantin Ion Parhon a fost ales președinte al Prezidiumului Republicii Populare Române (30 decembrie 1947 - 13 aprilie 1948), făcând parte dintr-un comitet interimar cu funcții prezidențiale (ales de Adunarea Deputaților), alături de Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi. În perioada 13 aprilie 1948-2 iunie 1952, Parhon a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (funcție echivalentă cu cea de șef al statului), însă puterea de facto era deținută de Partidul Muncitoresc Român. În iunie 1952 a renunțat la activitatea politică, dedicându-și restul vieții activității de cercetare științifică.

La 22 august 1950 a decretat prin articol unic schimbarea numelui de Brașov în Orașul Stalin "în cinstea marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorul poporului sovietic, eliberatorul si prietenul iubit al poporului nostru, Iosif Vissarionovici Stalin", împreună cu Marin Florea Ionescu.

A fost director al Institutului de Endocrinologie (1949-1957) și al Institutului de Geriatrie (1952-1957). I-a fost conferit titlul de Erou al muncii socialiste. A încetat din viață la 9 august 1969 în București și a fost înmormântat în Mausoleul din Parcul Carol. Rămășițele sale pământești au fost exhumate după dezafectarea mausoleului în anul 1991.

LUCRĂRI PUBLICATE

• Secrețiile Interne (1909) - scrisă în colaborare cu Moise Goldstein
• Manual de endocrinologie (3 vol., 1945 - 1949) - în colaborare cu Moise Goldstein și Ștefan Milcu
• Bătrânețea și tratamentul ei (1948)
• Biologia vârstelor (1955),
• Opere alese (5 vol., 1954-1962)

Membru titular al Academiei Române

Constantin Ion Parhon
Constantin Ion Parhon
Date personale
Născut	28 octombrie 1874 Câmpulung Muscel, România
Decedat	9 august 1969 (94 de ani) București, Republica Socialistă România
Înmormântat	București
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	medic politician profesor universitar[*] endocrinologist[*]
Președinte al Prezidiului M.A.N. Președinte ARLUS Președinte al Prezidiumului Republicii Populare Române
În funcție 9 ianuarie 1948 – 12 iunie 1952
Succedat de	Petru Groza
Premii	Erou al Muncii Socialiste
Partid politic	Partidul Țărănesc, Partidul Comunist Român
Alma mater	Universitatea din București
Profesie	medic, politician comunist

·    1975 - A încetat din viaţă compozitorul, pianistul şi pedagogul rus Dimitri Şostakovici, unul dintre marii creatori ai muzicii secolului al XX-lea (n. 25 septembrie 1906).

Dmitri Șostacovici – foto – ro.wikipedia.org

Dmitri Dimitrievici Șostacovici (n. 25 septembrie 1906 – d. 9 august 1975) compozitor, pianist și profesor rus, considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului al XX-lea.

* 1976: José Lezama Lima (n. 19 decembrie 1910, Havana, Cuba – d. 9 august 1976 Havana, Cuba) a fost un romancier și poetcubanez.Eseuri:

• Analecta del reloj (1953)
• La expresión americana (1957)
• Tratados en La Habana (1958)
• La cantidad hechizada (1970)

José Lezama Lima

·   1991 - A murit Cella Delavrancea, stralucita pianistă, critic muzical şi profesor, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea, una din prietenele intime ale reginei Maria a României; (n. 15 decembrie 1887).

Cella Delavrancea – foto – vforvintage.ro

Cella Delavrancea (n. 15 decembrie 1887 – d. 9 august 1991) pianistă, scriitoare și profesoară română de pian, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, soră a arhitectei Henrieta Delavrancea, a Niculinei Delavrancea și a lui “Bebs” Delavrancea, membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu.

* 1991 - Procurorul italian Antonino Scopelliti este ucis de ‘Ndrangheta în numele mafiei siciliene, în timp ce pregătește cazul guvernului în apelul final al procesului contra mafiei siciliene.

* 1993: Ion Vatamanu (n. 1 mai 1937, Costiceni – d. 9 august 1993, Chișinău) a fost doctor în chimie, poet, publicist și om politic din Republica Moldova, savant, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova (1990–1994).

S-a născut la 1 mai 1937 în comuna Costiceni, județul Hotin (astăzi, Raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți), în familia lui Ion și Maria Vatamanu. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, după care urmează școala medie din satul vecin Vancicăuți pe care o termină în 1954. Între anii 1954-1955 lucrează ca învățător la școala din Costiceni ^[1].

În perioada anilor 1955-1960 studiază la Universitatea de Stat din Chișinău, la Facultatea de Chimie. În 1962 debutează cu volumul de poezii Primii fulgi.

În 1960 se căsătorește cu Elena Curicheru, studentă la filologie, viitoare trăducătoare, fiica lui Mihail Curicheru, scriitor basarabean deportat în Siberia (unde s-a stins din viață în 1943) ^[2].

În 1971 susține la Universitatea din Liov, Ucraina, teza de doctorat în chimie - Studierea oscilopolarografică a complecșilor Bi(3+), Zn(2+), Sb(3+) cu liganzi adecvați și aplicarea acestor complecși în chimia analitică.

În 1973 a fost ales șef de laborator la Institutul de Chimie al Academiei de Științe a Republicii Moldova, funcție pe care o va deține până la sfârșitul vieții. În toți acești ani ai carierei sale de chimist, Ion Vatamanu va publica peste 150 de lucrări științifice în domeniul chimiei analitice, va obține cinci brevete de invenție în domeniul oscilopolarografiei (1980-1989). O serie din metodicile sale vor fi aplicate în sfera agricolă și industrială din fosta Uniune Sovietică și din Moldova, având ca teren de aplicare raioanele Telenești și Anenii Noi. În 1978 publică, în colaborare cu alți lucrători științifici ai laboratorului de chimie, lucrarea Indice Bibliografic al literaturii de polarografie (anii 1922-1977). Iar în 1988 scrie monografia Termodinamica hidrolizei ionilor metalelor în colaborare cu tânărul savant, doctor în chimie Ilie Fiștic.

Între 1989-1991, împreună cu poeta Leonida Lari asigură conducerea ziarului Glasul, primul ziar în grafie latină din perioada postbelică în Republica Moldova, tipărit în Letonia cu sprijinul Societății "Dacia".

Între 1991-1993 a deținut poziția de director al revistei Columna.

În 1990 este ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova și desemnat președinte al Comisiei Parlamentare pentru Cultură și Culte. Semnează Declarația de Independență a Republicii Moldova.

Se stinge din viață la 9 august 1993, și este înmormântat în cimitirul Ortodox Central din Chișinău 

Ion Vatamanu
Ion Vatamanu vorbește în fața Marii Adunări Naționale, 31 august 1990
Date personale
Născut	1 mai 1937 Costiceni, județul Hotin, Regatul României
Decedat	9 august 1993 (56 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Cetățenie	Moldova
Etnie	români
Ocupație	scriitor politician
Activitate
Domeniu	Chimie, poezie, publicistică, traduceri, scenaristică, politică
Instituție	Institutul de Chimie al Academiei de Științe a Republicii Moldova
Alma Mater	Universitatea de Stat din Moldova
Cunoscut pentru	poezie și implicarea în lupta pentru eliberarea națională a românilor din Republica Moldova și Bucovina
Premii	Medalia de Bronz EREN a RSSM (1984) - Medalia "Veteran al muncii" (1991) - Titlul onorific "Maestru al literaturii" - Medalia "Eminescu" (1995) - "Ordinul Republicii" (2010), etc.

* 1996: Ion Pantazi (n. 26 iulie 1920, București - d. 9 august 1996, München) a fost un ofițer și publicist român în exil, fiul generalului Constantin Pantazi.

În 1940 a absolvit liceul militar din Cernăuți și în 1942 Școala Militară de Ofițeri de Cavalerie, cu gradul de sublocotenent. La câteva zile după absolvirea școlii a plecat pe front, în cadrul Regimentulului 9 Roșiori.

A fost decorat cu: Ordinul „Coroana României” clasa a V-a, Steaua României clasa a V-a, Ordinul Mihai Viteazul, Crucea de Fier clasa a II-a și clasa I-a.

La 10 mai 1945, a fost avansat la gradul de locotenent. La 1 martie 1946, a fost scos din cadrul activ al armatei (deblocat), exmatriculat ca student la drept aflat în anul IV de studii și a fost arestat. În 1947 fost înaintat la gradul de căpitan în rezervă, cu vechimea pe anul 1946 recunoscută (în timpul detenției - ceea ce a reprezentat una dintre marile curiozități ale regimului comunist). A executat 16 ani de detenție în patru etape, totalizând 10 ani închisoare, cu condamnare, și 6 ani fără justificare juridică, cu domiciliu forțat în câteva case conspirative. A fost eliberat la 1 iunie 1964.

A lucrat ca miner și maistru miner la hidrocentralele: Argeș, Lotru și Someș. Fiind pensionat de boală, după 11 cereri respinse, a primit în aprilie 1978 pașaport de turist și a rămas ca azilant politic la München, în Republica Federală Germania.

A debutat ca ziarist la Stindardul, periodic înființat și condus de Ion V. Emilian în perioada 1959-1985^[1]. A scris în același timp și pentru Curierul din Los Angeles, condus de Gabriel Bălănescu. În octombrie 1985 a început publicarea ziarului său propriu, Stindardul Românilor (apărut în perioada 1985-1988^[1]).

După mai multe încercări la Paris și Montreal de a uni exilul românesc, a încetat din viață la în august 1996 la München. Conform dorinței sale, urna i-a fost depusă la Cimitirul Ghencea militar.

"A urmat rearestarea, condamnarea la peste 120 de ani!!! și deținerea mea singur în lanțuri de mâini și de picioare, la Aiud și Gherla. Mâncarea mi se da o dată la două zile, ca și dusul la closet. În acești 10 ani nu m-am schimbat niciodată și bineînțeles urinam pe mine. Sunt recunoscător comuniștilor pentru regimul ce mi l-au aplicat, deoarece aici am învățat să nu-mi fie frică nici de viață, oricât de grea ar fi.

A publicat lucrarea: Am trecut prin iad, vol. I+II, Editura Dacia, 2003

Ion Pantazi

* 2003: Gregory Hines (n. 14 februarie 1946 - d. 9 august 2003) a fost un actor american, dansator și cântăreț.

Richard Pryor trebuia să joace rolul lui Josephus în Istoria lumii: partea I, dar cu două zile înainte de filmarea scenelor în care apărea, a fost spitalizat cu arsuri grave într-un incident foarte mediatizat.^[11][12] Mel Brooks, regizorul filmului, era pe punctul de a șterge aceste scene cândMadeline Kahn i-a sugerat pe Gregory Hines pentru acest rol

Filmografie:

• History of the World, Part I (1981)
• Wolfen (1981)
• Deal of the Century (1983)
• The Muppets Take Manhattan (1984)
• The Cotton Club (1984)
• White Nights (1985)
• Faerie Tale Theatre: "Puss in Boots" (1985)
• Amazing Stories: (TV) "The Amazing Falsworth"^[13] (1985)
• Running Scared (1986)
• Off Limits (1988)
• Tap (1989)
• Gregory Hines' Tap Dance in America (1989)
• Eve of Destruction (1991)
• White Lie (1991)
• A Rage in Harlem (1991)
• T Bone n Weasel (1992)
• Kangaroo Court (1994)
• Renaissance Man (1994)
• Dead Air (1994)
• A Stranger In Town (1995)
• Waiting to Exhale (1995)
• Happily Ever After: Fairy Tales for Every Child ( 1995 ) ( voice ) episode beauty and the beast
• The Cherokee Kid (1996)
• Good Luck (1996)
• Mad Dog Time (1996)
• The Preacher's Wife (1996)
• Subway Stories: Tales From the Underground (1997)
• The Tic Code (1999)
• Little Bill (TV) (1999–2003, until his death)
• Things You Can Tell Just by Looking at Her (2000)
• Once in the Life (2000)
• Will & Grace (TV) (2000)
• Who Killed Atlanta's Children? (TV) (2000)
• Bojangles (2001)
• Venice: Lost and Found (2002)
• The Red Sneakers (TV) (2002)
• The Root (2003)
• Law & Order: (TV) "Suicide Box" (2003)
• Lost at Home: (TV) (2003)
• Keeping Time: The Life, Music & Photography of Milt Hinton (2004)

Gregory Hines

* 2005: Gheorghe Coman (n. 8 septembrie 1925, Ploiești - d. 9 august 2005) a fost un sculptor român, absolvent al Institutului de Artă „Nicolae Grigorescu” - București, secția sculptură, seria 1945-1950, membru al Uniunii Artiștilor Plastici.

A trăit la Ploiești, fiind unul dintre cei mai cunoscuți artiști plastici de pe meleagurile prahovene. Lui i se datorează celebrul bust al lui Caragiale din centrul Ploieștiului. Sculpturile sale, dedicate reprezentării unora dintre cele mai mari figuri ale istoriei și culturii naționale, ca și decorării spațiului urban, monahal, turistic, sunt expuse în Ploiești, Buzău, Târgoviște. A fost creatorul și animatorul vestitei Tabere de sculptură Măgura, de la mânăstirea Ciolanu - Buzău, printre primele de acest gen din România, inițiativă care a avut un larg ecou și peste hotare. A pus la punct acest proiect împreună cu ziaristul Paul Lampert de la România liberă. Gheorghe Coman s-a remarcat, de asemenea, printr-un gest de mare probitate morală, refuzând o comandă foarte promițătoare sub raport pecuniar, de a prezenta figura dominantă a așa-numitei ,,epoci de aur" - Nicolae Ceaușescu -, lucrare preluată ulterior de alt sculptor. După 1989 a desfășurat și o susținută activitate publicistică.

Activități:

• 1950 - Membru fondator al Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAP),
• 1951 - președinte al Filialei UAP - Ploiești,
• 1968 - președinte al Filialei UAP - Buzău.

EXPOZIȚII

Personale

• 1965 - Vălenii de Munte,
• 1965 - Ploiești,
• 1991 - Lumsden - Scoția,
• 2000 - Ploiești,
• 2000 - București – sala Simeza;

De grup

Începând din 1949 participă la aproape toate expozițiile anuale, bienale și trienale organizate la București, precum și la expozițiile colective organizate pe plan local;

Internaționale

• 1962 - Praga,
• 1970 - Varșovia,
• 1992 - Aberdeen - Scoția.

TABERE DE CREAȚIE

• 1970 - 1985 - inițiator și organizator al Taberei de sculptură Măgura – Buzău, participant la toate cele 16 ediții,
• 1987 - participant la Tabăra de sculptură Oarba de Mureș,
• 1988 - participant la Tabăra de sculptură Ineu,
• 1991 - participant la Tabăra de sculptură Lumsden - Scoția.^[1]

Gheorghe Coman
Date personale
Născut	8 septembrie 1925
Decedat	9 august 2005 (79 de ani)
Ocupație	sculptor

·         2006 - A murit fizicianul american James Alfred Van Allen. Pe baza informaţilor transmise de sateliţii Explorer 2 şi 4, a descoperit, în 1958, centurile de radiaţii care îi poartă numele (n.07.09.1914).

·         2008: Mahmoud Darwish, poet și prozator palestinian (n. 1941).

* 2015: Jack Gold (n. 28 iunie 1930; d. 9 august 2015) este un regizor britanic de film și televiziune. A făcut parte din Tradiția Realistă Britanică ce a urmat curentului Free Cinema.Filmografie:

• My Father Knew Lloyd George (1965)
• The World of Coppard (1968)
• The Bofors Gun (1968)
• The Reckoning (1969)
• Stoker Leishman's Diaries (1972)
• The Gangster Show: The Resistible Rise of Arturo Ui (1972)
• Conflict (1973) (relansat sub denumirea Catholics).
• The National Health (1973)
• Who? (1973)
• Man Friday (1975)
• The Naked Civil Servant (1975)
• Aces High (1976)
• Atingerea meduzei (1978)
• The Sailor's Return (1978)
• Charlie Muffin (1979)
• Little Lord Fauntleroy (1980)
• The Merchant of Venice (1980)
• Praying Mantis (1983)
• Macbeth (1983)
• Good and Bad at Games (1983)
• Red Monarch (1983)
• The Chain (1984)
• Sakharov (1984)
• Me and the Girls (1985)
• Murrow (1986)
• Evadare din Sobibor (1987)
• Stones for Ibarra (1988)
• The Tenth Man (1988)
• Ball Trap on the Cote Sauvage (1989)
• The Rose and the Jackal (1990)
• The War That Never Ends (1991)
• She Stood Alone (1991)
• Der Fall Lucona (1993)
• Spring Awakening (1994)
• The Return of the Native (1994)
• Heavy Weather (1995)
• Into the Blue (1997)
• Goodnight Mister Tom (1998)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ap Matia; Sf 10 Mc care au pătimit pentru icoana lui Hristos

· Ziua internaţională a popoarelor indigene (ONU)

La 9 august este celebrată, sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, Ziua internaţională a popoarelor indigene. Conform estimărilor, pe întreg mapamondul sunt circa 370 de milioane de persoane indigene, locuitori în 90 de state, potrivit www.un.org. Aceste mari grupuri distincte constituie mai puţin de 5% din populaţia mondială, vorbesc peste 7.000 de limbi ale planetei şi reprezintă circa 5.000 de culturi diferite.

• Singapore, independența față de Malaezia (1965)
• Proclamarea independenţei în Argentina. Sărbătoare naţională (1816).

• Ziua internaţională a grădinilor zoologice şi a parcurilor

  La 9 august celebrăm Ziua internaţională a grădinilor zoologice şi a parcurilor, pentru a marca importanţa conservării speciilor, pentru promovarea educaţiei şi a informării opiniei publice cu privire la conservarea biodiversităţii. Cea mai veche grădină zoologică a exista acum 3000 de ani, la Hierakonpolis, Egipt. Se spune că faraonii au fost primii deţinători de menajerii cu animale sălbatice, iar scopul lor era de a-şi arăta, şi în acest fel, măreţia şi puterea. Hatshepsut, prima mare regină a Egiptului avea şi ea, în 1500 î.Hr. o menajerie cu animale aduse din expediţiile din Punt (Somalia de astăzi).

  În 1929, în pădurea Dumbrava din Sibiu, a fost deschisă prima grădină zoologică din România. Muzeul de Ştiinţe Naturale Constanţa a fost înfiinţat, în 1958, odată cu stabilirea primului departament – Aquarium, lângă Casino. În iunie 1972 la Delfinariu au început demonstraţiile cu delfini. Lista rezervaţiilor naturale din România cuprinde ariile protejate de interes naţional (rezervaţii naturale de tip ştiinţific, rezervaţii naturale declarate monumente ale naturii, rezervaţii naturale de tip geologic, floristic, faunistic, avifaunistic, peisagistic sau mixt şi zone umede).