2. /11 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători

Decese

·         1253: Sfânta Clara (n. 1193 - d. 11 august 1253) din Assisi, Umbria, Italiacentrală, a fost întemeietoarea Ordinului Clariselor, atașat Ordinelor franciscane.

Clara sau Chiara a fost fiica nobilului italian Favarone di Offreduccio di Bernadino. Fiind influențată de spiritualitatea lui Francisc de Assisi, părăsește bunăstarea din casa părintească, urmând pilda și învățătura lui Isus, își trăiește viața în sărăcie.

Împreună cu Francisc de Assisi întemeiază în fața porților orașului Assisi, azilul pentru femei „San Damiano”. Până în ziua morții sale, Clara a trăit o viață sfântă, modestă în sărăcie și plină de privațiuni după legile severe a Clauzurii, stabilite de ea.

Ordinul Clariselor a primit confirmarea regulilor de viață monastică, din partea Bisericii, pe data de 9 august 1253, cu doar două zile înainte de moartea fondatoarei.^[3]

A fost canonizată la doi ani după moartea ei.

La 14 februarie 1958 papa Pius al XII-lea a declarat-o patroană a televiziunii deoarece, țintuită la pat de boală în chilia ei, Clara a putut vedea slujba ținută în biserică în noaptea de Crăciun în 1252, eveniment considerat ca „o experiență de televiziune mistică”.^[4]

În acea noapte, evenimentul a fost aflat cu uimire de celelalte călugărițe, care participaseră la slujbă în biserică, când Clara le-a descris în amănunt tot ce s-a petrecut în timpul slujbei, spunând că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile și a putut vedea proiectate pe pereții chiliei scene ale ceremoniei, simultan cu desfășurarea acestora în biserică. Situația s-a repetat la moartea lui Francisc de Assisi, când Clara a participat, în același fel, la ceremonia funebră a acestuia.

Este sărbătorită de romano-catolici, anglicani și lutherani pe 11 August.

Sfânta Clara

Date personale Născută 1193[2][3]  Assisi, Italia  Decedată 11 august 1253 (60 de ani)[4]  San Damiano[*], Italia  Înmormântată Assisi  Părinți Ortolana[*]  Frați și surori Agnes of Assisi[*]  Religie Biserica Catolică  Ocupație maică  Venerație Sărbătoare 11 august   Apartenența Poor Clares[*]   Patronaje eye disease[*] aurar[*] Obando[*] Santa Clara Pueblo[*] needleworker[*] gilder[*] embroiderer[*] televiziune[1] laundering[*] Poor Clares[

·         1259: A murit Mongke Han (n.10.ianuarie 1209),  al patrulea Mare Han a Imperiului Mongol, de guvernământ incepand cu 1 iulie 1251,pana  la11moartea sa. El a făcut reforme importante menite sa îmbunătățeascaadministrarea Imperiului . In timpul domniei sale  mongolii au cucerit Irakul și Siria, precum și Regatul Nanzhao (aflat în sudul Chinei de azi).

·         1456:  Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi János, sârbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 - d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al regatului între 1453-1456, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.

Viitorul voievod s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei. Tatăl lui Ioan a fost un român^[1], sau cuman^[2][3]Voicu/Voik/Vajk Corvin^[4], "un gentilom destul de modest al comitatului pur românesc Hunedoara", iar bunicul se numea Șerb/Csorba ^[5]. Mama lui Ioan a fost Erzsébet Morzsinai (Elisabeta de Margina), despre care se spune că ar fi fost de origine greacă și chiar înrudită cu basileii Bizanțului.^[6]

În favoarea originii etnice românești a voievodului există mai multe argumente. De exemplu, până în anul 1439, Iancu este numit în documente Ioan Românul, mai mulți cronicari ai epocii referindu-se la originea românească a acestuia. După ce fiul său, Matei Corvin, a devenit rege, Frederic de Habsburg i-a reproșat că nu are origini regale, ci că are un tată român. Matei, la rândul său, când i se reproșa că nu are origini regale, făcea trimitere la originile sale romane.^[7][8]

Blazonul

După obiceiul epocii, Voicu a luat numele Hunyadi (de Hunedoara), când a primit în 1409 de la Sigismund de Luxemburg domeniul și castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.

Conform unei legende lansate în secolul al XVI-lea de către Gáspár Heltai, Ioan de Hunedoara ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg cu nobila Erzsébet Morzsinai, având un frate tot cu numele (Ioan) — duplicarea numelui era un obicei când unul dintre copii avea tatăl diferit

Ioan de Hunedoara în luptă cu husiții; ilustrație din Cronica lui János Thuróczy

Ioan Huniade a fost un mare aristocrat al regatului Ungariei, care își avea domeniul feudal la Hunedoara. A devenit ulterior ban al Severinului, comite de Timișoara, voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei. Era unul dintre cei mai bogați nobili ai Europei timpului său.

Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria legate de succesiunea la tron. Marea majoritate a magnaților ungari, printre care familiile Cillei, Gara, Ujlaki și Szécsi, o sprijineau pe regina văduvă Elisabeta, care aștepta un copil, viitorul Ladislau V Postumul, în speranța că o vor putea domina cu ușurință și, pe această cale, își vor subordona puterea de stat.

Iancu de Hunedoara în Chronica Hungarorum, Brno 1488

Iancu a susținut candidatura regelui polon Vladislav al III-lea (Jagello) la tronul Ungariei. Nobilimea mică și mijlocie, în frunte cu Ioan Huniade, cu palatinul Lőrinc Héderváry și cu episcopul Simon Rozgonyi, dorea în fruntea țării un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate de expansiunea otomană. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav al III-lea Jagello, rege al Poloniei din 1434.

Acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav al III-lea al Poloniei, devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440, venirea acestuia în regat, la 21 mai, și încoronarea sa la 17 iulie la Alba Iulia, au dus la declanșarea unui sângeros război civil, în provinciile de sud și nord ale Regatului ungar (astăzi Slovacia), care a durat până în 1441.

Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al Ungariei, Ioan de Hunedoara a fost răsplătit din plin de acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredințată în 1441 fiind aceea de voievod al Transilvaniei. Astfel, el a reușit să imprime Ungariei o linie politică predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) și cu Jan Jiskra, aliatul acestuia și adevăratul stăpân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar.

Iancu de Hunedoara

Liniștea internă a fost obținută prin încheierea în vara anului 1443 a unui armistițiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, după moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau Postumul. După moartea prematură în 1444 a regelui Vladislav I, Ioan de Hunedoara se impune politic și este numit regent al Ungariei în 1446, devenind astfel tutorele minorului Ladislau Postumul. Din punct de vedere militar regele Vladislav I la începutul domniei s-a sprijinit și pe serbi, și astfel în "Campania cea Lungă" (1443-1444) produce importante pierderi Semilunei otomane; această campanie se încheie printr-o pace favorabilă semnată pe 10 ani. Efectiv, pacea nu a fost una de durată -coroana ungară, la insistențele papalității, organizeaza o nouă cruciadă antiotomană, Cruciada de la Varna, care se încheie cu un dezastru pentru creștini, regele Ungariei pierzându-și acolo viața.

Cruciada de la Varna din 1444, așa cum apare în ediția din 1564 a lui 'Martin Bielski' - Cronici Poloneze

În Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din cinci Căpitani generali, Ioan de Hunedoara primind în guvernare Transilvania, Banatul și Crișana. Deoarece anarhia rezultată ca urmare a acestei diviziuni a scăpat de sub control, Ioan a fost ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5 iunie 1446 în numele regelui Ladislau Postumul. Prima sa acțiune ca regent, a fost să-l atace pe împăratul romano-german Frederic al III-lea pentru refuzul acestuia de a-l elibera pe Ladislau. După ce a înfrânt ducatele Stiria, Carintia și Carniola și a amenințat chiar Viena, datorită dificultăților din alte zone, Ioan de Hunedoara a fost nevoit să semneze un armistițiu cu Frederic, care a durat doi ani.

După înfrângerea de la Kosovo Polje, Ioan intră în Moldova și îl înscăunează pe vărul său Bogdan al II-lea, (tatăl lui Ștefan cel Mare)

În 1448 Ioan de Hunedoara a primit titlul de Prinț (Princeps) de la Papa Nicolae al V-lea, și continuat luptele împotriva otomanilor. A fost învins în bătălia de la Kosovo (1448) din octombrie 1448 din cauza superiorității numerice a turcilor și a trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, și a vechiului său rival Gheorghe Branković, care i-a interceptat ajutoarele sosite din Albania și conduse de Skanderbeg, împiedicându-le să ajungă la locul bătăliei. Branković l-a luat prizonier pe Ioan de Hunedoara, aruncându-l, pentru o perioadă, în temnițele fortăreței Smederevo, de unde a fost răscumpărat de aliații săi. După rezolvarea diferendelor cu numeroșii săi oponenți din Ungaria, Ioan de Hunedoara a condus o expediție punitivă împotriva prințului serb, care a fost nevoit să accepte condiții de pace foarte aspre.

În 1450, în orașul liber regesc Pozsony, (citește [Pojoni]; astăzi Bratislava), Ioan de Hunedoara a negociat cu Frederic al III-lea termenii predării lui Ladislau al V-lea, dar nu au ajuns la un acord. Mai mulți dușmani ai săi l-au acuzat de o conspirație politică împotriva regelui. Pentru a reduce tensiunile crescânde pe plan intern, Ioan de Hunedoara a renunțat la titlul și funcția de regent al Ungariei. Reîntors în Ungaria la începutul anului 1453, Ioan de Hunedoara a fost numit de Ladislau conte de Bistrița-Năsăud și Căpitan general al regatului. Totodată, regele a inclus în blazonul familiei „Leii de Bistrița”.

Turcii au rupt armistițiul în 1454 și au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Kruševac (se pronunță Crușevaț), unde i-a zdrobit cu desăvârșire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mahomed al II-lea se pregătea intens să o cucerească. La rândul lui Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei și a chemat oameni de la orașe și sate să ia parte la război. Pentru a avea un aliat în Țara Românească, l-a ajutat pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul și a reușit să adune din Transilvania 20.000 de soldați și mici nobili. De această dată a beneficiat și de un sprijin mai consistent din Apus. De asemenea a reușit să adune o armată de oameni simpli cu arme proprii, coase, furci, prăștii de circa 27-28.000 de țărani cu toată opoziția nobililor și a orășenilor.

Asediul Belgradului de către turci a început la 4 iulie 1456, și a fost deosebit de puternic. Însă, flota cruciată a câștigat bătălia pe apă distrugând, în 14 iulie, flota turcească, ce împiedica aprovizionarea orașului. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Atacul musulman a fost respins în 21 iulie, iar în 23 iulie creștinii atacau tabăra turcilor. Concepția strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forțe defavorabil creștinilor și să obțină cea mai mare victorie de până atunci a creștinătății împotriva turcilor.

Ca omagiu papa Calixt al III-lea elogiază victoria obținută de Ioan de Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieții sale” și a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase la amiază ca o reamintire pentru credincioși de a veni la rugăciune pentru apărarea cetății Belgradului. Acest obicei există și astăzi iar trasul clopotelor la amiază este atribuit în mod expres victoriei obținute de Iancu împotriva turcilor, împotriva prigonitorilor creștinismului. În urma victoriei în bătălia de la Belgrad, contra oștirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului papa l-a numit pe Iancu de Hunedoara: „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.

Ioan de Hunedoara a murit în 11 august 1456, de ciumă, în tabăra de la Zemun. S-a instaurat, după victoria creștinilor de la Belgrad, o perioadă de 70 de ani de liniște relativă la granița de sud est a regatului maghiar.

Ioan de Hunedoara este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail. Pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”. Până și sultanul Mahomed al II-lea (Mehmed II) i-a adus omagiul său: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om.”

Ioan de Hunedoara

Date personale Născut ~ 1407 Hunedoara, Regatul Ungariei  Decedat 11 august 1456 (49 de ani) Zemun, Regatul Ungariei  Înmormântat Catedrala Sfântul Mihail din Alba Iulia  Cauza decesului cauze naturale[*] (pestă)  Părinți Voicu (Vajk) Elisabeta de Margina Frați și surori N. Hunyadi[*]  Căsătorit cu Erzsébet Szilágyi Copii Matia Corvin, Ladislau Huniade Ocupație lider politician  Activitate Ban al Severinului În funcție 1438 - ? Voievod al Transilvaniei În funcție 1441 - 1446 Voievod al Transilvaniei împreună cu Emeric Bebek al II-lea 1448 Predecesor Ladislau al V-lea Jakcs Nicolae de Ujlak Succesor Emeric Bebek I Ioan de Rozgony Regent al Regatului Ungariei În funcție 1446 - 1452 Activitate A luptat pentru Regatul Ungariei Bătălii / Războaie Cruciada de la Varna Asediul Belgradului

·         1464: Nicolaus Cusanus, savant german (n. 1401)

·         1494: Moare pictorul flamand Hans Memling  sau Jan van Mimmelynghe, (n. cca1435). S-a  născut în Germania si s-a  stabilit încă de tânăr în  Tarile de Jos (Olanda de azi). Grație stilului său original, Memling este considerat un portretist de excepție și unul dintre cei mai mari pictori flamanzi ai epocii sale.

·         1519: Johann Tetzel, călugăr dominican, adversar al lui Martin Luther

·         1522: A murit Martin Siebenbürger, sas transilvănean, primar al Vienei. (n. cca. 1475, Sibiu). În anul 1503 a fost ales Procurator Nationis Hungaricae la Universitatea din Viena, iar apoi a fost ales de trei ori (în 1505, 1510 şi 1516) în demnitatea de decan al Facultăţii de Drept din Viena. Concomitent, din anul 1512, a îndeplinit funcţia de jude orăşenesc al Vienei.

* 1741: Marie Anne de Bourbon (16 octombrie 1697 – 11 august 1741)^[1] a fost fiica lui Louis al III-lea, Prinț Condé. Tatăl ei era nepot al Marelui Condé iar mama sa, Louise-Françoise de Bourbon, era cea mai mare fiică în viață a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale, Madame de Montespan.

Marie Anne

Mademoiselle de Clermont

Marie Anne de Pierre Gobert Date personale Nume la naștere Marie Anne de Bourbon Născută 16 octombrie 1697 Hôtel de Condé, Paris, Franța Decedată 11 august 1741 (43 de ani) Hôtel du Petit Luxembourg, Paris, Franța Părinți Louis, Prinț Condé Louise-Françoise de Bourbon  Frați și surori Henriette Louise de Bourbon[*] Marie Gabrielle Éléonore de Bourbon Élisabeth Alexandrine de Bourbon Louise Élisabeth de Bourbon Louise Anne de Bourbon Louis Henri, Duce de Bourbon Charles, Count of Charolais[*] Louis, Count of Clermont[*]  Căsătorită cu Louis, Duce de Joyeuse Cetățenie  Franța  Ocupație doamnă de onoare  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Prinț de Condé

·         1835: Olof Åhlström, compozitor suedez (n. 1756)

·         1851: Lorenz Oken, naturalist mistic german (n. 1779)

·         1854: Macedonio Melloni, astronom italian (n. 1798)

·         1857: A murit  Marshall Hall, fiziolog englez, primul care a studiat  reflexele. Numele lui este legat de teoria arcului reflex mediat de maduva spinarii, de o metodă de resuscitare apersoanelor înecate, și de elucidarea funcției decapilarelor. În 1830 va condamna sângerarea folosită in acel timp în tratamentul bolilor; (n. 18.02.1790).

·         1890: John Henry Newman (21 februarie 1801, Londra - 11 august 1890, Edgbaston) a fost un teolog britanic convertit la catolicism, în 1845, cardinal al Bisericii Catolice.

Student la Universitatea din Oxford, el a devenit preot în Biserica Anglicană. Lucrările sale despre Sfinții Părinți îl conduc la analizarea rădăcinilor creștine ale anglicanismului. Acest studiu progresiv îl conduc la apărarea independenței anglicanismului față de statul britanic, sub forma unor « manifeste ». Astfel, ia naștere Mișcarea de la Oxford, Newman fiind unul dintre principalii actori ai mișcării. Continuând cercetările, ajunge să se convertească la catolicism, pe care îl vede, de acum încolo, drept confesiunea cea mai fidelă rădăcinilor creștinismului.

Teolog specialist în cristologie,^[10] John Henry Newman este una dintre figurile majore ale catolicismului britanic, împreună cu Henry Edward Manning și Ronald Knox. El a exercitat o influență considerabilă aupra tuturor intelectualilor catolici, îndeosebi asupra autorilor veniți din Anglicanism. Pentru Xavier Tilliette, el apare ca «o mare personalitate aparte, un fel de lumânare pascală în Biserica Catolică a secolului al XIX-lea».^[11] Operele sale, dintre care Gramatica Asentimentului și Apologia Pro Vita Sua, constituie referințe constante la scriitori ca G. K. Chesterton, Evelyn Waugh sau Julien Green, dar și pentru teologi și filosofi ca Avery Dulles, Erich Przywara și Edith Stein, care a tradus în germană lucrarea sa Ideea de Universitate.

A fost beatificat de Biserica Catolică la 19 septembrie 2010.

La 13 octombrie 2019, va fi proclamat sfânt.

John Henry Newman

Portretul cardinalului John Henry Newm

·         1956: A încetat din viaţă pictorul american Jackson Pollock, unul din exponenţii majori ai expresionismului abstract; (n. 1912)

* 1919: Andrew Carnegie (n. 25 noiembrie 1835, Dunfermline, Scoția- d. 11 august 1919, Lenox, Massachusetts, Statele Unite) a fost un om de afaceri și filantrop american de origine scoțian. A fost proprietarul trustului "Carnegie Steel Company", care i-a adus o avere imensă. Conform revistei Forbes din februarie 2008, averea sa ar fi echivalentă cu 293,8 miliarde de dolari americani în 2007.

Succesul societății sale, Carnegie Steel, este legat de capacitatea acesteia de a produce o mare cantitate și la preț redus șine de cale ferată, la mare cerere în acea perioadă. În 1901 își vinde proprietățile industriale omului de afaceri american J.P. Morgan pentru suma de 480 de milioane de dolari, ceea ce reprezintă un record la acea vreme. În urma acestei tranzacții, este numit "omul cel mai bogat din lume" și devine o reprezentare perfectă a visului american.

Andrew în vârstă de 16 ani alături de fratele său, Thomas

Andrew Carnegie s-a născut în Dunfermline, Scoția, într-o cabană de țesut cu doar o cameră principală, constând în jumătate la parter, care a fost împărtășită familiei vecine Weaver.Camera principală a servit ca un living, sala de mese și dormitor. El a fost numit după bunicul său. În 1836, familia s-a mutat la o casă mai mare din Edgar Street (vizavi de Parcul Reid ). A lucrat de mic copil ca lucrător țesător. Fiind foamete în Scoția în perioada respectivă, William Carnegie a decis să se mute cu familia sa la Allegheny, Pennsylvania , în Statele Unite, în 1848, pentru o viață mai buna. Familia lui Andrew a trebuit să împrumute bani pentru a emigra. Allegheny a fost o zonă foarte săracă. Primul său loc de muncă, la vârsta de 13 ani în 1848, a fost ca bobinier într-o fabrică de bumbac din Pittsburgh, unde lucra 12 ore pe zi și 6 zile pe săptămână. Salariul său de pornire a fost de 1,20 dolari pe săptămână. Tatăl lui Andrew, William Carnegie, a început să lucreze într-o fabrică de bumbac, dar apoi a câștigat bani din țesut și trafic de lenjerii de pat. Mama lui, Margaret Morrison Carnegie, a câștigat bani din vânzarea pantofilor. La 14 ani, Carnegie a lucrat ca mesager Oficiul local Telegraph din Pittsburgh . Abilitățile sale au fost remarcate de către Thomas A. Scott, chestorul diviziei de vest a Căilor ferate din Pennsylvania.A fost promovat ca secretar . În timpul Războiul Civil, Scott a fost numit secretar asistent de război și Carnegie a mers la Washington pentru a lucra ca mâna sa dreaptă. Munca lui Carnegie a inclus organizarea sistemul militar de telegraf.

Andrew Carnegie de Francis Luis Mora

După război, Carnegie l-a succedat pe Scott ca supraveghetor al diviziei de vest a Căilor ferate din Pennsylvania. Carnegie a investit cu viclenie în asocierile cele mai promițătoare, inclusiv în Compania Woodruff Sleeping Car și în mai multe fabrici mici de fier. Cel mai important dintre acestea a fost Keystone Bridge, o companie care a deținut o cotă de o cincime. Carnegie a făcut vizite regulate în Marea Britanie, unde a observat evoluțiile rapide din industria fierului. El a fost impresionat de convertorul inventat de Henry Bessemer. Carnegie și-a dat seama că oțelul va înlocui fierul pentru fabricarea mărfurilor grele.

În 1870, Carnegie a ridicat primul său furnal în care el a folosit ideile dezvoltate de Bessemer în Anglia. A fost urmată în 1874 de deschiderea fabricii de oțel de la Braddock. El și-a făcut mulți parteneri, printre care Henry Frick.A insistat întotdeauna în menținerea acțiunilor majoritare la diverse societăți. Carnegie a avut un interes deosebit în problemele sociale și politice și a scris o serie de cărți, inclusiv În jurul lumii (1881), An American Four-in-Hand in Britain (1883) și Democrația Triumfătoare (1886), în care a dezbătut egalitarismul ale Americii și inegalitățile de clasă bazate din Marea Britanie și alte țări europene. El a lăudat sistemul de învățământ american.

În iunie 1889, Carnegie a publicat "Evanghelia Bogăției", în care a susținut că era datoria oamenilor bogați să folosească bogăția lor pentru bunăstarea comunității. El a scris că "un om care moare bogat moare dezonorat". În 1889 i-a permis lui Henry Frick să devină președinte al Carnegie Steel Company, care s-a mutat la New York, pentru a face față importanței crescânde a cercetării și dezvoltării. Carnegie a petrecut șase luni în Scoția cu familia sa.

Greva de la fabrica lui Carnegie

Când Frick a preluat controlul a constatat că era răspunzator pentru multe fabrici din zona Pittsburgh. Frick a fost preocupat de faptul că nu a existat nici o structură de management centralizat și, astfel, în 1892 toate unitățile productive au fost integrate pentru a forma Carnegie Steel Company. Evaluate la 25 milioane dolari, a rezultat că a fost acum cea mai mare companie de oțel din lume. Într-un efort de a crește profiturile, Henry Frick a decis să reducă salariile în acord cu angajații săi. În 1892 , Uniunea Sindicatelor Muncitorilor din industria Oțelului și Fierului a convocat membrii săi la uzina Homestead a lui Carnegie. Frick a luat acum decizia de controversată de a angaja 300 de gărzi din afara zonei. O luptă sângeroasă a izbucnit între lucrători și gărzi, cel puțin 10 muncitori fiind uciși și 60 răniți în fața guvernatorului care a obținut comanda plasării Homestead-ului lui Carnegie sub legea marțială.Miliția de stat a fost adusă pentru a prelua controlul asupra orașului, liderii sindicali fiind arestați și Frick a înlocuit cu muncitorii fabricii. După cinci luni, greva s-a încheiat cu înfrângerea Uniunii. În plus, mișcarea forței de muncă de la Pittsburgh din zona oțelăriei a fost dizolvată pentru următoarele patru decenii.

Carnegie, care a fost în Scoția în timpul grevei, a fost furios pe Frick pentru că acesta l-a instruit să nu utilizeze forța brută pentru înăbușirea grevei. În public, Carnegie nu l-a criticat pe Frick și, ca urmare a trebuit să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat.

Potopul de la Johnstown - Main Street

Carnegie a fost unul dintre cei 50 de membri ai clubului de pescuit și de vânătoare South Fork , care a fost acuzat de Potopul din Johnstown de la 31 mai 1889, soldat cu 2.500 de morți și pagube materiale în valoare de 17 milioane de dolari. Digul de la Johnstown a fost construit între anii 1838 și 1853 de statul Pennsylvania, ca parte a sistemului său de canale. În momentul în care s-au încheiat lucrările de construcție, calea ferată făcuse ca transportul pe canale să nu mai fie la modă, astfel că digul nu a fost folosit niciodată. Statul Pennsylvania a vândut digul cu o înălțime de 25 de metri și o lungime de 100 de metri Căilor Ferate Pennsylvania, care după aceea l-a cedat congresmanului John Reilly. Acesta, la rândul său, l-a vândut, în pierdere, Clubului de Vânătoare și Pescuit din South Fork. Astfel neglijența și deciziile greșite au creat condițiile pentru dezastrul care a urmat. Digul avea nevoie de foarte multe reparații. Clubul a făcut ceva, dar a cheltuit numai 17.000 de dolari, o sumă ridicolă față de ceea ce era necesar. Digul a creat un lac cu lungimea de 5 km, lățimea de 2 km și adâncimea de 30 de metri care a fost umplut în 1852 și denumit Lacul Conemaugh. Lacul avea pește și era folosit pentru plimbări cu barca și pentru alte activități recreative de către membrii clubului de elită. Din acest club făceau parte Andrew Carnegie și Henry Clay Frick, magnați ai industriei oțelului. Pe malul lacului s-au construit vile frumoase și toată zona a devenit o stațiune de odihnă foarte populară în rândul membrilor Clubului South Fork.După o perioadă cu ploi abundente, barajul s-a rupt la ora 3:10, în după-amiaza zilei de 31 mai 1889. Apele furioase au lovit orașul Johnstown 47 de minute mai târziu, la ora 4:07. Viitura, cu o înălțime de 12 metri și o lățime de 700 m, a smuls 20 de metri de pământ în timp ce își croia drum spre Johnstown. Douăzeci de milioane de tone de apă au străbătut, cu o viteză de 60 km/oră, valea spre Johnstown. Când viitura a ajuns în oraș, a măturat totul în calea ei, 1.600 de case și 280 de întreprinderi. Peste 2.000 de oameni au murit imediat, iar autoritățile au estimat numărul de morți la un total de aproximativ 2.500. Unele surse citează cifre mult mai mari. După inundație, Carnegie a construit o bibliotecă nouă în Johnstown, precum și alte case distruse.

Steel Company Carnegie a continuat să extindă între 1889 și 1899 producția anuală de oțel, care a crescut de la 332111 la 2663412 de tone, iar profiturile au crescut de la 2 milioane de dolari la 40 milioane dolari. A pornit un conflict între Carnegie și Frick Henry în această perioadă. A ajuns la apogeu în 1899 și Carnegie l-a mituit pe Frick pentru 15 milioane de dolari($) să părăsească compania. În 1901, bancherul John Pierpont Morgan (1837-1913) a cumpărat Carnegie Steel pentru 480 milioane dolari, ceea ce îl face pe Andrew Carnegie unul dintre cei mai bogați oameni din lume. În același an, Morgan a fuzionat Carnegie Steel, cu un grup de întreprinderi de oțel pentru a forma o nouă companie-US Steel, prima din lume care a făcut un profit de miliarde de dolari.

Statuia lui Andrew Carnegie, Dunfermline

După ce Carnegie și-a vândut compania sa de oțel, s-a retras din afaceri și s-a devotat filantropiei. În 1889, el a scris un eseu, "Evanghelia averii". Carnegie a înființat un fond de încredere "pentru îmbunătățirea umanității." Carnegie a donat 350 milioane de dolari (echivalentul a miliarde de dolari în ziua de azi), care a reprezentat cea mai mare parte a averii sale.Aceasta a inclus construirea a 3.000 de biblioteci publice (380 în Marea Britanie), Institutul Carnegie din Pittsburgh, Carnegie Institute of Technology și Carnegie Institution din Washington, pentru cercetarea în domeniul științelor naturale și fizice și mai mult de 7600 donații la bisericile din întreaga lume și organizații care dispun de fonduri dedicate cercetării în domeniul științei, educației, păcii lumii și altor cauze, chiar și în ziua de azi. Printre darurile sale au fost 1100000 $ necesari pentru costurile terenurilor și construcțiilor din Carnegie Hall, New York City, legendarul loc de întâlnire, care a fost deschis în 1891.Carnegie Endowment a stabilit efortul pentru Pacea Internațională pentru a preveni războaiele viitoare. Mama lui Carnegie, care a fost o influență majoră în viața lui, a trăit cu el până la moartea ei în 1886. În anul următor, la 51 de ani, s-a căsătorit cu baroneasa Louise Whitfield (1857-1946), care a fost cu două decenii mai tânără decât el și fiica unui negustor din New York. Cuplul a avut un copil, Margaret (1897-1990). Cuplul Carnegie a trăit într-un conac din Manhattan și și-a petrecut verile în Scoția, unde au deținut Skibo Castle, situat pe un teren de 28000 de acri. Carnegie a murit la vârsta de 83 de ani la 11 august 1919, la Shadowbrook, proprietatea sa din Lenox, Massachusetts. El a fost înmormântat la cimitirul Sleepy Hollow în North Tarrytown, New York.

Andrew Carnegie
Date personale
Născut	25 noiembrie 1835 Dunfermline, Fife, Marea Britanie
Decedat	11 august 1919 Lenox,  Massachusetts,  Statele Unite ale Americii
Înmormântat	cimitirul Sleepy Hollow[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (bronchopneumonia[*])
Părinți	William Carnegie si Margaret Morrison Carnegie
Frați și surori	Thomas M. Carnegie[*]
Căsătorit cu	Louise Whitfield
Copii	Margaret Carnegie Miller
Cetățenie	SUA
Religie	ateism
Ocupație	Magnat, om de afaceri, filantrop
Avere	298.3 miliarde $ la valoarea din 2007
Activitate
Avere	298.3 miliarde $ la valoarea din 2007
Premii	Library Hall of Fame[*] Bessemer Gold Medal[*] Honorary Doctorate from the National Autonomous University of Mexico[*] (1910)

* 1939: Jean Bugatti (pe numele său complet Gianoberto Maria Carlo Bugatti) a fost un inginer, șofer de teste și stilist de automobile. ^[1] [2]

Al treilea din cei patru copii ai soților Bugatti, Jean s-a născut pe data de 15 ianuarie 1909 în Köln, Germania. Provenind dintr-o familie de origine italiană și profund artistică printre care se număra tatăl său, renumitul Ettore Bugatti, designer și inginer excepțional de automobile și avioane, unchiul său, Rembrandt Bugatti, sculptor renumit, și bunicul său, Carlo Bugatti, decorator și designer vestit de mobilă Art Nouveau, Jean a copilărit în preajma fabricii de automobile a lui Ettore unde a observat în detaliu construcția automobilelor și a asistat la primele victorii în curse ale firmei de la începuturile anilor 1920, fiind determinat de mic copil să lucreze pentru aceasta. ^[1][2] [3]

Jean Bugatti a început munca în cadrul fabricii tatălui său la vârsta de doar 17 ani. Talentul său artistic, puternic inspirat după mișcarea Art Déco, a debutat în anul 1932, prin care, la cererea lui Ettore, tânărul stilist a proiectat deosebitul Royale Esders Roadster, o caroserie-prototip de Bugatti Royale ce avea să fie vândută aristocratului francez Armand Esders.^[1][2][4] În anii următori, acesta a realizat numeroase alte proiecte pentru firmă, printre care modelul Bugatti Type 50, decapotabila Bugatti Type 55 și variantele Bugatti Type 57, aici evidențiindu-se modelul Atalante și prestigiosul Atlantic. În prezent, aceste mașini sunt cunoscute ca "Simbolurile Bugatti", fiind printre cele mai valoroase și cele mai reprezentative vehicule clasice din istorie. Talentul artistic al lui Jean a complementat geniul în inginerie al lui Ettore, iar Bugatti a devenit astfel unul dintre cei mai exclusiviști producători de automobile din perioada interbelică.^[1][2]

Începând cu anul 1932, Jean Bugatti prelua succesiv controlul asupra fabricii de automobile, iar în anul 1936 avea autoritate absolută. Mai mult, datorită competențelor sale dobândite în inginerie, tânărul a obținut titlul de coordonator al echipei de curse Bugatti, înlocuindu-l pe fostul pilot, Meo Constantini. Acesta a proiectat, construit și testat două variante de mașini de curse, Type 57G Tank și Type 57C Tank. Ulterior, compania a avut parte de două mari câștiguri ale Cursei de 24 de ore de la Le Mans, atât în anul 1937, cât și în anul 1939.^[1][2]

Ediția din 1939 a Cursei de 24 de ore de la Le Mans fusese câștigată de către pilotul de curse, Pierre Veyron, la volanul supraalimentatului Type 57C Tank. Doar o lună mai târziu, pe data de 11 August, folosind aceeași mașină pentru realizarea unui test drive pentru Marele Premiu de la La Baule, Jean Bugatti a suferit un accident fatal în urma evitării unui biciclist turmentat care se năpustise în fața mașinii și apoi ciocnirii de un copac la o viteză de peste 200 km/h. El a fost înmormântat la cimitirul municipal din Dorlisheim, iar în locul accidentului său a fost ridicat un monument comemorativ.^[1][2]

Decesul tragic al lui Jean Bugatti alături de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial cu doar trei săptămâni mai târziu au avut un impact semnificativ asupra soartei companiei franceze, fapt care a dus la declinul acesteia, în cele din urmă fiind desființată în anul 1952 după câteva tentative ale fratelui său mai mic, Roland, și a respectatului afacerist Bugatti, Pierre Marco, de a relua afacerile.

Gianoberto Maria Carlo "Jean" Bugatti
Jean Bugatti alături de prototipul Royale Esders Roadster
Date personale
Născut	15 ianuarie 1909 Köln, Germania
Decedat	11 august 1939 (30 de ani) Duppigheim, Franța
Cauza decesului	Accident rutier
Părinți	Ettore Bugatti Barbara Bugatti
Naționalitate	germană
Cetățenie	germană, franceză
Ocupație	Inginer și designer de automobile
Activitate
Ani de activitate	1926-1939

·         1961: Ion Barbu (născut Dan Barbilian; n. 19 martie 1895,^[2][3]Câmpulung, Regatul României – d. 11 august 1961,^[2][3] București, Republica Populară Română) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.

I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.

În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A avut ca prieteni, între alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin și alții.

Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de Matematică la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).

În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care definește o procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg.

După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru, reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice.

Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de teoria algebrică a numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea mondială în precizarea unei clase largi de funcții distanță.

În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea matematică germană).

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936

Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:

• Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,
• Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a unui principiu general de metrizare(lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4 iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-306;
• J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44;
• J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann,lucrare scrisă împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări matematice, vol. 12 (1962), 21-36.

Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se stinsese pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.

Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. În lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare, generalizând astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea metrică, interiorul mulțimii devenea un model de geometrie neeuclidiană.

Alte scrieri:

• Curs de matematici generale (1937 - 1940)
• Teoria lui Galois a ecuațiilor în axiomatizarea lui Steinitz
• Axiomatizarea mecanicii clasice (1943)
• Curs de algebră axiomatică (1944, 1947, 1950)
• Teoria aritmetică a idealelor în inelele necomutative (1956)
• Grupuri cu operatori (teoremele de descompunere ale algebrei) (1960).

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.

Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi.^{[judecată de valoare]} Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară.

Opere:

• După melci, Editura Luceafărul, 1921
• Joc secund, Editura Cultura Națională, 1930

Aforisme:

• Operele matematice robesc și încântă tocmai ca operele pasiunii și imaginației
• Desenul corupe raționamentul
• În redactare nu are atâta preț poleirea frazelor, cât organizarea ideilor

Ion Barbu
Date personale
Nume la naștere	Dan Barbilian
Născut	18 martie 1895 Câmpulung-Muscel, România
Decedat	11 august 1961 (66 de ani) București, Republica Populară Română
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Constantin Barbillian, Smaranda, născută Șoiculescu
Căsătorit cu	Gerda Barbu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet, matematician
Pseudonim	Ion Barbu
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Științe din București și studii la Göttingen, Tübingen și Berlin
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1919 - 1961
Mișcare/curent literar	parnasianism, Ermetism, expresionism, șaradism
Operă de debut	1919 - poezie în Sburătorul
Opere semnificative	„Joc secund”
Influențe[ascunde] Anton Pann
Membru post-mortem al Academiei Române
Membru al Academiei de Științe din România

·         1979: A decedat Ernst Boris Chain, biochimist englez (n.19.06.1906, Berlin). În 1940, împreună cu Howard Florey a prelucrat penicilina, transformând-o în antibiotic. A primit Premiul Nobel în 1945, împreună cu Fleming şi Florey.

* 1980: Paul Charles Jules Robert, numit de obicei Paul Robert (născut la 19 octombrie 1910, în Orléansville (departamentul Alger, Algeria franceză), azi Chlef, în Algeria – decedat la 11 august 1980, la Mougins^[4] (Alpes-Maritimes, Franța) a fost un avocat, lexicograf^[5] și editor francez.

Paul Charles Jules Robert, numit de obicei Paul Robert s-a născut la 19 octombrie 1910, în Orléansville (departamentul Alger, în Algeria franceză), azi Chlef, în Algeria .

A făcut studii de drept (a practicat avocatura la baroul din Alger), apoi a făcut studii de economie politică.

În anul 1945, s-a orientat spre lexicografie.

Nemulțumit fiind de dicționarele franceze existente până atunci, Paul Robert a început să lucreze la redactarea lucrării care l-a făcut celebru: Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, pe care a publicat-o în perioada 1953 – 1964 (6 volume și un supliment), dar Academia Franceză l-a premiat la 15 iunie 1950, la simpla prezentare a primului fascicul, cu Prix Saintour^[6].

Și-a creat propria casă de editură^[7], în anul 1951, reunind, în jurul său, o echipă formată din câțiva colaboratori, printre care: Alain Rey, Josette Rey-Debove și Henri Cottez. Dicționarul său a cunoscut de atunci diferite ediții, sub diferite formate, toate având subtitlul Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française:

• Grand Robert de la langue française (1964), în 6 volume și 1 supliment, (1971);
• Le Petit Robert 1 (1967), condensat al precedentului.

Echipa sa a mai elaborat și editat:

• Le Robert méthodique (Dictionnaire méthodique du français actuel)
• Le Micro-Robert (Dictionnaire du français primordial) (1971)
• Le Grand Robert des noms propres (Dictionnaire universel des noms propres) (1968-1974), în 5 volume
• Le Petit Robert 2 (Dictionnaire des noms propres) (1974), condensat al precedentului. De notat o inovație deosebită în ediția din 2005: apariția a 10.000 de referințe etimologice, care se pare că este o premieră într-un dicționar de nume proprii în limba franceză. După 30 de ani de la prima ediție, în anul 2007, a apărut ediția refăcută în întregime și augmentată a dicționarului, cu denumirea: „Le Petit Robert sous la direction de Paul Robert, Le Robert encyclopédique des noms propres, Dictionnaire illustré”.
• Le Dictionnaire universel de la peinture, în 6 volume
• Mai multe dicționare bilingve:
  • Le Robert & Collins (francez - englez; englez - francez), cu 500.000 de traduceri;
  • Le Robert & Signorelli (francez - italian), cu 339.000 de cuvinte și expresii;
  • Le Robert & Van Dal (francez - olandez; olandez - francez), cu 200.000 de unități de traducere
  • Shogakukan & Le Robert Grand Dictionnaire français - japonais (2.600 de pagini, 100.000 de intrări)
• Diverse dicționare tematice:
  • Dictionnaire des synonymes
  • Dictionnaire des dificultés du français
  • Dictionnaire des anglicismes
  • Dictionnaire des idées par les mots
  • Dictionnaire des locutions et expressions
  • Dictionnaire des mots contemporains
  • Dictionnaire de proverbes et dictons
  • Dictionnaire de citations françaises
  • Dictionnaire de citations du monde entier
  • Dictionnaire de citations et jugements
  • Dictionnaire des structures du vocabulaire savant.
• Reeditarea anastatică a unui vechi dicționar al limbii franceze: Dictionnaire universel... al lui Antoine Furetière (1690), în 3 volume, 2.500 de pagini. (Întreaga limbă clasică a secolului al XVII-lea).

·         1982: Tom Drake, actor american (n. 1919)

·   1985 - A murit fostul director al Direcţia Securităţii Generale a Poporului şi adjunct al Ministrului de Interne din perioada dejistă, Gheorghe Pintilie. A fost înhumat cu onoruri militare.

Gheorghe Pintilie – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Gheorghe Pintilie (n. Timofei Bodnarenko și cunoscut cu diminutivul-poreclă Pantiușa, 1902, Tiraspol – d. 11 august 1985, București) a fost un general de Securitate, care a condus Direcția Generală a Securității Poporului (1948-1963). Este considerat a fi fost unul dintre principalii organizatori ai represiunii din România comunistă și responsabil pentru arestarea, deportarea și întemnițarea a aproximativ 400.000 oameni.

Pintilie a fost direct implicat în toate acțiunile securiste ordonate de PCR, inclusiv în realizarea experimentului Pitești. Majoritatea deportărilor în lagărul de muncă forțată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost aprobate de Pintilie și adjuncții săi. El a supravegheat pregătirea plenarei PMR din mai-iunie 1952, când a fost înlăturat de la putere grupul de activiști de partid Pauker-Luca.

* 1986: Heinz Strehl (n. 20 iulie 1938 în Kalchreuth - d. 11 august 1986) a fost un fotbalist german care a câștigat titlul în Germania de Vest în 1961, Cupa în 1962 și Bundesliga în 1968, toate cu 1. FC Nuremberg. Era un jucător rezistent cu fiind un bun pasator și având un joc de cap bun.^[1]Este jucătorul cu cele mai multe goluri înscrise în primul eșalon german pentru 1. FC Nuremberg, 76. S-a aflat constant printre golgeterii Germaniei și a fost unul din cei cinci golgeteri ai Cupei Campionilor Europeni în ediția din 1961-1962 cu șapte reușite.^[2] A debutat la echipa națională într-un meci cu Iugoslavia, în care a înscris o triplă. A murit din cauza unei insuficienței cardiace

* 1987: Živko Čingo (sau Zivko Cingo ori Zhivko Chingo) (n. 13 august, 1935 - d. 11 august 1987) a fost un jurnalist și scriitor macedonean, născut în Velgosti, în apropiere de Ohrid.

Živko Čingo a studiat literatura la Universitatea Sfinții Chiril și Metodiu (Kiril i Metodij) din Skopje. A lucrat ca jurnalist și a fost directorul Teatrului Național al Macedoniei.

Jurnalistul, scriitorul și omul de cultură macedonean a făcut parte din noul val de scriitori ai literaturii macedoniene, respectiv iugoslave, de după cel de-al doilea război mondial, apărut pe scena culturală macedoneană, respectiv iugoslavă. Unul din romanele sale, Golemata Voda (Apa cea mare) a fost tradus în mai multe limbi, printre care se numără și limba engleză. Apa cea mare a fost de asemenea ecranizat într-un film cu un nume omonim, The Great Water. ^[3] Alte lucrări ale sale, precum sînt piese de teatru și povestiri au fost traduse și publicate în mai multe colecții, în mai multe limbi.

OPERE

• „Пасквелија“ (Paskvelia, povestiri scurte), 1961;
• „Семејството Огулиновци“ (Familia Ogulinov, povestiri scurte), 1965;
• „Нова Пасквелија“ (Noua Paskvelia, povestiri scurte), 1965;
• „Сребрени снегови“ (Zăpezi de argint, roman pentru copii), 1966;
• „Пожар“ (Focul, povestiri scurte), 1970;
• „Големата вода“ (Apa ce mare, roman), 1971;
• „Жед“ (Setea, scenariu), 1971;
• „Поле“ (Câmpia, scenariu), 1971;
• „Образов“ (Cheek, piesă de teatru), 1973;
• „Ѕидот, водата“ (Zidul, Apa, piesă de teatru), 1976;
• „Вљубениот дух“ (Fantoma îndrăgostită, povestiri scurte), 1976;
• „Кенгурски скок“ (Săritura cangurului, piesă de teatru), 1979;
• „Макавејските празници“' (Sărbătorile Macabeilor, piesă de teatru), 1982;
• „Накусо“ (Pe scurt, povestiri scurte), 1984;
• „Пчеларник“ (Stupii de albine, scenariu), 1988;
• „Гроб за душата“ (Mormânt pentru suflet, povestiri scurte), 1989;
• „Бабаџан“ (Babajan, roman), 1989;
• „Бунило“ (Delir, povestiri scurte), 1989.

Živko Čingo
Date personale
Născut	13 august 1935 Velgosti, Ohrid  Republica Macedonia
Decedat	11 august 1987 (51 de ani) Ohrid  Republica Macedonia
Cetățenie	Macedonia de Nord
Ocupație	Jurnalist, scriitor
Activitate
Limbi	Limba macedoneană[1]
Studii	Universitatea Sfinții Chiril și Metodiu din Skopje

* 1991: Tadeusz Nowak (n. 11 noiembrie 1930, la Sikorzyce, lîngă Tarnów - d. 11 Živko Čingo (sau Zivko Cingo ori Zhivko Chingo) (n. 13 august, 1935- d. 11 august 1987) a fost un jurnalist și scriitor macedonean, născut în Velgosti, în apropiere de Ohrid.

Živko Čingo a studiat literatura la Universitatea Sfinții Chiril și Metodiu (Kiril i Metodij) din Skopje. A lucrat ca jurnalist și a fost directorul Teatrului Național al Macedoniei.august 1991, Skierniewice) a fost un scriitor, poet, prozator și traducător polonez. A absolvit facultatea de filologie din cadrul Universității Jagiellone din Cracovia.

Primele două volume de versuri, Învăț să vorbesc (Uczę się mówić, 1953) și Comparații (Porównania, 1954), publicate la Cracovia în timpul studiilor la Facultatea de Filologie a Universității Jagiellone (1949-1954), indicau prezența manifestă a poetului în rîndul tinerilor entuziaști. Volumul al treilea, Prorocii pleacă (Prorocy już odchodzą, 1956), expune o imaginație și o tonalitate reflexivă. Al patrulea volum, Cer de vicleiem (Jaselkowe niebiosa, 1957), consacră un poet profund original, despre care se spune că nu ar avea predecesori în literatura polonă cu tematică țărănească.

Volume de versuri:

• Cercurile oarbe ale imaginației (Ślepe koła wyobraźni, 1958)
• Psalmii pentru folosul casei (Psalmy na użytek domowy, 1959)
• Colindele unui misit (Kolędy stręczyciela, 1962)
• Sămânță de iarbă (Ziarenko trawy, 1964)
• În zori (W jutrzni, 1966)
• Psalmi (Psalmy, 1971)
• Mai alb decît zăpada (Bielsze nad śnieg, 1973)

Tadeusz Nowak

·   1996 - A murit mistica bulgara Baba Vanga

Vanga – foto – ro.wikipedia.org

Vanga (în bulgară Ванга; n. 31 ianuarie 1911 – d. 11 august 1996), născută Vanghelia Pandeva Dimitrova (Вангелия Пандева Димитрова), după căsătorie Vanghelia Gușterova (Вангелия Гущерова) a fost o prezicătoare oarbă bulgară vindecătoare cu plante care și-a petrecut cea mai mare din viața sa în zona Rupite în munții Kozhuh, Bulgaria.

Adepții ei au fost convinși că ea posedă abilități paranormale. Gheorgi Lozanov, director al Institute of Suggestology and Paraphyschology din Sofia, care s-a ocupat cu evaluarea predicțiilor făcute de Vanga, a găsit că abilitățile ei predictive sunt în proporție de cam 80% exacte, fiind puternice în privința găsirii de rude și prieteni pierduți. The Institute of Suggestology and Parapsychology, unde lucrează circa 30 de oameni, este finanțat de guvernul bulgar. Lozanov a descris mai mult de 7 000 cazuri de predicții corecte aparținând lui Vanga.

Țarul Boris al III-lea al Bulgariei, cel care în 1942 a vizitat-o pe baba Vanga – foto: ro.wikipedia.org

Prof. Veliciko Dobrianov, care conduce Institute of Suggestology, a publicat o carte numită:,,Studiul cantitativ al fenomenului Vanga“. El a evaluat 18 interviuri pe care Vanga le-a dat vizitatorilor, în care au fost înregistrate 823 mesaje. Dintre acestea 445 au fost adevărate, 288 alternative sau ambigui și 90 incorecte. Din aceste date cercetătorul a dedus un anumit indice referitor la capacitatea telepatică a lui Vanga care era de 0,7 în medie.

Această valoare dovedește că Vanga nu putea obține informațiile prin metode convenționale. Prin contrast indicele unor persoane obișnuite ce se pretind prezicătoare a fost de 0,2. De asemenea, s-a încercat experimental și inducerea în eroare a lui Vanga în mod intenționat de către unele persoane special puse să facă asta, dar Vanga le-a denunțat repede pe acestea. Potrivit lui Velichko Dobriyanov rata corectitudinii lui Vanga a fost între 58-86%. În studiile sale academicianul Yuri Negribetskiy de la International Academy of Science vorbește de un procent de 70-80%

* 2003: Miloș Cristea (n. 1 mai 1931, Arad - d. 11 august 2003, Arad) a fost un arhitect român.

Miloș Cristea se naște la 1 mai 1931 în Arad, din părinții Olga și Constantin. Își începe studiile la Școala Sârbească (în curtea Bisericii Sârbești din Pârneava), după care urmează cursurile liceului Moise Nicoară, unde a fost îndrumat de cei mai prestigioși dascăli ai Araduluiacelor vremuri.

A urmat cursurile de desen ale Școlii Populare de Artă din Arad, având o vocație de neegalat pentru desen. A fost din start adeptul artelor clasice. Pentru a-și putea susține financiar cursurile de desen, în perioada grea de după război, a lucrat ca lăcătuș mecanic la Fabrica de vagoane ASTRA din Arad^[1][2].

În 1957 a absolvit cursurile Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” din București^[1][2] beneficiind de instrucția unor mari personalități ale arhitecturii românești interbelice.

După absolvirea facultății s-a reîntors în Arad, unde își va desfășura întreaga activitate până la moartea acestuia. A lucrat pe rând ca șef de proiect, și proiectant principal, gradul I. A îndeplinit funcții de conducere (șef de atelier și director) la Institutul de Proiectări din Arad. A luptat, împreună cu alți colegi arhitecți, ingineri și tehnicieni, pentru înființarea Institutului de Proiectări la Arad.^[1]

A deținut funcțiile de președinte al Filialei Arad a Uniunii Arhitecților (1970-1989), membru în Consiliul de Conducere UA (1971) și a fost membru în Comitetul de Conducere al Uniunii Arhitecților (1990)^[2].

Între 1971 și 1983 a fost conferențiar universitar la Secția de arhitectură a Institutului “Traian Vuia” din Timișoara, Catedra de Sistematizare și Urbanism^[1].

S-a stins din viață la 11 august 2003, la vârsta de 72 de ani^[

Numele lui Miloș Cristea se leagă de realizări importante ale Aradului dar și ale altor orașe.

• A proiectat fațada actuală și restructurarea Teatrului de Stat (Arad, 1958) — în colaborare cu arh. Teodor Aslan și ing. V. Spoială.
• A proiectat numeroase clădiri reprezentative din Arad: Hotelul Astoria (Continental), blocul “Libelula”, etc. – lucrări distinse cu premii ale Uniunii Arhitecților din România^[3].
• A proiectat Monumentul Eroilor de la Păuliș în urma câștigării unui concurs național;
• Chiar în perioada de dinainte de 1989 a întocmit, împreună cu Episcopia Aradului, Ienopolei și Hălmagiului un studiu pentru noua Catedrală Ortodoxă Română la Arad;
• A fost inițiatorul unor proiecte de anvergură pentru comunitatea arădeană: Reconversia Cetății Aradului, valorificarea Bulevardului Revoluției, etc;
• A întocmit studiile de sistematizare pentru cartiere din municipiile Arad și Timișoara;

Miloș Cristea s-a dedicat total protejării și valorificării patrimoniului cultural, de arhitectură și istoric al Aradului și conservării valorilor multiculturale care conferă orașului o personalitate aparte. Deși aflat la pensie, a participat activ la multe proiecte majore de reparații și reabilitare a clădirilor sau monumentelor reprezentative din municipiu: Palatul Primăriei, Liceul Moise Nicoară, Palatul Cultural, Palatul Liceului Sanitar, Crucea Eroilor, Statuia Sfântului Nepomuk, Monumentul Sfintei Treimi etc.

S-a dedicat înălțării la Arad a Monumentului Marii Uniri ca o recunoaștere a meritului pe care orașul Arad l-a avut în zbuciumatul an 1918. În acest sens a întocmit studii pentru amplasarea și pentru construcția monumentului și a fost prezent întotdeauna când autoritățile locale, biserica sau celelalte instituții i-au cerut sfatul.

Artă monumentală:

• Frontonul Teatrului de Stat — altorelief și palmete (Arad, 1960) — în colaborare cu sculptorul Ioan Tolan.
• (Soclu și postament) Monumentul Ostașului Român Piața „Avram Iancu” (Arad, 1960) — în colaborare cu sculptorul Gavril Covalschi.
• Fântâni arteziene în (Arad și alte locații — 1968, 1969, 1970).
• Ansamblul monumentelor „Muzica”, „Dansul”, „Poezia” în scuarul hotelului Astoria (Arad, 1972) — în colaborare cu sculptorii I. Gheorgiță, I. Oniță și Geta Caragiu.
• Ansamblul monumentelor de pe Faleza Mureșului (Arad, 1972) — în colaborare cu sculptorii din grupul „Măgura”: Napoleon Tiron, Mihai Buculei, A. Țuculescu, A. Marchiș, L. Domokos, Gheorghe Roșu, P. Mărgărit, I. Munteanu, H. Avramescu, I. Lafazanis, P. Jucu, L. Axente.
• Monumentul Eroilor de la Păuliș (1974), în urma câștigării unui concurs național — în colaborare cu sculptorii Emil Vitroel și Ionel Munteanu— lucrare distinsă cu Premiul Uniunii Arhitecților.
• Monument dedicat luptei contra inudațiilor (Arad, 1977).
• Monumente funerare cu caracter monumental (Arad 1980-1983, Timișoara 1981-1984).
• Mozaicul din Piața Primăriei (Arad, 1989).
• Monumentul Eroilor - Calea Șagului (Timișoara, 2000) — în colaborare cu sculptorul Victor Gaga.
• Bustul lui Sava Tekelja (Arad).

Restaurări:

• Monument Crucea Martirilor 1918-1919 (Arad, 1992).
• Liceul Moise Nicoară (Arad, 1995).
• Palatul Cultural (Arad, 1998).
• Universitatea „Aurel Vlaicu” (Arad, 2001).
• Palatul „Cenad” — proiect (Arad, 1999).
• Monumentul Libertății — proiect de stereotomie și montaj (Arad, 2001).
• Palatul Administrativ — cu detalii altorelief (Arad, 2002).
• Obeliscul Sfintei Treimi — proiect de stereotomie și montaj — Piața Teatrului (Arad, 2002).
• Biserica Sârbă — școala și anexele (Arad, 2002).
• Monumentul Sf. Ioan Nepomuk (Arad, 2002) — în colaborare cu artisul Mihai Takacs.
• Teatrul de Stat — cu detalii altorelief (Arad, 2003).

Miloș Cristea

Date personale Născut 1 mai 1931 Arad, România Decedat 11 august 2003 (72 de ani) Arad, România Naționalitate  Română Cetățenie  România  Ocupație arhitect  Activitate Alma Mater Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu Clădiri semnificative Teatrul de Stat din Arad, (reconstrucție) Monumentul Eroilor de la Păuliș

·         2009: A decedat la Madrid, producătorul de televiziune Valeriu Lazarov; (n. 20 decembrie 1935, Barlad). Din 1968 s-a stabilit în străinătate, iniţial în Spania (până în 1979) şi apoi până în 1989 în Italia, (unde lucrează pentru Silvio Berlusconi, la Canale 5). Intre anii 1989 şi 1994 a condus postul spaniol Tele 5. In 1995 îşi înfiinţează propria companie de producţie, Prime Time Communications.

·      2014 - A murit Robin Williams, actor și comedian american (n. 1951)

Robin McLaurin Williams (n. 21 iulie 1951 – d. 11 august 2014) a fost un actor și comic american. A devenit celebru datorită rolului Mork din Mork și Mindy, iar mai târziu a făcut comedie pe scenă și a jucat în multe filme începând cu 1980. Williams a fost onorat în 1998 cu Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul din Good Will Hunting.

A mai fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în 1988, cu rolul interpretat în Bună dimineața, Vietnam!, în 1990 pentru rolul din Cercul poeților dispăruți, iar în 1992 pentru cel din Regele pescar. A câștigat și trei premii Golden Globe, două premii Screen Actors Guild și trei premii Grammy.

Sărbători

• În calendarul ortodox: +) Sf Ier Nifon, patriarhul Constantinopolului; Sf Mc Evplu, arhidiaconul
  

  Nifon al II-lea, patriarh ecumenic al Constantinopolului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Nifon al II-lea (în greacă Νήφων Β΄, n. secolul al XV-lea, Pelopόnnisos, Grecia – d. 11 august 1508, Moni Dionysiou, Aftόnomi Monastiki Politeia Agἰou Όrous⁠, Grecia), născut Nicolae, a fost patriarh ecumenic al Constantinopolului în trei rânduri: 1486-1488, 1497-1498 și pentru o perioadă scurtă de timp în 1502.