5. /18 AUGUST 2022 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT
ANTONIO SALIERI
| Antonio Salieri | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][3][4][5]  Legnago, Veneto, Italia |
| Decedat | (74 de ani)[1][3][4][5] Viena, Imperiul Austriac |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Viena |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Frați și surori | Francesco Salieri[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Republica Veneția Imperiul Austriac |
| Ocupație | compozitor dirijor pedagog[*] muzicolog[*] profesor de muzică[*] |
| Activitate | |
| Gen muzical | operă Muzică religioasă muzică de cameră |
| Premii | Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*][2] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Antonio Salieri (n. ,[1][3][4][5] Legnago, Veneto, Italia – d. ,[1][3][4][5] Viena, Imperiul Austriac) a fost un compozitor și dirijor, maestru al Capelei Imperiale din Viena, rival al lui Mozart și îndrumător al lui Beethoven, Schubert și Liszt, unul dintre cei mai importanți muzicieni ai timpului său. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Europa recunoscută, Danaidele, Falstaff. Se bănuiește și astăzi că ar fi fost implicat în moartea lui Mozart, deși marea majoritate a muzicologilor specializați în epoca respectivă sunt de părere că suspiciunea este total nefondată.
VIAȚA
Crescut într-o familie prosperă de negustori, Salieri a studiat două instrumente importante ale timpului, vioara și clavecinul, dar și toate elementele vocalismului. Fratele său Francesco, care era studentul lui Giuseppe Tartini, i-a fost profesor la rândul său. Francesco era un violonist foarte talentat și era adesea chemat să cânte la festivalurile organizate de bisericile din jurul orășelului natal, Legnago. Antonio erau mereu prezent unde Francesco era chemat să cânte.
După moartea destul de timpurie a părinților se mută la Padua, apoi la Veneția, unde a studiat basso continuo cu Giovanni Battista Pescetti. În 1766, la Veneția, Salieri l-a întâlnit pe Florian Leopold Gassmann, compozitorul oficial al curții imperiale din Viena, care l-a invitat pe Salieri să vină în orașul imperial, unul din centrele muzicii clasice ale timpului. Acolo, Salieri a studiat compoziția cu Gassmann, care l-a inițiat în metoda lui Johann Joseph Fux, Gradus ad Parnassum. Salieri a rămas la Viena pentru restul vieții sale.
În 1774, după moartea lui Gassmann, Salieri a fost numit compozitor al curții de către Împăratul Iosif II. A întâlnit-o pe soția sa, Therese von Helfersdorfe, în 1774. (Cuplul a urmat să aibă opt copii). Salieri a devenit Kapellmeister Imperial în 1788, o funcție pe care a ocupat-o până în 1824. A fost președinte al "Tonkünstler-Societät" (societate a artiștilor muzicali) din 1788 până în 1795, vice-președinte după 1795, și s-a ocupat de concertele ei până în 1818.
A atins un statut social elevat, și era adesea asociat cu alți compozitori celebri ca Joseph Haydn sau Louis Spohr. A avut roluri importante în muzica clasică a secolului al XIX-lea: le-a fost profesor unor faimoși compozitori ca Ludwig van Beethoven, Carl Czerny, Johann Nepomuk Hummel, Franz Liszt, Giacomo Meyerbeer, Ignaz Moscheles, Franz Schubert și Franz Xaver Süssmayr. I-a fost profesor și celui mai mic fiu al lui Mozart, Franz Xaver Wolfgang Mozart.
Salieri este îngropat în Matzleinsdorfer Friedhof (astăzi Zentralfriedhof) în Viena, Austria. La înmormântarea sa propria lui compoziție Requiem în C major - compusă în 1804 - a fost cântată pentru prima oară. Monumentul său este împodobit cu o poezie scrisă de Joseph Weigl, unul dintre elevii lui:
| Ruh sanft! Vom Staub entblößt, Wird Dir die Ewigkeit erblühen. | Odihnește în pace! Neacoperită de colb, Veșnicia va înflori pentru tine. |
LUCRĂRI
În timpul vieții sale, Salieri a dobândit un mare prestigiu ca dirijor și compozitor, în principal pentru lucrările sale de operă, dar mai ales pentru muzica sacră sau muzica de cameră. Printre cele mai apreciate lucrări ale compozitorului se pot menționa Armida (1771), La scuola de' gelosi (1778), Der Rauchfangkehrer (1781), Les Danaïdes (1784), aceasta din urmă prezentată pentru prima dată ca o lucrare a compozitorului Gluck, intitulată Tarare d'Ormus (1788), Palmira, Regina di Persia (1795) și Falstaff o sia Le tre burle (1799)). A compus un număr relativ mic de lucrări instrumentale, printre care se pot menționa două concerte de pian, un concert pentru orgă scris în 1773, un concert pentru fluier, un concert pentru oboi și orchestră (în 1774) și un set de variațiuni având la bază lucrarea La Follia di Spagna din 1815.
SALIERI ȘI MOZART
Se spune că Salieri a cauzat moartea lui Mozart prin otrăvirea acestuia, din cauza rivalității lor în domeniul muzical și pentru că Salieri resimțea puternic superioritatea lui Mozart. Muzicologii au respins în mod complet această teză, dar ea continuă să reziste în literatură,dar și în filmografie, exemplul cel mai ilustru fiind filmul din anul 1984 al lui Milos Forman, Amadeus. Adevărul este că Mozart și Salieri au fost uneori în competiție, dar s-au comportat amical unul față de celălalt și s-au respectat reciproc. Cu toate acestea, au existat și motive care au făcut să existe suspiciuni cu privire la o ostilitate între cei doi.
Astfel, în 1790, la Viena, Mozart menționa o serie de intrigi ale lui Salieri cu privire la noua sa operă Cosi fan tutte. Pe măsură ce muzica lui Mozart devenea tot mai populară de-a lungul anilor, muzica lui Salieri era uitată; imputări ulterioare au câștigat credibilitate și au întinat reputația lui Salieri. La începutul secolului al XIX-lea naționalismul crescând a dat naștere unei tendințe de a transfigura geniul austriac al lui Mozart în timp ce italianului Salieri i s-a atribuit rolul rivalului său diabolic. Singspiel Szenen aus Mozarts Leben LoWV28 (1832) a lui Albert Lortzing folosește clișeul intrigantului Salieri care încearcă să frâneze cariera lui Mozart. Trebuie spus însă că, deși născut italian, Salieri a trăit în Viena imperială de la vârsta de 16 ani și a fost privit ca un compozitor german. În 1772 împărăteasa Maria Tereza comenta preferințele sale pentru compozitorii italieni în defavoarea celor germani ca Gassmann, Salieri sau Gluck. Salieri însuși se vedea ca un compozitor german, după cum par să o demonstreze unele dintre scrisorile, cantatele, operele și cântecele sale scrise în limba germană.
Biograful Alexander Wheelock Thayer crede că suspiciunile lui Mozart în ceea ce îl privește pe Salieri se pot datora unui incident din 1781 când Mozart a solicitat să fie profesor de muzică al prințesei de Württemberg și Salieri a fost ales în locul lui datorită reputației sale de profesor de canto. În anul următor, Mozart a eșuat din nou în solicitarea de a fi profesorul de pian al prințesei.
Târziu apoi când Nunta lui Figaro nu a fost bine primită nici de împăratul Iosif al II-lea nici de public, Mozart a dat vina pe Salieri pentru eșecul operei. "Salieri și clica lui vor mișca cerurile și pământul ca să omoare opera", îi scrie Leopold Mozart fiicei sale Nannerl. dar în momentul premierei lui Figaro, Salieri era ocupat cu opera sa în limba franceză Les Horaces. Thayer crede că intrigile care au înconjurat eșecul lui Figaro au fost instigate de poetul Giovanni Battista Casti împotriva lui Lorenzo da Ponte, poetul Curții care a scris libretul de la Figaro.
Mai târziu când da Ponte era în Praga pregătind scenariul pentru Don Giovanni i s-a ordonat să se întoarcă în Viena pentru nunta regală la care va fi interpretat Axur, Re d'Ormus al lui Salieri. Evident, Mozart a fost nemulțumit de acest fapt.
Există, totuși, mai multe dovezi ale cooperării celor doi compozitori decât ale unor animozități reale dintre ei. De pildă, Mozart l-a angajat pe Salieri să îi predea fiului său Franz Xaver, și când Salieri a fost angajat Kappelmeister în 1788, el a readus la ordinea zilei opera Figaro în loc să prezinte o operă personală, iar când a fost la festivitățile de încoronare pentru Leopold al II-lea în 1790 avea nu mai puțin de trei masse ale lui Mozart în bagajul său. Salieri și Mozart au compus chiar și o cantată pentru voce și pian intitulată Per la ricuperata salute di Ophelia, care sărbătorea fericita reîntoarcere pe scenă a faimoasei cântărețe Nancy Storace.[6] Aceasta cantată s-a pierdut, deși a fost tipărită de Joseph von Kurzböck în 1785. Davidde penitente K.469 (1785) a lui Mozart, concertul său pentru pian în Mi bemol major K.482 (1785), cvintetul pentru clarinet K.581 (1789), și marea simfonie în Sol minor K.550, au fost prezentate la sugestia lui Salieri care chiar a dirijat una dintre reprezentații în 1791. În ultima sa scrisoare care a supraviețuit, Mozart îi spune soției sale despre prezența lui Salieri la opera sa Flautul Fermecat K 620 vorbind entuziasmat: " A ascultat-o și vizionat-o cu toată atenția, și de la uvertură până la ultimul refren nu a fost nici o bucată care să nu smulgă un bravo sau bello de la el..."
Sănătatea lui Salieri s-a deteriorat în ultimii săi ani de viață și a fost spitalizat cu puțin înainte de moartea sa. La scurt timp după ce a murit s-au răspândit zvonuri că, aflat pe patul de moarte, și-ar fi mărturisit asasinarea lui Mozart. Cei doi asistenți ai lui Salieri, Gottlieb Parsko și Georg Rosenberg, cât și medicul său de familie Joseph Röhrig au declarat însă că nu au auzit asemenea lucruri. Cel puțin una dintre aceste trei persoane a fost cu el în tot timpul spitalizării sale.
După moartea lui Salieri în 1825, drama lui Aleksandr Pușkin, Mozart și Salieri (1831), precum și compunerea unei opere de Nikolai Andreievici Rimski-Korsakov (1898) au pornit o tradiție de licență poetică bazată pe presupusul asasinat. În perioada contemporană, această versiune este reluată și popularizată de piesa puternic ficțională a lui Peter Shaffer, intitulată Amadeus (1979), dar, mai ales, de filmul câștigător al Oscarului din 1984 al lui Milos Forman bazat pe această piesă, în care F. Murray Abraham îl interpretează pe Salieri și Tom Hulce personajul care dă titlul filmului. Atât Schaffer cât și Forman au afirmat în mod expres natura fictivă a operei lor și în timp ce nu este arătat în mod explicit în piesă ca Salieri l-a ucis pe Mozart, el este portretizat ca urându-l de moarte pe rivalul său, mergând până într-acolo încât să îl renege pe Dumnezeu pentru că l-a binecuvântat pe Mozart cu un talent fantastic (portretizat în piesă ca un dandy imatur), în timp ce lui Salieri nu i-a lăsat nimic altceva decât să fie "o mediocritate".
În mare parte din cauza lui Schaffer și a adaptării sale cinematografice cuvântul „Salieri” a intrat în conștiința publicului ca însemnând un artist de calitate, dar care stă în umbra unui geniu sau, mai rău decât atât, un muzician lipsit de talent.
Salieri "Requiem"
Antonio Salieri - Piano Concerto in C (1773)
EUSEBIE MANDICEVSCHI
| Eusebie Mandicevschi | |
 Compozitorul Eusebie Mandicevschi | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1857 Molodia, Ducatul Bucovinei |
| Decedat | 13 iulie 1929, (72 de ani) Viena, Austria |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Viena |
| Părinți | Vasile Mandicevski, Viorica Popovici |
| Frați și surori | Gheorghe Mandicevschi |
| Căsătorit cu | Albine von Vest |
| Naționalitate | austriac, origine româno - ucrainiană |
| Cetățenie |  România Austro-Ungaria |
| Ocupație | compozitor, dirijor de cor, muzicolog |
| Activitate | |
| Alte nume | Eusebius Mandyczewski Мандичевський Євсебій |
| Educație | Universitatea din Viena |
| Lucrări remarcabile | 12 Liturghii |
| A influențat pe | Marțian Negrea, Gheorghe Mandicevschi, Ciprian Porumbescu |
| Cunoscut pentru | Editor de compoziții clasice ale lui Franz Schubert, Joseph Haydn și Johannes Brahms |
| Premii | Doctor honoris causa al Universității din Leipzig |
| Profesor pentru | Frida Kern[*] |
| Modifică date / text | |
Eusebie Mandicevschi (cunoscut în Occident mai ales sub numele de Eusebius Mandyczewski și în Ucraina ca Мандичевський Євсебій,[1]) (n. 18 august 1857, Bahrinești, Bucovina – d. 13 iulie 1929, Viena) a fost un compozitor, dirijor de cor și muzicolog român din Austria, originar din Bucovina.
BIOGRAFIE
Eusebie Mandicevschi se trage dintr-o veche familie de preoți ortodocși români și ruteni. A fost fiul lui Vasile Mandicevski și al Vioricăi, născută Popovici. El a avut un frate, Gheorghe Mandicevschi, care a ajuns și el compozitor și pedagog.
Primele noțiuni de muzică bisericească le-a primit de la profesorul său Isidor Vorobchievici, la Seminarul din Cernăuți.[2]. A început să compună încă din vremea când urma gimnaziul german din Cernăuți.
În 1875, Eusebie Mandicevschi a plecat la Universitatea din Viena unde a studiat, din 1875 până în 1880, filologie germană și filozofie. În paralel, a studiat teoria muzicii cu Martin Gustav Nottebohm (1817–1882) și muzicologie, istoria muzicii, estetică muzicală cu Eduard Hanslick (1825–1904).[3]
În 1879 la cunoscut pe Johannes Brahms (1833–1897), cu care a păstrat o adâncă prietenie până la moartea acestuia, care l-a lăsat prin testament custode al masei succesorale.
Între 1879 și 1881 Mandicevschi a fost maestru de cor la Wiener Singakademie (astăzi Wiener Sängerknaben), dar a lucrat și ca dirijor la Faber-Chor (1882-1892), Hombostel-Chor, Miksch-Chor (1892-1895).
Între 1887 și 1929, Mandicevschi a fost bibliotecar și arhivar al "Societății Prietenilor Muzicii" (Gesellschaft der Musikfreunde) din Viena.
În 1896 a început să predea istoria muzicii și teoria instrumentelor, armonia, contrapunctul și compoziția la Conservatorul din Viena (Wiener Konservatorium).
Cu Eusebie Mandicevschi au studiat o serie de muzicieni români, între care Marțian Negrea, Gheorghe Mandicevschi, Ciprian Porumbescu.[4]
În 1897, ca prețuire pentru studiile sale de muzicologie, Mandicevschi a fost făcut Doctor honoris causa al universității din Leipzig, iar în 1926 primit titlul de Hofrat.
În 1901 s-a căsătorit cu Albine von Vest, pedagogă muzicală și dirijoarea corului de femei al "Societății Prietenilor Muzicii" din Viena.
Eusebie Mandicevschi a decedat în 13 august 1929 în localitatea Sulz, lângă Viena.[1]
Mormântul său se găsește în Cimitirul Central din Viena (Wiener Zentralfriedhof), grupa 0, rândul 1 mormântul 99.[5]
În data de 17 august 2007, cu ocazia împlinirii a 150 ani de la nașterea compozitorului și muzicologului Eusebie Mandicevschi, cu sprijinul Fundației Eusebius Mandyczewski, a fost dezvelită o placă comemorativă la Vila Mandicevschi din Mönichkirchen am Wechsel.[6]
OPERA
A compus piese pentru pian, cicluri de lieduri, coruri bărbătești, variațiuni pentru pian pe teme de Händel precum și un mare număr de lucrări liturgice pentru cor bărbătesc, pentru cor de femei și pentru cor mixt, armonizate, fie pentru două sau trei voci egale, fie pentru 4-5 voci mixte cu soliști. Se remarcă în deosebi cele 12 Liturghii ale sale, compuse în diferite tonalități și pentru diferite formații corale, în care mânuiește cu multă pricepere polifonia, dovedind o temeinică cunoaștere a motetului și madrigalului italian.[2]
Eusebie Mandicevschi a scris muzică pe versurile unor poeți ca Taras Șevcenko, Iuri Adalbertovici Fedkovici, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Heinrich Heine, precum și compoziții bazate pe cântece populare ucrainiene, românești, germane și maghiare.[1]
În ciuda acestor lucrări proprii, în prezent este mai bine cunoscut ca editor al compozițiilor clasice. S-a numărat între principalii inițiatori ai edițiilor complete cu operele compozitorilor Franz Schubert, Joseph Haydn și Johannes Brahms.
EDITOR
- Vladimir Acatrini http://molodyvcheny.in.ua/files/journal/2017/11/171.pdf
- Gustav Nottebohm: Zweite Beethoveniana. Nachgelassene Aufsätze von Gustav Nottebohm. (Editor: Eusebius Mandyczewski.) Leipzig–Winterthur: Rieter-Biedermann 1887, X, 590 S.
- Beethoveniana. Aufsätze und Mitteilungen. Namen- und Sachregister zu [Gustav] Nottebohm’s Beethoveniana und Zweite Beethoveniana. Zusammengestellt von Eusebius Mandyczewski. Leipzig–Winterthur: Peters 1888, 19 S.
- Geschichte der k[aiserlich] k[öniglichen] Gesellschaft der Musikfreunde in Wien. Abteilung 1: 1812–1870, verfaßt von Richard von Perger. Abteilung 2: 1870–1912, verfaßt von Robert Hirschfeld. Zusammengestellt von Eusebius Mandyczewski. Herausgegeben von der k. k. Direktion der Gesellschaft der Musikfreunde in Wien. Wien: Holzhausen 1912, 346 S.
- Zusatzband zur Geschichte der k[aiserlich] k[öniglichen] Gesellschaft der Musikfreunde in Wien. Sammlungen und Statuten. Zusammengestellt von Eusebius Mandyczewski. Herausgegeben von der k. k. Direktion der Gesellschaft der Musikfreunde in Wien. Wien: Holzhausen 1912, XVI, 264 S.
- Zu den neu aufgefundenen Kadenzen von [Wolfgang Amadeus] Mozart. (Împreună cu Robert Lach): Die Mozartautographe der Wiener Nationalbibliothek. Wien: Salzburger Festspielhaus-Gemeinde 1921, unpaginiert (12 S.).
OVIDIU IONCU - KEMPES
| Ovidiu Ioncu "Kempes" | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ovidiu Ioncu |
| Născut | (54 de ani), Arad, România |
| Ocupație | Solist |
| Activitate | |
| Gen muzical | Heavy Metal, Hard rock |
| Ani de activitate | 1988 - prezent |
| Interpretare cu | Kempes, Cargo, Rezident EX |
| Modifică date / text | |
Ovidiu Ioncu "Kempes" (n. 18 august 1966, Arad) este liderul formației KEMPES și fostul vocalist al formațiilor Cargo și Rezident EX.
În 1988, Ovidiu Ioncu este cooptat în Cargo de la trupa Capricorn din Arad, în locul lui Leo Iorga.
Porecla "Kempes" i s-a dat datorită îndemânării în ale fotbalului și a asemănării cu fotbalistul argentinian Mario Kempes.
Pe 28 martie 2015 a lansat albumul "Regăsire" cu noua lui formație denumită, de asemenea, KEMPES, ca și porecla artistului.
BIOGRAFIE
La puțin timp după lansarea albumului Destin, Kempes are un accident de motocicletă, în care este rănit grav.
A urmat un concert în semn de solidaritate ce a avut loc la Sala Polivalentă în care alături de Cargo au cântat Mircea Nedelcu, Berti Barbera, Vali Sterian, Iris, Weinberger și alții.
În 2003, după 15 ani de muncă în formația Cargo, Ovidiu Ioncu 'Kempes' emigrează în Australia.
Rezident EX
La începutul lui 2012, Ovidiu Ioncu revine în România într-un nou proiect: Rezident EX, alături de care cântă doi ani, susținând o serie de concerte.
Formația lansează în 2013 albumul 'Alpha'.
KEMPES
Pe 23 noiembrie 2013, Ovidiu Ioncu anunță plecarea de la Rezident EX și înființarea formației KEMPES, alături de instrumentiștii formației Gothic, cu care a înregistrat albumul "Regăsire", lansat pe 28 martie 2015 printr-un concert la Berăria H din București. Formația susține numeroase concerte în țară și în București.
DISCOGRAFIE
Cu Cargo
- Povestiri din gară – 1992
- Destin – 1995
- Colinde și obiceiuri de iarnă – 1996, relansat în 1999 cu corala Teofora
- Ziua Vrăjitoarelor – 1998
- Colinde – 2000
- Spiritus Sanctus – 2003 (lansat de Cargo ulterior plecării din trupă a artistului)
Singles și altele
- 1989 – 1989
- Brigadierii – 1989
- Buletin de știri – 1989
- Doi prieteni/Ana – 1990
- Capra/Lui – 1995
- Clasa muncitoare & Batacanda – 1996
- Steaua & Urare/Bucuria Crăciunului – 1997
- Cântecul Paștelui – 1998, video
- Bagă-ți mințile-n cap – maxi-single – 2000
- Mama – 2000, video
- Cargo Box Set – 2000 (include albumele Povestiri din gară, Destin și Ziua Vrăjitoarelor)
Cu Rezident EX
- Alpha - 2013
Cu KEMPES
- Regăsire - 28 martie 2015
KEMPES - Aproape De Voi @ Beraria H / Bucuresti / 13.11.2015
Fată verde- Kempes (Ovidiu Ioncu) și Phoenix
BARBU LĂUTARUL (VASILE BARBU)
| Barbu Lăutaru | |
 Barbu Lăutaru (pictură de Iosif Iser) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Vasile Barbu |
| Născut |  17 decembrie 1780, Iași, Principatul MoldoveiMereni, raionul Anenii Noi, Moldova |
| Decedat | 18 august 1858, Iași, Principatul Moldovei Iași, Moldova |
| Cetățenie | Moldova |
| Ocupație | Lăutar, cântăreț |
| Activitate | |
| Gen muzical | Lăutărească, populară |
| Instrument(e) | Cobză, vioară, nai |
| Modifică date / text | |
Barbu Lăutaru (pseudonimul lui Vasile Barbu, n. 1780, Mereni, raionul Anenii Noi, Moldova – d. august 1858, Iași, Moldova), a fost un cântăreț și cobzar român, de etnie romă,[1] care s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaș al unei vechi familii de lăutari. Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cântăreți populari români care, prin creația și felul lor de interpretare, au contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și elemente occidentale. A întreprins numeroase turnee prin țările românești, inclusiv și prin Basarabia (la Chișinău și Telenești).
A stârnit admirația lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847, la Iași. Săptămânalul francez „La Vie parisienne” relata în 1874 că, cu ocazia vizitei, Barbu Lăutaru a reprodus o improvizație de-a lui Franz Liszt la o primă audiție, când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul vistiernicului Alecu Balș.
Cu ocazia unor săpături efectuate în anul 1968 la biserica "Sf. Ioan Gură de Aur - Zlataust” din municipiul Iași, s-a descoperit lângă zidul de nord al bisericii, mormântul celebrului cântăreț și cobzar.
Barbu Lăutaru s-a născut în 1780 la Iaşi. A fost un cântăreț și cobzar moldovean, care s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaș al unei vechi familii de lăutari. De la tatăl său a moştenit o comoară preţioasă de cântece care desfătau societatea ieşeană în primele decenii ale secolului trecut, în special baladele, ce istoriseau faptele pline de vitejie ale moldovenilor.
Barbu Lăutarul şi-a alcătuit taraf propriu vreme ce aflăm şi a pornit în târgul Iaşilor să colinde meleagurile tatălui său, câştigându-şi un renume ce i-a asigurat starostia în jurul anului 1804.
Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cântăreți populari români care, prin creația și felul lor de interpretare, au contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și elemente occidentale.
A întreprins numeroase turnee prin țările românești, inclusiv și prin Basarabia (la Chișinău și Telenești), cântând în hanuri, grădini publice, la baluri, petreceri populare şi particulare.
„La o recepţie organizată la vistiernicul Alecu Balş, Franz Listz la întâlnit pe faimosul Barbu Lăutaru, al cărui taraf era format dintr-o vioară, un nai şi o cobză. Ascultându-l pe Barbu, acest neîntrecut virtuoz popular, Franz Listz a fost atât de impresionat de interpretarea lăutarului încât a exclamat „Ah, cât e de frumos!”, şi punând un pumn de galbeni în paharul lui Barbu, a ciocnit paharul pentru bucuria acelei întâlniri şi în semn de admiraţie, Listz a trecut apoi la pian să-i arate şi el ce poate face la acel instrument, cântând o muzică pe care boierii n-o înţelegeau. Dar Barbu Lăutaru a înţeles-o, a înregistrat-o în cap şi apoi a reprodus-o la vioară, fără să uite nimic, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiile cu notele repetitive, nici acele adorabile treceri din ton în semiton. Listz a venit la Barbu Lăutaru şi l-a sărutat, luându-şi rămas bun de la un mare artist popular”.
Barbu Lăutaru moare la Iași, la aproape 80 de ani.
IOSIF SAVA
| Iosif Sava | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Iosif Segal |
| Născut | [1] Iași, România |
| Decedat | (65 de ani)[2] București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Filantropia din București |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | clavecinist[*] muzicolog[*] |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Modifică date / text | |
Iosif Sava (n. Iosif Segal [3], n. ,[1] Iași, România – d. ,[2] București, România) a fost un muzicolog român, realizator de emisiuni radio și de televiziune, provenit dintr-o familie evreiască în care se făcea muzică de peste trei secole.
Tatăl său a fost multă vreme violonist la Filarmonica din Iași. Bunicul său, care a fost unul din colaboratorii lui Gavriil Musicescu, a condus corul Mitropoliei din Iași. Străbunicul său a fost printre primii absolvenți ai Conservatorului înființat de Al. I. Cuza.[4]
STUDIILE
Studiile și le-a început la Iași, întâi la Conservatorul Municipal (1944-1945), Academia de muzică George Enescu (1945-1947), Institutul de Artă (1947-1949) și Liceul de Artă (1949-1951), apoi la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (1962-1966) cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale), George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră) etc. Între 1951 și 1955 a urmat și Facultatea de Filozofie de la Universitatea din București, fiind licențiat în 1955.
CARIERA
Muzică de cameră
Profesia sa de bază era cea de clavecinist și pianist, pe care a exercitat-o din 1974 până în 1987, în cadrul multor formații de muzică de cameră, între care Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, precum și ca partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă. Turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S. A dat și concerte de orgă.
Muzicologie și popularizarea muzicii culte
În afară de interpretarea muzicii, a fost pasionat și de comentarea fenomenului muzical. Din 1949 până în 1951 a fost colaborator al ziarului "Opinia" din Iași.
În 1951 și-a început activitatea de editor muzical la Radiodifuziunea Română. Din 1972 a realizat aici radioprogramul săptămânal "Invitațiile Eutherpei". În paralel, a realizat și emisiunile "Cronica muzicală" și "Viața muzicală în actualitate".
În 1980 a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR, realizând săptămânal emisiunea "Serata muzicală TV", emisiune ce a fost scoasă din grila de programe în 1985. În 1990 Iosif Sava a reluat emisiunea, pe care a realizat-o ca pe un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității. Ciclul de emisiuni a fost întrerupt brutal în mai 1998, când Iosif Sava a fost îndepărtat, prin pensionare intempestivă, din televiziunea Română, cu care avusese o îndelungată colaborare: în perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998 redactor-șef al redacției culturale TVR. In 1997 fusese chiar numit director interimar al Departamentului Viața Spirituală, Cultură și Educație din TVR. Soția sa, Marghit Sava, își amintește de sfârșitul activității la TVR: În ziua în care a împlinit 65 de ani, domnul Stere Gulea, directorul TVR de atunci, s-a debarasat de el ca de–o mănușă veche. Fără nimic, niciun cuvânt … Iosif Sava … s-a întors, fără a spune vreun cuvânt, și a plecat. Avea amărăciune în suflet. Nu se aștepta la așa ceva.[5]
A trecut la postul "PRO TV" pentru a continua emisiunea, iar din iunie a încheiat un contract cu postul "Acasă TV", pentru a realiza o nouă emisiune, numită "Salonul muzical Acasă - Lista lui Sava".
Evreitate
Nu s-a sfiit să-și manifeste evreitatea în anii în care destui intelectuali evrei treceau pe vizavi, când întâmplarea îi aducea prin fața Templului Coral. Nici să protesteze public împotriva manifestărilor antisemite, negaționiste, xenofobe, răbufnind după '89. Din cele peste 40 de cărți dedicate muzicienilor lumii, care-i poartă semnătura, câteva, publicate de Hasefer - Harpiștii regelui David, Muzicieni pe acoperiș, Variațiuni pe o temă de Chagall -, sunt minienciclopedii despre valorile muzicale evreiești[6].
Opera literară și publicistică
A fost și un scriitor prolific, scriind 44 de cărți, 35 din ele despre muzică, și peste 6.000 de articole.
Distincții
Din 1972 a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), a fost distins cu o serie întreagă de premii, între care Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul Colegiului Criticilor Muzicali (1980); premiul Revistei Actualitatea muzicală; Premiul I (1981) și Premiul pentru activitatea deosebită de critic muzical (1983) la Festivalul Național "Cântarea României". În 1996 a primit Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual "Pamfil Șeicaru".[7]
SFÂRȘITUL VIEȚII
Ultima perioadă a vieții și-a trăit-o într-un imobil situat la intersecția străzilor Sf. Voievozi cu Str. Vănătorilor.
O ocluzie intestinală l-a obligat ca duminică, 12 iulie 1998, la ora 18.30, să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București. După consultul medical s-a ajuns la concluzia că pacientul necesită imediat o intervenție chirurgicală, care a fost efectuată de către o echipă condusă de prof. dr. Radu Palade[8].
Din păcate, deși operația a reușit, o infecție nosocomială postoperatorie, dobândită în clinica de chirurgie, i-a curmat prematur viața, pe 18 august 1998.
IN MEMORIAM
Începând cu anul 2005, Școala de muzică și arte plastice nr.1, din București, înființată prin hotărârea HCM 1260 în anul 1959, a primit numele de "Iosif Sava" în memoria marelui muzicolog român și se află în parteneriat cu fundația ce-i poartă numele.
Din septembrie 1998, Fundația ACCUMM, avându-l ca președinte pe scriitorul și cineastul Petru Maier Bianu (2 septembrie 1947 - 22 august 2011) organizează Stagiunea muzicală ”Iosif Sava”, găzduită generos de Muzeul Municipiului București, la Palatul Șuțu.
Numele lui Iosif Sava a fost atribuit unei piațete de lângă Universitatea Națională de Muzică București, aflată la intersecția străzilor Dr. Sion, Șipotul Fântânilor, Ion Brezoianu și Poiana Narciselor, unde a fost amplasat un bust al cunoscutului muzicolog[9].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu