5. /28 AUGUST 2022 - POEZIE

Johann Wolfgang von Goethe

BIOGRAFIE

Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832)

1749 La 28 august,  la Frankfurt, Germania, s-a nascut  Johann Wolfgang von Goethe. A fost un scriitor german, ilustru ganditor si om de stiința, una dintre cele mai de seama personalitati ale culturii universale.^[1] Goethe este in multe privinte ultima personalitate literara pe deplin integrata pentru care literatura, arta, stiinta, cercetarea si viata publica au concurat spre a-i fauri o cariera de scriitor, ministru de stat, om de stiinta, director de teatru si critic. Figura proeminenta a literaturii universale, Goethe si-a dominat perioada ca putini alti oameni, asa cum a facut-o Dante, Milton si Voltaire. S-a remarcat practic in toate genurile literare: poezia lirica, drama, literatura beletristica. Goethe a contribuit la definirea perioadei romantice in romanul sau deschizator de drumuri, ”Suferintele tanarului Werther”, in timp ce in „Faust” a transpus una dintre cele mai marete povestiri mitice ale lumii ca „Divina Comedie” a lui Dante si „Don Quijote” a lui Cervantes care ne-a oferit jaloanele necesare pentru intelegerea conditiei umane. O figura legendara inca din timpul vietii, Goethe este unul din personajele de baza ale literaturii mondiale. Dupa cum afirma criticul Harold Bloom, este ,,arhetipul poetului puternic”, care ofera puncte de referinta si reprezinta o sursa de inspiratie pentru generatiile ce au urmat.^[2]

1756-1758 Urmeaza o scoala publica.^[1]

1768-1768 In aceasta perioada, Goethe a studiat dreptul la Universitatea din Leipzig si, dupa o intrerupere cauzata de boala, la Strasbourg, si-a obtinut diploma in drept abia in 1771.^[2]

1773 Prietenia lui cu J.G. Herder, principalul exponent al miscarii literare Sturm und Drang, un gen de romantism timpuriu german si o reactie la gandirea si arta neoclasica, a avut o influenta semnificativa asupra primei lucrari majore a lui Goethe, drama istorica „Götz von Berlichingen”.^[2]

1774 Un an mai tarziu, publicarea „Suferintelor tanarului Werther” a generat discutii aprinse care i-au asigurat lui Goethe o faima universala.^[2]

1775 Goethe a acceptat invitatia unui admirator, ducele Karl August de Saxa-Weimar, de a ocupa un post la curtea de la Weimar. A devenit ministru al Agriculturii, Finantelor si Minelor si timp de zece ani a fost ministrul principal al ducelui.^[2]

1786 Goethe a plecat din Germania si a petrecut doi ani in Italia, unde si-a aprofundat cunostintele despre arta clasica, ceea ce a contribuit la maturizarea atitudinilor sale romantice timpurii dominate de individualism si libertate in sensul constientizarii importantei disciplinei si a universalitatii. Aceasta tensiune creatoare este contrabalansata de lucrarile lui de maturitate, inclusiv romanul „Ucenicia lui Wilhelm Meister” (1796) si urmarea acestuia, „Calatoriile lui Wilhelm Meister” (1892), care au pus bazele modelului de „Bildungsroman”, romanul cresterii si dezlvotarii.^[2]

1788 Publica drama „Ifigenia in Taurida”.^[2]

1808 Publica prima parte a dramei „Faust”, drama care a fost scrisa timp de mai multi ani si cuprinde notite, schite, comentarii concepute de autor.

1832 La 22 martie, in Weimar, Turingia, Germania, Johann Wolfgang von Goethe s-a stins din viata. Postum, apare cea de-a doua parte a dramei lui Goethe, „Faust”.^[2]

Pe langa munca sa creatoare neintrerupta, concretizata si in scrierea catorva dintre cele mai admirabile poezii din literatura germana, Goethe a fost director al teatrului de stat timp de peste douazeci de ani, a condus cercetari stiintifice de botanica evolutionista, anatomie si teoria culorii, a studiat foarte serios literatura neoccidentala. Om multilateral, inzestrat cu calitati extraordinare, Goethe a fost recunoscut inca din timpul vietii ca intelept si personaj mesianic  si a atras la Weimar o multime de vizitatori, printre care si Napoleon, care i-au adus omagiul lor, dornici sa invete cat mai multe de la maestru. Admiratia Europei si Americii pentru Goethe si lucrarile lui au contribuit in mare masura la raspandirea ideilor si culturii germane in intreaga lume, cu efecte profunde asupra vietii stiintifice, educatiei si filozofiei, precum si asupra literaturii din secolul al XIX-lea.^[2]

Cea mai mare realizare a lui Goethe este totusi poemul dramatic „Faust”, la ale carui concepere si elaborare a lucrat de la varsta de douazeci de ani pana in anul premergator mortii, cand a reusit sa termine partea a doua a lucrarii. „Faust” reprezinta o sinteza a tuturor lucrarilor si calitatilor lui de poet. Preluand legenda medievala a intelectualului care isi vinde sufletul in schimbul cunoasterii si puterii, Goethe transforma dorinta nemarginita a omului intr-o potentiala damnare, dar in ultima instanta aceasta reprezinta si un factor al rascumpararii care ii asigura salvarea, „Faust”, remarcandu-se ca un erou romantic fundamental, comparabil cu Werther, Prometeu al lui Shelley si Manfred al lui Byron. „Faust” reprezinta aspiratia individului spre transcendenta si sfidarea limitelor.^[2]

Importanta lui Goethe ca scriitor deriva din capacitatea lui de a pune sub semnul intrebarii propriile convingeri si pe cele ale vremii sale si de a le turna din nou in formele imaginare ale investigatiei. Asa cum concluziona William James, ,,Era viu prin toti porii pielii lui si recepta orice impresie cu un amestec de placere si atentie; ceea ce face ca miscarea masinariei lui mentale sa fie una dintre cele mai extraordinare privelisti oferite vreodata locuitorilor acestei planete”

Dedicaţie

Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde,

Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins;

Să vă reţin, acum, abia născânde?

De-acest miraj mai sunt eu azi atins?

Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde

Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins;

Cutremurat mi-e pieptul tinereşte

De suflul vrajei ce vă urmăreşte.

Voioase zile-mi ies cu voi în cale

Şi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;

Ca basme-aproape stinse vin agale

Prietenia, cel dintâi sărut;

Şi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale

Al vieţii labirintic drum pierdut,

Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte

Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.

Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie,

Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;

S-a spart prieteneasca vălmăşie,

Şi ah! ecoul prim s-a spulberat.

Cântarea mea-n mulţimi străine-adie,

De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat,

Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,

De mai trăiesc, i-a risipit pământul.

Şi mă cuprinde-un dor uitat de sfera

Acelor duhuri grave-n paşnic stol,

Cu lânced sunet umple atmosfera

Şoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,

Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa

Mea inimă zvâcneşte rar, domol;

Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,

Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.

Din „Faust”, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, Bucureşti, 1982

Aproape de cel drag

La tine mă gândesc când valu-n soare,

Pe mări sclipeşte,

Când licărul de lună, din izvoare

Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare

Colb se ridică.

În bezne, când drumeţul pe cărare

E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă

De val, în ropot

Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,

E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,

Sunt lângă tine.

Apune; stelele-n curând vor arde.

De-ai fi la mine!

În româneşte de Maria Banuş

Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Dor fericit

Înţelepţii doar s-o ştie

Căci mulţimea joc îşi bate!

Vrea să laud viaţa vie,

Dorul morţii-nvăpăiate.

În a nopţilor răcoare,

Ce-n iubire zămisleşte,

Te cuprinde-o-nfiorare,

Pe când candela luceşte.

Se desface-mbrăţişarea

Din a beznelor stihie,

Răscolit asculţi chemarea

Spre suprema cununie.

Depărtarea nu te-abate,

Vii în zbor, vii ca vrăjit,

În luminile visate,

Flutur mic, eşti parjolit.

Şi atât cât n-ai ăst dor:

Pieri şi iarăşi fii!

Eşti un jalnic călător

Peste triste glii.

În româneşte de Maria Banuş

Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Anton Naum, poet

Biografie Anton Naum
Anton Naum (n. 17 ianuarie 1829, Iaşi – d. 28 august 1917, Mărăşeşti) a fost un poet junimist, profesor universitar al universităţii ieşene, membru titular al Academiei Române. 
Era de origine macedoneană, mama şi tatăl său se numeau Teodor şi Zamfira Naum. Se pare că primele contacte cu învăţătura se petrec în casa părintească. 
Este cunoscut faptul că se obişnuia încă, la începutul secolului al XIX-lea, ca familiile cu stare să aducă profesori particulari în casă pentru educarea fiilor. După aceea Anton Naum frecventează Academia Mihăileană din Iaşi. 
Deşi îi dispar părinţii din fragedă tinereţe, educaţia sa avea să continue la Paris, conform datelor rămase despre el.
După ce s-a întors de la studii din Paris, a fost numit provizor al liceului din Iaşi, apoi profesor la Şcoala militară superioară şi, în final, profesor în Şcoala normală superioară din Iaşi. 
A debutat la Junimea, în anul 1872, cu două traduceri din opera poetului A. Chénier. Îşi făcuse o bună faimă cu traducerile sale din poezia franceză şi, din 1875, îl găsim în paginile revistei Convorbiri literare cu poezie proprie, publicându-i-se poemul Nox erat.
A continuat să scrie poezie până în 1893, când i se publică primele cânturi dintr-o epopee eroi-comică, numită Povestea vulpei. 
În acelaşi an, este propus (pentru a doua oară, întrucât prima dată încercarea nu a avut succes) membru al Academiei şi, cu ajutorul susţinerii lui Titu Maiorescu, este ales, în sfârşit.
S-a stins din viaţă la optzeci şi opt de ani, în 1917.

Este înmormântat în cimitirul din Cândeşti, Neamţ, localitate unde a locuit o perioadă de timp, unde a avut şi o moşie.

A publicat un volum de traduceri în 1875, un volum de poezii originale (Versuri, Iaşi, 1890) şi o poemă eroi-comică Povestea vulpei (Buc., 1903).
A fost prieten cu Titu Maiorescu.

Elegie

A patriei jignite afronturi sa razbuni,
Sa curatesti de monstri cu bratul inarmat
Si de tiranii lacomi pamantul uzurpat!
Sa fii atotputernic! La glasul tau ce tuna
Cum s-au plecat in codri stejarii de furtuna,
Sau cum sa incovoaie, plapand si umilit,
La crivatul de toamna, rogozul aurit,
Asa sa ti se-nchine a natiilor turma;
Si de-i vei zice: ”pleaca”, sa plece pe-a ta urma;
Si oarba sa urmeze... sa treaca vai si munti,
Pe fluvii, pe oceanuri, pe mari sa-ntinda punti,
Si tot sa te urmeze... pe umeri sa te poarte,
Sa sufere ger, foame, caldura, sete, moarte;
Sa zici, si sa se faca la mare glasul tau,
Cum intr-o zi vestita facut-a Dumnezeu.
Un singur tron sa fie-al tau - pe stalpi de lei,
Din regi, arhonti si consuli sa faci supusii tai,
Si soarele pe ceriuri tot in a ta domnie
S-aprinda si sa-si stinga mareata sa faclie?

Elegie (I)

Da, negreșit, e lucru și mult dorit, și mare,
Să fii în lume singur un om în admirare;
Și prin tăria minții, prin geniul gândirei
Să ai asigurată speranța nemurirei!
Pe răi să-i sfarmi cu totul, să sprijini pe cei buni,
A patriei jignite afronturi să răzbuni,
Să curățești de monștri cu brațul înarmat
Și de tiranii lacomi pământul uzurpat!
Să fii atotputernic! La glasul tău ce tună
Cum s-au plecat în codri stejarii de furtună,
Sau cum să încovoaie, plăpând și umilit,
La crivățul de toamnă, rogozul aurit,
Așa să ți se-nchine a națiilor turmă;
Și de-i vei zice: ”pleacă”, să plece pe-a ta urmă;
Și oarbă să urmeze... să treacă văi și munți,
Pe fluvii, pe oceanuri, pe mări să-ntindă punți,
Și tot să te urmeze... pe umeri să te poarte,
Să sufere ger, foame, căldură, sete, moarte;
Să zici, și să se facă la mare glasul tău,
Cum într-o zi vestită făcut-a Dumnezeu.
Un singur tron să fie-al tău - pe stâlpi de lei,
Din regi, arhonți și consuli să faci supușii tăi,
Și soarele pe ceriuri tot în a ta domnie
S-aprindă și să-și stingă măreața sa făclie?

Carnaval (fragment)

La danț, la danț! orchestra sunã,
se dã semnalul așteptat;
bum, bum, bum, bum! toba detunã,
verguța magicã s'a ridicat!

Dãnțuitori, dãnțuitoare,
în stoluri mândre nãpustesc:
ca paserile la mâncare,
de pretutindene sosesc!

Și toți cu brațe 'npleticite,
pãșind la ritmul cadențat
se duc și vin pe nesimțite,
sub candelabrul luminat!

(...)