6. /10 AUGUST 2022 - POEZIE

Barbu Cioculescu, poet, memorialist și publicist român

Biografie Barbu Cioculescu
Născut la 10 august 1927, Montrouge, Franţa
Poet, prozator, istoric literar, editor şi traducător


Este fiul Mariei (n. Ioviţoiu), profesoară, şi al lui Şerban Cioculescu, critic literar. Elev al liceelor „Gh. Lazăr” şi „Sf. Sava” din Bucureşti, urmează apoi literele şi filosofia (numai doi ani), absolvind însă Facultatea de Drept din Bucureşti, după întreruperi, în 1957. A debutat în 1942, la revista de poezie „Claviaturi” din Braşov. A fost, pe rând, redactor la „Luceafărul”, corector la Editura pentru Literatură, secretar de redacţie la „Revista de istorie şi teorie literară”, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, editorialist, după 1989, la ziarul „Dreptatea”. A colaborat cu poezii, studii, articole, recenzii, la „Kalende”, „Viaţa românească”, „România literară”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Manuscriptum”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Limbă şi literatură”, „Secolul 20”, „Apostrof”, „Contrapunct”. A fost distins în anul 1947 cu Premiul „Ion Minulescu” pentru volumul de versuri Steaua Păstorului (rămas în manuscris, din cauza cenzurii proletcultiste) şi în 1995 cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediţia Opere de Mateiu I. Caragiale. Volumele de versuri, începând cu Cerc deschis (1968), de o evidentă unitate stilistică, aparţin, fără îndoială, unui romantic întârziat, integrat într-un climat de resemnată acceptare a trecerii timpului şi, când şi când, de iluzorie reîntoarcere în vremurile aurite. Contând întotdeauna pe fantezie în contu­rarea evocărilor infernale ori paradisiace, caracteristice ima­gisticii sale mitologizante, şi pe lectură (de poezie clasică) ca permanent drog al fanteziei, C. îşi construieşte poemele ca mesaje ale unei lumi închise, suficientă sieşi, marcată totuşi de prezenţa oceanului, a catedralelor, semne ale nerenunţării totale la real, dar fără acea sete de evadare proprie principalilor actanţi ai „generaţiei pierdute” (sau „priponite”, cum o numeşte el însuşi undeva). Uneori nostalgice, alteori ironic-sentimentale, câteodată chiar burleşti, „idilele” şi „isto­riile” publicate îl plasează pe C. în rândul poeţilor calofil-livreşti de tip Constant Tonegaru, care începuseră să se afirme în perioada celui de-al doilea război mondial şi care au redebutat după 1965. Notaţia directă, un anumit sarcasm, substanţa metaforei, „atmosfera bogat degajată de imaginile modern cenuşii, mai prozaice” (Ion Negoiţescu) îl apropie însă şi de poetica generaţiilor mai recente. Nuvelele din Palatul de toamnă (1976) şi Grădini în podul palmei (2000) par mai degrabă un joc, un exerciţiu de inteligenţă, deopotrivă o practică de exorcizare (enigma e aparenta coerenţă a absurdului) şi un rămăşag de stil (în registre narative diferite), în orice caz o tentativă de a oferi o interpretare cotidiană câte unui eveniment marcând sfârşitul unui ev (căderea Constantinopolului, înfrângerea maurilor în Spania) sau începutul altuia (cucerirea Mexicului de spanioli), fără însă ca istoria să fie citită pe dos şi nici demistificată. Originalitatea naraţiunilor – proze poematice, de evocare uneori cu intruziunea fantasticului – constă în a sugera că oamenii de demult seamănă cu cei de astăzi, în sensul că se simţeau moderni. Atmosfera de melancolie contemplativă, omniprezentă, este un reflex al ideii că, în oricare dintre momentele istoriei, oamenii, simţindu-se în miezul evenimentelor, nu mai puţin îşi trăiau singura viaţă cu deplina conştiinţă a acestui trist adevăr. Activitatea de editor (şi totodată de istoric literar avizat) a lui C. s-a concretizat în ediţii de opere (Mateiu I. Caragiale), de recuperări (Luca Ion Cara­giale), de restituiri (Tudor Arghezi, Autoportret prin corespon­denţă, 1982) şi prin readucerea în actualitate a unor scriitori interzişi (Radu Gyr), iar cea de traducător are ca nume de referinţă pe Anatole France, Bram Stoker, Eugen Ionescu, Alain Finkielkraut.



Scrieri:

Cerc deschis, Bucureşti, 1968; Media luna, Bucureşti, 1970; Poemii, Bucureşti, 1974; Palatul de toamnă, Bucureşti, 1976; Navigând, navigând, Bucureşti, 1998; Grădini în podul palmei, Bucureşti, 2000; Lecturi de vară, lecturi de iarnă, Bucureşti, 2003. Mateiu I. Caragiale. Receptarea operei, Târgovişte, 2004; De la Mateiu, citire..., Târgovişte, 2005.



Ediţii:

Constant Tonegaru, Steaua Venerii, Bucureşti, 1969, Plantaţia de cuie, Bucureşti, 2003; Luca Ion Caragiale, Jocul oglinzilor, pref. edit., Bucureşti, 1972; Tudor Arghezi, Autoportret prin corespondenţă, pref. edit., Bucureşti, 1982; Radu Gyr, Anotimpul umbrelor, postfaţa edit., Bucureşti, 1993, Ultimele poeme, postfaţa edit., Bucureşti, 1994; Mateiu I. Caragiale, Opere, introd. edit., Bucureşti, 1994; ed. introd. edit., pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2001; Şerban Cioculescu, Caragialiana, Bucureşti, 2003.



Traduceri:

Anatole France, Cele şapte neveste ale lui Barbă Albastră, Bucureşti, 1992; Bram Stoker, Dracula, Bucureşti, 1992; A. E. van Vogt, Silkie, Bucureşti, 1993; Eugen Ionescu, Căutarea intermitentă, Bucureşti, 1994; Jean Tardieu, La persoana întâi (Partea umbrei), Bucureşti, 1994; Alain Finkielkraut, Umanitatea pierdută, pref. Cristian Preda, Bucureşti, 1997; Charles Ferdinand Ramuz, Dacă soarele nu s-ar mai întoarce, Bucureşti, 1998; Gottfried August Bürger, Aventurile baronului Münchhausen, pref. trad., Bucureşti, 2003.

Floare albastră

Mă iubeşte-o cămaşe.
Albă, gingaşă, mă-mbracă în dulce văpaie,
Eu asud obosit, ea desface mătase
Şi-o port pe braţe-n odaie.

Mă iubeşte-o cravată.
De gâtul meu se atârnă şi nu se desprinde.
E roşie şi roşul nu minte
Şi veselă - o lumină e toată.

Mă iubeşte-o haină.
Mi se aşază pe umeri, mă strânge.
Stă pe inima mea şi-i ascultă bătăile,
Cântă pe pasul de sânge.

Mă iubeşte-o batistă.
Flămândă şi tristă lacrimi pofteşte
Atât de mică, atât de cutată.
Şi pumnul o strânge prunceşte.

Mă iubeşte-o pernă.
Fruntea sură în ea mi-o afund.
E adâncă şi-n somn mă scufund
Pe-o apă ce trece, grea ca o piatră de prund.

Vezi cum zâmbesc, rătăcit în lucernă,
Ce tânăr trec, plin de vlagă?
Visez şi uit că mă iubeşte o pernă
Şi uit să-i spun că mi-e dragă.

Mă iubeşte-o haină.
Cu sfială şi-n taină
Nu spune ce-o doare
Şi fără s-o mângâi o iau la portare.

Dan Laurenţiu

Dan Laurentiu - Biografie
Nastere: 10 august 1937, Podul Iloaei, judetul Iasi
Deces:

Este pseudonimul literar al lui Laurentiu Ciobanu, nascut la 10 august 1937 in localitatea Podul Iloaei, judetul Iasi. Face liceul la Iasi, si tot in aceasta localitate este student al Facultatii de Filosofie a Universitatii „Al. I. Cuza, pe care o absolva in 1963.

Debutase in revista „lasul literar in 1958, iar primul volum de poezii ii va aparea in 1967. Dupa absolvirea facultatii, un timp este profesor de liceu (intre 1963 si 1966).

Apoi lucreaza in publicistica, fiind redactor la revista ieseana „Cronica timp de doi ani; din 1968 lucreaza in redactia revistei „Luceafarul, apoi in cadrul Editurii Cartea Romaneasca. in 1984 este laureat cu Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor. Este poet si eseist.

Criticul literar Eugen Simion il considera prin poezia sa un continuator al mitologiei romantice „in latura biperioniana, orgolios astrala, detasata de contingent, ii remarca unitatea de ton si de substanta lirica a poeziei, brodata in general pe doua mari teme poetice: cea a iubirii si cea a conditiei poetului in lume. Criticul literar Dan Cristea, scrutandu-i creatia lirica, vorbeste de doua programe care ii implica substanta: unul soteriologic si unul al existentei in sine, implicate in texte aparent oponente, imbratisand angelicul si infernalul.
De la prima sa carte (Pozitia astrilor, 1967), Dan Laurentiu isi manifesta originalitatea orgolioasa promovand formula holderliniana a unei inspiratii extatice, controlate componistic prin mentinerea aceluiasi timbru muzical; hieratica si solemna, aceasta poezie a impresionat prin gravitatea egala a rostirii, ce a impus un poet singular, al carui tonus filosofic era cel mai inalt de la Lucian Blaga si Ion Barbu incoace.

Ipostaza poetului care ne apare in versurile sale este aceea de tip romantic, dar in viziune moderna: poetul este retras in sine si in creatie, pe care o vede ca modalitate de existenta si de salvare in fata extinctiei. Poetul este geniul, este „umbra dintai a acestui pamant, e adanc ca linistea zeului (E. Simion). Sunt multe ipostazieri ale geniului poetic, imaginate intr-o textura lingvistica de mare forta de concretizare. Cealalta tema, iubirea, se organizeaza in aceiasi parametri postromantici, ca ,Jbrma de cunoastere si „categorie existentiala fundamentala. Poetul devine un Narcis in cautarea elixirului infailibil, dar plutind constient in melancolia curgerii fara raspuns.

Spiritul soteriologic, remarcat de catre criticul Dan Cristea, presupune in poezia lui Dan Laurentiu un sentiment adanc al suferintei pe care incearca a-l indeparta prin expiere; de aici si frecventa imaginilor zenitale, cu prezenta benefica a ingerilor, a formelor de „corpus Domini, semn al acceptarii jertfei. Egal cu sine, poetul se infasoara, modern si distant, in mantia-i de purpura; insa poezia sa ni-l apropie.

Volume de versuri:

Pozitia astrilor, Bucuresti, E.P.L., 1967;
Calatoria de seara, Bucuresti, E.P.L., 1969;
Imnuri catre amurg, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970;
Poeme de dragoste, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975;
Zodia leului, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1978;
Pozitia astrilor, editie selectiva in colectia „Hyperion, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1980;
Privirea lui Orfeu, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1984;
Ave Eva, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1986;
Psyche, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1989;
Calatoria mea ca martir si erou al timpului, Bucuresti, Editura Albatros, 1991;
Femeie dormind, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1993;
101 poezii: Un zeu care doreste sa moara, Bucuresti, Editura Viitorul Romanesc, 1993.

Narcis a aparut in volumul Poeme de dragoste, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975.
Gravura a aparut in volumul Ave Eva, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1986.
O, ramai a aparut in volumul Femeie dormind, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1993.

REFERINTE

„Ivita dintr-o estetica a infailibilitatii actului liric si dintr-o gesticulatie singularizatoare, poezia de rafinament sufletesc si intelectual a lui Dan I.aurentiu isi incorporeaza un nucleu de profunda umanitate, convertind in imagini plastice relatii permanente si esentiale ale omului. Ea reuseste sa innobileze termenii negativi ai «absentei», sa-i covirseasca si sa-i transfigureze prin realitatea seducatoare, plina a verbului poetic."
DAN CRISTEA

„Poezia lui Dan Laurentiu este o poezie a reminiscentelor : din Bacovia, din Macedonski, din Eminescu, din Trakl. Nu existenta surselor este importanta ; puteau fi oricare altele, puteau sa lipseasca, era posibil sa nu fie recunoscute ; important este ca poetul nu inventeaza ci combina. El nu descopera un limbaj poetic ci descopera o posibilitate a limbajului poetic uzual, consacrat, recunoscut. Nu e decit o poza ; dar dincolo de poza nu se afla altceva : triumful deplin al sacrificiului."
MIRCEA IORGULESCU

Bătrânul

Oh si lovind cu bastonul in ziduri
vei auzi blindul strigat surpriza fiarei gasindu-si
stapinul tocmai in groapa acelui anotimp

dar unde e lina de aur
lasa-ti amurgul si du-te
pe calea eroica a grecilor
ce vislesc cu bratele tari ale mortilor tineri

Din femeie dormind

Acolo unde se doarme pe plaja in luna septembrie acolo unde umbra femeii e mai dulce decat mierea

pe care o viseaza ursul in scorbura lui de iarna acolo mai ales unde invata delfinul cu toate
urechile

ascultand mesajele
universului fara sfarsit
acolo unde marea bate cu valuri
zadarnice in esecul meu ca intr-o stanca
acolo as vrea sa ma duc in noaptea aceasta nu pentru a muri

nu pentru a supravietui
nici pentru a ma tangui
in genunchi m-as duce pana acolo
la o intalnire cu sirena
pe care am ascultat-o in tinerete
legat cu lanturi sus la poarta marii acolo m-as intoarce acum in noapte dar ma va recunoaste cu aceasta barba alba si eu voi auzi-o urechile mi-s surde
batranii ochi nu vad nici la doi pasi
ci iata ca aproape orb
ma tin de glasul marii strans
ca de-o franghie calauzitoare
razand si izbucnind in plans pe-aceasta voce coboram cantand spre celalalt taram si valuri in adanc ne sorb sirena si batranul corb iluminand ca niste astri calari pe doi delfini albastri

Sărbătoare

De sarbatori poetul se
sarbatoreste amintindu-si de
vechea lege a cuvintului
care vai-vai a fost la inceput

o cit a trebuit sa astepte
pina cind drumul o drumul
a stralucit ca un pom rosu
in pieptul sau plin de iubire

astfel mi-a soptit in acea seara
cu o voce dulce ca o enigma
ea cea ascunsa in pamintul adormit
sub zapezile imaculate ale promisiunii

fericit este sufletul meu scufundat in
tacere si asteptare stan singur si ascult
amurgul cucerindu-ma ca pe-o
cetate parasite

Nicolae Prelipceanu

Nicolae Prelipceanu – Biografie

Nastere: 10 august 1942, Suceava
Deces:

S-a nascut la 10 august 1942 in Suceava.

Tatal este magistrat. Probabil profesia tatalui ii face copilaria si adolescenta itinerante: Babadag, Crasna-Salaj, Marghita- Bihor, Curtea de Arges, unde, in 1960, termina liceul. in 1961 se inscrie la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o absolva in 1966.

Lucreaza un timp ca redactor la ziarul „Unirea din Alba Iulia, un timp ca sef de club pe langa Universitatea clujeana, un timp (din 1969) ca redactor la revista „ Tribuna

Debutase cu versuri in revista „Contemporanul in 1961, iar in volum in 1966, in colectia „Luceafarul. Este publicist si reporter (in 1976 primeste Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de interviuri Dialoguri fara PlatonJ, eseist, prozator si, desigur, poet. Primeste Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor in 1978 pentru volumul De neatins de neatins, si in 1982 pentru volumul Fericit prin corespondenta. in peisajul liric contemporan Nicolae Prelipceanu aduce mai intai o luciditate de tip desacralizant, care supune marile teme unui spectacol de tip ironic si burlesc, aceasta porneste dintr-o inteligenta superioara si o asumare a experientelor poetice anterioare. Ideatic, lirica sa se circumscrie canoanelor cunoscute, cu o atractie aparte pentru poezia ca destin si destinul in poezie.

Ceea ce este original la poet, dupa parerea criticului literar Dan Cristea, este fantezia cu care intoarce lucrurile pe dos (), arta cu care stie sa combine, sa acomodeze absurdul cu familiarul, paradoxalul cu obisnuitul. Ultimele volume ale sale fac trecerea „de la o poezie burlesca la una confesiva si elegiaca, dominata de semnele extinctiei (Val Condurache).

Volume de versuri:

Turnul inclinat, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966;
Antu, Bucuresti, E.P.L., 1968; 13 iluzii, Cluj, Editura Dacia, 1971;
Arheopterix, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1973;
Intrebati fumul, Cluj, Editura Dacia, 1975;
De neatins de neatins. Iasi, Editura Junimea, 1978;
Jurnal de noapte, Cluj, Editura Dacia, 1980;
Un civil in secolul douazeci, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1980;
Fericit prin corespondenta, Iasi, Editura Junimea, 1982;
Degetul de gheata, volum selectiv in colectia „Hyperion, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1984;
Arma anatomica, Bucuresti, Editura Eminescu, 1985;
Masina de uitat, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1990.

Dogmele de pe margini a aparut in volumul Fericit prin corespondenta. Iasi, Editura Junimea, 1982.
Metamorfozele a aparut in volumul Masina de uitat, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1990.

REFERINTE

„Adevaratul Nicolae Prelipceanu este acesta, cerebral si fantezist, scriind un fel de lirice fabule (foarte subtile), poeme alegorice ce deraiaza voit in bizar si absurd, fara a-si pierde insa ingenuitatea, hazul, gratia (Federatia mondiala a oamenilor de zapada este admirabil) raminind serios in gluma si teapan in lejeritate, delicat reflexiv, visator reticent si moralist, ingaduindu-si rare exceptii de la o conduita discreta, de exemplu in impresionantul poem Ce ai facut in noaptea stintului Bartolomeu, puternic rechizitoriu liric."
NICOLAE MANOLESCU

„Avintate, patetice, sincopate de o emotie a nelinistii, versurile lui Nicolae Prelipceanu sint in acelasi timp crispate, ironice, sarcastice adesea, traducind prin alternante izbitoare — si care, in fond, fixeaza nu atit o dispozitie lirica anume, cit o atitudine fata de poezie dictata de inteligenta — o incercare de a se frina sentimentalismul prin afectari voite."
MIRCEA IORGULESCU

Titanic – fals

Titanicul a fost un vaporaş imens cu ajutorul căruia obiecte şi corpuri mai grele
decât apa şi aerul la un loc ba poate chiar şi cu pământ cu tot
au fost aduse în starea de a pluti câteva mii de mile
până la fatala întâlnire cu aisbergul
din momentul acela nimeni n-a mai avut ochi şi urechi pentru muntele de gheaţă
toată lumea şi-a îndreptat atenţia către vaporaşul imens
şi maşinile lui plutitoare şi scufundate de-atunci înainte
şi către victime
ba nu de mult au găsit şi epava pe fundul oceanului în nord
dar muntele de gheaţă domnilor şi doamnelor are şi el o viaţă aşa cum
şi lăutarii de pe titanic avuseseră până în momentul când cântând
el şi-a continuat netulburat cursa căci nimeni nu s-a gândit să-l spulbere
de altfel ar fi şi fost foarte greu
se spune că unii au încercat dar au avut soarta titanicului
dar despre ei nu s-a mai aflat pentru că al doilea nu este reţinut niciodată
a fost văzut într-o dimineaţă foarte rece ca să nu spun îngheţată de-a dreptul
chiar în largul portului constanţa din românia
ştiţi ţara aceea care
dar mai bine să urmărim muntele de gheaţăscufundătoraltitanicului
în fantastica-i cursă prin viaţă
viaţa munţilor de gheaţă e cu totul aparte ea nu seamănă cu aceea a semenilor
lor oamenii
ei nu iubesc nu urăsc nu fură nu ucid nu râvnesc la femeia vecinului
nu iau nimic din averea acestora
a o să spuneţi dar tot ce era pe titanic inclusiv oamenii cu semnul întrebării
o să vă răspund pe dată aceştia sunt o ofrandă cam brutală
închinată apelor adânci
acestor mici băltoace care înconjoară pământul
şi în care s-ar găsi multe corpuri delicte dacă vreodată apele ar fi evacuate
muntele titanicocton a făcut înconjurul lumii cu aceeaşi viteză netulburată
cu care se îndreptase către vaporaşul cel imens
la ecuator a fost cuprins de calmul plat dar a rămas netulburat
de parcă în jurul lui ar fi fost minus 30 de grade
era plin de urşi ca broasca de râie vă asigur albi cu toţii şi mult mai înţelepţi
după ce văzuseră ce se poate întâmpla cu cea mai mare realizare a omului
în doar câteva ore
broaştele ţestoase de pe insulele galapagos l-au privit cu mirare după care
şi-au văzut de ale lor şi nici malurile nistrului aşa în flăcări cum zicea un jurnalist
de acum vreo 70 de ani că ar fi fost nu s-au sinchisit
când l-au văzut urcând spre izvoarele nilului
cum pe cine de ce întrebaţi
pe muntele de gheaţă care scufundase din greşeală titanicul
ajuns pe undeva pe la Moscova muntele de gheaţă a decis să o ia din nou spre sud
navigator neobosit cum era
pe el se adăpostiseră după dezastrul titanicului vreo zece perechi de oameni mutanţi
care au crescut şi s-au înmulţit dând naştere unei umanităţi diferite
una care nu avea nevoie nici să mănânce nici să bea ca şi cum ar fi fost tantal
cu deosebirea că acesta voia să facă şi una şi alta dar nu-l lăsau zeii
pe ăştia însă o să râdeţi zeii îi lăsau în pace şi să mănânce şi să bea numai că ei
nu aveau nevoie de asemenea complicaţii vă daţi seama nu aveau nici closete
nici restaurante şi nici de hoteluri nu putea fi vorba
cu adevărat totul era all inclusive
nu aveau nevoie nici de cartiere elegante sau populare nici de bănci
tot sistemul BANCAR al lor se rezuma la câteva cioburi mici de gheaţă
cu care se trezeau dimineaţa în mâini după ce dormiseră un somn lung
în timpul căruia domiciliul lor scufundase încă un titanic şi mai mare
nebăgat în seamă de nimeni
vai ce bubuituri am auzit azi noapte spuse o locuitoare a muntelui de gheaţă nemuritor
dar surata ei nu auzise nimic se întindea cu poftă ca şi cum toate astea
nici nu s-ar fi petrecut şi nici nu se petrecuseră
după care toată lumea se apucă de treaba lor favorită
construcţia unor imenşi oameni de zăpadă pitici care semănau
dacă cineva ar fi stat să observe
ca mii de picături de apă cu mia şi ceva de scufundaţi din catastrofa titanicului
îi construiau cu migală ca pe nişte adevărate statui şi se minunau pe urmă în corpore
de caraghioslâcul costumelor acestora care nu mai erau fireşte la modă
şi în nici un caz pe titanicoctonul acesta alb cenuşiu
cu timpul se spune că oamenii de gheaţă sau zăpadă şi-au construit lumea lor
şi i-au înlăturat pe cei care-i făcuseră şi le dăduseră viaţă deşi nemuritori
muritorii au cucerit lumea şi au înfiinţat fabrici şi uzine în care nu aveai voie să dai
şi plantaţii imense de bumbac pe care au adus negri ca să-i exploateze
dar mai târziu urmaşii lor că au avut şi urmaşi mai multe generaţii nenumărate
le-au dat drepturi aşa cum se cuvenea şi astfel pe muntele de gheaţă
care acum era ca o planetă pe o altă planetă într-un sistem solar plin de aisberguri
şi au înfiinţat bănci puternice pe care unul dintre directorii lor spunea că se ţine totul
toată planeta adică aisbergul dar ei nu ştiau că sunt pe aisberg pentru ei
muntele de gheaţă era însuşi titanicul înseşi şantierele de la belfast care-l construiseră
erau multe însuşi încă în afară de toate acestea
aveau şi un satelit pe care l-au botezat în batjocură titanic
şi căruia poeţii lor căci erau şi din ăştia vreo doi
îi scriau versuri dar numai până când lucrurile s-au clarificat şi poezia a devenit
ca economia şi ca finanţele şi ca mahalaua şi ca elitele şi ca toată lumea încetând să existe
şi atunci o să râdeţi muntele de gheaţă a început să se clatine
nu l-au mai ţinut în gheaţă (adică viaţă) nici sistemul BANCAR nici sistemul industrial
nici campionatele mondiale de fotbal ale banchizei
şi nici nimic din toate hollywoodurile lor îngheţate cu care se distraseră atât de bine până atunci
dar mai dă-o dracului de poezie a spus unul poate chiar preşedintele
căci am uitat să vă spun îşi aleseseră şi un preşedinte
să nu credeţi nimic din toate acestea
e curată propagandă pentru poezie şi pentru posibilităţile ei
de a ocupa lumea şi de a-i da drumul pe mări şi oceane
înainte de a o scufunda definitiv
asta numai dacă lumea însăşi nu vrea să-şi mai continue cursa ei îngheţată
pentru că am uitat să vă spun la timpul potrivit că în jurul banchizei era un frig pătrunzător chiar dacă navigând în derivă muntele de gheaţă ajunsese la ecuator
şi totuşi nu poezia a scufundat imensul vaporaş titanic
nu i-a înecat ea pe toţi acei nefericiţi
că doar n-o să spuneţi că banchiza nu e decât un fel de poezie solidificată
aşa ca un abur îngheţat dintr-o iarnă trecută
acum muntele de gheaţă se îndraptă spre noi şi mă tem
că o să vrea să ne scufunde cu ţară cu tot
mai ales că oamenii de zăpadă sunt de mult aici împreună cu noi
ca trecutul lui Eugene O’Neill împreună cu personajele lui
şi au pregătit de mult totul
fericita întâmplare 

Am rispit, mi-am permis

într-un pod la mansarda
au ramas fotografiile unor frumoase
vânzatoare nocturne
şi o mare poza a mea
care a înspaimântat un copil
azi probabil trecut de a doua tinerețe
e singurul DEPOZIT de lucruri uitate
pe care mi-l amintesc
restul au fost luate parca de vânt cu amintire cu tot
scrisori articole fotografii interviuri
cronici literare şi momente emoționante
un praf spulberat de paşii mei
s-a aşezat în urma alb-cenuşiu
şi definitiv

am rispit totul
mi-am permis zeci de ani
astfel am depins încet metoda uitarii
şi sigur sigur ca nimic nu se repeta
ca uşa podului de lânga uşa mansardei
pe strada matei millo numarul 3
nu mai vede nici ea pe cine-a vazut
când noaptea urcam tiptil scara de lmen
cu câte-o femeie ramasa din ziua trecuta
cu aceeaşi înfrigurare cu care pe urma
uitam