8. /6 AUGUST 2022 - POEZIE
GEORGE CREȚIANU
| George Crețianu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut |  | ||
| Decedat | (57 de ani) | ||
| Ocupație | jurnalist | ||
| Activitate | |||
| |||
Modifică date / text  | |||
George Crețianu (n. – d. ) a fost un poet și publicist român, membru de onoare (din 1882) al Academiei Române.
A fost elev al Colegiului Sfântu Sava din București. A studiat dreptul la Paris, unde a fondat împreună cu alți tineri români ziarul "Junimea Română", care a militat pentru Unire. S-a întors în țară în anul 1853, când a intrat în magistratură ca procuror de tribunal , apoi substitut la Înalta Curte, iar în 1857, juristconsult al Statului.[1] În 1859 a fost numit director în Ministerul Justiției, apoi ministru ad-interim la același minister. În 1860 este numit membru la Înalta Curte, apoi procuror la Casație, iar în continuare, membru la Casație, până la sfârșitul vieții.
Scrieri[modificare | modificare sursă]
- Melodii intime, București, Impr. Sfântei Mitropolii, 1855
- Patrie și libertate (Poesii vechi și noui), București, Göbl, 1879
A colaborat la ziarul Patria din 1854, care însă a fost oprit de cenzură. George Călinescu precizează că Crețianu a fost autorul popularului "Cântec al străinătății" ("Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea").[2]
«Orfanii
Vedeau că ceva straniu se petrecea în casă:
Femei, bărbați în negru, cari mai toți plângeau;
Măicuța lor iubită întinsă pe o masă,
De facle înconjurată, și preoții citeau.
Femei, bărbați în negru, cari mai toți plângeau;
Măicuța lor iubită întinsă pe o masă,
De facle înconjurată, și preoții citeau.
Deodată copilașii în brațe se luară,
Și fără a-și da seama, ei suspinau amar;
Mult timp șezură astfel; iar când se deșteptară,
Zăriră p'a lor mamă, trecând p'un negru car…
Și fără a-și da seama, ei suspinau amar;
Mult timp șezură astfel; iar când se deșteptară,
Zăriră p'a lor mamă, trecând p'un negru car…
Și tot ce mai țin minte, e o grădină, în care
Stau șir chipuri de piatră, coloane, lespezi, cruci;
Doi oameni în cămașă, săpând o gropă mare,
Pe când vibra în aer funebrul glas de tuci.
Stau șir chipuri de piatră, coloane, lespezi, cruci;
Doi oameni în cămașă, săpând o gropă mare,
Pe când vibra în aer funebrul glas de tuci.
Când seara veni ora, copiii să se culce,
Voiră c'altă dată pe mamă-a săruta;
Dar în deșert cătară pe mama lor cea dulce
Și 'n deșert chemară…. ea, vai! nu s'arăta….
Voiră c'altă dată pe mamă-a săruta;
Dar în deșert cătară pe mama lor cea dulce
Și 'n deșert chemară…. ea, vai! nu s'arăta….
Trecuse miezul nopții, domnea tăcere-adâncă,
Ei nu puteau s'adoarmă, se svîrcoleau prin pat:
„Frate, zise cel mai mare, ochii n'am închis încă,
Me tot gândesc la mamă, de ce ne-o fi lăsat?”
Ei nu puteau s'adoarmă, se svîrcoleau prin pat:
„Frate, zise cel mai mare, ochii n'am închis încă,
Me tot gândesc la mamă, de ce ne-o fi lăsat?”
— „Poate, răspunse micul, pe noi e supărată,
Dar e așa de bună, mâine ne va ierta.”
— „Oh, nu sciu de ce-mi vine să plâng câte odată,
De ce în carul negru ea nemișcată sta?”
Dar e așa de bună, mâine ne va ierta.”
— „Oh, nu sciu de ce-mi vine să plâng câte odată,
De ce în carul negru ea nemișcată sta?”
Așa vorbeau copiii…; trecu întinsa noapte,
Sîrmanii încercară s'adoarmă 'n deșert;
Tot așteptau s'audă a maicei dulce șopte
Ș' un dor fără de margini simțeau în al lor piept.
Sîrmanii încercară s'adoarmă 'n deșert;
Tot așteptau s'audă a maicei dulce șopte
Ș' un dor fără de margini simțeau în al lor piept.
Trecură zile multe, copiii 'n așteptare,
La fie-care sgomot spre ușă alergau;
Văzând că nu mai vine, vărsau lacrămi amare,
Pe câți intrau în casă, de dînsa întrebau!
La fie-care sgomot spre ușă alergau;
Văzând că nu mai vine, vărsau lacrămi amare,
Pe câți intrau în casă, de dînsa întrebau!
Și toți ziceau: „E'n ceruri de îngeri ocolită,
Petrece fericită, făr'a gândi la voi.”
— „Nu! răspundeau copiii, măicuța mult iubită
Nu poate fi în ceruri ferice fără noi!”
Petrece fericită, făr'a gândi la voi.”
— „Nu! răspundeau copiii, măicuța mult iubită
Nu poate fi în ceruri ferice fără noi!”
Iar ei fără de dînsa păreau străini pe lume,
Amici, plăceri sau jocuri, nimic nu-i atrăgea;
Orice altă iubire, în lipsa unei mume,
Să stingă-a lor mâhnire, putere nu avea.
Amici, plăceri sau jocuri, nimic nu-i atrăgea;
Orice altă iubire, în lipsa unei mume,
Să stingă-a lor mâhnire, putere nu avea.
Așa trecu o vreme; iar mortea ne'mpăcată
Fu pentru ei umană, duioasă ca o sor:
Căci nu voi, sîrmanii, lung timp să-i mai despartă
De mama lor; la ambii săpa mormîntul lor,
Fu pentru ei umană, duioasă ca o sor:
Căci nu voi, sîrmanii, lung timp să-i mai despartă
De mama lor; la ambii săpa mormîntul lor,
Acum ei dorm în pace, de mama lor aproape;
Acum ferice 'n ceruri toți trei s'au întrunit;
Precum la cimitir unite sînt trei groape,
Așa mortea unit-a, ce dînsa a despărțit.»
Acum ferice 'n ceruri toți trei s'au întrunit;
Precum la cimitir unite sînt trei groape,
Așa mortea unit-a, ce dînsa a despărțit.»
«Cântecul străinătăţii
Rătăcesc în căi străine,
De căminu-mi depărtat;
Petrec viaţa în suspine,
Pâinea 'n lacrămi mi-am udat.
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine în ţara mea!
De căminu-mi depărtat;
Petrec viaţa în suspine,
Pâinea 'n lacrămi mi-am udat.
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine în ţara mea!
Ah! în ţara mea frumosă
Am lăsat tată iubit,
Am lăsat mamă duioasă,
Ce de plânsuri a albit.
Am lăsat tată iubit,
Am lăsat mamă duioasă,
Ce de plânsuri a albit.
Vezi o culme muntenească
Ş'o căsuţă de desubt?
Este casa părintească,
Unde laptele am supt.
Ş'o căsuţă de desubt?
Este casa părintească,
Unde laptele am supt.
În dumbrava verde, deasă,
O fecioară vezi trecând?
Este-a inimei mireasă,
Ce mă chiamă suspinând.
O fecioară vezi trecând?
Este-a inimei mireasă,
Ce mă chiamă suspinând.
La străini am stat la masă,
Şi cu ei m'am ospătat;
Dar gândind la mine-a casă,
Lacrămi rîuri am vărsat.
Şi cu ei m'am ospătat;
Dar gândind la mine-a casă,
Lacrămi rîuri am vărsat.
Cine ţara 'şi iubeste,
Nu dă lumea pentru ea;
Oh! atunci inima-mi creşte.
Când gândesc a o vedea!
Nu dă lumea pentru ea;
Oh! atunci inima-mi creşte.
Când gândesc a o vedea!
Fericiţi câţi sunt aproape
De căminul părintesc!
D'oiu muri, voiu să mă'ngroape
În pămîntul românesc.
Fie piatra cât de grea,
Tot mai bine în ţara mea!»
De căminul părintesc!
D'oiu muri, voiu să mă'ngroape
În pămîntul românesc.
Fie piatra cât de grea,
Tot mai bine în ţara mea!»
Creţeanu şi-a adunat versurile în volumele Melodii intime (1854) şi Patrie şi libertate (1879). O primă faţetă, erotica, este ilustrată de stihuri delicate, vibrând discret, elegant, dar până în cele din urmă convenţional. Caracteristică pentru Creţeanu rămâne însă coarda patriotică. Cu toate că pe strunele inspiraţiei civice cântaseră mai toţi paşoptiştii, primindu-le înrâurirea, el este mai mult decât un epigon. Energia, patetismul, tensiunea mobilizatoare, lipsa de retorism a exhortaţiilor îşi au izvorul în credinţa în rostul mesianic al poetului şi poeziei.
Participant la evenimentele timpului, Creţeanu închină revoluţiei, revoluţionarilor, Unirii, strofe imnice, ode, adevărate manifeste politice învăpăiate de viziunea libertăţii, a gloriei ţării. Acelaşi nobil civism, aceeaşi mistică a renaşterii tutelează imaginea trecutului, resuscitat spre a fi propus model şi îndemn prezentului. Fluide, bine ritmate, aceste poezii au avut răsunetul lor în vreme, în pofida unor minusuri ce ţin de inventivitatea imagistică restrânsă ori de lipsa de concentrare.
«Iepurele cu coarne
Ursul ce domena-n pădure,
Umblând noaptea după mure,
De un corn fu înțepat;
A doua zi decretează
Că din țară exilează
Orice-animal cornurat.
Umblând noaptea după mure,
De un corn fu înțepat;
A doua zi decretează
Că din țară exilează
Orice-animal cornurat.
Țapi și capre, cerbi și ciute,
La ast ordin pleacă iute
Altă patrie-a căta;
Iepure citind decretul,
Își făcu și el pachetul
Gata a se depărta.
La ast ordin pleacă iute
Altă patrie-a căta;
Iepure citind decretul,
Își făcu și el pachetul
Gata a se depărta.
"- Stăi pe loc, vulpea îi zise,
Tu n-ai coarne; aste scrise
Pe noi doi nu ne privesc."
"- Când pe-o simplă neghiobie
Toți cornații se proscrie,
Zău ! mă tem, mă îngrijesc
Tu n-ai coarne; aste scrise
Pe noi doi nu ne privesc."
"- Când pe-o simplă neghiobie
Toți cornații se proscrie,
Zău ! mă tem, mă îngrijesc
Ca despotica putere
Să nu fie de părere
Că a mele lungi urechi
Sunt chiar coarne răsturnate;
Sofismele-s uzitate
De tiranii noi și vechi."»
Să nu fie de părere
Că a mele lungi urechi
Sunt chiar coarne răsturnate;
Sofismele-s uzitate
De tiranii noi și vechi."»
Cu un temperament mai echilibrat decât al altor confraţi post-paşoptişti, Creţeanu explorează mai rar stările de nelinişte, îndoială, deziluzie. Elegii, meditaţii, fabule, satire stau mai curând sub un semn al seninătăţii, după cum alte versuri din acest peisaj mozaicat sunt impregnate de sentimentalism, de umanitarism.
Opera
Melodii intime, Bucureşti, 1854;
Patrie şi libertate, Bucureşti, 1879;
Pagini alese, prefaţă de N. Iorga, Vălenii de Munte, 1908;
Patrie şi libertate, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru, Bucureşti, 1988.
Melodii intime, Bucureşti, 1854;
Patrie şi libertate, Bucureşti, 1879;
Pagini alese, prefaţă de N. Iorga, Vălenii de Munte, 1908;
Patrie şi libertate, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru, Bucureşti, 1988.
La 6 august 1887 moare la Constanţa
Cezar Ivănescu
Biografie
Nastere: 6 august 1941 in Barlad
Deces: 24 aprilie 2008, București
S-a nascut la 6 august 1941 in Barlad. Face studiile liceale in orasul natal, incheiate in 1960, apoi urmeaza Facultatea de Filologie a Universitatii „Al. I. Cuza din Iasi, pe care o absolva in 1966.
Studiaza si filosofia, fara a finaliza insa studiul, practica sportul, compune balade pe care le si interpreteaza.
A debutat cu versuri in revista „Luceafarul in 1959, iar editorial in anul 1968. Din anul 1969 lucreaza la revista „Arges. Pe scena teatrului „Al. Davila din Pitesti va debuta, in 1969, cu o piesa de teatru. in 1992 este laureat cu Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor pentru volumul Alte fragmente din Muzeon. Este de asemenea eseist, antologator, traducator.
Poezia lui Cezar Ivanescu ne ofera o certitudine: aceea a vocii singulare, a modalitatii originale de transcriptie lirica. Universul poetic reia temele eterne ale liricii, dintre care se distinge, printre altele, jocul vietii si al mortii, al vietii pre moarte calcand. Este un exorcism permanent care vizeaza nostalgia originilor, a primaritatii, a existentei dincolo de pacatul originar, deci a deplinei puritati. Efortul continuu de primenire este alimentat in poezia sa de drama etern existentiala ce ramane ca fundal permanent si amenintator pentru exercitiul liric.
Modul de transcriptie lirica a eului poetic este profund original. Desigur, apropieri se pot face deopotriva de rigoarea clasica, de fervoarea romantica, de efluviile muzicale simboliste, de viziunea cosmicizanta expresionista, de dicteul automat, de poezia populara romaneasca sau de sonul madrigalesc al Evului Mediu francez. Poetul isi rezerva o deplina libertate a expresiei poetice, preocupat mai mult nu de asemenea posibile incadrari - care toate pot fi veridice - intr-o modalitate de expresie, cat de forta incantatorie a textului, apropiindu-l de cealalta dominanta a copilariei omenirii: cantul. La baza acestei forte incantatorii a textului, criticul Costin Tuchila aseza functia contrapunctica a repetitiei: „versurile sunt adevarate melodii suprapuse, semnificatia se desprinde din simultaneitatea celor doua idei melodice, din perfectul lor echilibru tonal. La Cezar Ivanescu textul nu mai are prima importanta ca semnificant; aceasta importanta i-o descoperim mai tarziu. Criticul Marin Mincu il socotea pe poet „primul textualist programatic al poeziei actuale, caci „apune in abis scriitura, prin intetirea vartejului textualizant, pentru a recupera fiinta in puritatea inalterata de rostire, iata ce-si propune poetul. Poezia lui Cezar Ivanescu este deci „o pura terapeutica a extinctiei (idem). Este, in partea ei cea mai rezistenta, bocetul-bocet devenit cantec total, ce si-a pierdut functiile semantice initiale.
Ca un motto la ciclul Baad (publicat in placheta ca supliment al revistei Arges, seria Tomozei), Cezar Ivanescu aseaza urmatoarele randuri: Te poti gandi, hypocrite lecteur, mon semblable, mon frere, la destructie, intuneric si neant, rostind cu buzele tale, ca si mine, acelasi cuvant: moarte! Dar eu ma gandesc la acea forta, care-mi cantareste exact putinta si libertatea in fata noptilor celor mai obscure. Vorbind despre moarte ma simt mai puternic si mai viu, sugerand intr-un mod direct substanta discursului sau poetic: angajarea hamletiana in existenta. Nu se produce nimic in text (imaginar) ce nu poate fi verificat in viata (real), astfel ca viata textului se confunda cu textul vietii intr-o inscenare continua: trebuie doar sa ai indrazneala de a forta cele doua forme de expresie sa coincida din cand in cand pentru a proba identitatea fiintei si limbajului, identitate ce se ilustreaza perfect in Hamlet, actantul absolut al textualizarii: nicaieri, vreau sa spun ca in nici un alt text, operatia de expiatiune textuala nu capata aceasta intensitate programatica, aceasta instigare alternativ-simultana prin care viata si textul sunt provocate concurent sa ilustreze in act aceeasi experienta limita.
Dupa aparitia volumului Rod (cred ca prin 1969), Stefan Aug. Doinas se arata alertat de senzualitatea excesiva a poetului, considerand-o gratuita ad usum Delphini. intr-adevar, din Rod exhala un flux hyperionian de senzualitate, invadand realul si prinzand in haloul sau o galaxie onirica de sugestii mitice: Dar tu ai fost mai buna ca oricand / Si buzele carnoase mi le-ai supt/ Du-te, acum, caci vreau sa ma trezesc / Si bine e sa dormi pe pamant sigur!/ Cum fara groaza-mi deslipesc, cand ma trezesc, / Viermele inelar de pe-a mea buza, / Frumosul vierme inelar de pe-a mea buza! Textul acesta se preteaza unei analize freudiste, intrucat tradeaza un complex oedipian de suprafata intrevazut in manifestarea libidoului; serafismul dorintei erotice este intersectat de violenta frusta a limbajului eliberat brusc de orice constrangeri, dar, in acelasi timp, poetul se situeaza ca si Hamlet in ambiguitatea acestei conditii spre a putea beneficia de energiile expresive declansate in actul identificarii simbolice. Toata poezia lui Cezar lvanescu se va structura coerent in functie de posibilitatile discursive oferite de interogarea unui singur topos, acesta nefiind insa limitativ; mai precis, pus in starea de interogatie ca si Hamlet care se identifica astfel unui subiect poetic, autorul Rodului va hamletiza perpetuu tara a deveni redundant: metafora rodirii contine in germene obsesia mortii gestand ascunsa in orice lucru si gest.
Volume de versuri:
Rod, Bucuresti, E.P.L., 1968;
Rod, Pitesti, Biblioteca Arges, 1970;
Rodi II, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975;
RodI V, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1977;
La Baaad, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1979;
Muzeon, Bucuresti, Editura Eminescu, 1979;
Fragmente din Muzeon, editie selectiva in colectia „Hyperion, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1982;
Doina, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1983;
Rod, editie selectiva in colectia „Cele mai frumoase poezii, Bucuresti, Editura Albatros, 1985;
Doina - Poeme. Fragmente, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1987;
Alte fragmente din Muzeon, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1992.
Turnul a aparut in volumul Rod, Bucuresti, E.P.L., 1968.
Amintirea paradisului a aparut in volumul Rod III, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975.
Domus vitae a aparut in volumul Muzeon, Bucuresti, Editura Eminescu, 1979.
Doina (Din frunza) a fost reprodusa dupa volumul selectiv Fragmente din Muzeon, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1982.
REFERINTE:
„Intuitia cea mai adinca in privinta poeziei lui Cezar Ivanescu apartine unui poet. Pentru Stefan Aug. Doinas, Cezar Ivanescu este «primul poet tinar care distinge deopotriva, in marea simfonie a vietii, sunetele delicate si sunetele cumplite, dure, si le inregistreaza pregnant, intr-o expresie directa, de puternic fier existential, in cuvinte teribil de concrete, palpabile, ca niste globuri oculare dezghiocate, pe care te temi sa le atingi.» Poetul este, figurat vorbind, un primitiv, care primeste din afara doar senzatii, pe cit de tulburi, pe atit de coplesitoare, intr-o deplina inocenta de spirit si sentimentala.
MIRCEA IORGULESCU
„Baladele sint o imitatie a cintecelor trubaduresti, in care poetul introduce numeroase elemente de folclor autohton, savant prelucrate si intr-o limba de o simplicitate voita, apta de mari subtilitati () Ca si cintecele trubaduresti, ele au in centru doua motive, iubirea si moartea, in jurul carora poetul brodeaza la nesfirsit.
NICOLAE MANOLESCU
„De o sublimata muzicalitate, poezia lui Cezar Ivanescu tinde spre o comunicare directa, unde perceperea se supune unor impulsuri afective. Fiind inainte de toate muzica, un asemenea lirism exclude dintotdeauna sansa descriptiei, ci doar genereaza o imagine posibila. () Pentru Cezar Ivanescu rezistenta umanului se afla si in libertatea de a rosti ultimele lucruri. Nici un prag nu se afla intre individ si libertatea sa ca fiinta contemplativa, decit «frica de a se gindi pe sine» pina la capat. De aici pierderea oricarei «pudori» a discursului. Din Rod emana o senzualitate brutala. Erotismul poeziilor se impregneaza cu o voluptate difuza, poetul pendulind pe muchea dintre candoarea infantila spontana si matura rafinare a simturilor.
MARIN MINCU
Deces: 24 aprilie 2008, București
S-a nascut la 6 august 1941 in Barlad. Face studiile liceale in orasul natal, incheiate in 1960, apoi urmeaza Facultatea de Filologie a Universitatii „Al. I. Cuza din Iasi, pe care o absolva in 1966.
Studiaza si filosofia, fara a finaliza insa studiul, practica sportul, compune balade pe care le si interpreteaza.
A debutat cu versuri in revista „Luceafarul in 1959, iar editorial in anul 1968. Din anul 1969 lucreaza la revista „Arges. Pe scena teatrului „Al. Davila din Pitesti va debuta, in 1969, cu o piesa de teatru. in 1992 este laureat cu Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor pentru volumul Alte fragmente din Muzeon. Este de asemenea eseist, antologator, traducator.
Poezia lui Cezar Ivanescu ne ofera o certitudine: aceea a vocii singulare, a modalitatii originale de transcriptie lirica. Universul poetic reia temele eterne ale liricii, dintre care se distinge, printre altele, jocul vietii si al mortii, al vietii pre moarte calcand. Este un exorcism permanent care vizeaza nostalgia originilor, a primaritatii, a existentei dincolo de pacatul originar, deci a deplinei puritati. Efortul continuu de primenire este alimentat in poezia sa de drama etern existentiala ce ramane ca fundal permanent si amenintator pentru exercitiul liric.
Modul de transcriptie lirica a eului poetic este profund original. Desigur, apropieri se pot face deopotriva de rigoarea clasica, de fervoarea romantica, de efluviile muzicale simboliste, de viziunea cosmicizanta expresionista, de dicteul automat, de poezia populara romaneasca sau de sonul madrigalesc al Evului Mediu francez. Poetul isi rezerva o deplina libertate a expresiei poetice, preocupat mai mult nu de asemenea posibile incadrari - care toate pot fi veridice - intr-o modalitate de expresie, cat de forta incantatorie a textului, apropiindu-l de cealalta dominanta a copilariei omenirii: cantul. La baza acestei forte incantatorii a textului, criticul Costin Tuchila aseza functia contrapunctica a repetitiei: „versurile sunt adevarate melodii suprapuse, semnificatia se desprinde din simultaneitatea celor doua idei melodice, din perfectul lor echilibru tonal. La Cezar Ivanescu textul nu mai are prima importanta ca semnificant; aceasta importanta i-o descoperim mai tarziu. Criticul Marin Mincu il socotea pe poet „primul textualist programatic al poeziei actuale, caci „apune in abis scriitura, prin intetirea vartejului textualizant, pentru a recupera fiinta in puritatea inalterata de rostire, iata ce-si propune poetul. Poezia lui Cezar Ivanescu este deci „o pura terapeutica a extinctiei (idem). Este, in partea ei cea mai rezistenta, bocetul-bocet devenit cantec total, ce si-a pierdut functiile semantice initiale.
Ca un motto la ciclul Baad (publicat in placheta ca supliment al revistei Arges, seria Tomozei), Cezar Ivanescu aseaza urmatoarele randuri: Te poti gandi, hypocrite lecteur, mon semblable, mon frere, la destructie, intuneric si neant, rostind cu buzele tale, ca si mine, acelasi cuvant: moarte! Dar eu ma gandesc la acea forta, care-mi cantareste exact putinta si libertatea in fata noptilor celor mai obscure. Vorbind despre moarte ma simt mai puternic si mai viu, sugerand intr-un mod direct substanta discursului sau poetic: angajarea hamletiana in existenta. Nu se produce nimic in text (imaginar) ce nu poate fi verificat in viata (real), astfel ca viata textului se confunda cu textul vietii intr-o inscenare continua: trebuie doar sa ai indrazneala de a forta cele doua forme de expresie sa coincida din cand in cand pentru a proba identitatea fiintei si limbajului, identitate ce se ilustreaza perfect in Hamlet, actantul absolut al textualizarii: nicaieri, vreau sa spun ca in nici un alt text, operatia de expiatiune textuala nu capata aceasta intensitate programatica, aceasta instigare alternativ-simultana prin care viata si textul sunt provocate concurent sa ilustreze in act aceeasi experienta limita.
Dupa aparitia volumului Rod (cred ca prin 1969), Stefan Aug. Doinas se arata alertat de senzualitatea excesiva a poetului, considerand-o gratuita ad usum Delphini. intr-adevar, din Rod exhala un flux hyperionian de senzualitate, invadand realul si prinzand in haloul sau o galaxie onirica de sugestii mitice: Dar tu ai fost mai buna ca oricand / Si buzele carnoase mi le-ai supt/ Du-te, acum, caci vreau sa ma trezesc / Si bine e sa dormi pe pamant sigur!/ Cum fara groaza-mi deslipesc, cand ma trezesc, / Viermele inelar de pe-a mea buza, / Frumosul vierme inelar de pe-a mea buza! Textul acesta se preteaza unei analize freudiste, intrucat tradeaza un complex oedipian de suprafata intrevazut in manifestarea libidoului; serafismul dorintei erotice este intersectat de violenta frusta a limbajului eliberat brusc de orice constrangeri, dar, in acelasi timp, poetul se situeaza ca si Hamlet in ambiguitatea acestei conditii spre a putea beneficia de energiile expresive declansate in actul identificarii simbolice. Toata poezia lui Cezar lvanescu se va structura coerent in functie de posibilitatile discursive oferite de interogarea unui singur topos, acesta nefiind insa limitativ; mai precis, pus in starea de interogatie ca si Hamlet care se identifica astfel unui subiect poetic, autorul Rodului va hamletiza perpetuu tara a deveni redundant: metafora rodirii contine in germene obsesia mortii gestand ascunsa in orice lucru si gest.
Volume de versuri:
Rod, Bucuresti, E.P.L., 1968;
Rod, Pitesti, Biblioteca Arges, 1970;
Rodi II, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975;
RodI V, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1977;
La Baaad, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1979;
Muzeon, Bucuresti, Editura Eminescu, 1979;
Fragmente din Muzeon, editie selectiva in colectia „Hyperion, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1982;
Doina, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1983;
Rod, editie selectiva in colectia „Cele mai frumoase poezii, Bucuresti, Editura Albatros, 1985;
Doina - Poeme. Fragmente, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1987;
Alte fragmente din Muzeon, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1992.
Turnul a aparut in volumul Rod, Bucuresti, E.P.L., 1968.
Amintirea paradisului a aparut in volumul Rod III, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975.
Domus vitae a aparut in volumul Muzeon, Bucuresti, Editura Eminescu, 1979.
Doina (Din frunza) a fost reprodusa dupa volumul selectiv Fragmente din Muzeon, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1982.
REFERINTE:
„Intuitia cea mai adinca in privinta poeziei lui Cezar Ivanescu apartine unui poet. Pentru Stefan Aug. Doinas, Cezar Ivanescu este «primul poet tinar care distinge deopotriva, in marea simfonie a vietii, sunetele delicate si sunetele cumplite, dure, si le inregistreaza pregnant, intr-o expresie directa, de puternic fier existential, in cuvinte teribil de concrete, palpabile, ca niste globuri oculare dezghiocate, pe care te temi sa le atingi.» Poetul este, figurat vorbind, un primitiv, care primeste din afara doar senzatii, pe cit de tulburi, pe atit de coplesitoare, intr-o deplina inocenta de spirit si sentimentala.
MIRCEA IORGULESCU
„Baladele sint o imitatie a cintecelor trubaduresti, in care poetul introduce numeroase elemente de folclor autohton, savant prelucrate si intr-o limba de o simplicitate voita, apta de mari subtilitati () Ca si cintecele trubaduresti, ele au in centru doua motive, iubirea si moartea, in jurul carora poetul brodeaza la nesfirsit.
NICOLAE MANOLESCU
„De o sublimata muzicalitate, poezia lui Cezar Ivanescu tinde spre o comunicare directa, unde perceperea se supune unor impulsuri afective. Fiind inainte de toate muzica, un asemenea lirism exclude dintotdeauna sansa descriptiei, ci doar genereaza o imagine posibila. () Pentru Cezar Ivanescu rezistenta umanului se afla si in libertatea de a rosti ultimele lucruri. Nici un prag nu se afla intre individ si libertatea sa ca fiinta contemplativa, decit «frica de a se gindi pe sine» pina la capat. De aici pierderea oricarei «pudori» a discursului. Din Rod emana o senzualitate brutala. Erotismul poeziilor se impregneaza cu o voluptate difuza, poetul pendulind pe muchea dintre candoarea infantila spontana si matura rafinare a simturilor.
MARIN MINCU
Amintirea paradisului
Când eram mai tânăr şi la trup curat,
Într-o noapte floarea mea eu te-am visat:
Înfloreai fără păcat într-un pom adevărat
Când eram mai tânăr şi la trup curat.
Într-o noapte floarea mea eu te-am visat:
Înfloreai fără păcat într-un pom adevărat
Când eram mai tânăr şi la trup curat.
Nu ştiam că eşti femeie-eu bărbat
Lângă tine cu sfială m-am culcat.
Şi dormind eu am visat, tu visând ai lăcrimat
Când eram mai tânăr şi la trup curat.
Lângă tine cu sfială m-am culcat.
Şi dormind eu am visat, tu visând ai lăcrimat
Când eram mai tânăr şi la trup curat.
E pierdută noaptea-aceea de acum.
Carnea noastră doar mai ştie-al ei parfum.
Poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au
Şi cad toate (mâine) putrede pe drum.
Carnea noastră doar mai ştie-al ei parfum.
Poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au
Şi cad toate (mâine) putrede pe drum.
Fă-l să fie, Doamne sfinte, numai om
Pe acel care ne-a ispitit subt pom,
Şi când pomul flori va da, fă-i să-i cadă carnea grea
Cum va căde după cântec mâna mea!
Pe acel care ne-a ispitit subt pom,
Şi când pomul flori va da, fă-i să-i cadă carnea grea
Cum va căde după cântec mâna mea!
Acolo unde nu te-ajută nimeni
!o nouă ştiinţă o nouă gnoză înalţă sufletul
dar eu mă îndrept tot mai des
spre locuri cu totul umile
unde am fost îngenunchiat: unde nimeni
nu era lîngă mine: unde trebuia să pompeze inima
să pompeze străin era totul
ca la benzinărie... nu mi-a lipsit curajul
de-a mă duce acolo unde nu te-ajută nimeni
şi tot ce m-a lovit eu am primit în faţă
dar e celula morţii sunt acei pumni în inimă
razele reci de sticlă ale lunii
cînd cel pribeag în Ţara
Verii suspinînd se-ntoarce doar
să-ţi spună că nu e Moarte
şi aceasta nu e un lucru fericit!
dar eu mă îndrept tot mai des
spre locuri cu totul umile
unde am fost îngenunchiat: unde nimeni
nu era lîngă mine: unde trebuia să pompeze inima
să pompeze străin era totul
ca la benzinărie... nu mi-a lipsit curajul
de-a mă duce acolo unde nu te-ajută nimeni
şi tot ce m-a lovit eu am primit în faţă
dar e celula morţii sunt acei pumni în inimă
razele reci de sticlă ale lunii
cînd cel pribeag în Ţara
Verii suspinînd se-ntoarce doar
să-ţi spună că nu e Moarte
şi aceasta nu e un lucru fericit!
TURN
!când m-am nascut, mama,
pe-o masa, întinsa,
cumplit suferea,
mama mea cea buna
pe-o masa;
dar pe cealalta
mama mea Moartea
goala, lungita, surâdea
atât de frumoasa
mama mea Moartea
surâdea
caci copilul ei ma nasteam
fara ca ea sa sufere!
pe-o masa, întinsa,
cumplit suferea,
mama mea cea buna
pe-o masa;
dar pe cealalta
mama mea Moartea
goala, lungita, surâdea
atât de frumoasa
mama mea Moartea
surâdea
caci copilul ei ma nasteam
fara ca ea sa sufere!
PRIETENA DE-O VIAȚĂ
Într-o zi...... mai răcoroasă
Când nu voi pleca de-acasă,
O să iau....... scara cu mine
Voi urca în pod, știu bine
Unde e valiza veche
Plină de-amintiri, regrete,
De păpuși și jucării,
De când eram doar copii.
Ce frumos jucam scenete,
Doar cu prinți și Juliete
Eu, cu prietena de-o viață,
Ochii verzi, albă la față.
Ne certam, ca-n orice joacă
Ea, se prefăcea că pleacă
Dar stăteam pe gard proptite,
Încercând, mai pe șoptite
O firavă......... împăcare
Tocmai când venea mamare,
Să ne ducă la culcare!
P.S.
Anii au trecut...... deodată,
Grei, pentru această fată
Dulce, sinceră păpușă
La noroc, fără de ușă.
De ani buni eu joc sceneta,
Fără prietena mea, Greta!
Când nu voi pleca de-acasă,
O să iau....... scara cu mine
Voi urca în pod, știu bine
Unde e valiza veche
Plină de-amintiri, regrete,
De păpuși și jucării,
De când eram doar copii.
Ce frumos jucam scenete,
Doar cu prinți și Juliete
Eu, cu prietena de-o viață,
Ochii verzi, albă la față.
Ne certam, ca-n orice joacă
Ea, se prefăcea că pleacă
Dar stăteam pe gard proptite,
Încercând, mai pe șoptite
O firavă......... împăcare
Tocmai când venea mamare,
Să ne ducă la culcare!
P.S.
Anii au trecut...... deodată,
Grei, pentru această fată
Dulce, sinceră păpușă
La noroc, fără de ușă.
De ani buni eu joc sceneta,
Fără prietena mea, Greta!
Vă doresc o seară bună,
Cu noroc, cât într-o lună!
Autor Sanda Elena Dicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu