2. /13 SEPTEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători; Bătălia din Dealul Spirii

DECESE

• 81 - A murit imparatul roman Titus (Titus Flavius Vespasianus); ( n.30 decembrie 39).

  

  Bust of Emperor Titus, in the Capitoline Museum, Rome – foto: en.wikipedia.org

  Titus Flavius Vespasianus (30 decembrie 39 – 13 septembrie 81) a fost împărat roman în perioada 79-81. Născut la Roma, fiul lui Vespasian este proclamat în 69 caesar, devenind din 71, în calitate de prefect al pretoriului, coregent al imperiului. Se remarcă în războiul din Iudeea cucerind în august 70, după un îndelungat asediu, Ierusalimul, centrul răscoalei antiromane a iudeilor. Ponderat, în relații bune cu Senatul, va fi prezentat de tradiția istorică ca unul dintre cei mai buni împărați (Amor et deliciae generis humani).

  A sprijinit înflorirea literaturii și artelor, contribuind la îmbogățirea Cetății Eterne cu monumente de o deosebită trăinicie și frumusețe –Flavium amphiteatrum, cel mai mare amfiteatru roman, cu o capacitate de cca. 50.000 de locuri, inaugurat în 80, cunoscut din evul mediu sub denumirea de Colloseum, termele și arcul lui Titus. În timpul domniei sale o puternică erupție a Vezuviului acoperă sub un strat de lavă și cenușă trei orașe din Campania – Pompei, Herculaneum și Stabiae (august 79) –calamitate în care își găsesc moartea cca. 15.000 de oameni. Îi urmează la tron fratele său, Domițian, desemnat de Titus la 23 iunie caesar și succesor. Tradiția istorică il va prezenta drept unul dintre cei mai buni împărați (Amor et deliciae generis humani).

• 1592 - A decedat scriitorul și moralistul francez Michel de Montaigne (n. 28 februarie 1533).

  

  Portrait of Michel de Montaigne by Dumonstier around 1578 – foto: ro.wikipedia.org

  Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix (n. 28 februarie 1533 – d. 13 septembrie 1592) a fost unul din cei mai importanți scriitori francezi ai Renașterii. Este cunoscut ca fiind cel care a popularizat eseul ca specie literară și pentru ușurința cu care trecea de la speculații intelectuale serioase la anecdote, unele cu caracter autobiografic.

  Colecția sa voluminoasă de „Essais” (cuvânt ce însemna propriu-zis „Încercări”) conține unele din cele mai influente eseuri din istoria literaturii occidentale. Scrierile lui Montaigne au influențat în mod direct scriitori variind de la William Shakespeare la Ralph Waldo Emerson, sau de la Jean-Jacques Rousseau la Friedrich Nietzsche.

  

  Michel de Montaigne – foto: ro.wikipedia.org

  Pe timpul vieții, Montaigne a fost apreciat mai mult pentru calitățile sale ca om de stat decât pentru cele de scriitor. Tendința afișată în eseurile sale de a divaga spre anecdote și meditații personale era văzută pe atunci ca un defect mai degrabă decât o inovație, iar moto-ul său „Eu însumi sunt tema cărții mele” a fost privit de către scriitorii contemporani ca o formă de „răsfăț”. Cu timpul, însă, Montaigne va fi recunoscut ca cel care a exprimat, poate mai bine ca oricare alt autor din timpul său, gândurile și îndoielile care îi frământau pe oamenii din epoca sa.

  Rămânând, într-o măsură remarcabilă, modern și în ziua de astăzi, încercarea lui Montaigne de a analiza lumea prin intermediul unicului filtru implicit al său, propria judecată, a făcut ca scrierile sale să fie mai accesibile decât cele ale oricărui alt scriitor renascentist. Literatura non-ficțională modernă își datorează în mare parte nașterea lui Montaigne, iar scriitori de toate orientările continuă să se inspire din opera lui Montaigne, datorită îmbinării reușite a culturii și a autobiografiei.

• 1598 - A murit regele Filip al II-lea al Spaniei si Portugaliei.

  

  Portret al regelui Filip al II-lea de Titian, ca.1554 – foto; ro.wikipedia.org

  Filip al II-lea (spaniolă Felipe II de Habsburgo; portugheză Filipe I; n. 21 mai 1527 – d. 13 septembrie 1598) a fost rege al Spaniei în perioada 1556 – 1598, rege al Neapolelui și al Siciliei în perioada 1554 – 1598, rege al Angliei și Irlandei (co-regent cu Maria I) în perioada 1554 – 1558, rege al Portugaliei și al Algarvelor (ca Filip I) în perioada 1580 – 1598 și rege al Capitanatului general Chile (Regatul Chile) în perioada 1554 – 1556. A fost prinț suveran al Celor Șaptesprezece Provincii din 1556 până în 1581 și a deținut numeroase titluri de duce și conte pentru anumite teritorii.

• 1705: Prințul Georg de Hesse-Darmstadt, mareșal al armatei austriece, vicerege al Cataloniei (n. 1669)
• 1847: Nicolas Oudinot, mareșal francez (n. 1767)

• 1872 - A încetat din viaţă filosoful Ludwig Feuerbach: “Esenţa creştinismului”; (n. 28 iulie 1804).

  

  Ludwig Andreas Feuerbach (1804 - 1872)  - foto: ro.wikipedia.org

  Ludwig Andreas Feuerbach (n. 28 iulie 1804, d. 13 septembrie 1872) a fost un filosof german, al patrulea fiu al juristului Paul Johann Anselm Ritter Feuerbach. Feuerbach a fost un critic al idealismul hegelian, dominant în acea vreme în Germania. In scrierile sale a restaurat materialismul, afirmand că natura e primordială în raport cu gîndirea si a pus în centrul filozofiei natura şi omul, conceput ca o parte a naturii.

  Materialismul antropologic, concepţia despre om a lui Feuerbach au avut însă un caracter abstract şi contemplativ, întrucît Feuerbach nu a putut înţelege esenţa socială a omului, precum şi însemnătatea practicii, a activităţii materiale prin care omul transformă natura, transformîndu-se pe sine însuşi.

• 

  Michel de Montaigne, scriitor și moralist francez

 
• 

  Filip al II-lea al Spaniei

 
• 

  Ludwig Feuerbach, filosof german

 
• 

  Aurel Vlaicu, inginer și pionier al aviației române și mondiale

• 1894: Emmanuel Alexis Chabrier, compozitor și pianist francez (n. 1841)
• 1910. Elefterie Cornetti (n. 1831, Craiova, d. 13 septembrie 1910, Viena), fost om politic și persoană de notorietate în Craiova secolului XIX.

  A făcut parte din Comitetul electoral, participând activ la desemnarea deputaților pentru Adunarea Electivă a Țării Românești. Cornetti a fost consilier municipal (până în 1859), când a preluat casieria Consiliului Municipal Craiova (1859-1861). Prin decret al domnitorului, este confirmat comandant la Garda cetățenească a Craiovei. A fost deputat pentru județul Dolj (1867); membru în comisia de rechiziții a județului Dolj (1877); prefect al județului Mehedinți (1878-1879); primul director al Băncii Naționale, Filiala Craiova.

  Din 1887 a fost desemnat senator liberal pe viață.  Cornetti se naște în anul 1831, după un document al Oficiului Stării Civile din Craiova. S-a căsătorit în 1870 cu Elena Zissu, fiica boierului Marcu Zissu Olaru, de origine grecească. Pentru a clasifica cazul moșiei Olari din actul de căsătorie lui Elefterie Cornetti cu Elena M. Zisu, rezultă că locul nașterii este în Craiova, anul precizat mai sus. Părinți fiind Ecaterina și Crăciunu Ion.  

  Elefterie Cornetti
  Date personale
  Născut	1831 Craiova
  Decedat	13 septembrie 1910 Viena
  Senator pe viață
  În funcție 1887 – 1911
  Prefect al jud. Mehedinți
  În funcție 1878 – 1879
  Deputat de Dolj
  În funcție 1887 – 1887

• 1912: Joseph Furphy, romancier australian (n. 1843)
• 1913: Aurel Vlaicu (n. 19 noiembrie 1882, Binținți, lângă Orăștie, județul Hunedoara - d. 13 septembrie 1913, Bănești, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator și pionier al aviației române și mondiale. În cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.  A fost elev al liceului reformat „Kocsárd Kún” din Orăștie, care din 1919 încoace a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”, luându-și bacalaureatul în 1902 la actualul Colegiu Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu.
  

  Octavian Goga și Aurel Vlaicu

  Și-a început studiile inginerești la Universitatea Tehnică din Budapesta, studii pe care le-a continuat la Technische Hochschule din München, obținând diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim.  În 1908 se întoarce la Binținți unde construiește un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna anului 1909 se mută în București și începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912, 40 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, se găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu:

  „Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.^[2].”

  La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare că din cauza unui atac de cord.^[3] Este înmormântat în cimitirul Bellu din București.

  În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940.  

  Aurel Vlaicu
  Inventatorul român Aurel Vlaicu
  Date personale
  Născut	19 noiembrie 1882 Binținți, lângă Orăștie, Austro-Ungaria
  Decedat	13 septembrie 1913 (30 de ani) Bănești, lângă Câmpina, România
  Înmormântat	Cimitirul Bellu
  Cauza decesului	accident (accident aviatic[1])
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Religie	creștin ortodoxă
  Ocupație	inginer aerospațial[*] inginer inventator aviator
  Activitate
  Domeniu	inginer și inventator
  Alma Mater	Universitatea de Tehnologie și Economie din Budapesta Universitatea Tehnică din München
  Organizații	Academia Română
  Cunoscut pentru	pionier al aviației române și mondiale
  Membru post-mortem al Academiei Române Aurel Vlaicu tânăr   Notițe din studenție   Notițe din studenție   Notițe din studenție   Notițe din studenție   Notițe din studenție   Afiș miting aviatic 17 octombrie 1910   Aurel Vlaicu la bordul avionului Vlaicu II   Componente din A. Vlaicu Nr. II recuperate de la locul accidentului   Placa commemorativă la casa memorială Aurel Vlaicu   Piatra funerară a lui Aurel Vlaicu   A. Vlaicu Nr. II   A. Vlaicu Nr. III

  
  
• 

  Aeroplanul Vlaicu în construcție

 
• 

  Monoplanul Vlaicu în arsenalul armatei române

 
• 

  Pe câmpul de la Cotroceni (primul zbor)

 
• 

  Primul zbor de lungime

 
• 

  Primul zbor

 
• 

  Aurel Vlaicu în zbor

 
• 

  Aurel Vlaicu la 200 de metri înălțime

• 1928: Italo Svevo, scriitor și dramaturg italian (n. 1861)
• 1931: Lili Elbe, artistă daneză transexuală (n. 1882)

• 1940 - Masacrul din Ip (13/14 septembrie 1940) – trupe maghiare împreună cu localnici maghiari și cu membri ai organizației Straja națiunii („Nemzetőrség”) au ucis 157 de localnici români și un copil înaintea nașterii sale.

  

  Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Masacrul din Ip se înscrie în seria masacrelor antiromânești desfășurate pe teritoriul Transilvaniei de Nord în toamna anului 1940. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 trupe maghiare ce făceau parte din armata de ocupație cantonată în orașul Șimleul Silvaniei, împreună cu localnici maghiari și cu membri ai organizației Straja națiunii („Nemzetőrség”) au ucis 157 de localnici români și un copil înaintea nașterii sale.

• 1949: August Krogh, medic și zoolog danez, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (n. 1874)
• 1969: Dumitru Petrescu (zis și Grivița după grevele din 1933, la care a participat activ) (n. 10 mai 1906, București - d. 13 septembrie 1969) a fost general, șef și locțiitor politic al unor divizii ale armatei, politician comunist român, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, președinte al Marii Adunări Naționale, ministru al finanțelor, al 124-lea ministru al Finanțelor Publice ale României și ulterior ministru pentru protecția muncii.  A devenit membru al Partidului Comunist din România în anul 1932. A fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru participare la greva de la Atelierele CFR Grivița din 1933,^[1] dar împreună cu Gheorghe Vasilichi și Constantin Doncea, reușește să evadeze (se pare că în spatele organizării acțiunii au stat Marcel Pauker și Gheorghe Stoica, alias Moscu Kuhn) în mod spectaculos din închisoarea de la Craiova.^[2] Ulterior, Dumitru Petrescu a fugit în Cehoslovacia și apoi în URSS; a participat ca luptător la Războiul civil din Spania.

  A urmat cursurile Școlii Superioare Internaționale Leniniste din URSS (1935–1938). A lucrat la secțiile române ale Editurii în limbi străine și postului de radio Moscova. Din toamna anului 1939 lucrează în cadrul Direcției a VII-a a Direcției Superioare Politice a Armatei Roșii, care se ocupa cu activitatea de descompunere a armatelor dușmane.

  După formarea Diviziei "Tudor Vladimirescu" în noiembrie 1943, a fost numit ca ajutor al comandantului, adică șef al Secției Politice a Diviziei. I s-a acordat direct gradul de maior. A revenit în România în august 1944, având funcția de șef al Secției Educație și Cultură. Este numit apoi locțiitor politic al Diviziei "Horia, Cloșca și Crișan" și înaintat la gradul de locotenent-colonel. A îndeplinit funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Război (pentru Armata de Uscat) (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945). După întoarcerea în țară, este ridicat la gradul de general și numit, prin Înaltul Decret Regal nr. 1629 din 6 august 1947, inspector general al armatei pentru educație, cultură și propagandă.  A fost membru al CC al PCR. A îndeplinit funcțiile de președinte al Marii Adunări Naționale (26 ianuarie - 29 mai 1950), președinte al Comitetului de Stat al Aprovizionării (cu rang de ministru) (14 ianuarie 1951 - 9 martie 1952), ministru de finanțe (9 martie 1952 - 3 octombrie 1955), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (4 octombrie 1955 - 26 mai 1956) și președinte al Comitetului de Stat pentru Protecția Muncii (cu rang de ministru) (30 decembrie 1965 - 8 decembrie 1967).  Steaua, numită inițial AS Armata, a apărut oficial pe 7 iunie 1947. Politrucii din Armată, mulți dintre ei veniți direct din URSS, n-au pierdut timpul. Dumitru Petrescu, personaj odios, fost muncitor feroviar la Atelierele Grivița în anii '30, arestat și condamnat pentru activități subversive în favoarea rușilor, evadat și fugit în URSS, de unde s-a întors cu armata de ocupație, fusese promovat general de armată. Cu spatele asigurat de sovietici, generalul D. Petrescu a bătut cu pumnul în masa forurilor sportive, somând ca ASA să joace direct în prima ligă. "Asociația Sportivă Centrală a Armatei a luat ființă și a cerut să fie introdusă în Divizia A", anunța sec "Sportul popular" la 7 august 1947. Cererea era imposibilă pentru simplul fapt că s-ar fi încălcat toate normele sportive, logice și de bun-simț. Șefii federației de fotbal au încercat să reziste. "Chestiunea a fost pusă în ședința Comitetului FRFA, toți membrii fiind de acord ca ASA să participe în Divizia Națională, însă în «B»", pronunța aparentul deznodământ "Sportul popular" din 8 august 1947. După îndelungi frământări, federația a ales să sacrifice Sparta București pentru a face loc nou-înființatei AS Armata în Divizia B. Când totul părea să se fi clarificat a venit bomba: vicecampioana "Carmen" București a fost exclusă din competiție! "Decizia a fost luată de federație la ordinul direct al Anei Pauker". În locul echipei lui Mociorniță ("Carmen" București), ultima grupare profesionistă din România, în Divizia A a fost introdusă AS Armata.  

  Dumitru Petrescu
  Dumitru Petrescu în uniformă militară
  Date personale
  Născut	10 mai 1906 București, România
  Decedat	13 septembrie 1969, (63 de ani) Negotin, Iugoslavia
  Naționalitate	română  România
  Cetățenie	România
  Etnie	român
  Ocupație	politician
  Șef al Secției Politice a Diviziei Tudor Vladimirescu
  Șef al Secției Educație și Cultură
  Locțiitor politic al Diviziei "Horia, Cloșca și Crișan"
  Subsecretar de stat la Ministerul de Război
  În funcție 6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945
  Președinte al Marii Adunări Naționale
  În funcție 26 ianuarie – 29 mai 1950
  Ministrul de finanțe
  În funcție 9 martie 1952 – 3 octombrie 1955
  Precedat de	Vasile Luca
  Succedat de	Manea Mănescu
  Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri
  În funcție 4 octombrie 1955 – 26 mai 1956
  Președinte al Comitetului de Stat pentru Protecția Muncii (cu rang de ministru)
  În funcție 30 decembrie 1965 – 8 decembrie 1967
  Partid politic	Partidul Comunist din România
  Alma mater	Școala Superioară Internațională Leninistă din URSS
  Profesie	general, politician comunist

• 1970: Sanda Movilă (n. 7 ianuarie 1900, Argeș, România – d. 13 septembrie 1970) a fost un poet și romancier român.  Născută la Cerbu, județul Argeș, părinții ei au fost Ion Ionescu, un negustor, și soția sa Maria (născută Niculescu). A urmat școala gimnazială și liceul la Pitești din 1911 până în 1919.

  În 1924, a absolvit facultatea de literatură și filozofie a Universității din București, cu o specializare în limba franceză. Ulterior, a fost angajată ca funcționar public la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. A fost căsătorită cu scriitorul Felix Aderca.^[1]

  Debutul ei literar a avut loc în 1916, în ziarul Universul, cu poezia anti-primul război mondial 8 octombrie. Ea a atras atenția lui Eugen Lovinescu, căruia îi datorează atât pseudonimul, cât și faptul că scrierile sale au fost publicate în Sburătorul din 1921.

  Prima sa scriere în proză, Pata de umbră, a apărut în Sburătorul literar în 1922; aceeași revistă literară a publicat și piesele sale Viața, Cel din urmă vis și Gânduri. Prima ei carte a fost volumul de poezie din 1925 Crinii roșii. Alte reviste care au publicat opera sa sunt: Curierul artelor, Lumea copiilor, Vremea, Revista Fundațiilor Regale, Adevărul literar și artistic, Veac nou, Flacăra, Viața Românească, România Literară sau Luceafărul.

  Singură sau în colaborare, ea a tradus lucrări de Paul Verlaine (Fêtes galantes), Leconte de Lisle (L'Epiphanie), Arkadi Gaidar (Timur și băieții lui), Lev Kassil (Cupa gladiatorului), Czesław și Alina Centkiewicz (SOS: Oameni pe banchiză!) și Gabriela Zapolska (Imagini, cu J.Georgian).

  Movilă a scris poezie (Crinii roșii, 1925; Călătorii, 1946; Fruct nou, 1948; Versuri, 1966), colecții de povestiri (Neuitatele călătorii, 1958; Câte se petrec pe mare, 1962) și romane (Desfigurații, 1935; Nălucile, 1945; Marele ospăț, 1947; Pe văile Argeșului, 1950; Viața în oglinzi, 1970).

  De-a lungul timpului, ea și-a folosit imaginația vie pentru a prezenta portrete clare și reale ale trecutului.  

  Sanda Movilă
  Date personale
  Născută	7 ianuarie 1900  Argeș, România
  Decedată	13 septembrie 1970 (70 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	traducătoare poetă scriitoare
  Activitate
  Studii	Universitatea din București

• 1977 - A murit Leopold Stokowski, dirijor american de origine poloneză; (n. 1882).
• 1995 - A încetat din viaţă Francesco Messina, unul dintre cei mai cunoscuţi sculptori moderni ai Italie, creatorul Statuii Papei Pius al XII-lea din Basilica Sf. Petru de la Roma şi al monumentalului bronz, reprezentând un cal, amplasat în faţa sediului televiziunii naţionale RAI; (n. 1900).

• 1996 - A murit interpretul american de muzica rap, Tupac Shakur; (n. 1971).

  

  Tupac Amaru Shakur – foto: en.wikipedia.org

  Tupac Amaru Shakur (n. 16 iunie 1971 – d. 13 septembrie 1996), cunoscut sub numele de 2Pac, Makaveli sau doar Pac, a fost un artist american renumit pentru stilul lui de rap și muzica sa, cariera de actor, poezii și activitatea socială. Este inclus în Guinness Book of World Records ca fiind rapperul cu cele mai multe vânzări de albume din lume, peste 120 de milioane, 65 de milioane doar în America.

   

  Majoritatea cântecelor lui Tupac sunt despre viața grea din ghetouri, rasism, problemele din societate, și, uneori, insulte adresate altor rapperi. Tupac este cunoscut pentru susținerea egalității rasei și egalitatea economică, cunoscut de asemenea și pentru descrierea în detaliu a violenței, abuzul de droguri și conflicte cu legea. Mulți îl consideră ca fiind cel mai mare rapper al tuturor timpurilor.

   

• 1998: Constantin Foamete (n. 8 decembrie 1932, Crișcăuți, Județul Soroca (interbelic) – d. 13 septembrie 1998) a fost un sculptor monumentalist român.^[1][2]

  S-a născut în familia unui preot din satul Vadul Rașcov. Mama sa, Lidia Cernei, a fost învățătoare la școala din Crișcăuți.

  A absolvit al Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” din București în anul 1958.

  Preocupările lui Constantin Foamete s-au situat aproape exclusiv în aria sculpturii monumentale, dar a făcut și lucrări de artă decorativă, de asemenea monumentale (mozaic), și sporadic scenografie  Student fiind, a debutat în 1957 la Expoziția tineretului din București, și din nou în 1959, apoi a participat la manifestări colective și la expoziții de artă decorativă. A trimis lucrări la expoziția de grafică și sculptură românească organizată la Cracovia, în Polonia în anul 1968, precum și la expozițiile de desene ale sculptorilor, de la Moscova și Leningrad din anul 1961. În 1971 a expus la New York, Kubik Gallery iar în 1975 la Berlin, expoziția Plastik und Blumen.^[3]

  LUCRĂRI

  • Monumentul lui Nicolae Bălcescu amplasat la Pitești, în 1959.
  • Vlaicu Vodă, în Curtea de Argeș (1969).^[4]
  • Visare (1970)^[3]
  • Meditație (1970)^[3]
  • Cooperatistă, Baia Mare ^[5]
  • Fata babei și fata moșului (Parcul Herăstrău, București)
  • Bustul lui Alexandru Macedonski, amplasat în Grădina Botanică din Craiova (1975, la comemorarea a 120 de ani de la naștere și 55 de ani de la moarte).  

    Constantin Foamete
    Date personale
    Născut	8 decembrie 1932
    Decedat	13 septembrie 1998 (65 de ani)
    Ocupație	sculptor Fata babei și fata moșului (Parcul Herăstrău, București)

• 2005: Julio César Turbay Ayala, politician columbian, al 33-lea președinte al Columbiei (n. 1916)
• 2010 - A murit compozitorul roman Anton Șuteu; (n. 1947).
• 2017: Frank Vincent, actor american (n. 1937)

SĂRBĂTORI

• În calendarul ortodox: Înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci; + Târnosirea bisericii Învierii din Ierusalim; Sf Sfințiți Mc Corneliu Sutașul și Ciprian, episcopul Cartaginei; + Sf Cuv Ioan de la Prislop; Sf Mc din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian și Valerian

• Ziua Internaţională a Ciocolatei

  Despre care aztecii spuneau că ar fi născută din sângele unei prinţese, moartă pentru că nu a divulgat nimănui secretul unei comori legendare. Seminţele plantei de cacao reprezentau în acest caz amărăciunea şi suferinţa, forţa şi determinare tinerei. În timp ce indienii Maya din Mexic, în jurul anului 600 î.e.n., considerau bobul de cacao un dar divin cu puteri magice pe care îl foloseau în ritualuri şi ceremonii, dar şi ca tratament împotriva durerilor, a febrei şi a tusei, aztecii îi legau existenţa de „grădinile Raiului”.

  Şi unii şi ceilalţi îl foloseau ca monedă de schimb (cu 100 de boabe se putea cumpăra un sclav) şi ca ingredient pentru o băutură energizantă. Mayaşii sunt cei care au inventat o băutură fierbinte şi amară preparată din păstăile de cacao şi îmbunătăţită cu diferite arome. Reţeta a fost preluată de azteci, care au adăugat vanilie şi miere, şi au numit-o „xocoatl” (apă amară).

• România - Ziua Pompierilor (la 13 septembrie 1848, a avut loc Bătălia din Dealul Spirii între pompierii conduși de Pavel Zăgănescu și trupele otomane conduse de Kerim Pașa)

  Ziua pompierilor, marcată an de an la 13 septembrie, aminteşte de actul eroic al pompierilor militari, conduşi de locotenentul Pavel Zăgănescu în lupta din Dealul Spirii, împotriva trupelor otomane, pentru apărarea Revoluţiei de la 1848. Spiritul revoluţionar care a cuprins Franţa la începutul anului 1848 a declanşat fenomene similare în restul Europei, inclusiv în Principatele Române. În Ţara Românească, Revoluţia s-a declanşat în iunie 1848.

  Pentru a înăbuşi Revoluţia, trei luni mai târziu, mai exact la 13 septembrie 1848, trupele otomane conduse de generalul Fuad Paşa au intrat în Bucureşti, potrivit volumului ”Istoria României în date” (2003). Cu o zi înainte, respectiv la 12 septembrie 1848, Locotenenţa Domnească dăduse ordin colonelului Radu Golescu, comandant al Regimentului 2 Infanterie şi şef al garnizoanei Capitalei, să deplaseze, în ziua următoare, subunităţile în Dealul Spirii, pentru a participa la primirea unei coloane otomane formate din aproape 6.000 de ostaşi, se arată pe site-ul www.isualba.ro.

  Tot la 13 septembrie, înainte de sosirea trupelor otomane, avusese loc înmânarea noilor drapele ale Regimentului 2 Infanterie, moment ce a influenţat moralul şi dăruirea ostaşilor români. Convinşi fiind de iminenţa unui conflict armat cu otomanii, ostaşii Companiei de Pompieri, comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu, au insistat să se alăture şi ei trupelor la cazarma din Dealul Spirii.

Bătălia de la Dealul Spirii

Bătălia din Dealul Spirii (13 septembrie 1848, pe atunci lângă București) a fost ultima confruntare armată disputată pe teritoriul românesc dintre structuri militare ale Țării Românești (Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie și Compania de pompieri condusă de Căpitanul Pavel Zăgănescu) și un corp de armată otoman.

Revoluția de la 1848 în Țara Românească a avut inițial succes. La începutul verii, principele Bibescu a abdicat după ce guvernul revoluționar a preluat puterea. Revoluționarii munteni își propuneau printre altele emanciparea clăcașilor și a evreilor, eliberarea robilor țigani, guvernarea în acord cu principiul separării puterilor în stat, limitarea puterii domnești și crearea unei gărzi naționale (vezi proclamația de la Islaz). Guvernul a încercat să implementeze aceste reforme democratice, dar adversarii revoluțiilor de la 1848, și anume marile imperii europene au intervenit. Astfel, la 13 septembrie 1848, trei puternice coloane militare otomane au pătruns în București, după arestarea fruntașilor revoluționari și zdrobirea rezistenței poporului neînarmat. În fața celei de-a treia coloane otomane, comandată de Kerim-pașa, au stat trupele aflate sub comanda Colonelului Radu Golescu, Comandantul Garnizoanei București.

Colonelul Radu Golescu concentrase în Dealul Spirii Batalionul 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie și Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie, punându-le sub comanda Maiorului Nicolae Greceanu. Spre aceste trupe se îndrepta și compania de pompieri de sub comanda Căpitanului Pavel Zăgănescu. Căutând să prevină rezistența unităților militare, Locotenența domnească instaurată de trupele intervenționiste a dat ordin de predare a cazărmii Alexandria. Ostașii români au dat dovadă de un puternic spirit antiotoman, reliefat inițial în atitudinea Colonelului Radu Golescu care, la cererea lui Kerim-Pașa de a-și dezarma ostașii, a răspuns cu mândrie că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână și că mai mulțumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”.^[1] Surprins plăcut de acest răspuns, comandantul turcilor, Kerim–Pașa, ordonă retragerea trupelor otomane spre oraș până la reglementarea pe cale diplomatică a situației tensionate create. Pe drumul de întoarcere, acestea s-au întâlnit cu Compania de pompieri comandată de Căpitanul Pavel Zăgănescu. La apropierea acesteia de cazarmă s-a produs un incident care avea să ducă la începerea unei adevărate bătălii. Infanteria și artileria otomană erau masate în apropierea cazărmii, în preajma unui podeț care îngusta mult calea Companiei de pompieri. La trecerea acesteia, Sublocotenentul Bălășan l-a atins cu cotul pe un artilerist turc. Incident aparent fără importanță, ura crâncenă dintre români și turci a făcut ca acest incident să degenereze. Sublocotenentul român a fost lovit de un maior turc cu latul sabiei. Ofițerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc (pe care l-a ucis), apoi asupra lui Kerim-Pașa (căruia i-a ucis calul). În evenimente au intervenit ostașii români pentru a-și apăra comandantul. Trupele otomane atacă cu violență Compania de pompieri care opune o puternică rezistență și străpunge liniile inamice și reușește să continue lupta alături de ostașii aflați în cazarma Alexandria din Dealul Spirii. După o luptă crâncenă ce adurat aproximativ 2,5 ore (de la ora 4:30 după-amiază până la ora 7 seara)^[2] trupele române au fost împrăștiate iar militarii turci au pus stăpânire pe București iar Revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost înăbușită.

Litografie reprezentând lupta pompierilor din București cu Armata Turca a lui Kerim Pașa, in Dealul Spirii, la 13 septembrie 1848

Chiar dacă Bătălia din Dealul Spirii s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, totuși din punct de vedere istoric, această luptă consfințește dorința națională de autodeterminare, chiar dacă acest lucru presupune însăși jertfa supremă.

Pentru comemorarea eroilor pompieri căzuți în luptă, pe Dealul Spirii a fost ridicat în anul 1901 Monumentul Eroilor Pompieri din București, monument cu un trecut la fel de zbuciumat ca și evenimentele a căror memorie o reprezintă.

Ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită mai apoi ca fiind Ziua Pompierilor din România, însă a fost legal oficializată începând din 1953.

Bătălia din Dealul Spirii
Parte a Revoluției de la 1848
Informații generale
Perioadă	13 septembrie 1848
Loc	București, Țara Românească
Rezultat	victorie otomană
Beligeranți
Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie, Compania de pompieri	Imperiul Otoman
Conducători
Colonel Radu Golescu, Căpitan Pavel Zăgănescu	Kerim Paşa
Efective
Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie - 600 militari, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie - 150 militari, Compania de pompieri - 166 militari	≈6000 de luptători
Pierderi
răniți 57, morți 48	răniți ≈400, morți 158