3. /13 SEPTEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci;
+ Târnosirea bisericii Învierii din Ierusalim;
Sf Sfințiți Mc Corneliu Sutașul și Ciprian, episcopul Cartaginei;
+ Sf Cuv Ioan de la Prislop;
Sf Mc din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian și Valerian
Înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci
Tropar la Praznicul Înainteprăznuirii Înălţării Sfintei Cruci, glasul al 2-lea:
Cu crucea cea de viaţă făcătoare a bunătăţii Tale, Doamne, pe care ne-ai dat-o nouă nevrednicilor spre mântuire, milostiveşte-Te, Stăpâne şi mântuieşte pe poporul cel dreptcredincios şi ţara aceasta. Pentru Născătoarea de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.
Cântarea 1, glasul al 4-lea.
Irmosul:
Pe voievozii cei tari, pe cele trei părţi ale sufletului, Cel Ce Te-ai născut din Fecioară, Te rog, în adâncul nepătimirii înneacă-i, că Ţie, ca într-o alăută, în omorârea trupului, să-Ţi cântăm cântare de biruinţă.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Bucură-te, cerule şi pământule, veseleşte-te, căci Preasfânta Cruce merge înainte, sfinţindu-ne cu darul, pe noi cei ce o cinstim ca pe un izvor de sfinţenie şi ca pe o pricină a îndumnezeirii tuturor.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
A umbla cu bună creştinătate pe cărarea cea cerească, întăreşte-ne, Preasfântă Cruce, pe noi cei ce cu credinţă ne închinăm ţie; ca îndepărtându-ne de prăpastiile celor potrivnici, să ne facem părtaşi Dumnezeieştii Măriri.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Cunoscuţi Ziditorului prin tine făcându-ne, Preacinstită Cruce, cu inima şi cu sufletul ne închinăm ţie întotdeauna, văzându-te pusă înaintea noastră; şi cu mintea ne luminăm, mărind pe Cuvântul Cel a toate Pricinuitor.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Cetatea lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, Cămara Cea Cinstită şi de Dumnezeu Primitoare, Născătoare de Dumnezeu Preacurată, păzeşte moştenirea ta, care pururea bine te laudă pe tine şi cu credinţă cinsteşte naşterea ta.
Cântarea a 3-a.
Irmosul:
Nu întru înţelepciune şi în putere şi în bogăţie ne lăudăm; ci întru Tine, Înţelepciunea Tatălui Cea Ipostatică, Hristoase. Că nu este sfânt afară de Tine, Iubitorule de oameni.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Pe tine, ceea ce eşti mărirea lui Hristos, cu credinţă te mărim, Prealăudată Cruce a Domnului, preamărindu-ne şi luminându-ne cu cinstita ta sărutare.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Întru veselie apropiindu-ne, credincioşii ne adăpăm ca dintr-un izvor curat cu apele Crucii cele pururea vii şi mântuire câştigând, pe Dumnezeu să-L lăudăm.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Iisus, Viaţa tuturor, fiind spânzurat pe Lemnul Crucii, a fost omorât; pe care acum, cu credinţă sărutând-o, ne izbăvim de patimile cele aducătoare de moarte.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Goneşte întunericul sufletu lui meu, arătându-te, Fecioară; rupe, Preacurată, lanţurile păcatului şi mă izbăveşte, Ceea ce ai născut pe Cel Cu totul Îndurat.
Cântarea a 4-a.
Irmosul:
Milostive, pentru dragostea Chipului Tău, ai stat pe Crucea Ta şi s-au topit nea
murile; că Tu eşti, Iubitorule de oameni, Tăria mea şi Lauda.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
În chipul soarelui fiind văzută Crucea Domnului, este închinată de noi, cei credincioşi; pe care, sărutând-o, ne luminăm sufletele.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Domnul Dumnezeu în Trup S-a arătat şi pe lemn S-a Înălţat, luminând de-a pururea pe cei ce se închină Lui, din nevoi mântuindu-i.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Curăţire şi iertare de greşeli, Cuvinte al lui Dumnezeu, dăruieşte nouă celor ce cu credinţă ne închinăm Cinstitei Crucii Tale, celei puse astăzi înaintea noastră.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Nedespărţindu-se de Sânurile Părinteşti Cuvântul, s-a culcat în sânurile tale, Fecioară, ca un Prunc, vrând să mă înnoiască pe mine cel supus stricăciunii.
Cântarea a 5-a.
Irmosul:
Luminarea Ta, Doamne, trimite-o nouă şi din negura greşelilor scoate-ne pe noi, Bunule, pacea Ta dăruindu-ne.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Întăreşte-ne împotriva patimilor celor aducătoare de stricăciune pe noi cei ce te cinstim pe tine şi te sărutăm, Cinstită Cruce; ceea ce eşti Preasfinţitul Semn al Sfintei Patimi.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Luminaţi fiind astăzi la inimi şi la suflete, la săvârşirea bunătăţilor să ne sârguim credincioşii şi sfinţitului şi Dumnezeiescului Lemn al Sfinte Cruci să ne închinăm.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Apele din Mera le-a îndulcit mai înainte Moise prin lemn, care pe tine te închipuia, Preacinstită Cruce, care ne-ai izvorât nouă dulceaţa mântuirii.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Pentru noi roagă-te lui Hristos, Celui Ce din curat sângele tău, Preasfântă Fecioară, cu Trup materialnic s-a îmbrăcat şi pe oameni i-a mântuit.
Cântarea a 6-a.
Irmosul:
Venit-am întru adâncurile mării şi m-a înecat pe mine viforul păcatelor mele celor multe; ci ca un Dumnezeu scoate din adânc viaţa mea, Mult Milostive.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Fiind spânzurat de bunăvoie pe tine, o, Preacinstită Cruce, Ziditorul a fost împuns în coastă, din care, sânge şi apă izvorând, pe noi, cei ce cu credinţă te sărutăm, iarăşi ne-a zidit.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
O, Preacinstită Cruce, Lemnul Domnului cel de viaţă dătător, izvorule al nemuririi, mântuirea a toată lumea, mântuieşte-ne pe noi cei ce te sărutăm ca pe o păzitoare şi mântuitoare a noastră a tuturor.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Armă nebiruită ai fost dăruită nouă celor ce cu evlavie ne închinăm ţie, Dumnezeiască Cruce şi prin tine risipim toate sfaturile celor potrivnici.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Biserică Sfinţită Celui Ce locuieşte întru sfinţi, te-ai făcut de Dumnezeu Născătoare. Pentru aceasta, pe noi, cei ce te lăudăm cu credinţă, ne sfinţeşti Maică Fecioară.
CONDACUL Înainteprăznuirii.
Ca un cer mult luminos s-a arătat Biserica, luminând pe toţi credincioşii, întru care stând strigăm: această Biserică întăreşte-o, Doamne.
Cântarea a 7-a.
Irmosul:
Cei trei tineri în Babilon, porunca tiranului nebunie socotind-o, în mijlocul văpăii au cântat: Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Întru binecuvântările fiilor, Patriarhul Iacov mai înainte pe tine te-a însemnat, Cinstită Cruce; dar noi, acum, ţie închinându-ne, totdeauna primim luminare.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Cu toiagul cruciş lovind marea, Dumnezeiescul Moise de demult pe tine te-a închipuit, Preasfântă Cruce a Domnului; iar noi acum ţie închinându-ne, marea patimilor cea cumplită, neudată o trecem.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Cu gura şi cu inima, Preacinstită Cruce, pe tine acum sărutându-te câştigăm sfinţire, sănătate şi mântuire întotdeauna sufletului şi trupului.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Fecioară Binecuvântată, roagă-te pentru noi cei ce ne rugăm ţie; că întru tine nădăjduim toţi şi către tine grăim: Stăpână, nu trece cu vederea turma ta.
Cântarea a 8-a.
Irmosul:
Mântuitorule al tuturor, Atotputernice, pe cei ce se ţineau de dreapta credinţă, în mijlocul văpăii pogorându-Te, i-ai rourat şi învăţat să cânte: toate lucrurile, binecuvântaţi şi lăudaţi pe Domnul.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Armei celei de mântuire şi nebiruite, ajutorului cel pururea gata al credincioşilor şi folosinţei celei tari, Crucii Domnului, celei ce este acum pusă înaintea tuturor, să ne închinăm.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Sus pe lemn spânzurând Moise de demult şarpele de-a curmezişul, precum scrie, pe tine te-a însemnat, Preacinstită Cruce; prin care ne vindecăm de înşelăciunea şerpilor celor înţelegători.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Luminarea sufletelor noastre eşti, dătătoare de lumină, Sfântă Cruce Preacinstită; căreia închinându-ne, pe începătoriile şi puterile întunericului le surpăm cu Dumnezeiască puterea ta.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Pe cea Curată şi Fecioară să o cinstim, că mai presus de fire a Născut pe Cuvântul Cel fără de început şi Nezidit, spre mântuirea noastră, cântând: Binecuvântăm, Fecioară, naşterea ta.
Cântarea a 9-a.
Irmosul:
Naşterea ta nestricată s-a arătat, Dumnezeu din coapsele tale a ieşit. Că S-a arătat purtător de Trup pe pământ şi cu oamenii a vieţuit. Pentru aceasta, pe tine, de Dumnezeu Născătoare, toţi te mărim.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Hristos, pe tine fiind spânzurat, lumea cea căzută în adâncul pierzării a ridicat-o, o, Preasfântă Cruce a Domnului. Pentru aceasta acum cu dragoste ne închinăm ţie, te cinstim şi te mărim.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Sufletele şi inimile să ne curăţim, cu îndeletnicirea faptelor celor bune şi văzând pus înainte Lemnul Crucii cel de mântuire, cu credinţă şi cu dragoste Dumnezeieşte cugetând, să ne închinăm ei.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Ca un soare luminezi cu razele tale pe cei din întuneric şi pe demoni îi arzi, Preaîmpodobită Cruce! Pentru aceasta, grăim: luminează pe toţi cei ce cu credinţă se închină ţie.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Fecioară, Ceea ce eşti Locaş Luminii, luminează cu Dumnezeiască Lumină întunericul patimilor mele şi risipeşte noaptea cea preaadâncă a dulceţilor, Preasfântă de Dumnezeu Născătoare.
SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină...
Cu credinţă săvârşim luminată înnoirea Casei tale, Binecuvântată, Curată Fecioară, Prealăudată; bucurându-ne cu nădejdea în tine, de Dumnezeu Născătoare, ne rugăm ţie să te rogi neîncetat Mântuitorului, Celui Ce S-a Întrupat din tine, să mântuiască sufletele noastre.
+ Târnosirea bisericii Învierii din Ierusalim
Tropar la Praznicul Înnoirilor Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos, glasul al 4-lea:
Precum ai arătat, Doamne, podoaba Tăriei celei de sus şi celor de jos frumuseţea Sfântului Locaş al Măririi Tale, pe care întăreşte-l în veacul veacului, primeşte şi rugăciunile noastre, ale celor care neîncetat se aduc Ţie într-însul. Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Cel Ce eşti Viaţa şi Învierea tuturor.
Cântarea 1, glasul al 4-lea. Irmos: Adâncul Mării Roşii...
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Cel Ce prin stâlp ai povăţuit de demult pe alesul Tău Israel, prin baia botezului, Hristoase, în Sion ai sădit Biserica ce strigă: să cântăm cântare Dumnezeului nostru.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Astăzi venirea Măririi Tale cea Neapropiată cer a făcut Biserica cea întemeiată Ţie pe pământ; în care cu un glas cântăm cântare Dumnezeului nostru.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Nu cu podoabele Legii, Doamne, Biserica se împodobeşte, nici cu întinderea mâinilor celor de robi; ci cu darurile Sfintei Cruci lăudându-se, cântă Ţie: să cântăm cântare Dumnezeului nostru.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Fără de sămânţă, cu voia Tatălui, din Duhul Cel Dumnezeiesc, ai zămislit pe Fiul lui Dumnezeu şi cu Trup ai născut pe Cel din Tată fără de maică şi pentru noi din tine fără de tată.
Cântarea a 3-a. Irmos: Se veseleşte de Tine, Hristoase...
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Sfinţit-ai pe pământ Biserica Ta, Hristoase, cu Duhul, ai uns-o astăzi, cu untdelemnul bucuriei.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Temelie neclintită avându-Te pe Tine, Hristoase, Biserica cu Crucea Ta se încununează ca şi cu o coroană împărătească.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Arătat-ai, Bunule, astăzi Biserica cea făcută de mână, Locaş al Măririi Tale, celei mai presus de cuget.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Tu Singură, pe pământ eşti Solitoare de bunătăţile cele mai presus de fire, Maică a lui Dumnezeu făcându-te; pentru aceasta glăsuim ţie: Bucură-te.
Cântarea a 4-a. Irmos: Văzându-Te Înălţat...
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Nu cu jertfele celor necuvântătoare, ci cu scump sângele Tău, Cel din coasta Ta cea de viaţă izvorâtoare, se stropeşte Biserica, cu cuviinţă cântând: Slavă Puterii Tale, Doamne.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Locaşurile Domnului sunt iubite celor ce doresc să vadă lămurit mărirea feţei Lui şi care cu un glas cântă: Slavă Puterii Tale, Doamne.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Închipuind Biserica ungerea cea de demult a poporului tău celui ales, cu mir de mult preţ astăzi se unge, primind în chip nevăzut Dumnezeiescul Dar al Duhului.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Neştiind de nuntă, ai născut, Fecioară şi după naştere te-ai arătat iarăşi Fecioară. Pentru aceasta, cu neîncetate glasuri, către tine, Stăpână, cu credinţă neîndoită strigăm: Bucură-te.
Cântarea a 5-a. Irmos: Tu, Doamne, Lumina mea...
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Tu de demult în Sinai, Cortul cel Nefăcut de mână l-ai arătat lui Moise, văzătorului de Dumnezeu, mai înainte însemnând, Hristoase, Biserica Ta.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Tu, Doamne, pe pământ Cort ai gătit şi cu cetele cereşti, le împreunezi cu cetele oamenilor, cu puterea Ta.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Pe tine, Doamne, Izvor al vieţii Te ştim; Tu, Sfinte, venind, pace bine ai vestit, Hristoase, Bisericii Tale.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Pe Tine Armă tare împotriva vrăjmaşilor înainte te punem, pe tine Ancoră şi Nădejde a mântuirii noastre, Dumnezeiască Mireasă, te-am agonisit.
Cântarea a 6-a. Irmos: Jertfi-voi Ţie cu glas...
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Frumuseţea cinstitei Biserici, Împăratul Hristos a poftit-o şi mamă neamurilor a arătat-o celor ce din robi s-au făcut fii prin Duhul.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Se cutremură cetele vrăjmaşilor demoni de Biserica lui Hristos cea cu chipul Crucii însemnată şi pe care o umbreşte Strălucirea cea Sfinţitoare a Duhului.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Nu pe nisip, ci întru Hristos fiind întemeiată Biserica cea din păgâni, se încununează cu frumuseţe negrăită şi se împodobeşte cu coroană de împărăţie.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
O, minune mai nouă decât toate minunile! Căci Fecioara în pântece a încăput pe Cel Ce cuprinde toate şi L-a zămislit neştiind de bărbat.
CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi...
Ca un cer mult luminos s-a arătat Biserica, luminând pe toţi credincioşii, întru care stând, cântă: această casă întăreşte-o, Doamne.
Cântarea a 7-a. Irmos: În cuptorul persienesc tinerii lui...
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Dătătoare de rouă s-a arătat văpaia cuptorului oarecând; iar acum duhovnicească ungere cu untdelemn sfinţeşte pe cei ce cântă: Binecuvântat eşti în Biserica Măririi Tale, Doamne.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Ca într-un cuptor primitor de Dumnezeu, într-acest cort nou, toţi cei ce suntem din Israelul cel duhovnicesc, rouraţi fiind grăim: Binecuvântat eşti în Biserica Măririi Tale, Doamne.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Cei răniţi de dorul cel preadulce şi Dumnezeiesc, veniţi în această cămară de taină, să ne împreunăm cu Mirele Hristos, grăind: Binecuvântat eşti în Biserica Măririi Tale, Doamne.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Ceea ce eşti Locaş Dumnezeiesc Sfinţit al Celui Preaînalt, Bucură-te; căci prin tine, Născătoare de Dumnezeu, s-a dăruit bucuria celor ce cântă: Binecuvântată eşti tu între femei, Preacurată Stăpână.
Cântarea a 8-a. Irmos: Mâinile întinzându-şi...
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Astăzi, cu haină cugetătoare, cusută de sus din Dumnezeiescul Dar, Biserica Ta, Doamne, ca o Mireasă s-a împodobit; şi cheamă spre veselie pe poporul său, cel ce cântă: toate lucrurile Domnului, pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Astăzi al doilea Adam, Hristos, a arătat ca un rai înţelegător acest cort nou, care, în locul lemnului cunoştinţei, poartă arma Crucii, cea de viaţă aducătoare celor ce cântă: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Pe Tine, Fiul Cel din Tatăl Cel fără de început şi pe Preasfântul Duh, o Dumnezeire Desăvârşită fără început, Nedespărţită, de o Fiinţă, Neamestecată, în Trei Ipostasuri cinstindu-Te, cântăm: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Tu Singură dintre toate neamurile, Fecioară Preacurată, Maică lui Dumnezeu te-ai arătat. Tu Dumnezeirii te-ai făcut Locaş, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, nearzându-te de focul Luminii Celei Neapropiate. Pentru aceasta, toţi pe tine te binecuvântăm, Marie, Dumnezeiască Mireasă.
Cântarea a 9-a. Irmos: Hristos, Piatra Cea Netăiată...
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Veniţi cu inimă curată şi cu minte trează să privim frumuseţea Bisericii, ca a unei Fiice Împărăteşti, care Străluceşte mai mult decât aurul şi cu un glas să o mărim.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Bucură-te şi te veseleşte, Mireasa Marelui Împărat, la Frumuseţea Mirelui tău luminat privind şi împreună cu poporul tău cântând: pe Tine, Dătătorule de viaţă, Te mărim.
Stih: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie.
Ajutorul Tău cel din înălţime, dăruieşte-l Bisericii Tale, Mântuitorule. Că nu a cunoscut alt Dumnezeu Mântuitor, afară de Tine, Cel Ce Ţi-ai pus sufletul pentru dânsa, care întru cunoştinţă Te măreşte.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Bucură-te, Ceea ce eşti Plină de dar, Mireasa Marelui Împărat; căci prin tine din blestemul Evei toţi am scăpat, Preacurată şi viaţă am aflat întru naşterea ta, Fecioară Nenuntită.
SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină...
Cortul Mărturiei Dumnezeu l-a arătat şi Dumnezeiescul Moise pe pământ l-a înfipt şi Templu a înnoit Solomon întru jertfe; iar noi către noul Ierusalim, cu credinţă alergând ca David, să dăm Dumnezeiască laudă Celui Ce S-a răstignit pentru noi, cerând iertare de toate cele ce am greşit.
Sf Sfințiți Mc Corneliu Sutașul și Ciprian, episcopul Cartaginei
Sfântul Corneliu este cel dintâi dintre pagâni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. După botezul său a părăsit toate cele păgânești și a mers în urma lui Petru și a fost pus episcop de dânsul.
După patima cea de bună voie a Domnului nostru Iisus Hristos, după Învierea și după Înălțarea Lui la ceruri, era în Cezareea Palestinei un sutaș, anume Corneliu, de neam din Tracia. Acesta fiind în întunericul necredinței, avea lucrările luminii și, deși era păgân, a viețuit ca un creștin, și pe Hristos, pe care nu-l știa, prin milostenii îl cinstea. Viețuind în mijlocul lumii celei rele, s-a făcut bun, precum mărturisește de dânsul Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, în faptele Apostolilor, zicând: „Un bărbat oarecare era în Cezareea, anume Corneliu, sutaș, din cetatea care se cheamă Italia; fiind cucernic și temător de Dumnezeu, cu toată casa sa, făcea milostenii multe la săraci, și se ruga lui Dumnezeu totdeauna” (Fapte 10,1-2). Deci, n-a trecut cu vederea Dumnezeu aceste fapte bune ale lui, ci a binevoit a-l lumina pe el cu lumina credinței și a-l aduce în cunoștința adevărului, că lucrările lui cele bune să nu se acopere de întunericul necredinței. Acest bărbat temător de Dumnezeu, rugându-se lui Dumnezeu în casa sa, într-una din zile, a văzut că i s-a arătat lui îngerul lui Dumnezeu, spunându-i că rugăciunile și milosteniile lui au ajuns înaintea lui Dumnezeu și poruncindu-i să trimită în Ioppi după Simon, care se chiamă Petru, și de la dânsul ceea ce va auzi, aceea să facă. Iar el, îndată a trimis cu rugăminte să cheme pe Petru. Deci, mergând trimișii la Ioppi, s-a suit Petru în casa de sus, ca să se roage în ceasul al șaselea din zi și fiind foarte flămând, a avut o vedenie care îl îndemna să nu se îngrețoșeze a merge la acel bărbat de alt neam din cei netăiați împrejur, pentru că nu se amestecau evreii cu alte neamuri, ci se îngrețoșau de dânșii. Vedenia lui Petru a fost astfel: Un vas oare-care ca o masă de pânză, legată în patru colțuri, se pogora de trei ori din cer, și un glas îi poruncea lui Petru că cele ce se află în vas, cele cu patru picioare de pe pământ și fiarele și târâtoarele, precum și păsările să le junghie și să le mănânce. Lepădându-se Petru, a zis că niciodată n-a mâncat ce este necurat. Atunci, glasul din cer i-a zis: „Cele ce Dumnezeu le-a curățit, tu nu le spurca” (Fapte 10,15). Această vedenie era semnul întoarcerii la Creștinism al lui Corneliu și al celorlalte neamuri. Foamea lui Petru a însemnat foamea cea scrisă de Proorocul Amos: „Nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvântului Domnului” (Amos 8,11). Și o foame că aceea era în casa lui Corneliu și a tuturor limbilor. Că precum do-rea Petru acea pâine trupească, așa doreau aceia pe cea sufletească. Vasul cel de patru colțuri legat închipuia biserica Lui care prin patru Evangheliști s-a întărit în credință. În vas erau felurite viețuitoare din cele necurate: fiarele, târâtoarele, păsările care înseamnă limbile cele ce, prin înțelegerea lor cea pământească, erau viețu-itoare cu patru picioare, privind cu mintea în pământ și neînțelegând cele de sus și neștiind a cerceta cele din înălțime. Deci, fiare erau cu iuțimea și jigănii otrăvitoare cu necurăția cea vătămătoare de suflet, iar păsări zburătoare pe sus erau cu înălțarea minții spre mândrie. Dar i s-a poruncit a le junghia pe acelea și a le mânca, adică: cu sabia cea ascuțită a cuvântului lui Dumnezeu să ucidă patimile cele vechi păgânești, necuvântătoare și deprinderile cele de fiare, și să facă sufletele și trupurile lor, curățite prin botez, jertfă vie, bine primită lui Dumnezeu. Pogorârea cea de trei ori a vasului din cer a însemnat cea de trei ori afundare la sfântul botez. Glasul cel ceresc i-a spus că erau curățite acelea de Dumnezeu, adeverindu-l că nu numai pentru israiliteni, ci și pentru alte neamuri și-a vărsat Hristos sângele cel ce spală spurcăciunile păcatelor.
Drept aceea, cugetând Petru la acea vedenie și nedumerindu-se, iată ajunseseră trimișii de la Corneliu și întrebând de dânsul. Iar Duhul i-a poruncit să meargă cu dânșii neîndoindu-se de nimic, ca pe cel dintâi om dintre pagâni să-l împreune cu trupul bisericii lui Hristos; iar după dânsul și celelalte neamuri să vină la Hristos. Deci, intrând Petru în casa lui Corneliu, l-a întâmpinat pe el Corneliu cu cinste, cu toate rudeniile sale și cu prietenii cei iubiți și, căzând la picioarele lui, i s-au închinat. Iar Petru l-a ridicat pe el, zicând: „Voi știți că nu se cade omului evreu a intra la cei de altă seminție și a avea împărtășire cu dânșii; însă, mi-a descoperit mie Dumnezeu că nu se cuvine a numi spurcat sau necurat, pe nici un om. Deci, am venit la voi fără îndoire, și vă întreb: cu ce gând m-ați chemat pe mine la voi ?” (Fapte 10, 28-29).
Iar Corneliu i-a răspuns lui cu de-amănuntul, cum a văzut pe înger și ce a auzit de la dânsul și l-a rugat pe Petru că să-i spună lui cuvântul cel de mântuire, iar Petru, deschizându-și gura, a început a-i propovădui lui pe Iisus, că Dumnezeu era în trup, cu oamenii, pe pământ petrecând, învățând și povățuind pe oameni la calea ce duce la cereasca Împărăție, și a făcut multe semne și minuni, tămăduind toate bolile și învățând cu cuvântul. „Acela de voie a pătimit, a murit, și a înviat, ca pe om să-l izbăvească din patimi și să-l învieze din moarte, dăruindu-i lui viață veșnică; și acela va judeca viii și morții, pentru care toți proorocii mărturisesc, și tot cel ce crede în numele Lui, iertare de păcate va lua” (Fapte 10,43). Acestea grăindu-le Petru și Duhul Sfânt sălășluind cuvintele lui în inimile celor ce ascultau, i-a adus pe ei la credință și s-a botezat Corneliu cu toată casa sa.
Corneliu este cel dintâi din pagâni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos; iar după botezul său a părăsit toate cele păgânești și a mers în urma lui Petru și a fost pus episcop de dânsul.
Deci, înconjurând cu dânsul și cu mulți alții diferite țări, se ostenea cu propovăduirea lui Hristos. Și fiind Petru cu Timotei și cu Corneliu în Efes, li s-a făcut lor știre de cetatea Scipseos, cum că locuitorii ei se închină la idoli cu sârguința. Și se sfătuiau care dintre dânșii să meargă acolo la propovăduire. Și aruncând sorții, a căzut soarta pe Corneliu care, chemând pe Dumnezeu în ajutor, a mers la cetatea aceea degrabă.
Era acolo oarecare dregător, anume Dimitrie, filosof iscusit în înțelepciunea elinească, care ura foarte mult bună cinstire creștinească și jertfea zeilor păgâni, mai ales lui Apolo și Zeus. Fiind înștiințat despre Corneliu, că intrase în cetate, îndată l-a chemat pe el înaintea sa și l-a întrebat de unde și pentru ce a venit. Iar Corneliu a răspuns: „Rob sunt al Dumnezeului celui viu și, trimis fiind, am venit aici ca să te chem pe tine din întunericul cel adânc al neștiinței și să te scot la lumina adevărului și raza cea curată a cunoștinței să lumineze sufletul tău”. Iar el, neînțelegând nimic din cele grăite, s-a mâniat și cu iuțime i-a zis: „Eu altele te-am întrebat și tu altele-mi răspunzi mie. Așa, mă jur pe zei, că dacă nu-mi vei răspunde la fiecare întrebare, apoi nu voi cruța bătrânețele tale, nici mă voi rușina de căruntețele tale. Deci, spune-mi mie: la cine ești ostaș și pentru ce pricină ai venit aici?”. Iar Corneliu a zis: „De voiești ca să știi gradul meu, apoi să știi că sunt sutaș cu dregătoria și când am auzit de tine, că tu și femeia ta și toți cei ce sunt sub stăpânirea ta ați căzut în mare rătăcire, am venit ca să vă scap pe voi de idoleasca înșelăciune și să vă povățuiesc la calea cea adevărată și să vă împac cu unul Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul și pământul și toate cele ce sunt în dânsele”. La acestea Dimitrie a zis: „Te văd pe tine ajuns la bătrânețe și mi-e milă pentru anii tăi cei mulți; deci, încetează a-ți lungi prin cuvinte minciuna ta, apropie-te la zeii noștri și te închină lor, iar de nu vei voi că să faci această, apoi să știi că la grele chinuri te voi da pe tine și nici un Dumnezeu, afară de zeii mei, nu te va scoate pe tine din mâinile mele”. Iar Corneliu a zis: „Puternic este Dumnezeul meu, nu numai să mă păzească pe mine de toate răutățile tale întreg și nevătămat și să mă izbăvească din mâinile omenești, dar încă și pe zeii tăi să-i zdrobească și să-i sfarme ca praful pe idolii lor și pe tine, cel ce în deșert nădăjduiești spre dânșii să te aducă la a lor cunoștință. Iar eu, zeilor tăi, ca și idolilor lor celor fără de suflet, niciodată nu mă voi închina. Pentru că scris este: zeii cei ce n-au făcut cerul și pământul să piară; și iarăși: „Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui unuia să-I slujești”. Am venit aici pentru ca să vă povățuiesc pe voi la pocăință, ca să ieșiți din cursele diavolului, fiind de vii vânați de dânsul după voia lui”.
Iar dregătorul a zis: „M-am jurat pe zeii mei că nu te voi cruța pe tine ci la grele munci te voi da, de nu vei jertfi zeilor”. Apoi, Corneliu l-a întrebat: „La care zei poruncești să jertfesc ?”. Și i-a zis dregătorul: „Jertfește lui Apolin și lui Die”. Iar Corneliu a zis: „Deci, arată-mi mie pe acei zei ai tăi”. Și s-a bucurat dregătorul, socotind că vrea să se închine lor și l-a dus pe el la capiștea lui Die. Și le urmă lor lume multă, vrând să vadă pe Corneliu închinându-se la idoli. Și sosind la capiște, au intrat într-însa dregătorul cu Corneliu și cu toți cei ce veniseră cu dânșii, între care era și femeia boierului, anume Evantia, și Dimitrie, fiul lui, că așa se cheamă după numele tatălui său.
Deci, Sfântul Corneliu, fiind în capiștea idolească, s-a întors spre răsărit și, plecându-și genunchele sale la pământ, se ruga zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai cutremurat pământul și prin el ai mutat munții în inimile mărilor, Cel ce prin mâna lui Daniil ai sfărâmat pe Vil și ai omorât pe balaur și gurile leilor astupându-le ai păzit întreg pe robul tău, Tu și acuma răstoarnă idolii aceștia și dă cunoștință poporului tău, ca să știe că brațul tău este puternic!”. Așa rugându-se sfântul, a ieșit din capiște împreună cu Dimitrie dregătorul și cu toată mulțimea poporului ce venise; iar Evantia cu Dimitrie, fiul său, rămăseseră încă înăuntrul capiștei și deodată s-a făcut cutremur și a căzut capiștea cu idolii, sfărâmându-se ca praful idolii lor spre care nădăjduiau; și a fost apucată acolo femeia dregătorului cu fiul lor, sub zidurile cele căzute. Și toată mulțimea văzând căderea capiștei, s-a spăimântat. Iar boierul nu știa că femeia și fiul lui s-au astupat de ziduri. Corneliu însă, veselindu-se de puterea Dumnezeului Celui viu, a zis către boier: „Unde sunt acum, boierule, idolii tăi cei mari?”. Iar el, umplându-se de mânie, a zis: „Spune nouă, fermecătorule, cu ce vrăji ai făcut să cadă capiștea cu idolii noștri?”. Și se sfătuia boierul cu ai săi cu ce fel de chinuri să-l piardă pe Corneliu. Dar, iată că aproape trecuse ziua și soarele apunea; pentru aceea, nu era vreme ca să chinuiască pe Corneliu. Deci, a poruncit dregătorul ca să-l lege cu mâinile și picioarele și așa să-l spânzure pe el în temniță, ca toată noaptea, spânzurat, să pătimească până dimineața, iar a doua zi voia să-l chinuie pe el cumplit și apoi să-l ucidă. Fiind dus sfântul în temniță cu mâinile și picioarele legate și spânzurându-l, precum a poruncit prigonitorul, îndată a alergat la dregătorul unul din slujitorii lui, anume Teleton, zicându-i: „Stăpâne, doamna ta și unul născut, fiul tău, au pierit în capiște, sfărâmați fiind între ziduri de cutremur!”. Auzind aceasta Dimitrie și-a rupt hainele sale și se văita cu amar, încă se tânguiau cu dânsul împreună și mai marii cetății, în timp ce alții îl mângâiau. Dar cine putea să mângâie o jale mare ca aceea care venise pe nesimțite, aducând moartea cea neașteptată a femeii și a fiului său? Apoi, a zis către cei ce stăteau de față: „Mergeți, aruncați pietrele capiștei celei căzute, până ce veți afla oasele iubitei mele soții și ale dulcelui meu fiu și, aflându-le, să mi le aduceți aicea”. Grăind acestea a ridicat glasul și a plâns cu jale mare. Tânguindu-se el, a venit degrabă mai marele jertfitorilor, anume Varvat, zicând: „Am auzit glasul femeii tale și fiului tău, din mijlocul zidurilor celor căzute, strigând așa: „Mare este Dumnezeul creștinesc care ne-a scăpat pe noi vii de această cumplită moarte, prin robul său Corneliu”. Deci, rugați pe acel sfânt bărbat ca să ne scoată pe noi de aici, ca să nu pierim desăvârșit, pentru că vedem minunile cele de mirare ale Dumnezeului lui și auzim glasul îngerilor celor ce cântă: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bună-voire”.
Acestea auzindu-le boierul de la Varvat, îndată a alergat de grabă cu toți ai săi la robul lui Dumnezeu în temniță și l-au aflat pe el umblând, pentru că Îngerul Domnului îl dezlegase pe el din legături. Și a căzut boierul la picioarele lui Corneliu, zicând: „Mare este Dumnezeul tău, Corneliu, care păzește pe soția mea și pe fiul meu, încă vii, în capiștea cea căzută. Deci, ne rugăm ție, robule al Dumnezeului celui preaînalt, vino și îi scoate pe dânșii de acolo și, iată, eu și toți cei cu mine credem în cel propovăduit de tine, Hristos cel răstignit”.
Deci, mergând Sfântul Corneliu cu dânșii la capiștea idolească cea căzută și ridicându-și spre cer ochii săi, a zis: „Doamne, Dumnezeul puterilor! Cel ce cauți pe pământ și îl faci pe el de se cutre-mură, de a cărui față se topesc munții și seacă adâncurile, Însuți fiind Domn; ascultă suspinele celor legați și scoate din pământ pre Evantia, și nu-Ți întoarce fața ta de la fiul ei și ia aminte spre sufle-tele lor pentru numele Tău”. Așa rugându-se el, deodată s-a deschis locul unde era ținută Evantia cu fiul său, între zidurile cele căzute și au ieșit de acolo amândoi sănătoși, lăudând pe Dumnezeu. Deci, toți cei ce erau acolo, și au văzut acea preaslăvită minune, strigau: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Și s-a botezat Dimitrie cu femeia, cu fiul său și cu toată casa sa și s-au botezat cu dânsul și ceilalți oameni, la număr două sute șaptezeci și șapte.
A petrecut Sfântul Corneliu în acea cetate vreme îndelungată, dezrădăcinând spinii necredinței din inimile omenești și semănând sămânța bunei credințe. Și, în scurtă vreme a adus la Hristos toată cetatea și pe oarecare bărbat cinstit, anume Evnomie, pe care l-a făcut preot. Apoi, plin fiind de zile, a sosit la fericitul său sfârșit, de care fiind înștiințat mai înainte de vreme, se nevoia la rugăciune cu osârdie, gătindu-se mai înainte spre calea pe care avea să meargă la Dumnezeul său.
Deci, adunând pe toți creștinii pe care îi întorsese de la nedumnezeire, îi învăța pe dânșii ca să petreacă în credință, în dra-goste și în toate faptele bune, să se ocârmuiască pe sine, sporind în poruncile Domnului. Apoi, învățându-i pe ei din destul, a auzit un glas din cer, zicând către dânsul: „Corneliu, vino la mine, că iată s-a gătit ție cununa dreptății!”. Aceasta auzind-o Corneliu, îndată s-a întors la rugăciune și plecându-și genunchele a zis: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce m-ai învrednicit pe mine a păzi credința, a săvîrși nevoința și a birui pe cel potrivnic, mulțumesc Ție de toate. Încă mă rog ție Doamne, caută spre robii tăi din înălțimea cea sfântă a Ta și milostiv să fii lor. Întărește-i pe dânșii în credință, îm-puternicește-i în nevoință, sporește-le lor în păzirea sfintelor Tale porunci, ca neîncetat să slăvească Prea Sfânt Numele Tău, acum și în vecii vecilor”. Și toți zicând: „Amin!” și-a dat cu bucurie duhul său în mâinile Dumnezeului Celui ce la cer l-a chemat pe el. Iar dregătorul Dimitrie cu Evantia soția sa, cu fiul Dimitrie, cu Evnomie preotul și cu toți credincioșii, plângând mult deasupra părintelui și învățătorului lor și aprinzând lumânări și cântând cântări deasupra mormântului, l-au îngropat pe el cu cinste aproape de capiștea cea căzută a lui Die. Și în toate zilele credincioșii mergeau la mormântul lui, cădelnițau cu tămâie și se rugau și multe tămăduiri se da bolnavilor de la mormântul lui.
Trecând mulți ani și ducându-se toți la Domnul, a rămas neștiut urmașilor lor locul acela unde au fost îngropate moaștele Sfântului Corneliu, că crescuseră împrejurul lui rugi și tufe multe și nimeni nu știa de comoară aceea de mult preț.
S-a întâmplat oarecând de a mers acolo episcopul Silvan de la cetatea care se numea Troia, căruia sfântul Corneliu i-a zis: „De multă vreme petrec aici și nimeni nu m-a cercetat”. Iar episcopul, sculându-se din somn, se miră de acea vedenie, și nu se pricepea cine i se arătase lui. Iar în noaptea viitoare iarăși i s-a arătat sfântul, zicându-i: „Eu sunt Corneliu sutașul. Moaștele mele zac în rugii cei ce sunt aproape de locul acela unde era oarecând capiștea lui Die. Drept aceea, tu să-mi zidești mie biserică aproape de locul lui Dimitrie, iar locul acela se numește Pandohium și multe trupuri ale credincioșilor și sfinților frați sunt îngropate acolo”. Dimineața, episcopul a spus vedenia aceea clerului său și au mers cu toții la rugii aceia pe care în vedenie îi arătase lui sfântul și, rugându-se cu dina-dinsul, începu a săpa; și aflară racla care avea în ea moaștele sfântului Corneliu, din care ieșeau negrăite, bune, miresme întregi și nestricate. Și s-au veselit foarte mult pentru aflarea unei astfel de mari vistierii.
Episcopul era în dificultate pentru biserica pe care sfântul i-a poruncit să o zidească, pentru că n-avea atâta avere cât ar fi fost de trebuință spre zidirea bisericii. Însă și în aceasta Sfântul Corneliu nu a zăbovit a ajuta episcopului; pentru că, în viitoarea noapte, s-a arătat oarecăruia om, anume Evghenie, care era dreptcredincios și foarte bogat. Aceluia i-a poruncit ca să dea averi episcopului Siluan cât va fi de-ajuns spre zidirea bisericii. Iar Evghenie a spus vedenia aceea episcopului și i-a dat lui toate cele de trebuință. Și începând a zidi sfânta biserică, degrabă a săvârșit-o pe ea și a înfrumusețat-o cu toată buna podoabă. Apoi, sosind vremea în care cinstitele moaște ale sfântului să fie aduse din rugi în acea biserică zidită din nou, s-a adunat mulțime de credincioși, cu episcopul Siluan și cu Evghenie, având în mâinile lor lumânări aprinse. Și când a început episcopul cu clerul a cânta cântarea cea întreit sfânta, îndată singură de sine s-a mișcat racla și se ducea cu nevăzute mâini la biserică și nu îndrăznea nimeni din oameni a se atinge de dânsa.
Deci, văzând toți acea minune, cum merge racla singură de sine, se mirau cu frică și ca printr-o gură strigau cu toții: „Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Savaot, Cel ce ne-a arătat nouă puterile și minunile sale, prin Corneliu, robul Său”. Încă s-a întâmplat de erau acolo și mulți necredincioși care, văzând acea minune, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar când au ajuns la biserică și au intrat într-însa, mulți stau și de-o parte și de alta, privind unde va merge racla cu moaștele și unde va sta. Deci, mergând ea drept a stat aproape de altar, de partea dreaptă. Apoi, voia episcopul ca să-l pună pe el înlăuntrul altarului și nimeni nu putea să miște racla din locul acela, în care singură a stat. Și s-au făcut multe minuni atunci și după aceea de la sfintele și făcătoarele de minuni moaște ale plăcutului lui Dumnezeu.
Murind episcopul Siluan, s-a pus după dânsul episcop Filostorghie. Acela a îndemnat pe oarecare zugrav, anume Evcratie, ca toată biserica să o înfrumusețeze dar mai cu seamă icoana Sfântului Corneliu să o împodobească frumos. Deci, zugravul, când începu să zugrăvească icoana Sfântului Corneliu, nu putea ca să-i închipuiască bine fața lui și o ștergea și iarăși o zugrăvea și iarăși o ștergea, de multe ori, neputând deodată să o zugrăvească cu bună podoabă.
S-a mâhnit Evcratie și zicând asupra sfântului oarecare cuvinte de hulă i-a lăsat chipul lui așa. Și vrând ca să zugrăvească altceva pe zidul bisericii, s-a suit pe o scară și, alunecând cu picioarele, a căzut de pe scară la pământ și atât de rău s-a lovit încât a rămas aproape mort. Apoi, luându-l pe el ceilalți, care se întâmplaseră acolo, l-au dus la casa lui și l-au pus pe pat abia viu, neputând nici a grăi. Și vedeau toți că erau viermi împrejurul buzelor lui și unii intrau, iar alții ieșeau din gură. Aceasta era pedeapsa pentru că a îndrăznit, cu buzele lui, a zice cuvinte de hulă asupra sfântului. Dar, precum singur Domnul, așa și sfinții, robii lui, nu se mânie până la sfârșit, nici nu țin vrăjmășie în veac, așa a doua zi acela care pe femeia și pe fiul lui Dimitrie din mijlocul zidurilor celor risipite i-au scos vii, acela și lui Evcratie i s-a arătat și, luându-l pe el de mână, ca din somn l-a ridicat de pe pat și apoi nevăzut a fost. Iar Evcratie, simțindu-se pe sine sănătos, a alergat la biserica sfântului și căzând la cinstita raclă, în care zăceau tămăduitoarele moaște ale lui Corneliu, cu lacrimi cerea iertăciune pentru greșeala să și mulțumea sfântului că l-a miluit și l-a tămăduit de durere pe el, cel ce era aproape de moarte. Deci, două folosuri a câștigat zugravul acela, din arătarea sfântului: tămăduire și cunoștința feței lui, adică ce fel fusese la chip. După însănătoșire, a zugrăvit pe Sfântul Corneliu pe icoană, așa precum l-a văzut pe el arătându-se lui. Și preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu sfântul Duh slăvit în veci. Amin.
Sfântul Ciprian s-a născut pe la anul 210 în Cartagina, într-o familie păgână nobiliară, foarte bogată, primind numele de Caecilius Ciprianus, poreclit şi Thascius. Nu avem informaţii despre anii tinereţii sale, nici despre şcolile urmate, dar luând în considerare reputaţia sa de la vârsta de 35 de ani, când s-a convertit la creştinism, deducem că şi-a însuşit o cultură profană vastă şi profundă.
Convertirea la creştinism în anul 245 a fost pregătită timp îndelungat de preotul Caecilianus, pe care Sfântul Ciprian îl repspecta şi îl iubea ca pe un părinte. Convertirea a produs o schimbare radicală a concepţiei Sfântului Ciprian despre viaţă, schimbare de care este uimit el însuşi. A fost înzestrat cu două mari virtuţi: castitatea şi dragostea.
În anul 247 este hirotonit preot, iar după moartea Episcopului Donatus este ales în anul 249 Episcop al Cartaginei. Ca episcop, s-a preocupat de disciplina în Biserică punând mare accent pe ascultare.
În anul 250 în timpul persecuţiei împăratului Deciu a crescut numărul creştinilor din Africa care au apostaziat. Pentru a curma tulburarea în Biserică, Sfântul Cirpian s-a retras într-un loc ascuns. După aproximativ 15 luni de absenţă, Sfântul Ciprian a a avut mult de luptat cu cei care au apostaziat de la creştinism şi a introdus ca regulă generală, pentru reintegrarea acestora, penitenţa. Sfântul Ciprian, cu Biserica Romei şi cu Episcopii africani, a reprimit pe apostaţi, însă treptat, după un timp de penitenţă, excepţie făcând cei bolnavi, pe moarte. O contribuţie deosebită a avut Sfântul Ciprian pe tărâm social, o dată cu izbucnirea ciumei, între anii 252-254 şi a unui nou val de persecuţii, implincâdu-se în numeroase acte de milostenie şi întrajutorare creştină.
În anul 256, izbucnind persecuţia lui Valerian, Sfântul Ciprian a fost exilat la Curubis în luna august. În anul 257 este chemat din exil de Galeriu Maximus şi după unele încercări de atragere a sa la păgânism, nereuşite, este condamnat la moarte şi executat la data de 14 septembrie 258. Executarea sa s-a făcut prin sabie în localitatea Ager Sexti, lângă Cartagina.
Sfântul Ciprian al Cartaginei este părintele eclesiologiei creştine.
+ Sf Cuv Ioan de la Prislop
Văzând diavolul că este mereu biruit prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reuşit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împuşcat cu îngăduinţa lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru.
Sfântul Ioan de la Prislop (secolele XV-XVI)
Între sfinţii români canonizaţi recent se numără şi Cuviosul Ioan din Mănăstirea Prislop (Hunedoara). Această mănăstire, aşezată într-o zonă liniştită de munte, aproape de Haţeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune pentru călugării iubitori de Hristos.
La începutul secolului XV, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază aici o mănăstire cu viaţă de obşte, numită multă vreme Mănăstirea Silvaşul, după satul cu acelaşi nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secolelor XV-XVIII mulţi călugări cu viaţă sfântă din Transilvania şi de peste Carpaţi.
Unul dintre marii sihaştri de la Prislop, care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului şi din întreaga noastră ţară, este şi Cuviosul Ioan de la Prislop, cinstit în tradiţia locală cu numele de „Sfântul Ioan de la Silvaş”. Amintirea lui se păstrează pe scurt, atât în tradiţia orală legată de Mănăstirea Prislop, cât şi într-o cronică anonimă în versuri, compusă de localnici, intitulată „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop”, scrisă în secolele XVII-XVIII.
După aceste izvoare orale şi scrise, Cuviosul Ioan era localnic din satul Silvaşul de Sus, fiu de părinţi foarte credincioşi. Renunţând la căsătorie din marea sa dragoste pentru Hristos, fericitul Ioan intră în obştea Mănăstirii Prislop (Silvaşul) pe la sfârşitul secolului XV sau începutul celui următor. Nevoindu-se aici mulţi ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri şi ascultare şi sporind mult în sfinţenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârşita linişte, pe valea pârâului Silvuţ. Aici, la un kilometru mai sus de mănăstire, în malul stâncos şi adânc al pârâului, marele sihastru şi-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se păstrează şi astăzi şi este cunoscută în partea locului cu numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Credincioşii aveau mare evlavie către el şi multă încredere în rugăciunile lui, încât îl cinsteau ca sfânt încă din viaţă şi veneau adesea la peşteră să-i spună necazurile şi să-i ceară sfatul.
În această peşteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, alteori, cu dureri în trup şi năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu duhul slavei deşarte îl ameninţau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în „casa sfântului", pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le ştie!
Văzând diavolul că este mereu biruit prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reuşit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împuşcat cu îngăduinţa lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru.
Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaşte din peşteră şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre ele, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au dus peste Carpaţi, la mănăstirea lor. Probabil au fost duse la Tismana, la Bistriţa Olteană, la Curtea de Argeş sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât de legate de credincioşii şi mănăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este numărat în ceata sfinţilor şi se roagă pentru mântuirea tuturor.
Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat la 20-21 iunie 1992 şi se prăznuieşte la 13 septembrie.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 151-152)
Sf Mc din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian și Valerian
La Tomis a avut loc judecarea și execuția Sfinților Zotic, Lucian și Helie, care în final au și fost decapitați pentru faptul că au refuzat să se lepede de credința creștină. La aceasta au fost nevoiți să asiste și cei doi sfinți exilați de Liciniu.
Sfântul Sfințit Mucenic Gordian și Sfinții Mucenici Macrovie (Macrobiu), Helie, Valerian, Zotic, Seleuc și Lucian, au pătimit prin anii 323-324, în timpul persecuției lui Liciniu.
Sfinții Macrobiu și Gordian erau doi tineri de prin părțile Asiei Mici, unul era din Paflagonia, iar celalalt din Capadocia. Amândoi slujeau la curtea împaratului Liciniu. Dar, într-o zi aflându-se că sunt creștini, au fost exilați în Scythia Minor, la Tomis.
Aici a avut loc judecarea și execuția Sfinților Zotic, Lucian și Helie, care în final au și fost decapitați pentru faptul că au refuzat să se lepede de credința creștina. La aceasta au fost nevoiți să asiste și cei doi sfinți exilați de Liciniu.
Ulterior, Macrobiu și Gordian au primit și ei mucenicia, fiind condamnați la moarte prin ardere în foc. Ultimul dintre cei prăznuiți în această zi, Sfântul Mucenic Valerian, a murit plângând pe mormintele fraților săi de credință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu