2. /4 SEPTEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
Decese
· 422 - A murit Papa Bonifaciu I.
Papa Bonifaciu I – foto: ro.wikipedia.org
A fost papă al Romei în perioada 28 decembrie 418–4 septembrie 422. L-a susținut pe Sfântul Augustin în lupta cu pelagianismul, iar acesta din urmă i-a dedicat o parte din lucrări. Papa Bonifaciu I l-a convins pe Împăratul Teodosiu al II-lea să returneze Illyricul Sfântului Scaun, apărându-și astfel drepturile asupra acestei provincii, pe care Împăratul Teodosiu al II-lea o atașase în 421 Constantinopolului — „Noua Romă”.
· 1063: A murit Tughril, fondatorul Marelui Imperiu Selgiuc, și primul sultan al imperiului său din 1037 pana in 1063. Tughril (n.990) a unit războinicii turci din stepele eurasiatice într-o confederație de triburi, care considerau că se trag dintr-un singur strămoș numit Selgiuc, conducându-i în campania inițială de cucerire a estului Iranului. El va fonda mai târziu, Sultanatul Selgiuc după cucerirea Persiei și dupa cucerirea capitalei abbaside, Bagdad, de la dinastia Buyidă în in 1055.
* 1727: Christiane Eberhardine de Brandenburg-Bayreuth (19 decembrie 1671 – 4 septembrie1727) a fost electoare de Saxonia din 1694 până la decesul ei îm 1727 și regină a Uniunii polono-lituaniană din 1697 până în 1727 ca soție a lui August al II-lea al Poloniei.Niciodată în cei 30 de ani de domnie ca regină nu a pus piciorul în Polonia, a trăit în Saxonia într-un exil autoimpus. Născută contesă germană, a fost numită Sachsens Betsäule de supușii ei protestanți pentru refuzul ei de a se converti la catolicism și pentru loialitatea față de credința protestantă. În ciuda ei și a soacrei ei, Anna Sofia a Danemarcei, atât soțul ei cât și fiul ei au devenit catolici.
A fost străbunica regilor Ludovic al XVI-lea al Franței, Ludovic al XVIII-lea al Franței, Carol al X-lea al Franței și Carol al IV-lea al Spaniei.
A fost primul copil al Margrafului Christian Ernst de Brandenburg-Bayreuth și a celei de-a doua soții, Sophie Louise, fiica lui Eberhard al III-lea, Duce de Württemberg. A fost numită după tatăl ei, Christian, și după bunicul matern, Eberhard. A avut cinci frați mai mici dintre care doar doi au supraviețuit copilăriei. A rămas apropiată de rudele sale din Bayreuth și a continuat să-i viziteze după căsătorie.
La 20 ianuarie 1693 s-a căsătorit cu Frederic Augustus, Duce de Saxonia, fratele mai mic al Electorului Johann Georg al IV-lea al Saxoniei. Mariajul a avut fost unul pur politic și profund nefericit. Augustus o considera plictisitoare în timp ce ea a fost șocată și îndurerată de infidelitatea lui constantă.[1]
Trei ani mai târziu, la 17 octombrie 1696, s-a născut la Dresda fiul lor, Frederic Augustus. A fost singura sarcină de-a lungul a 34 de ani de căsătorie. Copilul a fost crescut de bunica paternă, Ana Sofia a Danemarcei. Pentru că mama lui se ănțelegea bine cu soacra ei, l-a putut vizita frecvent.
Soțul Christianei Eberhardine s-a convertit la catolicism pentru a putea deveni rege al Poloniei însă ea a rămas credincioasă credinței protestante și nu a fost prezentă la ceremonia de încoronare a soțului ei (ea nu a fost niciodată încoronată ca regină a Poloniei).
Christiane Eberhardine a devenit electoare când Augustus și-a succedat fratele ca elector în 1694. La carnavalul sărbătorit cu acestă ocazie, când membrii curții au mers prin Dresda îmbrăcați ca zei și zeițe, amanta soțului ei, Maria Aurora von Königsmarck, a participat la procesiune conducând trăsura lui Apollo îmbrăcată ca zeița Aurora, în timp ce ea a participat cu un rol minor ca fiind una dintre fecioarele vestale escortând pe zeița Vesta.[1] În 1696, Christiane Eberhardine a dat naștere singurului ei copil, moștenitorul tronului, după singura sarcină pe parcursul întregii sale căsătoriei.[1]
În 1697 Augustus a devenit rege al Poloniei. Se pare că a nu a discutat cu ea nici despre candidatura sa nici despre convertire. Convertirea a provocat un scandal în Saxonia,[1] și a fost obligat să garanteze libertatea religioasă a Saxoniei. Potrivit obiceiului din acele timpuri, Christiane Eberhardine, acum regină, era de așteptat să-l urmeze în Polonia, să devină persoana feminină cea mai importantă de la curte și să fie încoronată ca regină împreună cu el. Din vara anului 1697 până la 15 septembrie 1697, Augustus a încercat să negocieze cu ea să vină. Totuși, Christiane Eberhardine a refuzat să participe la încoronare și să pună piciorul în Polonia în ciuda faptului că tatăl ei s-a aliat cu soțul ei încercând s-o convingă.[1] Potrivit convenției pe care Augustus a semnat-o după alegerea sa, el era obligat s-o convingă să se convertească, lucru pe care ea l-a refuzat.[1]
În martie 1698, Augustus a invitat-o să vină la Danzig, unde era o mare minoritate protestantă și unde o aștepta tatăl ei să se întâlnească. El i-a promis libertatea de a rămâne protestantă, de a-și aduce cu ea un cleric protestant atâta timp cât nu apărea public îmbrăcat ca un protestant și cât ea nu vizita biserici protestante în public.[1] Augustus i-a garantat de asemenea, că fiul lor va fi încredințat mamei sale protestante, Ana Sofie. Christiane Eberhardine nu a fost de acord cu termenii și a refuzat să-și urmeze tatăl la Danzig și de acolo la Varșovia.[1] [2]
În aprilie 1698, soțul și tatăl ei au semnat un document la Varșovia promițând libertate de religie pentru ea la Danzig și Thorn, deși nu public. Tatăl ei s-a dus cu documentul la Dresa și a încercat să o convingă să se ducă în Polonia. În ciuda încercărilor și cererilor repetate ale soțului și tatălui ei, Christiane Eberhardine a refuzat să plece în Polonia.
În timpul domniei sale, Augustus a călătorit între Polonia și Saxonia și în timpul vizitelor sale în Saxonia, Christiane Eberhardine apărea lângă el la îndatoririle oficiale. Totuși, au existat perioade când ei nu s-au întâlnit timp de mai mulți ani la rând, cum ar fi peroadele 1700-1703 și 1714-1717. Augustus a vizitat-o la Pretzsch de fiecare dată când el a călătorit la Dresda.
Regina Christiane Eberhardine a trăit separat de soțul ei având propria ei curte la castelul Hartenfels din Torgau unde își petrecea iernile și la castelul Pretzsch verile. Această ultimă reședință era apropiată de cea a soacrei sale, care deținea custodia fiului ei și pe care ea îl vizita adesea. Ea și-a vizitat regulat rudele din Bayreuth. A continuat să participe la viața de la curtea din Dresda ori de câte ori era necesară prezența ei.
| Christiane Eberhardine de Brandenburg-Bayreuth | |||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||
* 1742: Sophia Albertine, Contesă de Erbach-Erbach (30 iulie 1683 – 4 septembrie 1742) a fost contesă de Erbach-Erbach prin naștere și Ducesă de Saxa-Hildburghausen prin căsătorie. Din 1724 până în 1728 a fost regentă în timpul minoratului fiului ei, Ernest Frederic.
Sophia Albertine a fost fiica cea mică a contelui Georg Ludwig I de Erbach-Erbach (1643–1693) și a soției acestuia, contesa Amalia Katharina de Waldeck-Eisenberg (1640–1697).
La Erbach, la 4 februarie 1704, Sophia Albertine s-a căsătorit cu Prințul Ernest Frederick, fiul cel mare al Ducelui Ernest de Saxa-Hildburghausen. Cuplul a avut 14 copii:
- Ernst Ludwig Hollandinus (n. 24 noiembrie 1704, Hildburghausen – d. 26 noiembrie 1704, Hildburghausen)
- Sophie Amalie Elisabeth (n. 5 octombrie 1705, Hildburghausen – d. 28 februarie 1708, Hildburghausen)
- Ernst Ludwig (n. 6 februarie 1707, Hildburghausen – d. 17 aprilie 1707, Hildburghausen)
- Ernest Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen (n. 17 decembrie 1707, Hildburghausen – d. 13 august 1745, Hildburghausen)
- Frederick August (n. 8 mai 1709, Hildburghausen – d. 1710, Hildburghausen)
- Ludwig Frederick (n. 11 septembrie 1710, Hildburghausen – d. 10 iunie 1759, Nimwegen); s-a căsătorit la 4 mai 1749 cu Christine Luise von Holstein-Plön. Nu au avut copii.
- fiu (n./d. 2 august 1711, Hildburghausen)
- fiu (n./d. 24 august 1712, Hildburghausen)
- Elisabeth Albertine (n. 3 august 1713, Hildburghausen – d. 29 iunie 1761, Neustrelitz); s-a căsătorit 5 mai 1735 cu Karl Ludwig Frederic de Mecklenburg-Strelitz.
- Emanuel Frederick Karl (b. Hildburghausen, 26 March 1715 – d. 29 June 1718, Hildburghausen)
- Elisabeth Sophie (n. 13 September 1717, Hildburghausen – d. 14 October 1717, Hildburghausen)
- fiu (n./d. 17 martie 1719, Hildburghausen)
- Georg Frederick Wilhelm (n. 15 iulie 1720, Hildburghausen – d. 10 April 1721, Hildburghausen)
- fiu (n./d. 15 decembrie 1721, Hildburghausen)
Sophia Albertine a fost responsabilă pentru educația copiilor lor, soțul ei fiind devotat vieții de militar în afara țării.
După decesul soțului ei, în 1724, Sophia Albertine a acționat ca regentă pentru fiul ei minor, Ernest Frederic al II-lea. A reușit să reducă datoria națională prin economii și reducerea bugetului. A restrâns foarte mult Curtea iar costisitoarea Gardă a fost dizolvată. Ea a redus numărul de taxe de la 16 până la 8. Într-o încercare de a obține bani, ea a vândut valoroasa bibliotecă ducală.
Soțul ei a vândut districtul Schalkau Ducatului de Saxa-Meiningen în 1723, în scopul de a strânge bani. Ea a considerat această vânzare ca fiind ilegală. Influențată de prințul Joseph de Saxa-Hildburghausen, care era în Hildeburghausen la acea vreme, Sophia Albertina a declarat război Saxa-Meiningen și a ocupat militar Schalkau la 11 iulie anul 1724.
După ce fiul ei a preluat guvernarea în 1728, ea s-a retras la Wittum, unde a murit la 4 septembrie 1742, la 59 de ani.
| Sophia Albertine, Contesă de Erbach-Erbach | |||||||
 Sophia Albertine de Erbach-Erbach, Ducesă de Saxa-Hildburghausen
| |||||||
* 1892: János Török (n. 27 decembrie 1843, Vinga, – d. 4 septembrie 1892, Tatranská Kotlina, Slovacia) a fost un avocat, primar al Timișoarei și comandant al poliției din Budapesta.
János Török s-a născut ca fiu al lui János și al Máriei (n. Thodorovits).[3] Gimnaziul și liceul l-a urmat la Liceul Piarist din Timișoara, unde în 1862 și-a luat bacalaureatul. Apoi a studiat dreptul la Bratislava și la Budapesta. Stagiatura de notar și-o face între 1866–1869 la Vinga, din 1867 în biroul notarial al lui Nándor Riegler. În 1869 a venit la Timișoara, la biroul primarului Carol Küttel. În perioada primarului Franz Steiner (1872–1876) a fost notar-șef al Timișoarei.[2]
În urma a câțiva ani de secetă situația economică din Timișoara s-a deteriorat, iar în 1876primarul Steiner a demisionat. În locul lui a fost ales primar Török János.[1][2]
În calitate de primar a achiziționat în interesul orașului o serie de proprietăți. Una a fost vechea primărie sârbească, în care funcționa și teatrul, iar în locul ei s-a construit Școala Superioară Regală de Stat. După ce în 1880 noua clădire a teatrului arsese, a cumpărat-o, inclusiv hotelul din clădire, și a organizat o societate pe acțiuni care să-l sprijine, ceea ce a permis reluarea activității teatrului (în limba maghiară) în numai doi ani. De asemenea, a organizat o cantină publică, și un fond de pensii. A continuat pavarea străzilor și a lărgit porțile de acces, care, din considerente militare, erau foarte mici și stânjeneau circulația. A ajutat sinistrații din Seghedin după inundațiile catastrofale din 1872.[2]
În timpul său a fost finalizată construcția unui orfelinat,[2] care ulterior va fi cunoscut ca „Orfelinatul Gisela”. Acesta a fost construit în Fabric, pe locul unde acum este Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie a Universității de Vest.[4] Construcția a început în 1872 și finalizată în 1878, dar și-a deschis porțile încă din 1877.
Cea mai mare realizare a sa a fost introducerea iluminatului public electric, făcând din Timișoara la 12 noiembrie 1884 primul oraș din Europa care avea străzile iluminate electric. În 1882 a renunțat să prelungească contractul unei firme de iluminare a străzilor cu gaz de iluminat și a preferat oferta firmei Anglo-Austrian Bruch Electrical Company Ltd. S-au instalat 731 de lămpi, rețeaua stradală având o lungime de 59 km.
În 1885 a fost numit comandant al poliției din Budapesta și însărcinat cu elaborarea unei legislații care să reformeze poliția din Ungaria. A organizat servicii noi, ca secția de detectivi, evidența criminalității și serviciul de presă. În urma rezultatelor obținute a fost numit în 1886consilier ministerial.[2][6]
În 1892 a mai făcut o vizită în Timișoara, dar în toamna acelui an a decedat la vila sa de vacanță de la Tatranská Kotlina, în urma unei crize cardiace. Prin grija consiliului municipal, trupul său a fost adus în Timișoara și îngropat în cimitirul din Calea Lipovei, unde se odihnește și astăzi.[2][3]
La 3 august 2009 a fost dezvelit pe Aleea Personalităților din Timișoara un bust al său, realizat de Szakáts Béla (hu)
| Török János | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
* 1907 - A încetat din viaţă compozitorul si pianistul norvegian Edvard Grieg ; (n. 15 iunie 1843).
Edvard Hagerup Grieg - foto: ro.wikipedia.org
Edvard Hagerup Grieg (n. 15 iunie 1843, Bergen – d. 4 septembrie 1907, Bergen) a fost un compozitor și pianist norvegian. Edvard Grieg este cel mai de seamă muzician din școala națională norvegiană și unul din reprezentanții de frunte ai muzicii romantice europene. Muzica lui a fost influențată de romanticii germani, ca de pildă Schumann, și de asemenea de muzica populară a poporului său, uneori și de cea a popoarelor scandinave vecine. Grieg a activat și ca pianist de concert până la sfârșitul vieții sale.
* 1931: Arhiducele Leopold Salvator, Prinț de Toscana (15 octombrie 1863 – 4 septembrie1931), a fost fiul Arhiducelui Karl Salvator de Austria și al Prințesei Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii.A fost membru al Casei de Habsburg-Lorena și a deținut titlul de Arhiduce de Austria.
La 24 octombrie 1889 Leopold Salvator s-a căsătorit cu Infanta Blanca a Spaniei (1868-1949), fiica cea mare a lui Carlos, Duce de Madrid.
Împreună au avut 10 copii:
- Arhiducesa Maria de los Dolores de Austria (1891-1974)
- Arhiducesa Maria Immaculata de Austria (1892-1971)
- Arhiducesa Margareta de Austria(1894-1986)
- Arhiducele Rainier de Austria (1895-1930)
- Arhiducele Leopold Maria de Austria (1897-1958)
- Arhiducesa Maria Antonia de Austria (1899-1977)
- Arhiducele Anton de Austria (1901-1987) care s-a căsătorit cu Ileana a României
- Arhiducesa Assumpta Alice de Austria (1902-1993)
- Arhiducele Franz Josef de Austria(1905-1975)
- Arhiducele Karl Pius de Austria (1909-1953)
· 1959: A încetat din viaţă profesorul Iuliu Haţieganu, personalitate a medicinii româneşti, membru al Academiei Române. (n. aprilie 1885).
· 1963 - A murit Robert Schuman, om politic francez (n. 1886)
Robert Schuman – foto: ro.wikipedia.org
Jean-Baptiste Nicolas Robert Schuman (* 29 iunie 1886 Luxemburg – † 4 septembrie 1963, Scy-Chazelles, Moselle, Franța) a fost un om de stat francez. Este considerat drept unul din părinții fondatori ai Uniunii Europene. În mai multe rânduri ministru, inclusiv ministru al Afacerilor Externe, apoi, în două rânduri, președinte al Consiliului de Miniștri al Franței, Robert Schuman a exercitat și funcția de președinte al Parlamentului European, între 1958 și 1960.
· 1965: A încetat din viaţă Albert Schweitzer, medic, muzicolog şi teolog protestant, care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1952 (n. 14 ianuarie 1875).
· 1968: Victor Iliu (n. 24 noiembrie 1912, Sibiu - d. 4 septembrie 1968, Roma, Italia), regizorul clasicei ecranizări Moara cu noroc, una dintre primele pelicule românești nominalizate la marele premiu Palme d’Or din cadrul Festivalului de Film de la Cannes, ediția din anul 1957, a fost mai întâi critic și teoretician de film.
Victor Iliu s-a născut la 24 noiembrie 1912, în Sibiu, România (atunci Hermannstadt, Austro-Ungaria ) și a absolvit Academia Comercială din București. Începând cu anul 1936 s-a remarcat prin publicistica despre film. Din 1941 a lucrat ca asistent operator și asistent de regie, iar între anii 1944 și 1948 a ocupat funcțiile de consilier tehnic, redactor și regizor al jurnalului de actualități, în cadrul Oficiului Național al Cinematografiei. Între 1946-1947 a urmat un stagiu de specializare la Moscova, cu marele regizor și teoretician de film Serghei Eisenstein[1]
Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, regizorului Victor Iliu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”
A regizat filmele:
- Anul 1848 (1948)
- Scrisoarea lui Ion Marin către Scînteia (1949)
- În sat la noi (1951)
- Mitrea Cocor (1952)
- O scrisoare pierdută (1953)
- La moara cu noroc (1955)
- Comoara din Vadul Vechi (1964)
.svg){kind=small}
· 1978 - A murit Stefan Odobleja, medic, unul dintre fondatorii ciberneticii si creator al unei ramuri a acestei stiinte, psihocibernetica (n.14.10.1902).
* 1989: Georges Joseph Christian Simenon (n. 13 februarie 1903; d. 4 septembrie 1989) a fost un scriitor belgian prolific, care a publicat o sută nouăzeci și două de romane, o sută cincizeci și opt de povestiri și numeroase articole și rapoarte. El este cunoscut pentru crearea comisarului Maigret, personajul principal al romanelor și povestirilor sale polițiste.
Georges Simenon s-a născut pe strada Leopold nr. 26, în prezent nr. 24, din Liège, fiind fiul lui Désiré Simenon și al soției acestuia, Henriette. Désiré era contabilul unei companii de asigurări și se căsătorise cu Henriette în luna aprilie a anului 1902. Deși s-a născut pe 13 februarie, din motive de superstiție, nașterea scriitorului a fost înregistrată pe 12. Acest fapt este amintit în romanul Pedigree.
Familia Simenon își are originile în vechea regiune Limbourg din estul Belgiei, familia mamei lui Simenon fiind, de asemenea, din această provincie, dar din partea sa olandeză. Printre persoanele din trecutul familiei se numără Gabriel Brühl, un jefuitor din Limbourg-ul anilor 1720-1743, care a sfârșit prin spânzurătoare. Din această cauză Simenon folosește numele de Brühl destul de des în romanele sale.
În aprilie 1905, la doi ani după nașterea lui Simenon, familia s-a mutat în vecinătatea orașului Outremeuse, pe rue Pasteur nr. 3 (acum strada Georges Simenon, nr. 25). În septembrie 1906 s-a născut al doilea copil al familiei Simenon, care a devenit fiul preferat al Henriettei, fapt ce l-a influențat negativ pe micul Georges. Mai târziu, în februarie 1911, familia s-a mutat din nou, de această dată pe rue de la Loi, tot în Otremeuse. În această nouă și mai spațioasă casă, familia a decis să primească chiriași. Printre cei care de-a lungul timpului s-au perindat prin casa Simenon se aflau ucenici și studenți de diferite naționalități ce i-au înfățișat micului Georges o parte din diversitatea lumii. Acest lucru a influențat romanele sale, în special Pedigree și Le Locataire.
La vârsta de 3 ani, Simenon a învățat să citească la grădinița Saint-Julienne. Apoi, între 1908 și 1914, a urmat Institutul Saint-André. În septembrie 1914, la puțin timp după izbucnirea Primului Război Mondial, și-a început studiile la Colegiul Saint-Louis, un liceu iezuit.
În februarie 1917, familia Simenon s-a mutat într-o fostă clădire a poștei din vecinătatea orașului Amercoeur, pentru ca în iunie 1919 să revină în Otremeuse, de data aceasta pe rue l'Enseignement.
Folosind boala de inimă a tatălui său ca pretext, Simenon a decis să-și încheie studiile în iunie 1918, nemaisusținând examenele de sfârșit de an ale Colegiului Saint-Louis. Ulterior a obținut câteva slujbe minore și de ocazie.
În ianuarie 1919, la 16 ani, Georges Simenon își găsește o slujbă la Gazette de Liège, un ziar condus de Joseph Demarteau. Deși rolul său de redactor la acest ziar consta în editarea câtorva articole fără prea multă importanță, acest loc de muncă i-a conferit posibilitatea de a explora o varietate de teme ca: politica, comerțul sau, mai important, criminalitatea orașului, studiind oarecum tehnicile polițienești ale criminologului Edmond Locard. Perioada petrecută de Simenon la Gazette l-a acomodat pe acesta cu arta scrisului constant și spontan. În această perioadă Georges Simenon a redactat mai mult de 150 de articole sub numele de G. Sim.
Primul roman al lui Simenon , Au Pont des Arches a fost scris în iunie 1919 și publicat în 1921 sub pseudonimul G. Sim. De asemenea, între noiembrie 1919 și decembrie 1922 au văzut lumina tiparului mai mult de 800 de piese umoristice ale tânărului scriitor.
Timpul liber și-l petrecea în această perioadă frecventând diverse localuri de noapte. Oamenii cu care obișnuia să se întâlnească variau de la anarhiști sau artiști până la viitori criminali (trei), care în cele din urmă au apărut în romanul Les trois crimes de mes amis. Afară de aceste interacțiuni amalgamate, scriitorul s-a apropiat de un grup de cântăreți cunoscut ca La Caque. Chiar dacă nu s-a implicat în munca lor, el a cunoscut-o prin aceștia pe viitoarea sa soție, Régine Renchon.
Désiré Simenon a murit în 1922, iar acest eveniment a constituit o ocazie pentru ca fiul său să se mute la Paris, împreună cu Régine Renchon (de aici înainte purtând numele de Tigy), locuind în arondismentul 17, nu departe de Boulevard des Batignolles. În scurt timp s-a familiarizat cu metropola, cu bistrourile sale, cu hotelurile de mâna a doua, cu barurile, și cu restaurantele. Mai important, însă, este faptul că a cunoscut clasa muncitoare pariziană. Scriind sub diferite pseudonime, creativitatea a început să-i aducă dividende.
Georges și Tigy s-au întors pentru puțin timp la Liège în martie 1923 ca să se căsătorească. În ciuda educației catolice primite, Simenon nu era un credincios. Tigy venea dintr-o familie cu totul nereligioasă. Totuși, mama lui Simenon a insistat să se facă și o cununie religioasă, forțând-o astfel pe Tigy să se catolicească. De asemenea, viitorii copii ai cuplului vor fi botezați după tradiția catolică. Mariajul cu Tigy nu i-a interzis lui Georges să aibă relații extraconjugale cu numeroase femei, poate cea mai faimoasă dintre ele fiind Josephine Baker.
O însărcinare l-a trimis pe Simenon într-o lungă excursie pe mare, acesta prinzând gustul marinăritului. În 1929 el și-a procurat o ambarcațiune pe care a denumit-o Ostrogoth. Simenon, Tigy, bucătarul lor, menajera Henriette Liberge și câinele Olaf și-au petrecut timpul la bordul acestei nave, călătorind prin sistemul de canale al Franței. Henriette, cunoscută ca Boule a ajuns amanta lui Simenon în următoarele decenii și a rămas apropiată familiei, făcând aproape parte din aceasta.
În 1930, cel mai faimos personaj creat de Simenon, comisarul Maigret, și-a făcut pentru prima oară apariția într-o povestire din Detective, scrisă la cererea lui Joseph Kessel.
Anul 1932 este cel în care scriitorul călătorește intens, alcătuind rapoarte în Africa, Europa de Est, Turcia și Uniunea Sovietică. O călătorie în jurul lumii a urmat în anii 1934-1935.
Între 1932 și 1936, Simenon, Tigy și Boule au locuit în La Richardière, un conac din Marsilly, departamentul Charente-Maritime, construcție datând din secolul XVI. Această locuință este evocată în romanul Le Testament Donadieu. La începutul anului 1938 Simenon închiriază vila Agnès din La Rochelle, iar mai apoi cumpără o fermă în Nieul-sur-Mer (tot în departamentul Charente-Maritime), unde singurul său copil cu Tigy, Marc, se naște în 1939.
În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial Simenon a locuit în Vendée. Orientarea politică a scriitorului în această perioadă este o adevărată controversă. Unii mărturisesc că l-au considerat colaborator cu germanii, pe de altă parte însă, alții dintre cei ce l-au cunoscut afirmă că era un om apolitic, poate doar oportunist, dar nu colaborator. Această confuzie este accentuată de unele evenimente petrecute în timpul războiului. Cel mai relevant este faptul că a fost denunțat de niște fermieri locali ca fiind în legături cu naziștii. În același timp însă, Gestapo l-a suspectat de a fi evreu din cauza asemănării numelui "Simenon" cu "Simon". În orice caz, la sfârșitul războiului, Simenon a fost pus sub investigație pentru că negociase drepturile de adaptare a cărților sale cu niște studiouri germane. În 1950 a primit sentința de a nu avea voie să publice vreo lucrare nouă timp de cinci ani. Această decizie însă, a fost ținută secret și nu a avut prea mare efect.
Activitatea literară a lui Simenon din timpul războiului nu este de neglijat, în această perioadă apărând o serie de lucrări importante ale scriitorului, printre care Le Testament Donadieu, Le Voyageur de la Toussaint sau Le Cercle des Mahé. De asemenea, el ține corespondențe importante, de reținut fiind cea cu André Gide.
Tot la începutul anilor '40, Simenon a fost speriat de un doctor care l-a fals-diagnosticat cu o serioasă boală de inimă(o reminiscență de la tatăl său), dându-i doar câteva luni de trăit. În același timp, Tigy ia în final cunoștință de relația soțului său cu Boule. Cei doi rămân căsătoriți doar cu numele până în 1949 și, în ciuda protestelor lui Tigy, Boule rămâne în familie.
Cu toate ambiguitățile din timpul războiului, orașul La Rochelle a numit în cele din urmă o stradă după numele scriitorului în 1989. Simenon era însă prea bolnav atunci pentru a lua parte la ceremonie. Oricum, în 2003, fiul său Johnny a participat la un alt eveniment ținut în onoarea tatălui său.
Simenon a scăpat de interogatoriul din Franța, iar în 1945 a plecat, împreună cu Tigy și Marc, în America de Nord. A petrecut câteva luni în Quebec, Canada, la nord de Montreal, în Domaine L'Esterel (Ste-Marguerite du Lac Masson). În această perioadă a scris trei romane (unul dintre acestea fiind Trei dormitoare în Manhattan). Boule nu a putut fi împreună cu familia din cauza vizei.
În anii petrecuți în Statele Unite, Simenon a vizitat regulat New York-ul. Împreună cu familia a făcut multe călătorii cu mașina, plimbându-se din Maine în Florida, iar mai apoi spre vest, ajungând până în California. A locuit pentru scurt timp pe Insula Anna Maria, de lângă Bradenton, Florida, înainte de a închiria o casă în Nogales, Arizona, unde Boule a reușit să revină, întârziat, în compania sa. Romanul The Bottom of the Bottle este influențat de șederea scriitorului în Nogales.
Deși fermecat de deșert, Simenon decide să părăsească Arizona, și după o scurtă ședere în California, s-a stabilit într-o casă mare, Shadow Rock Farm, în Lakeville, Connecticut. Acest oraș reprezintă fundalul romanului La Mort de Belle din 1952.
În timp ce în Statele Unite Simenon, fiul său Marc și Boule au învățat cu destulă ușurință limba engleză, Tigy avea mari probleme din acest punct de vedere și tânjea la întoarcerea în Europa.
Între timp, Simenon o cunoscuse pe Denyse Ouimet, o femeie cu șaptesprezece ani mai tânără decât el. Denyse, originară din Montreal, l-a întâlnit pe Simenon la New York în 1945 (urma să-i fie secretară) și au început o relație de multe ori tumultuoasă și nefericită. După soluționarea a numeroase dificultăți legale, Simenon și Tigy au divorțat în 1949. Scriitorul s-a căsătorit apoi cu Denyse la Reno, Nevada în 1950 cu care a avut în cele din urmă trei copii: Johnny (născut în 1949), Marie-Jo (născută în 1953) și Pierre (născut în 1959). Conform acordului de divorț, Tigy a continuat să stea aproape de Simenon și de Marc, înțelegere care a continuat până când s-au întors cu toții în Europa în 1955.
În 1952 Simenon a făcut o vizită în Belgia, unde a fost făcut membru al Académie Royale de Belgique. Deși nu a mai domiciliat în Belgia după 1922, a rămas cetățean belgian pentru tot restul vieții.
_without_hat_by_Erling_Mandelmann.jpg)
Simenon s-a întors împreună cu familia în Europa în 1955, mai întâi locuind în Franța(mai ales pe Coasta de Azur), apoi stabilindu-se în Elveția. După ce a locuit într-o casă închiriată din Echandens, el a cumpărat o proprietate în Epalinges, la nord de Lausanne, unde a construit o casă enormă.
Simenon și Denyse Ouimet s-au separat definitiv în 1964. Teresa, care fusese angajată ca menajeră în 1961, era încă de atunci într-o relație cu scriitorul și i-a rămas alături pentru tot restul vieții.
Fiica lui Simenon Marie-Jo s-a sinucis la Paris în 1978, la vârsta de 25 de ani, un eveniment care a întristat ultimii ani de viață ai scriitorului.
Filmul-documentar 'The Mirror of Maigret' (Maigret în oglindă), regizat și produs de John Goldschmidta fost filmat la vila lui Simenon din Lausanne și este un profil al omului, bazat pe dialogul confesional cu un psiholog specializat în criminalitate. Filmul a fost realizat pentru "ATV" și difuzat în Marea Britanie pe "ITV Network" în 1981.
Simenon a suferit o intervenție chirurgicală pentru o tumoră pe creier în 1984 și a avut o recuperare bună. În anii ulteriori sănătatea sa s-a înrăutățit. A dat ultimul interviu televizat în decembrie 1988.
Georges Simenon a murit în somn din cauze naturale în noaptea de 3 septembrie sau dimineața de 4 septembrie 1989 la Lausanne.
Simenon este unul dintre cei mai prolifici scriitori ai secolului douăzeci, capabil de a scrie câte 60-80 de pagini pe zi. Opera sa cuprinde aproape 200 de romane, peste 150 de nuvele, câteva lucrări autobiografice și numeroase articole scrise sub mai mult de două duzini de pseudonime. În total, cam 550 de milioane de copii ale lucrărilor sale au fost tipărite.
El este cunoscut în principal pentru cele 75 de romane și 28 de povestiri avându-l ca protagonist pe comisarul Maigret. Primul roman din această serie, Pietr-le-Letton (Pietr letonul), a apărut în 1931; ultimul, Maigret et M. Charles (Maigret și domnul Charles), a fost publicat în 1972. Romanele din seria Maigret au fost traduse în toate limbile importante ale lumii, iar câteva dintre acestea au fost adaptate pentru film sau radio. Două serii de televiziune (1960-63 și 1992-93) au fost realizate în Marea Britanie și o serie în Franța (1991-2005) cu actorul Bruno Cremer.
Apogeul talentului creativ al lui Georges Simenon a fost atins în perioada în care scriitorul a locuit în Statele Unite, iar câteva dintre romanele scrise atunci sunt inspirate din contextul respectiv: Trois chambres à Manhattan (Trei dormitoare în Manhattan) (1946), Maigret à New York (Maigret la New York) (1947), Maigret se fâche (Maigret se înfurie) (1947).
Simenon a scris de asemenea foarte multe "romane psihologice", ca de exemplu The Strangers in the House (1940), La neige était sale(1948) sau Le fils (1957). Opera sa mai cuprinde de asemenea și câteva romane autobiografice, printre care Je me souviens (1945), Pedigree (1948) sau Mémoires intimes (1981).
În 1966 Simenon a primit cea mai mare distincție a MWA, Grand Master Award.
În 2003 colecția La Pléiade (sursă de inspirație pentru Library of America) a inclus 21 dintre romanele lui Simenon în două volume. Criteriile de selecție ale romanelor și notele adiționale îi au ca autori pe specialiștii în opera lui Simenon Jacques Dubois, președintele "Centrului de studii asupra operei literare a lui Georges Simenon" de la Université de Liège și pe asistentul său, Benoît Denis.
În 2005 scriitorul a fost nominalizat pentru titlul de De Grootste Belg / Le plus grand Belge ("Cel mai Mare Belgian") în două emisiuni TV separate. În versiunea flamandă a terminat pe locul 77, iar în cea valonă pe locul 10.
În România, editura Polirom, Iași a început din 2004 să editeze integral seria de romane și povestiri polițiste avându-l ca protagonist pe comisarul Maigret, într-o colecție numită Seria Maigret.
| Georges Simenon | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
_by_Erling_Mandelmann.jpg)
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
· 1990 - A murit actrita americana Irene Dunne (n.20.12.1898).
· 1992: Dan Deșliu (n. Dan Beșleagă,[1] 31 august 1927, București - d. 4 septembrie 1992, Neptun) a fost un politician comunist, actor și poet român adept al proletcultismului. Dan Deșliu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1952 - 1957, ales în regiunea Pitești, circumscripția electorală Micești
A studiat la Liceul „Matei Basarab” din București, la Liceul de Aeronautică din Mediaș, la Liceul Industrial și de Construcții din București și la Conservatorul de Arte Dramatice din București.
A lucrat ca actor la Petroșani și București (1946-1948).
A debutat în 1945, în revista „Lumea”, a lui George Călinescu. Publică primul său volum în 1949, „Goarnele inimii”, în perioada de instaurare a comunismului în Republica Populară Română. Cu acest volum și cu odele publicate în presă, a devenit unul dintre cei mai reprezentativi poeți ai realismului socialist (denumit proletcultism) și poate cel mai de succes poet al vremii. Este autorul baladelor „Lazăr de la Rusca” (1949) și „Minerii din Maramureș”, ce proslăveau „martirii comuniști și munca eroică a clasei muncitoare”.[3]
Ulterior, poezia sa a evoluat spre neomodernism. În anii ’80, atitudinea lui s-a radicalizat, ajungând în ultimii doi ani dizident pe față al regimului comunist, strecurând texte împotriva lui Ceaușescu spre Radio Europa Liberă[4][5]. L-a acuzat pe Nicolae Ceaușescucă se comportă de parcă ar fi „proprietarul României”.[6]
Și-a dat demisia din PCR în 1980, după ce fusese membru din 1945.[7]
În decembrie 1989 a devenit membru al Consiliul Frontului Salvării Naționale.
A murit înecat, în timp ce înota în mare în stațiunea Neptun.[8]
A avut un fiu, Manole Deșliu
A scris, printre altele:
- Goarnele inimii, 1949
- Cântec pentru Legea cea Mare, 1949
- Lazăr de la Rusca, 1949 [3]
- Poezii. Cântec pentru slava lui Gheorghi Dimitrov, 1949
- Numele vieții (poeme), 1950
- Minerii din Maramureș (poem), 1951
- Versuri alese, 1953
- Cuvânt despre sergentul Belate Alexandru, 1956
- Cântec de ruină (poem), 1957
- Ceva mai greu (versuri), 1958
- Poeme, 1961
- Cercuri de copac (versuri), 1962
- Poezii, București. 1962
- Minunile de fiecare zi. versuri, București, 1964
- În poartă, Voinescu!, 1968
- Drumul spre Dikson, 1969
- Luminile arenei, 1969
- Regele X, 1969
- Din țara lui Nu-mă-uita, 1970
- În bătălia pierdută (versuri) (1942-1969), 1971
- Visul și veghea, 1972
- Sângele-voinicului, 1973
- Cetatea de pe aer, 1974
- Premiera se amână. București, 1977
- Un haiduc pe bicicleta sau Contra timp și spațiu cu Marin Niculescu, 1978
- Visul și veghea, 1980
- Pavăza putredă (versuri), 1981
- Roman imaginar (versuri), 1991
- Un glonț pierdut (versuri), 1991
| Dan Deșliu | |||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||
* 1997: Hans Jürgen Eysenck (n. 4 martie 1916 - d. 4 septembrie 1997) a fost un psihologenglez, de origine germană, care si-a urmat cariera de profesionist în Marea Britanie. A fost născut la Berlin și a murit în Londra, la vârsta de 81 de ani, din cauza unei tumori pe creier. Orientarea lui religioasă a fost ateismul.
| Hans Eysenck | |||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||
· 2003 - A decedat Lola Bobescu, violonistă și profesoară română, stabilită în Belgia (n. 1920).
Lola Bobescu (Lola Violeta Ana-Maria Bobescu) (* 9 august 1919, Craiova – †4 septembrie 2003, Spa/ Belgia) a fost o violonistă și profesoară de vioară originară din România. Solistă-concertistă timp de peste 60 de ani, Lola Bobescu s-a situat printre violoniștii români cu cea mai solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat și a condus formațiile Solistes de Bruxelles- actuala L’Orchestre de Wallonie din Liège și Cvartetul de coarde L’Arte del Suono din Bruxelles (1990).
Paralel cu activitatea solistică, Lola Bobescu a desfășurat o fructuoasă activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) și la Conservatorul regal din Bruxelles. A făcut parte din juriul concursurilor internaționale de vioară “Reine Elisabeth de Belgique” (1971 și 1993).
Lola Bobesu a colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, precum Filarmonicile din Berlin și Londra, orchestrele franceze Colonne, Pasdeloup și Lamoureux, orchestra Concertgebouw din Amsterdam, La Suisse Romande din Geneva, orchestra Accademia Santa Cecilia din Roma ș.a. A concertat și în recitaluri de muzică de cameră, fiind adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty.
· 2006 - A murit Steve Irwin, personalitate a televiziunii australiene (n. 1962)
Stephen Robert Irwin (n. 22 februarie 1962 – d. 4 septembrie 2006) a fost un prezentator de televiziune, ecolog și proprietar de grădină zoologică.
A devenit cunoscut datorită documentarelor sale de pe Discovery (“The Crocodile Hunter”) și a filmelor artistice în care a jucat. Acesta a încetat din viață în nordul Australiei, într-un accident subacvatic. În dimineața de luni, 4 septembrie 2006, a fost înțepat în piept de o pisică de mare; Stephen Irwin se afla în largul portului Douglas, la nord de Cairns Australia, unde lucra la un documentar despre lumea submarină.
Steven Irwin este cunoscut drept un entuziast al faunei sălbatice.
· 2006: Giacinto Facchetti (n. 18 iulie 1942, d. 4 septembrie 2006, Milano, Italia) a fost un jucător italian de fotbal. Din ianuarie 2004 până la moarte a fost președintele clubului Internazionale Milano, club pentru care a jucat întreaga sa carieră între 1960 și 1978.
* 2014 - A murit Joan Rivers, actriță americană (n. 1933)
Joan Alexandra Molinsky[ (n. 8 iunie 1933, Brooklyn, New York, SUA – d. 4 septembrie 2014, Manhattan, New York, New York, SUA), cunoscută profesional ca Joan Rivers, a fost o comediană, actriță, scriitoare, producătoare și gazdă de televiziune americană. S-a remarcat de multe ori prin personajul său comic controversat—puternic auto-peiorativ și caustic, mai ales față de celebrități și politicieni.
Rivers a devenit celebră în 1965 ca oaspete la The Tonight Show. Găzduit de mentorul ei, Johnny Carson, spectacolul a ajutat-o pe Rivers să își definească stilul comic. În 1986, cu propria ei emisiune rivală, The Late Show with Joan Rivers, Rivers a devenit prima femeie care a găzduit un talk show de televiziune de noapte. Ulterior, ea a găzduit The Joan Rivers Show (1989-1993), câștigând un premiu Emmy pentru Gazdă de Talk-Show.
De la mijlocul anilor 1990, a devenit cunoscută pentru interviurile luate pe covorul roșu, iar în 2009 a fost câștigătoarea Celebrity Apprentice. Rivers a co-găzduit emisiunea de modă Fashion Police de pe E! din 2010 până în 2014 și a jucat în serialul Joan & Melissa: Joan Knows Best? (2011-2014) alături de fiica sa, Melissa Rivers. Ea a fost subiectul documentarului Joan Rivers: A Piece of Work (2010).
În 1968, criticul de televiziune Jack Gould de la New York Times a numit-o pe Rivers „probabil cea mai intuitiv amuzantă femeie în viață”. În 2017, revista Rolling Stone a clasat-o pe locul al șaselea pe lista celor mai buni 50 de comici din toate timpurile, iar în octombrie al aceluiași an a fost inclusă în Television Academy Hall of Fame.
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Vavila, episcopul Antiohiei; Sf Proroc Moise; Sf Mc Petroniu; Duminica a 12- a după Rusalii - Tânărul bogat
·
· România: Ziua Tipografilor Militari
foto: agerpres.ro
Sărbătorită an de an la 4 septembrie, Ziua tipografilor militari aminteşte de data la care, în anul 1920, a fost emisă Decizia Ministerială nr. 506, care stabilea ”organizarea, administrarea şi funcţionarea unei tipografii a Ministerului de Război, în scopul de a satisface trebuinţele tuturor direcţiunilor şi serviciilor”, se arată în volumul ”Calendarul Tradiţiilor Militare” (2010).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu