3. /4 SEPTEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Sfințit Mc Vavila, episcopul Antiohiei;

 Sf Proroc Moise;

 Sf Mc Petroniu;

 Duminica a 12- a după Rusalii - Tânărul bogat

Sf Sfințit Mc Vavila, episcopul Antiohiei

Întru acea vreme era păstor al Bisericii Antiohiei sfântul și purtătorul de Dumnezeu Părintele Vavila, care, fiind ales prin dumnezeiasca înainte-însemnare la scaunul arhieriei, păștea bine turma lui Hristos, făcându-se exemplu credincioșilor cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția.

Păgânul împărat Numerian, petrecând în Antiohia cea mare, într-una din zile a făcut mare praznic zeilor și a adus atotspurcatele jertfe idolilor, amestecându-le cu sânge nevinovat, căci a junghiat un mic prunc împărătesc, pe care îl avea zălog de la oarecare împărat barbar, pentru o pace nestricată și trainică. Căci când purtase război cu împăratul acela și nu putea unul pe altul să se biruiască, făcură pace între ei și o întăriră cu jurăminte, încheind prietenie între dânșii. Spre adeverirea acelei păci neschimbate și a prieteniei, împăratul barbar a dat lui Numerian pe fiul său, tânăr copilaș, și l-a încredințat în grija lui, ca un tată să-l crească și ca pe un fiu firesc al său să-l aibă la sine. Numerian, luând copilul împărătesc cu înșelăciune, îndată și-a arătat cruzimea cea fără omenie, căci a stricat pacea cu împăratul acela, nebăgând în seamă jurământul și defăimând prietenia lui, și singur, cu mâna sa, a junghiat pe fiul împărătesc în capiștea urâților săi zei.

Întru acea vreme era păstor al Bisericii Antiohiei sfântul și purtătorul de Dumnezeu Părintele Vavila, care, fiind ales prin dumnezeiasca înainte-însemnare la scaunul arhieriei, păștea bine turma lui Hristos, făcându-se exemplu credincioșilor cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția. Când se săvârșea acel diavolesc praznic și cumplită ucidere, Sfântul Vavila, adunându-și credincioșii săi care erau în Antiohia și intrând în sfânta biserică, aducea jertfă cea fără de sânge adevăratului Dumnezeu, rugându-se pentru cuvântătoarea sa turmă să nu fie răpită de lupii cei pierzători de suflet și învățând oile sale să fie tari în credință, ca să nu cadă în vreme de ispite.

Dar necuratul împărat, întorcându-se de la spurcatele jertfe ucigașe de oameni, s-a pornit spre creștineasca biserică, vrând să vadă dumnezeieștile taine care se săvârșeau și să spurce sfințenia Domnului prin intrarea sa necurată. Atunci râvnitorul lui Dumnezeu, Sfântul Vavila, auzind că vine împăratul cu toată suita spre biserică, a lăsat dumnezeiescul altar și, ieșind împotriva împăratului, a stat în ușile bisericii. Apoi văzând că se apropie, a strigat cu mare glas către dânsul: „Nu ți se cade împărate, fiind închinător de idoli, să intri în biserica Dumnezeului Celui viu și să o necinstești cu intrarea ta”. Și s-a împotrivit Sfântul Vavila foarte mult împăratului, mustrându-l pentru idoleasca necurăție și cu totul oprindu-l să intre în biserică. Când s-a apropiat împăratul de ușă, Sfântul Vavila a arătat o asemenea îndrăzneală că, punându-și dreapta sa în pieptul lui, l-a oprit și l-a împins afară din biserica lui Dumnezeu, încât s-a întors împăratul rușinat. Că deși voia să intre cu sila, având cu el slujitori și ostași, însă îl oprea o putere dumnezeiască prin Sfântul Vavila și nu lăsa pe acel necurat nici măcar să se atingă de biserică. Căci cuvintele lui Vavila ca și cuvintele îngerului erau, și înfricoșau pe sufletul cel îndrăzneț și fără Dumnezeu. Afară de aceasta s-a îndoit împăratul și de popor, temându-se că nu cumva să se facă ceartă și tulburare, pentru că multă mulțime de credincioși se adunase acolo în acea vreme.

Deci răbdând mustrarea în tăcere, s-a dus cu mânie la palatele sale. A doua zi a poruncit să ardă cu foc biserica aceea, iar pe patriarh, punându-l înaintea sa, a început să-l ocărască de lucrul ce a îndrăznit să facă, zicându-i: „O, ticălosule mai mult decât toți, spre cine ai nădăjduit de ai cutezat a te împotrivi puterii mele și mi-ai oprit intrarea în biserică? Nu știi câtă răutate este a mustra pe împărat și sub ce fel de pedepse se află cel ce îndrăznește a necinsti fața împărătească?”. Iar Sfântul Vavila, fără teamă, i-a răspuns: „Nu caut la împăratul pământesc, nici nu mă rușinez de fața lui, ci privesc spre Împăratul ceresc, nădăjduind spre Dânsul. De Acela mă tem, Care m-a pus păstor al oilor Sale și-mi poruncește să fiu treaz când năvălește lupul și să nu las fiara să intre în turmă. Deci nu pe împărat l-am mustrat, căci știu că îndrăzneala de a mustra pe împărat nu este departe de nebunie; ci am oprit pe acela care cu intrarea sa a vrut să necinstească sfințenia lui Dumnezeu și să o facă necurată. Pentru aceea este cu dreptate să-mi mulțumești că te-am oprit de un plan rău ca acesta prin care ți-ai fi adus asupra ta pierzarea cea mai de pe urmă, mâhnind cu totul pe Ziditorul tău, de la care a cădea este mai cumplit decât orice moarte”.

Numerian a zis: „Se cădea ție ca pentru lucrul de ieri pe care ai îndrăznit a-l face împotriva noastră să te căiești și să ceri iertare de la noi, iar tu și acum ne nesocotești pe noi”. A răspuns Vavila: „Nu ni se cade nouă, creștinilor, a ocărî și a mustra pe nimeni din oameni, deci nici pe tine nu te mustrăm. Că nu se cuvine a necinsti zidirea lui Dumnezeu, împodobită cu chipul Lui, însă de îndrăznește cineva împotriva lui Dumnezeu și aduce necinste asupra sfințeniei Lui, apoi pe unul ca acela nu numai nu este vrednic a-l cinsti, ci cu dreptate este a-l și urî, după cum ne grăiește dumnezeiescul David: Au nu pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât și asupra vrăjmașilor Tăi am luptat? Cu urâciune desăvârșit i-am urât pe ei, vrăjmași mi s-au făcut mie”.

Acestea grăind sfântul, i-a zis împăratul: „Lasă aceste cuvinte multe ale tale și ascultă-ne pe noi, de voiești să scapi de pedeapsa ce ți se cuvine pentru greșala ta și să câștigi de la noi iertare, apoi să aduci jertfă zeilor noștri și să te închini lor”. A răspuns sfântul: „Pentru turma încredințată mie toate le pot pătimi și sufletul sunt gata a mi-l pune”. Apoi, tăcând puțin, a zis: „Nu se poate, o, împărate, să mă depărtez de Dumnezeul meu și să slujesc zeilor mincinoși, ale căror lucruri nelegiuite este rușine a le și pomeni”.

Împăratul a grăit: „Iar îți zic cuvântul dinainte: Lasă multa ta grăire și jertfește zeilor, iar de nu voiești, pe tine, cel rău, te va pierde stăpânirea mea”. A răspuns Vavila: „Dorința mea era să te mântuiesc pe tine de întunericul ce te-a cuprins, ca să fii scăpat de muncile cele nesfârșite, iar tu îi chemi și pe alții în aceleași chinuri, aprinzându-ți gheena cea mare. Deci îți spun că nu vei putea să scapi de mâinile Dumnezeului celui viu!”.

Apoi chinuitorul, schimbându-și furia în blândețe, a început a întreba fără mânie pe Sfântul Vavila: „Oare vei putea să ne spui ce este Dumnezeu?”. A răspuns Vavila: „Firea lui Dumnezeu, oricât de mult te-ai osteni, nu vei putea s-o cuprinzi, că Dumnezeu este negrăit, neajuns și necercat de gândurile omenești. El este începătorul a toate, alcătuitorul, ziditorul și Domnul tuturor, Cel ce este deapururea și a făcut pe îngeri, pe arhangheli și toate celelalte ființe. Apoi l-a zidit pe om și l-a umplut de nenumărate bunătăți, punându-l împărat peste făpturi, și i-a rânduit să locuiască în rai. Apoi, ca să-și cunoască omul cinstea sa, și cu cât întrece pe celelalte vietăți, le-a adus pe toate înaintea lui și i-a poruncit să le pună nume. Încă i-a zidit lui și ajutoare și l-a învrednicit pe om a se îndulci de dumnezeieștile cuvinte. Iar nemulțumitorul om, defăimând pe Ziditorul și poruncile Lui nebăgându-le în seamă, a ascultat pe vrăjmașul care nu i-a făcut niciodată vreun bine, fără numai i-a adus cuvânt înșelător, pe care, crezându-l, s-a lipsit de rai, fiind izgonit de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu Cel fără răutate, măcar că l-a izgonit pe om, însă n-a încetat a-i face bine, arătând că, deși greșim fără număr, El nu voiește pierzarea noastră, ci ne rânduiește nouă cele spre mântuire”.

Numerian, auzind aceste cuvinte, nu a putut să le înțeleagă, pentru că sufletul care n-a gustat darul, nici nu s-a împărtășit cu înțelegerea, nefiind bun și nicidecum pedepsit, cum putea să înțeleagă cele folositoare? Însă, rușinîndu-se de cei ce stăteau împrejur, ca să nu fie cunoscută cu totul neînțelegerea lui, se arăta că le înțelege pe toate cele grăite de Vavila și a lăudat pe sfântul ca pe un frumos grăitor. Apoi iar a întrebat: „Ce este omul?”. Iar el a răspuns: „Omul este făcut de Dumnezeu din țarina și este muritor, mai cinstit decât toate vietățile cele muritoare, blând, iubitor de prietenie, deși noi ne înrăim unul asupra altuia mai cumplit decât fiarele”. Numerian, mirându-se de cuvintele lui Vavila și arătându-se pe sine înțelept, se jura pe zeii săi, mărturisind că Vavila este înțelept și nu grăiește nimic mincinos, numai dacă ar jertfi idolilor. Că zicea: „Numai singură această îi lipsește lui Vavila, că nu cinstește pe idolii noștri; ci trebuie ca înțeleptul acesta să nu necinstească zeii și să nu-și întrarmeze așa limba sa asupra lor”.

Căutând din nou înspre Vavila, i-a zis: „O, bătrâne prea înțelepte, să aduci jertfă zeilor noștri și îndată te voi avea ca pe un tată. Văd zeii că nu mint și vei fi domn în stăpânirea mea și vei avea multe averi”. Așa amăgea necuratul împărat pe bărbatul cel drept cu felurite îmbunări și cu făgăduințe de bogății mari și de cinste. Dar adevăratul mărturisitor al lui Hristos a stat nemișcat în credință. Iar împotriva înșelătoarelor cuvinte ale chinuitorului a răspuns: „Capul tuturor bunătăților este dreaptă credință, fără de care toate bunătățile făgăduite mie de tine sunt sărăcie și cea mai de pe urmă ocară și lipsirea de cele pe care le am”.

Deci Numerian, văzând pe Sfântul Vavila neplecat spre păgânătatea lui, s-a pornit cu mânie și a poruncit lui Victorin, ducele său, ca punându-i lanțuri grele de fier la grumaji și la picioare, să-l poarte prin mijlocul cetății spre privirea tuturor. Pentru că nădăjduia nelegiuitul că acest cinstit bărbat fiind slăvit de toți cetățenii, rușinîndu-se de o necinstire ca aceea, se va pleca la necurata lui voie. Iar lanțurile fiind puse pe sfânt, împăratul zicea batjocorindu-l: „Așa mă jur pe zei, Vavila, că îți este podoabă ție a umbla în aceste lanțuri, că acestea se cuvin bătrânețelor tale!”. A răspuns sfântul: „Tu, împărate, spre râs îmi zici aceasta, iar eu îți spun adevărul că așa de cinstite îmi sunt aceste lanțuri, precum ție coroana cea împărătească, iar pătimirile cele pentru Hristos așa de iubite îmi sunt, precum ție sceptrurile. Și moartea pentru Cel fără de moarte Împărat așa îmi este de dorită, precum ție viața”.

Din întâmplare erau acolo, lângă Vavila, trei frați tineri de ani, dar bătrâni cu înțelepciunea, pe care sfântul i-a crescut cu duhovnicească hrană și îi avea ca pe fiii săi. Aceia, urmând învățătorului lor, chiar când era legat, nu îl părăseau. Spre ei căutând împăratul, a zis către sfânt: „Mi se pare, Vavila, că acești copii spre mândrie te ridică pe tine, numindu-te învățător, și pentru dânșii stăruiești întru împotrivirea ta”. A răspuns sfântul: „De vei voi să-i întrebi pe copiii aceștia, îi vei vedea mai înțelepți decât tine și vei cunoaște că ei sunt sămânța cuvintelor mele”. Deci a întrebat împăratul: „Ai cui sunt copiii?”. A răspuns sfântul: „Ai mei sunt după duh, pe care, prin bunavestire, eu i-am născut, prin învățătură i-am hrănit, prin pedepsire i-am crescut și sunt în aceste mici trupuri bărbați mari și creștini desăvârșiți. Întreabă-i și vei vedea”.

Atunci a poruncit împăratul ca pe Vavila să-l ducă la priveliște și să-l arunce în temnița poporului, iar pe tineri, chemându-i înaintea sa, i-a întrebat mai întâi de au mamă. Iar ei ziseră: „Și mama și tatăl și învățătorul nostru este Vavila, pe care îl iubim mai mult decât pe o maică, pentru că mama numai ne-a născut, iar Vavila ne învață pe noi înțelegerea și dreapta credință și spre înălțimea bunătăților ne ridică, îngrijindu-se de sufletele noastre”. Îndată împăratul a poruncit să caute și să aducă pe mama lor. Fiind adusă maică, o întrebă împăratul cum o cheamă și de este ea mama copiilor acelora. Iar ea a răspuns, zicând: „Numele meu este Hristodula și acești copii sunt rodul pântecelui meu, pe care i-am adus în dar lui Dumnezeu ca pe niște începători ai durerilor mele și nădăjduiesc că înțeleptul Vavila în vistieriile cerești îi va pune pe dânșii, pentru că i-am încredințat în grija lui pe acești fii ai mei”.

Numerian, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe acea dreptcredincioasă mamă să o bată peste obraz, zicându-i: „Nu grăi înaintea împăratului cu așa îndrăzneală!”. Iar tinerii, văzând pe maica lor așa bătută, ziceau: „A înnebunit împăratul! Bate pe mama noastră care grăiește adevărul”. Împăratul a întrebat pe copii de nume și de ani. Și spuseră aceștia că cel dintâi se numește Urban, având doisprezece ani; al doilea, Prilidian, având nouă ani; al treilea, Epolonie, având șapte ani. Apoi îi amăgi și pe ei prigonitorul cu cuvinte bune și cu daruri, ca să se închine la idoli, iar ei cu o gură răspundeau: „Suntem creștini și nu se cade nouă să ne închinăm idolilor. Pentru că suntem învățați să cunoaștem pe unul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul. Aceluia ne închi-năm, și nu idolilor!”.

După multe îmbunări, văzându-i prigonitorul pe ei neplecați, a poruncit să-i bată, dându-le lovituri după numărul anilor lor. Astfel, pe cel dintâi întinzându-l, i-a dat douăsprezece lovituri aspre; celui de al doilea, nouă; celui de al treilea, șapte, iar ei cu bărbăție răb-dau. Numai de aceea le era jale, că nu aveau mai mulți ani, ca mai multe bătăi să fi primit pentru Hristos și ziceau: „Măcar de ne-ați și ucide pe noi, nu ne vom închina mincinoșilor voștri zei, ci unuia Dumnezeu ne închinăm, Domnului nostru Iisus Hristos”.

Ducând pe copii deosebit și pe mama lor liberând-o, iar l-au pus pe Vavila înaintea sa și i-a zis: „Iată acum copiii tăi se închină zeilor noștri, deci se cade ție ca, nezăbovind, acelora să te închini”. A răspuns Vavila: „De la diavolul, tatăl minciunii, v-ați învățat a minți, pentru că știu că nici cu amăgirile voastre, nici cu muncile nu veți putea să-i rupeți pe ei de la Hristos, căci i-am învățat bine a cunoaște pe unul, adevăratul Dumnezeu, și a crede într-Însul”. Atunci împăratul a poruncit ca pe Vavila și pe copii, spânzurându-i de un lemn, să-i ardă cu foc. Iar Vavila, ridicându-și ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu să dea de sus tăria Să spre răbdarea tinerilor celor mici, ca să nu-i dovedească pe ei chinul. Apoi îi învăța pe dânșii să rabde cu bărbăție, făgăduindu-le lor de la Hristos mare răsplătire. Și răbdau vitejește copiii cei fără de răutate împreună cu dascălul lor, întărindu-i pe ei ajutorul lui Dumnezeu.

Prigonitorul, luându-i de pe lemn, pe Vavila l-a închis legat cu lanțuri într-o casă din apropiere, iar pe copii încerca să-i ispitească din nou cu îmbunări și să-i amăgească, numindu-i pe ei fii ai săi cu nume bun și chemându-i copii frumoși, le-a dat aur și argint.

Ei însă cu un singur glas grăiau: „Înșelătorule viclean, pentru ce întinzi spre noi cursa cea mult împletită a înșelăciunii tale, vrând să ne vinzi pe noi ca pe niște vrăbii? Să știi cu adevărat că nimic nu vei spori, oricât de mult te vei osteni, pentru că avem pe Hristos Cel ce ne păzește și ne acoperă pe noi, cu a Cărui putere cursa ta degrabă se va sfărâma, iar noi vom fi izbăviți”. Apoi, suspinând, zi-seră: „O, dreaptă credință, mama noastră, nu ne vom lepăda de tine! O, împărate, oare nu se cade ție să ai grijă de stăpânirea ta și să te înarmezi împotriva vrăjmașilor și război să faci cu dânșii, iar nu să ne prigonești pe noi fără vină? Dar tu, lăsând toată grija cea din afară, te-ai pornit asupra noastră și nebăgând seamă te înarmezi și ne gonești pe noi. Iar aceasta o faci nu ca să dobândești vreun folos pământesc, ci ca să placi mâniei tale cea de fiară și sălbăticiei celei firești”. Cu aceste cuvinte aprinzându-se prigonitorul, pe Vavila și pe copii i-a judecat și i-a osândit la moarte.

Când erau duși de ostași la tăiere, Vavila a cântat cuvintele lui David: „Întoarce-te sufletul meu la odihna ta, că Domnul bine a făcut ție!”. Și ajungând la locul unde aveau să-și pună capetele lor pentru Hristos, Vavila, punând înaintea sa pe copii, pe ei mai întâi îi aduse sub sabie, temându-se că nu cumva vreunul din ei, rămânând după dânsul, să se teamă de moarte și să se depărteze de la Domnul. Pentru aceasta îi trimise pe ei la cer înaintea sa și îi mângâia, învățându-i să nu se înfricoșeze de tăierea sabiei pentru care vor lua de la Hristos viața cea veșnică.

După ce au fost tăiați copiii, Vavila a strigat cu veselie: „Iată eu și pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule!”. Apoi singur sub sabie și-a plecat grumazul său și a poruncit celor ce voiau să-i în-groape trupul, ca cu dânsul împreună să se pună în mormânt lanțu-rile și obezile lui, „ca să fie acestea și după moartea mea podoaba trupului meu”. Tăindu-i-se sfântul lui cap, s-a dus la locașurile cele de sus și a stat cu copiii săi înaintea tronului ceresc. Iar sfântul lui trup s-a așezat și s-a îngropat împreună cu lanțurile precum singur a rânduit, alături de cei trei tineri sfinți care au fost îngropați împreună cu dânsul.

Nu după puțină vreme, când împăratul Constandie, fiul marelui împărat Constantin, a făcut părtaș împărăției sale pe Gal, fratele lui Iulian, fiul unchiului său - pentru că nu avea fii care să fi fost moștenitori ai împărăției lui -, atunci împăratul cel nou, Gal, venind în Antiohia, a adus moaștele Sfântului Vavila și cu dânsul și pe ale celor trei tineri ce au pătimit la locul ce se numea Dafne, care era înaintea cetății. Iar locul acela se spune că avea numirea de la o oarecare fecioară ce se numea Dafne, care fugea acolo de tata lui Apolzin, precum se povestește în mitologia elinească.

Acel loc era foarte frumos, cu copaci de chiparos răsădiți și cu alți înalți pomi roditori împrejmuit, și verde și larg, având izvor de apă repede curgătoare. În mijloc era o capiște idolească, în care idolul Apollin, cel cu meșteșug cioplit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, pentru că diavolul ședea într-însul și răspundea oame-nilor. Acolo se adunau popoarele să jertfească idolului și se făceau toate jucăriile și spurcatele lucruri.

De aceea Gal, care s-a numit mai sus, fiind creștin drept-credincios și vrând să întoarcă acele popoare păgâne de la a lor ne-dumnezeire, dar neputând în acel loc Dafne să strice capiștea idolească ce era într-însul că se temea să nu ridice război de către poporul elinesc, pentru că era încă mulțime nenumărată acolo de elini care erau gata a muri pentru spurcații lor zei, a făcut acolo o biserică mică. Și, precum s-a zis, a mutat acolo moaștele Sfântului Vavila, cu ale celor trei tineri și le-au pus pe ele într-o raclă mare de piatră, ca adunându-se la acel loc necurații oameni să poată pe îndelete a se întoarce la Hristos, văzând puterile făcătoare de minuni ale sfintelor moaște.

Când Iulian potrivnicul s-a făcut împărat după uciderea lui Gal și după moartea împăratului Constandie, și mergând asupra perșilor, fiind în Antiohia, a mers la Apollin, idolul din capiștea lui, închinîndu-i-se cu jertfe și întrebând pe idol pentru biruință, dacă va birui pe perși. Idolul i-a răspuns că de când se aduseseră moaștele Sfântului Vavila la locul acela a fugit oracolul și a tăcut idolul, nerăspunzându-le la nici o întrebare. Jertfitorii lui Apollin fiind în mare mâhnire pentru acest lucru, oracolul le-a spus că pentru moaștele lui Vavila nu poate zeul lor să le grăiască. De aceasta înștiințându-se Iulian, a poruncit galileenilor, căci așa numea pe creștini, să ia de acolo moaștele sfinților cu racla cea de piatră. Deci adunându-se toți credincioșii de la mic până la mare citi puteau atunci să fie în Antiohia, cu psalmi și cu cântări au dus în cetate pe Sfântul Vavila și pe cei trei tineri, ducând cu dânșii racla aceea de piatră legată și cântând: „Să se rușineze toți cei ce se închină celor ciopliți, și cei ce se laudă cu idolii lor”.

După mutarea moaștelor sfinților, a căzut foc din cer peste capiștea lui Apollin și a ars-o cu idolul ei, spre rușinarea necuraților. Iar credincioșii s-au bucurat, lăudând pe Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sf Proroc Moise

Se scrie despre Sfântul Proroc Moise în istorii vechi că l-a dus pe el fiica lui faraon la tatăl său. Jucându-se cu copilul, faraon a pus pe capul lui coroana cea împărătească pe care era cioplit un idol mic. Iar pruncul, apucând coroana de pe cap, a aruncat-o la pământ și a călcat-o cu picioarele, lucru pe care l-a văzut împăratul și cei ce erau lângă dânsul.

Murind Iosif în pământul Egiptului, neamul lui Iacov, tatăl lui, nu după multe sute de ani s-a înmulțit atâta, încât tot pământul acela s-a umplut de poporul israelit, iar la războaie puteau să fie dintr-înșii câte șase sute de mii de bărbați. Atunci împăratul Egiptului, temându-se că nu cumva, sfătuindu-se cu vrăjmașii lor, să piardă pe egipteni de pe pământ, a poruncit dregătorilor săi să chinuiască pe poporul lui Israel în toate chipurile și cu slujbele și cu bătăile. Pentru că din sudorile lor cele cu multă osteneală au zidit niște cetăți nu atâta pentru trebuință, cât pentru mărire deșartă și pentru că până în sfârșit să împuțineze neamul evreilor. Însă pe cât îi chinuia și-i muncea mai mult, pe atâta ei se înmulțeau, pentru că nu putea să-i împuțineze oamenii, pe aceștia pe care Dumnezeu a voit a-i înmulți și a-i mări. Și deși împăratul poruncea moașelor egiptene ca pe tot pruncul evreiesc ce se năștea parte bărbătească să-l ucidă, moașele, temându-se de Dumnezeu, pe partea bărbătească o cruța. Atunci împăratul a dat poruncă în tot pământul Egiptului, ca oricine va vedea prunc evreu, parte bărbătească, să-l ia și să-l arunce în râu.

În acea vreme era un om din seminția lui Levi, anume Avram, având femeie din aceeași seminție - anume Iohabeta. Aceștia, mai înainte de acea vreme, au născut un fiu, Aaron, și o fiică, Mariami.

În acea vreme singură și cumplită când se ucideau pruncii, născu un prunc, parte bărbătească, pe care văzându-l foarte frumos, plângea pentru dânsul. Știind porunca împărătească, de a ucide pe toți pruncii neamului evreu, l-au ascuns pe el la dânșii trei luni. Și de vreme ce nu mai puteau să-l ascundă pe el, mama sa i-a făcut un sicriaș de papură, l-a uns cu rășină și cu smoală, a pus pruncul într-însul și l-a așezat pe el în margine lingă fluviul Nil. Și păzea sora lui de departe ca să știe ce i se va întâmpla pruncului.

După rânduiala lui Dumnezeu s-a pogorât atunci fiica lui faraon ca să se scalde în Nil, iar slujnicele ei umblau pe lângă apă și văzând un sicriaș în margine, a trimis o slujnică de l-a luat. Deschizându-l, a văzut un prunc frumos plângând în sicriaș și fiindu-i milă de el fiicei lui faraon, a zis: „Acesta este dintre pruncii evreiești”. Vrând să-l aibă pe el de fiu, a poruncit să-i caute o doică. Deci, scrie Iosif Flavius, i s-au adus multe doici egiptene și n-a voit pruncul să sugă din pieptul lor. Atunci s-a apropiat Mariami de fiica lui faraon, căreia îi și slujea, și i-a zis: „Dacă voiești, stăpâna, să-ți chem ție o femeie hrănitoare de la evrei, ea va hrăni pruncul”. Și i-a zis ei fiică lui faraon: „Mergi și cheamă!”. Și ducându-se copilița, a chemat pe mama pruncului. Și a zis către dânsa fiica lui faraon: „Păzește-mi pruncul acesta și mi-l hrănește, iar eu îți voi plăti ție”.

Deci a luat femeia pruncul pe mâini și îndată, cu dragoste, s-a alipit de dânsa ca de mama sa, iar ea l-a hrănit. Apoi, după ce a crescut pruncul, l-a dus pe el la fiica lui faraon, care îl iubea foarte mult, fiindcă pruncul era foarte frumos, și l-a rugat pe tatăl său ca să-i fie ei în loc de fiu. Și i-a pus lui numele de Moise, zicând: „Din apă l-am scos pe el”, pentru că „Moise” în egipteană înseamnă „apă”. Se scrie despre dânsul în istorii vechi că odată l-a dus pe el fiica lui faraon la tatăl său. Jucându-se cu copilul, faraon a pus pe capul lui coroana cea împărătească pe care era cioplit un idol mic. Iar pruncul, apucând coroana de pe cap, a aruncat-o la pământ și a călcat-o cu picioarele, lucru pe care l-a văzut împăratul și cei ce erau lângă dânsul. Un preot bătrân care avea înștiințare de la vrăjitori că atunci când se va naște povățuitorul poporului israelitean multe pedepse va lua Egiptul, l-a sfătuit pe faraon să poruncească să ucidă pe pruncul acela, că nu cumva, crescând, să aducă vreo primejdie asupra pământului lor. Dar Domnul, vrând să-Și împlinească voia Sa după rânduiala, au grăit alții împotrivă, cum că pruncul cel fără de răutate a făcut aceasta din neștiință.

Vrând să ispitească știința și răutatea lui, aduseră la dânsul un cărbune aprins pe care, luându-l, l-a băgat în gură și și-a ars limba, pentru aceea era zăbavnic la limbă. Iar după ce a mai crescut, a pus lângă dânsul fiica lui faraon filosofi aleși egipteni ca să-l învețe toată înțelepciunea. Și era copilul isteț la minte, întrecând în puțină vreme pe dascălii săi, fiind iubit împăratului și tuturor celor din palatele împărătești. Iar când a fost înștiințat de neamul său că era evreu, a început a cunoaște pe unul Dumnezeu care este în ceruri Ziditorul a toată făptura, pe care evreii îl cinsteau, iar de pă-gînătatea egipteană se îngrețoșa.

Scriu unii că atunci când năvăliseră etiopienii asupra Egiptului, Moise, fiindcă devenise bărbat desăvârșit, a fost ales de toți egiptenii să fie povățuitor oștilor, care au și bătut pe etiopieni cu vitejia sa. Și pentru această vitejie împăratul Egiptului, în loc să-i arate dragoste, l-a urât pe el, pentru că unii dintre jertfitorii egipteni proroceau după magia lor că acesta va să aducă primejdii asupra Egiptului și sfătuiau pe împărat să-l ucidă. Ascultându-i, împăratul a gândit să ucidă pe Moise, însă nu a făcut aceasta degrabă, nevrând să mâhnească pe fiica sa, dar căuta pricină asupra lui și vreme potrivită.

În zilele acelea, ieșind Moise la frații săi, la fiii lui Israel și cunoscând durerea lor, a văzut pe un egiptean bătând pe un evreu. Căutând încoace și încolo, n-a văzut pe nimeni și, ucigând pe acel egiptean, l-a ascuns în nisip. Apoi, ieșind a doua zi, a văzut doi bărbați evrei bătându-se și a zis celui ce năpăstuia pe celălalt: „Pentru ce-l bați tu pe aproapele tău?”. Iar el a zis: „Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi? Oare, voiești să mă ucizi și pe mine așa cum ai ucis ieri pe egipteanul acela?”. Și s-a temut Moise, auzind că nu s-a tăinuit uciderea cea făcută. Deci a auzit faraon de pricină aceasta și încerca să-l ucidă pe Moise. Și s-a dus Moise de la fața lui faraon și s-a sălășluit în pământul Madiamului, dar, ostenind pe cale, a șezut lângă o fântână. Și iată șapte fiice ale lui Ietro, preotul Madiamului, păscând oile tatălui lor, veniră la fântână și, scoțând apă, turnau în jghiaburi ca să adape oile.

Venind păstorii de la alte oi le izgoneau pe ele. Apoi, sculându-se, Moise le-a apărat de acei păstori, le-a turnat lor apă și le-a adăpat oile. De aceasta au spus fiicele tatălui lor Ietro, zicând: „Un om egiptean ne-a apărat pe noi de păstori și ne-a adăpat oile noastre”. Iar Ietro a primit pe Moise în casa sa și i-a dat lui de femeie pe Semfora, fiica sa, și cu dânsa a născut doi fii; pe cel dintâi l-a numit Girsam, zicând „că nemernic sunt în pământ străin”; iar pe celălalt l-a numit Eliazar, zicând „că Dumnezeul părintelui meu este ajutătorul meu și m-a izbăvit din mâinile lui faraon”.

După trecerea a multe zile a murit împăratul Egiptului și au suspinat fiii lui Israel în Egipt de greutăți și au strigat și s-a suit la Dumnezeu strigarea lor de împilare. A auzit Dumnezeu suspinul lor și și-a adus aminte de așezământul Său cel făcut cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob și, căutând Dumnezeu spre fiii lui Israel, a voit să-i izbăvească pe ei.

Iar Moise păștea oile lui Ietro, socrul său, și mâna oile la pășune și a mers în muntele Horeb. Aici i s-a arătat lui îngerul Domnului în văpaia focului din rug. Și vedea Moise că rugul ardea cu foc și nu se mistuia și a zis: „Trecând alăturea voi vedea această mare vedenie”. Și l-a strigat Domnul din rug: „Moise, Moise!”. Iar el a zis: „Ce este, Doamne?”. Și i-a zis Domnul: „Să nu te apropii aici. Scoate-ți încălțămintele din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pământ sfânt”. Și i-a zis lui: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, și Dumnezeul lui Iacob. Am văzut chinuirea poporului Meu din Egipt și strigarea lor am auzit. Că știu durerea lor și M-am pogorât să-i scot pe ei din mina Egiptului, să-i iau din pământul acela și să-i duc pe ei în pământul cel bun, în pământul în care curge lapte și miere. Iar tu vino ca să te trimit la faraon, împăratul Egiptului, și vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului”.

A zis Moise către Dumnezeu: „Cine sunt eu ca să merg la faraon și să scot pe fiii lui Israel din pământul Egiptului?”. Și mult se ruga lui Dumnezeu ca să nu-l trimită pe el, „că sunt slab în glas și zăbavnic la limbă”. Dar Domnul i-a făgăduit că va fi cu dânsul; încă i-a făgăduit că și pe Aaron, fratele lui, îl va trimite cu dânsul. Atunci Moise, mergând la Ietro, a cerut să meargă în Egipt ca să-și cerceteze frații. Și i-a zis Ietro: „Mergi sănătos”. Și s-a dus Moise în calea sa netemându-se de nimic, că împăratul acela care a vrut să ucidă pe Moise murise și toți cei ce căutau sufletul lui muriseră. Și a ieșit întru întâmpinarea lui Moise, după porunca lui Dumnezeu, Aaron Levitul și, întâmpinându-se, s-au sărutat amândoi. Și a spus Moise lui Aaron toate cuvintele Domnului. Apoi, intrând în Egipt, a adunat pe toți bătrânii fiilor lui Israel și le-au spus lor toate cuvintele acelea pe care le auziseră de la Domnul. Și făcură semne înaintea poporului și le-a crezut poporul și s-au bucurat că a cercetat Dumnezeu pe fiii lui Israel și a căutat spre necazul lor.

După acestea au intrat Moise și Aaron la faraon și i-au zis lui: „Acestea grăiește Domnul Dumnezeul lui Israel: Dă libertate poporului Meu, ca să-Mi facă Mie praznic în pustie”. Și a zis faraon: „Cine este Dumnezeul lui Israel al cărui glas să-l ascult? Nu știu pe Domnul acela și pe Israel nu-l voi elibera”. Și a poruncit ca pe poporul evreilor să-l chinuiască cu mai multă slujbă, dându-le și multe bătăi că șed fără lucru de aceea vorbesc, ca să meargă să jertfească dumnezeului lor. Atunci poporul fiind chinuit mai cu amar, striga asupra lui Moise și a lui Aaron: „Să vadă Dumnezeu și să vă judece pe voi, că ați făcut urât duhul nostru înaintea lui faraon și înaintea slugilor lui, ca să dați sabie în mâna lui să ne ucidă pe noi”.

Iar Moise, întărindu-se de Dumnezeu, a intrat iar cu Aaron la faraon, zicând: „Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine, grăind: Liberează pe poporul Meu!”. Iar ca să înțeleagă faraon că sunt trimiși de la Dumnezeu, începură a face semne. Și a aruncat Aaron toiagul înaintea slugilor lui și s-a făcut șarpe. Deci a chemat faraon pe înțelepții Egiptului și pe vrăjitori și făcură și vrăjitorii Egiptului cu toiegele lor asemenea și a aruncat fiecare toiagul său și s-au făcut șarpe; și a înghițit toiagul lui Aaron toiegele acelora. Și s-a învârtoșat inima lui faraon și nu i-a ascultat, precum le-a grăit lor Domnul și n-a voit să elibereze poporul pentru că s-a împietrit inima lui. Atunci, după porunca lui Dumnezeu, a început a aduce pedepse asupra pământului Egiptului.

Cea dintâi pedeapsă a fost aceasta: Luând Aaron toiagul său a lovit apa râului înaintea lui faraon și înaintea slugilor lui și s-a prefăcut toată apa râului în sânge și peștii cei din râu au murit și s-a împuțit râul și nu puteau egiptenii să bea apă din el. A doua pedeapsă au fost broaștele. A întins Aaron mâna spre apele Egiptului și a scos broaște care au intrat prin case și prin odăile cele de culcat, pe așternuturi și în casele slugilor lor, ale poporului lor, în aluat și în cuptor, la împărat, la slugile lui și la oamenii lui au intrat broaștele. Și a scos pământul lor broaște care, după porunca lui Moise, au fost omorâte și egiptenii le-au adunat grămezi, grămezi și s-a împuțit tot pământul Egiptului de broaștele care muriseră și pu-treziseră.

A treia pedeapsă au fost țintarii care au înțepat pe oameni și pe dobitoace și au intrat la faraon, în casele lui și la robii lui și tot nisipul era plin de mușiță în tot pământul Egiptului. A patra pedeapsă au fost muște câinești. A cincea pedeapsă, moarte foarte mare în toate dobitoacele pământului Egiptului. A șasea pedeapsă, bubele cele cu puroi, care se iveau la oameni și la dobitoace. A șaptea pedeapsă, grindină și foc arzător cu piatră; și a ucis piatra în tot pământul Egiptului de la om până la dobitoc și toată iarba și toți copacii cei din câmpii i-au sfărâmat piatra. A opta pedeapsă erau lăcustele și omizile care au mâncat tot rodul pământului Egiptului. A noua pedeapsă a fost întuneric în tot pământul Egiptului trei zile, întuneric pe care nu putea focul să-l lumineze și nimeni nu l-a văzut pe fratele său trei zile și nu s-a sculat nimeni de pe patul său trei zile. A zecea și cea mai de pe urmă pedeapsă a fost moartea celor întâi născuți ai Egiptului. Toate pedepsele acestea se aduceau asupra lor de la Dumnezeu prin Moise și prin Aaron, dar nici una din ele nu a vătămat pe evrei, ci numai pe egipteni, pentru că nu voia faraon să elibereze poporul lui Dumnezeu. Deși de multe ori făgăduia să-l libereze, înspăimîntîndu-se de pedepse, când slăbeau acestea, îndată se învârtoșa inima lui și nu-i liberă, până la a zecea pedeapsă. Dar mai înainte de a zecea pedeapsă, precum le-a poruncit lor Moise, au cerut fiii lui Israel de la egipteni vase de argint și de aur și haine de mult preț, câte au putut să ducă cu dânșii; și a făcut Moise poporului Pasca, învățându-i pe ei cum trebuia să mănânce mielușelul cu al cărui sânge se ungeau pragurile ușilor lor. Și în miezul nopții Domnul a ucis pe tot cel întâi născut în pă-mîntul Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, cel ce ședea pe scaun, până la întâiul născut al roabei celei din groapă și până la tot întâiul născut al dobitoacelor, iar ale evreilor toate erau întregi.

Deci s-a sculat faraon noaptea și toți robii lui și toți egiptenii; și a fost țipet mare în tot pământul Egiptului, că nu era casă în care să nu fie mort. Și a chemat faraon pe Moise și pe Aaron noaptea, și le-a zis: „Sculați-vă și vă duceți de la poporul meu și fiii lui Israel. Să mergeți și să slujiți Domnului Dumnezeului vostru precum ziceți. Și oile și dobitoacele voastre, luându-le, duceți-vă!”. Și îi și-leau egiptenii pe evrei cu sârguință, ca să-i surpe de pe pământ, pentru că, ziceau, noi toți vom muri pentru dânșii”.

Deci au ieșit israeliții, luându-și făina mai înainte de dospirea aluatului, că n-au putut să-și gătească hrana de cale din cauza grabei egiptenilor care îi și rugau, îi și sileau pe dânșii să se ducă mai curînd. Și ieșiră cu argint și cu aur și cu bogăție multă și nemernici mulți au ieșit cu dânșii și oi și boi și dobitoace foarte multe. Și erau bărbați pedeștri ca la șase sute de mii, afară de copiii cei de casă, și de bătrânii care mergeau cu dânșii. Încă a luat Moise și oasele lui Iosif cu sine. Pentru că Iosif, murind în Egipt și văzând înainte cu duh prorocesc ceea ce era să fie, a jurat pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: „În cercetarea cu care vă va cerceta Dumnezeu pe voi, să ridicați și oasele mele de aici cu voi”.

Ducându-se evreii din pământul Egiptului, Dumnezeu era cu dânșii și îi povățuia ziua cu stâlp de nor, care le arăta lor calea, iar noaptea cu stâlp de foc, care îi lumina și n-a lipsit stâlpul cel de nor ziua și cel de foc noaptea înaintea întregului popor.

Înștiințând pe faraon, împăratul Egiptului, că a fugit poporul, s-a întors inima lui faraon și a slugilor lui asupra poporului israelit și a zis: „De ce am făcut aceasta, liberând pe fiii lui Israel, ca să nu ne slujească nouă?”. deci a înhămat faraon la căruțele sale și a adunat cu sine tot poporul, a luat șase sute de căruțe alese, toți caii Egiptului și voievozi peste tot și a alergat în urmă fiilor lui Israel și i-a ajuns pe ei când erau așezați lângă mare. Dar n-au putut să năvălească peste dânșii, pentru că îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea pilcurilor fiilor lui Israel, a mers dinapoia lor și s-a luat și stâlpul cel de foc de la fața lor și a stat dinapoia lor și a intrat între tabăra egiptenilor și între tabăra fiilor lui Israel și au stat și s-a făcut întuneric și ceață și a venit noaptea întru care și-a întins Moise mâna sa cu toiagul spre mare și a lovit Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic dinspre austru și a făcut marea uscată și s-a despărțit apa. Și au intrat fiii lui Israel în mijlocul mării pe uscat și s-a făcut apa ca un zid de piatră și ca un zid de stâncă. Iar egiptenii alergară și veniră în urma lor pe aceeași cale, în mijlocul mării, toți caii lui faraon și carele și călăreții. Moise, după ce a trecut poporul, a stat pe țărmuri și iar și-a întins mâna spre mare și s-a așezat apa dinspre zid la loc. Iar egiptenii fugeau pe sub apă și i-a pierdut Dumnezeu pe egipteni în mijlocul mării, căci întorcându-se apa, a acoperit căruțele și călăreții și toată puterea lui faraon și nu a rămas dintr-înșii nici unul, iar fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul mării. Și i-a izbăvit Domnul pe fiii lui Israel în ziua aceea din mâinile egiptenilor și au văzut fiii lui Israel pe egipteni morți pe marginea mării pentru că i-au aruncat marea din sine. Și s-a temut poporul de Domnul și a crezut în Dumnezeu și lui Moise, plăcutul Lui.

Atunci au cântat Moise și fiii lui Israel cântarea aceasta Domnului, bucurându-se și dănțuind pentru biruința ce s-a făcut cu mâna înaltă asupra egiptenilor: „Să cântăm Domnului că cu slavă S-a preamărit, pe cal și pe călăreț l-au aruncat în mare”.

Moise a luat pe fiii lui Israel de la Marea Roșie și i-a dus în pustiul Sur și au mers trei zile prin pustie și nu au aflat apă să bea. Și au mers la Mera și nu puteau să bea apă din Mera, că era amară; și poporul cârtea asupra lui Moise, zicând: „Ce vom bea?”. Și Moise a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat lui un lemn pe care l-a băgat în apă și s-a îndulcit apa și au băut dintr-însa.

Așa a călăuzit Moise poporul israelit prin pustietăți felurite patruzeci de ani, mijlocindu-le lor toate bunătățile de la Dumnezeu. Când au cârtit pentru bucate, aducându-și aminte de bunătățile din Egipt, el a rugat pe Dumnezeu și le-a plouat mană să mănânce și le-a trimis cristei până s-au săturat. Când au cârtit pentru băutură, el le-a scos apă din piatră: a lovit piatra și a curs apă. Când a tăbărât asupra lor Amalic, el a cerut de la Dumnezeu biruință supra lui Amalic. Căci își ridică mâinile la rugăciune și biruia Israel pe Amalic, pe care, până în sfârșit l-a tăiat cu sabia. Și de câte ori au mâniat pe Dumnezeu în pustie, Moise L-a rugat pe Domnul pentru dânșii și i-ar fi pierdut pe ei, de nu ar fi stat Moise, cel ales al Lui, cu inimă zdrobită înaintea Lui, ca să întoarcă mânia Domnului să nu-i piardă pe ei. Le-a dat lor și lege scrisă pe lespezi de piatră, pe care le-a luat Moise, în munte, de la Dumnezeu, după ce postise patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Și a grăit Domnul către dânsul față către față, ca și cum ar grăi cineva către prietenul său. Și a făcut cortul mărturiei din acoperăminte frumoase, de culori roșii mohorâte și de vison și chivotul legii, ferecat cu aur, în care a pus năstrapa cea de aur care avea mâna și toiagul lui Aaron ce a înfrunzit și Tablele Legii. Iar deasupra chivotului a pus doi heruvimi de aur și a așezat toate cele spre jertfă și spre arderea cea de tot. Le-a pus lor preoți și diaconi, învățându-i pe ei rânduiala jertfei. Le-a așezat lor praznice și luni noi, învățându-i pe dânșii judecățile și îndreptările.

După ce le-a așezat rânduiala cea duhovnicească, s-a îngrijit și de cea pământească. A ales bărbați puternici din tot Israelul și i-a făcut pe ei mai mari peste o mie și peste o sută și peste cincizeci și peste zece și logofeți de scrisori care judecau poporul în toate timpurile. Iar toate pricinile cele greu de dezlegat, le arătau lui Moise. Aceasta a făcut-o după sfatul lui Ietro, socrul său, care împreună cu Semfora, femeia lui Moise, cu averile lui și cu cei doi fii ai lui, venise la dânsul din pământul Madiamului, în pustie, auzind despre dânsul, despre toate câte a făcut Domnul cu el. Moise, primindu-l cu dragoste și ospătându-l, i-a dat voie a merge cu pace la locul său.

Multe semne și minuni a făcut robul lui Dumnezeu Moise și a dat sfaturi și a purtat de grijă poporului israelit. Despre acestea toate se scrie în cărțile lui - Ieșirea, Leviticul, Numeri, și în A doua Lege. În aceste cărți se cuprind, cu de-amănuntul, viața lui și ostenelile pe care le-a suferit, povățuind și îndreptând pe fiii lui Israel. Apoi, sosindu-i sfârșitul, Domnul i-a vestit înainte mutarea lui din trup, zicând: „Să te sui în muntele Avarim, care este în pă-mîntul lui Moab, în preajma Ierihonului, și să vezi pământul lui Canaan, pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel, spre stăpânire și să te sfârșești acolo”.

Mai înainte de sfârșitul său, Moise a binecuvântat pe fiii lui Israel, pe fiecare seminție deosebit, prorocindu-le cele viitoare. După aceasta s-a suit în muntele în care i s-a poruncit să se suie, cel din care i-a arătat lui Domnul tot pământul Galaadului până la Dan și tot pământul Neftalimului și tot pământul lui Efrem și al lui Mânași și tot pământul Iudeei până la marea cea mai de pe urmă. Și pustia și satele cele dimprejurul Ierihonului, cetatea Finicienilor până la Sigor. Și a zis Domnul către Moise: „Acesta este pământul pe care m-am jurat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: Semin-ției voastre îl voi da pe el și l-am arătat pe el ochilor tăi, însă acolo nu vei intra”.

Și s-a sfârșit acolo Moise, robul Domnului, în pământul lui Moab, după cuvântul Domnului. Și-l îngropară pe el aproape de casa lui Fogor și n-a știut nimeni de îngroparea lui până astăzi. Când s-a sfârșit Moise era de o sută douăzeci de ani. Nu i s-au întunecat ochii, nici nu i s-au stricat buzele. Și au plâns fiii lui Israel pe Moise în Aravothul lui Moab la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile. Și s-au sfârșit zilele plângerii celei de tânguire pentru Moise, cu ale cărui rugăciuni să ne izbăvească Domnul din tot necazul ca din Egiptul acestei lumi cu multe primejdii scoțându-ne, să ne sălășluiască pe noi în veșnicele lăcașuri. Amin.

Duminica a 12- a după Rusalii - Tânărul bogat

Ev Matei 19, 16 - 26

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în Cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția Cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii Lui s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.

Ap I Corinteni 15, 1 - 11

Fraților, vă aduc aminte Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care ați și primit-o, întru care și stați, prin care și sunteți mântuiți; cu ce cuvânt v-am binevestit-o – dacă o țineți cu tărie, afară numai dacă n-ați crezut în zadar – căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi; și că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au și adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat și mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci ori eu, ori aceia, așa propovăduim, și voi așa ați crezut.

Predică la Duminica a XII-a după Rusalii - Tânărul bogat - Despre desăvârşirea creştină - Pr. Ilie Cleopa

Şi în familie se poate duce o viață creștină, înaltă, sfântă, dăruită lui Hristos. Oare ce sunt acele mame sfinte, cu copii mulți, crescuți în rugăciune și bucurie, dacă nu niște femei desăvârșite în răbdare și iubire? Ce sunt acei credincioși cu viață curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie și văduvie neîntinată prin sate și orașe? Apoi, câți creștini ascunși nu trăiesc în lume plini de sfințenie, de pace, de milă, arzând de dragostea lui Dumnezeu?

Duminica a XII-a după Rusalii - Tânărul bogat

Idealul fiecărui creștin pe pământ este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieții veșnice. Până la întruparea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, căci raiul era închis și nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfânt. De aceea toți drepții Vechiului Testament așteaptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu.

Mântuirea, după învățătura Sfintei Evanghelii și a Bisericii Ortodoxe, se dobândește prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atât în decalogul Legii Vechi, cât și în Noul Testament, numit și legea Harului. Orice creștin care dorește să se mântuiască trebuie să săvârșească aceste trei condiții: să aibă credință dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfânt, care se dă tuturor prin cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfânta Împărtășanie, Nunta, Preoția, Maslul și să împlinească poruncile cuprinse în Sfânta Evanghelie. Fără aceste trei condiții obligatorii, nu este mântuire. Una din ele dacă lipsește, omul nu se poate mântui și își pierde sufletul său, "care este mai scump decât toată lumea".

Aceasta este mântuirea pe calea poruncilor, comună și obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu și doresc să moștenească viața veșnică. Dar mai este și o altă cale de mântuire, mult mai grea, anume calea desăvârșirii creștine, pe care au mers toți sfinții, apostolii, mucenicii, ierarhii și cuvioșii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfânta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaștrii, văduvele, creștinii care au o chemare specială de la Dumnezeu și o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrânare, metanii, lacrimi și sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfințeniei, a îndumnezeirii și a unirii mistice cu Hristos.

Pentru a înțelege mai bine cele două căi de mântuire, să vă reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi.

Un tânăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos și L-a întrebat: Învățătorule bun, ce bine să fac ca să moștenesc viața veșnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile! Și îi amintește câteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Însă tânărul era un om credincios și corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).

Acestea sunt câteva din poruncile principale care asigură mântuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Și tânărul din Evanghelie le păzea cu sfințenie. Oare câți tineri de astăzi mai împlinesc cu atâta credință poruncile lui Dumnezeu? Câți dintre fiii și fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara și dimineața, se păzesc de beție și desfrâu?

Dar tânărul din Evanghelie nu era mulțumit sufletește. El simțea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viață mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: "Ce îmi mai lipsește?" Până aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvârșirii, a urcușului duhovnicesc spre Hristos, care nu este ușor de străbătut.

Și iată ce i-a răspuns Mântuitorul Hristos: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tânărului care dorea desăvârșirea: să se lepede de cele materiale, prin împărțirea averii la săraci și să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele și toate grijile pământești. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvârșirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie și urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvârșirii. Dacă numai una o facem și a doua nu, nu putem urma lui Hristos.

Fără o naștere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi și de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieți noi în Hristos. Câți oameni nu sunt săraci în lume, și chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gândul mândriei, al slavei deșarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al lenevirii și mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie și de patimile ascunse din minte și inimă, nu poate face voia lui Hristos și nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceștia nu pot urca pe scara desăvârșirii creștine. Printre aceștia se numără și tânărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-și dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.

Iubiți credincioși,

Păzirea poruncilor Legii, unită cu credința dreaptă în Hristos, aduc mântuirea omului, dar nu-l fac desăvârșit. Acest lucru îl arată marele Apostol Pavel când zice: "Nimic nu a desăvârșit Legea" (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mântuitorul, zicând: “Eu am venit ca viață să aibă, și din belșug să aibă“ (Ioan 10, 10). De aici trebuie să înțelegem că alta este treapta celor ce intră în viață, adică se mântuiesc, și alta este treapta celor ce voiesc să aibă și mai multă viață, adică a celor desăvârșiți. "Cei ce se mântuiesc, moștenesc viața cea veșnică, iar cei ce sunt desăvârșiți, nu numai că se mântuiesc, dar moștenesc vistieriile slavei celei dumnezeiești din ceruri" (Kiriacodromionul, pag, 388, București, 1875).

Prin călcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa și răscumpărarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a moștenit cerul. De aceea, în Sfânta Evanghelie, Mântuitorul nu a zis: "Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăția raiului", ci "Împărăția Cerurilor", sau "Fericiți cei izgoniți pentru dreptate, că a acelora este împărăția raiului", ci "Împărăția Cerurilor". Așa a binevoit Preabunul nostru Mântuitor și Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa și răscumpărarea Sa, să dea mai mult decât am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevărat aici s-a împlinit cuvântul care zice: “Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit darul“ (Romani 5, 20).

Despre faptul că sunt diferite trepte ale slavei în cer pentru cei ce se mântuiesc, ne arată și Sfântul Apostol Pavel care zice: “Alta este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii, și alta strălucirea stelelor, și stea de stea se deosebește în strălucire“ (I Corinteni 15, 41). Însuși Mântuitorul a arătat zicând: “În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt“ (Ioan 14, 2).

Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătând deosebirea acestor locașuri ale sfinților din cer, zice: "Multe locașuri ale Tatălui, arată Mântuitorul măsura minții celor ce se sălășluiesc în cer, adică despărțirile și deosebirile întru care cu mintea se vor desfăta drepții și sfinții în veacul viitor. Că nu cu despărțirea locurilor, ci cu rânduiala darurilor sunt multe locașuri... Căci în veacul ce va să fie, toți drepții se vor sălășlui într-o bucurie, cu nedespărțirea, și fiecare după măsura sa, dintr-un soare gândit se strălucește, și după a sa vrednicie trage bucurie și veselie, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire și formă. Și nu vede cineva măsurile celui ce îl întrec pe el, nici a celui mai jos decât dânsul ca nu cumva, văzând darul covârșitor al prietenului său, sau lipsa, să-i fie aceasta pricină de întristare sau suspin...".

Să ne întoarcem acum la cuvântul nostru, despre desăvârșirea omului. Auzim pe Mântuitorul nostru în Sfânta Evanghelie, zicând: “Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit“ (Matei 5, 48). În ce constă desăvârșirea omului pe acest pământ? La această întrebare ne răspunde Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Dragostea este legătura desăvârșirii“ (Coloseni 3, 14). Adică cel ce are desăvârșită dragoste față de Dumnezeu și de aproapele său, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desăvârșirii în viața sa. Acest adevăr ni-l arată și Sfântul Maxim Mărturisitorul, zicând: "Cel desăvârșit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii și nu mai cunoaște deosebirea între al său și al altuia, sau între a sa și a alteia, sau între credincios și necredincios, între rob și slobod, sau peste tot între bărbat și femeie. Cel ridicat mai presus de tirania patimilor, căutând la firea cea una a oamenilor, privește pe toți la fel și are față de toți aceeași dragoste. Căci nu mai este în el deosebire, nici bărbat au femeie, nici rob, nici slobod, ci toate și întru toți Hristos" (Galateni 3, 28).

Sfântul Ioan Scărarul spunea că "desăvârșirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului".

Sfântul Nichita Stihatul spune că desăvârșirea este "readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, așa cum l-a creat Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, și bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere".

Iar Sfântul Isaac, fiind întrebat de unde cunoaște cineva că a ajuns la măsura desăvârșirii, zice: "Când se va mișca pomenirea lui Dumnezeu în mintea omului, îndată inima lui se pornește, spre dragostea lui, și ochii lui pogoară lacrimi cu îndestulare, că dragostea din pomenirea celor iubiți aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodată nu este lipsit de lacrimi, fiindcă de-a pururea își aduce aminte de Dumnezeu, încât și în somn vorbește de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucrează unele ca acestea care este semn al desăvârșirii oamenilor în viața lor" (Filocalia X, București, 1981).

Iubiți credincioși,

Până aici am vorbit despre desăvârșirea sau îndumnezeirea omului în Biserica Ortodoxă, după Sfânta Evanghelie și Sfinții Părinți. Acum să vedem cum înțelegem noi desăvârșirea și cum o putem realiza astăzi.

Cel mai sigur se realizează desăvârșirea recomandată de Hristos în Sfânta Evanghelie de astăzi, în cadrul vieții monahale. Întrucât această Evanghelie este singura care stă la baza întemeierii monahismului creștin, idealul de desăvârșire în credință, în rugăciune și dragoste se realizează mai ales în cinul monahal. Oare călugării nu renunță de bună voie la avere, la cinste, la familie, la toată libertatea vieții pământești și, prin cele trei voturi monahale ascultare, sărăcie de bună voie și curăție nu își închină trupul și sufletul slujirii lui Hristos până la moarte? Călugării au făcut dintotdeauna cele mai mari eforturi și jertfe pentru desăvârșire.

Aceasta o dovedește la noi numărul mare de mănăstiri și schituri peste o mie începând din secolul IV până astăzi, numărul mare de sihaștri și chilii pustnicești, ca și marea vocație ce o au românii dintotdeauna pentru monahism. Monahii sunt considerați niște eroi ai Duhului. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume și pentru țară, s-au jertfit în adânc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu și mântuirea fiilor acestui neam. Ei s-au luptat cel mai mult pentru desăvârșirea prin smerenie, prin rugăciuni, prin post și jertfire de sine. Ei au apărat cel mai mult Ortodoxia și viața morală în rândul credincioșilor noștri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiți cu mulți fii sufletești, ierarhi cuvioși, luminători și slujitori aleși ai Bisericii și ai neamului. Este destul să amintim de sfinții: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Rădăuți, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfântul Calinic de la Cernica și, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan. Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu și prin pilda lor îndeamnă și pe credincioși să trăiască în lume o viață creștină curată, smerită, unită cu Hristos.

Dar și în familie se poate duce o viață creștină, înaltă, sfântă, dăruită lui Hristos. Oare ce sunt acele mame sfinte, cu copii mulți, crescuți în rugăciune și bucurie, dacă nu niște femei desăvârșite în răbdare și iubire? Ce sunt acei credincioși cu viață curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie și văduvie neîntinată prin sate și orașe? Apoi, câți creștini ascunși nu trăiesc în lume plini de sfințenie, de pace, de milă, arzând de dragostea lui Dumnezeu?

Să păstrăm cu râvnă evlavia și exemplul personal al părinților noștri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor și sfinților noștri. Astăzi este desăvârșit cel ce se roagă neîncetat, cel ce este împăcat cu toți oamenii, cel ce miluiește, se smerește și se jertfește pentru apărarea dreptei credințe, pentru bunăcreșterea copiilor și pentru mântuirea tuturor în Hristos.

Să rugăm pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, să ne ajute tuturor pe calea desăvârșirii în dragoste, în credință și în rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Sf Mc Petroniu

Preasfințitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului, își sărbătorește duminică, 4 septembrie 2016, ocrotitorul spiritual: pe Sfântul Mucenic Petroniu.

Ierarhul s-a născut în 30 noiembrie 1965 în localitatea Târgu-Mureș, județul Mureș, din părinții Traian și Fira Florea (ca al 8-lea dintre cei 9 copii ai familiei).

Cursurile școlii primare, gimnaziul și prima treaptă de liceu le-a urmat în Târgu- Mureș.

Între anii 1983-1988 a fost elev al Seminarului Teologic Ortodox din Cluj- Napoca.

În iulie 1988 a dat examen de admitere la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu și a fost declarat admis.

Din septembrie 1988 până în iunie 1989 și-a satisfăcut stagiul militar, ca soldat cu termen redus, într-o unitate militară din Lugoj, județul Timiș.

În anul universitar 1989-1990 a urmat cursurile anului I ale Institutului Teologic Ortodox din Sibiu.

În octombrie 1990 s-a transferat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj- Napoca (nou înființată), pe care a absolvit-o în iunie 1993.

Teza de licență cu titlul: „Moise la interferența realității istorice și a reflecțiilor patristice” a susținut-o în sesiunea iunie 1993, obținând nota 10, iar ca medie generală a celor patru ani de facultate a avut 9,67.

În anul universitar 1993-1994 a urmat cursuri de greacă modernă în cadrul secției de Filologie a Facultății de Filozofie din cadrul Universității Aristotel, Tesalonic, Grecia, pe care le-a absolvit cu calificativul „excepțional”.

Între iunie 1994 – decembrie 1998 a fost doctorand al Facultății de Teologie Ortodoxă din Tesalonic.

În 15 decembrie 1998 și-a susținut teza de doctorat cu titlul: „Literatura patrologică românească în secolul XX”, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Tesalonic, obținând calificativul: „excepțional”.

În 15 ianuarie 1999 a depus jurământul de doctor în teologie, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Tesalonic.

În 4 februarie 1999 a dat examen și a fost admis ca preparator la disciplinele: Catehetică, Omiletică și Practică Pedagogică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia.

În 10 aprilie 1999 a fost hirotonit diacon.

În noaptea Sfintelor Paști din 11 aprilie 1999 a fost hirotonit preot celibatar pe seama catedralei arhiepiscopale din Alba-Iulia.

La data de 4 iunie 2000 a primit distincția de iconom stavrofor.

În 27 iunie 2000 a fost tuns în monahism de către Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Andrei de Alba Iulia, fiind închinoviat la catedrala arhiepiscopală din Alba Iulia, care are regim de mănăstire, schimbându-i-se numele din Petru, în Petroniu. În aceeași zi a fost ridicat la rangul de protosinghel.

În sesiunea de lucru din 12 septembrie 2000 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales arhiereu vicar al Episcopiei Oradiei.

În 14 septembrie 2000 Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Andrei de Alba Iulia l-a hirotesit arhimandrit.

În 1 octombrie 2000 a fost hirotonit și instalat arhiereu vicar al Episcopiei Oradiei. Hirotonia a avut loc în „Biserica cu lună” din Oradea.

În anul 2001 Ministerul Educației Naționale din România i-a echivalat diploma de doctor în teologie.

Între anii 2001 și 2007 s-a ocupat de lucrările de ridicare a catedralei episcopale din Oradea și de renovare ale Centrului Eparhial.

Între anii 2002 – 2005 a predat cursuri de „Formare duhovnicească” la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității din Oradea.

În anul 2007 a identificat și dobândit în Zalău un sediu provizoriu pentru Centrul Eparhial al Episcopiei Sălajului, iar în 2008 l-a amenajat în funcție de cerințele impuse.

În 5 martie 2008 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales episcop titular al Episcopiei Sălajului, iar în 13 aprilie același an a fost întronizat ca întâistătător al acestei Eparhii în catedrala Înălțarea Domnului din Zalău.