3. /7 SEPTEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului;

 Sf Mc Sozont;

 + Sf Cuv Simeon și Amfilohie de la Pângărați

Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului

Biserica Ortodoxa sarbatoreste la 8 septembrie, Nasterii Maicii Domnului. Inceputul acestei sarbatori trebuie aflata intre Sinodul III Ecumenic (431) si Sinodul IV Ecumenic (451).Inainte-praznuirea Nasterii Maicii DomnuluiPentru pregatirea sufleteasca a credinciosilor, toate sarbatorile imparatesti (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt precedate de un timp de pregatire, de anticipare sau introducere, numit preserbare, inainte-serbare sau inainte-praznuire. Inaintepraznuirea Nasterii Maicii Domnului este sarbatorita la 7 septembrie. Sarbatorile au, de asemenea, si o perioada de continuare sau prelungire a serbarii, numita dupa-serbare sau dupa-praznuire. Prin aceste perioade de pregatire si de prelungire, sarbatorile mari sunt ca soarele care, inainte de a rasari el insusi, isi trimite razele, iar dupa ce apune, lumina lui staruie inca pe culmi. Ziua cea dintai a inainte-serbarii se numeste inceputul sarbatoririi, iar ziua ultima a dupa-serbarii se numeste, cu un termen slavon, odovania, adica sfarsitul, dezlegarea sau incheierea sarbatorii.Potrivit informatiilor preluate din Liturgica generala a parintelui Ene Braniste, in toata perioada preserbarii si a dupa-serbarii, pe langa slujba sfintilor pomeniti in zilele respective, se adauga si cantari, rugaciuni si lecturi din cele in legatura cu praznicul respectiv, iar in ziua odovaniei praznicului, slujba se pune aproape la fel ca si in ziua insasi a praznicului (omitandu-se doar paremiile si litia la Vecernie, polieleul si Evanghelia la 'Utrenie, iar Apostolul si Evanghelia de la Liturghie sunt ale zilei). Pentru aceasta, uneori, slujba sfantului (sfintilor) din acea zi se muta, adica se oficiaza cu o zi mai inainte sau mai in urma, dupa cum prevede Tipicul sau dupa cum randuieste cel mai mare.La fiecare sarbatoare din cursul anului se pune, inca de la Vecernia din ajun, pe iconostasul (analogul) din naosul (sanul) bisericii, icoana praznicului sau a sfantului sarbatorit. La praznicele imparatesti, icoanele praznicale (si crucea la sarbatoarea inaltarii Sfintei Cruci) se pun pe iconostas inca din ajunul preserbarii si raman pe el pana la sfarsitul dupa-serbarii, adica pana in ziua odovaniei praznicului.

Sf Mc Sozont

Era în cetatea Pompeiopol un tânăr cu neam din Licaonia, anume Sozont, creștin cu credință, cu deprinderi bune, plin de lucruri bune, pentru că învăța ziua și noaptea legea Domnului.

Maximian, ighemonul Ciliciei, când a intrat în cetatea Pompeiopol, făcându-se praznic idolului de aur, a adus multe jertfe. Era acolo un tânăr cu neam din Licaonia, anume Sozont, creștin cu credință, cu deprinderi bune, plin de lucruri bune, pentru că învăța ziua și noaptea legea Domnului. Acesta, păscând oile cele ne-cuvântătoare, pe cele cuvântătoare le povățuia la pășunea cea bună; pentru că unde era el cu oile, acolo se adunau la dânsul și ceilalți păstori, copii și bărbați, și îi învăța pe ei să cunoască pe unul Dumnezeu. Așa, pe mulți a adus la Sfântul Botez, pentru că darul Domnului nostru Iisus Hristos era întru dânsul.

Odată, păscând oile pe lângă un izvor unde se afla un stejar mare, a adormit cu somn dulce și a avut o vedenie dumnezeiască, care îl chema pe el la nevoința mucenicească, și i s-a mai spus că acel loc are să fie multora de folos, pentru că se va sfinți cu darul cel ce se coboară de sus și mulți vor afla mântuire printr-însul și vor preamări Sfânta Treime. Deci, sculându-se din somn bunul păstor, a încredințat altora oile și a lăsat în locul acela arcul său și trei săgeți spre pomenirea sa, iar el singur a intrat în cetatea Pompeiopol și a văzut păgânătatea ce se înmulțea și sfânta credință scăzând, și l-a durut inima de aceasta. Intrând în capiștea idolească, unde se găsea un idol de aur, a luat de la dânsul o mână și, sfărâmând-o, a împărțit-o la săraci. Apoi fiind mare tulburare în cetate pentru mâna cea de aur care se luase de la idol, mulți erau cercetați și chinuiți. Dar Sfântul Sozont, nevrând ca altcineva să pătimească pentru vina lui, a mers singur la ighemonul Maximian și s-a dat pe față. „Eu sunt – zise el – cel ce am luat mâna idolului vostru, pe care am zdrobit-o, iar aurul l-am dat celor ce aveau trebuință.”

Fiind cercetat pentru ce a îndrăznit a face un lucru ca acela și a aduce necinstire idolului lor, a răspuns: „Am făcut aceasta ca să vă încredințați de puterea cea slabă a idolului vostru. Când am luat mâna de pe dânsul, el nu s-a împotrivit. Să fi zis ceva!? Nici că l-a durut și nici nu a suspinat. Și cum putea să se împotrivească fiind mut și fără de suflet? Că de ar fi fost Dumnezeu adevărat și viu, mi s-ar fi împotrivit și nu s-ar fi lăsat să-i fac rău. Iar eu, cunoscându-l pe el că este idol, iar nu Dumnezeu, i-am sfărâmat mina; ba încă era să-l zdrobesc cu totul, ca să nu vă mai închinați lucrului cel făcut de mâini omenești care, deși are ochi, urechi, mâini și picioare, nici nu vede, nici n-aude, nici nu grăiește, nici nu pipăie, nici nu umblă și nici nu poate să-și ajute lui ceva, când l-ar bate cineva sau l-ar preface în bucăți”.

Auzind aceasta, ighemonul a poruncit ca să-l lungească pe el fără milă. Deci, mai întâi, l-au spânzurat și cu drugi de fier peste coaste l-au strujit; apoi încălțându-l cu încălțăminte de fier care avea piroane ascuțite pe dinăuntru, l-au pornit prin cetate, iar sfântul preumblîndu-se astfel, slăvea pe Hristos Dumnezeu. După aceasta, iarăși îl spânzurară pe lemn și cu toiege de fier foarte tare îl bătură, cât nu numai trupul, ci și oasele i-au sfărâmat. În acele munci sfântul și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Apoi, văzându-l pe el prigonitorii că murise, l-au luat de pe lemn, după porunca ighemonului și au făcut foc mare ca să-i ardă trupul pentru a nu fi cinstit de credincioși. Și când aruncară în foc trupul lui, cel mult pătimitor, deodată se făcură fulgere și tunete groaznice și a căzut ploaie mare cu grindină, încât îndată focul s-a stins. Iar poporul ce se afla acolo s-a răspândit de frică și a rămas trupul sfântului întreg. Și, venind noaptea, credincioșii vroiau să ia sfintele lui moaște, dar nu puteau fiind întuneric mare. Și mâhnindu-se ei foarte tare de aceasta, iată în miezul nopții, o lumină din cer a strălucit peste moaște pe care, luându-le credincioșii, le-au îngropat cu cinste. Iar de la mormântul lui multe minuni se făceau și nu numai de la mormânt, ci și de la izvorul cel de sub stejar, unde sfântul, dormind, a avut vedenia aceea. Asemenea felurite tămăduiri se dau bolnavilor, cu darul lui Hristos și cu rugăciunile sfântului pătimitor. Pentru aceea, mai pe urmă s-a zidit acolo o biserică în numele lui, spre lauda întru dânsa a unuia în Treime adevăratului Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în Veci. Amin.

 + Sf Cuv Simeon și Amfilohie de la Pângărați

Întemeietor și prim egumen al Mănăstirii Pângărați, Sfântul Simeon, precum și Sfântul Amfilohie, cel care a condus mănăstirea timp de 56 de ani, fac parte dintre sfinții români cei mai cunoscuți și iubiți, lucrarea lor duhovnicească rămânând vie până astăzi.

Născut la începutul secolului al XV-lea, în apropiere de Piatra Neamț, Sfântul Simeon s-a retras împreună cu doi ucenici în pustia de la poalele Muntelui Paru, lângă Mănăstirea Bistrița. Cu ajutorul primit de la Sfântul Ștefan cel Mare, a reușit să ridice o biserică închinată Sfântului Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Hirotonit preot, Sfântul Simeon a fost întemeietorul și primul egumen al Mănăstirii Pângărați. Plecat în Transilvania, din pricina invaziei otomane, a rămas la Mănăstirea Casiva până când a trecut la cele veșnice.

Sfântul Amfilohie, născut spre finalul secolului al XV-lea, a intrat de tânăr în obștea Mănăstirii Pângărați și a ajuns să o conducă vreme de 56 de ani. În urma unei descoperiri de la Dumnezeu, în locul bisericii vechi, de lemn, care fusese arsă de turci, a fost zidită una nouă, cu ajutorul domnitorului Alexandru Lăpușneanu. Știind că urma să treacă la cele veșnice, Sfântul Amfilohie s-a retras în ultimii patru ani la Mănăstirea Moldovița, pregătindu-se pentru viața cea veșnică.

Sfântul Cuvios Amfilohie s-a nevoit în viața călugărească din copilăria sa, fiind mărturisit de toți pentru faptele lui cele bune.

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Amfilohie de la Pângărați s-a născut în anul 1487, undeva în partea de nord a Moldovei. Viața monahală și-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldovița, de unde a venit la Pângărați, în anul 1508. Aici a fost ales, de către toți, ocârmuitor, conducând obștea mănăstirii timp de 56 de ani.

Despre el vorbește Ieromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldovița, care l-a cunoscut personal: „Din copilăria sa s-a nevoit în viața călugărească, fiind mărturisit de toți pentru faptele lui cele bune. Și era scriitor foarte iscusit și știa meșteșug a lucra la lemn și era cinstit de toți Domnii și miluit, dară de carte om prost se arăta. Și până la bătrânețe bine și-a ocârmuit viața sa; în foame și în sete, în răbdare și întru osteneale, întru toată nevoința duhovnicească. Și de la draci năpăști și ispite multe a răbdat până la moarte. Și sfârșitul vieții sale bine au săvârșit: că a dat țărna țărnei și s-a dus în calea cea lungă a părinților, luându-și plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător și cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi”.

Nevoințele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au atras cu ele purtarea Sa de grijă și ocrotirea Sfântului Dimitrie, patronul mănăstirii, care, prin arătare dumnezeiască, i-a cerut Domnitorului Alexandru Lăpușneanu să zidească la Pângărați o biserică în numele său pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Pe când Voievodul se afla în târgul Pietrei, precum aveau obicei Domnii Moldovei a umbla pe la târguri și cetăți din vremi de demult, „când a fost luna lui Octombrie, în 22 de zile, la miezul nopții, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veșminte albe îmbrăcat și foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit și i-a zis lui: Scoală-te, Voievodule, și degrab să mergi la Pângărați, unde petrece un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, și să zidești întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ștefan Voievod în zilele starețului Simeoan Ieromonah. (…) Iară Domnul Alexandru cu glas lin l-au întrebat, zicând: Cine ești, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat și cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns: Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristos și ostaș, și de la Maximilian muncitorul, pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniță am fost închis și muncit și în coastă împuns, carele în toată lumea și în toată marginea se slăvește numele mieu și în pământul acesta numai în pustie biserică nu am. (…) Și în grabă și singur Domnul și cu toți boiarii au sosit la Sihastrul Amfilohie și au început a-i spune vedenia, zicând: Măcar că eu, cinstite Părinte, n-am dat crezării îndată visul, (pentru că) Sfânta Scriptură și Părinții noștri cei duhovnicești ne învață pe noi să nu credem visurile, iar eu am adunat pe credincioși boiarii miei și pe filosofi și toți au judecat că de la Dumnezeu este și foarte ne-am bucurat. Acestea grăind amândoi, au zis și Sihastrul că de la Dumnezeu este vedenia. Și de multă bucurie și veselie s-au umplut și s-au aprins de dumnezeiescul Duh cele dinăuntru ale lor și s-au cuprins și mult au plâns. Și pentru mântuirea sufletului nu puțin au vorbit, încă și pentru deșertăciunea lumii aceștia din destul au vorbit: cum că trece ca o umbră lumea aceasta și viața noastră ca praful și ca fumul se stinge; și cum blagocestivii împărați au zidit sfintele mănăstiri și cu Dumnezeu s-au unit și Biserica sobornicească întru una au adunat și au împreunat pre sfintele șapte soboare cu Sfinții Părinți și până astăzi, zice, se țin dogmele cu rugăciunile Sfinților Părinți, precum și Hristos au făgăduit Sfinților Apostoli, iar mai vârtos nouă, păcătoșilor, că va fi cu noi până la sfârșitul veacului. (…) Și fără de număr din Sfintele Scripturi au grăit. Și, după plânsul cel de mângâiere și după voroava cea duhovnicească, de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească marele Voievod la Sihastrul și Starețul Amfilohie. (…) Și apoi au întrebat pe Sfântul Stareț marele Voievod Alexandru: Fost-au înainte vreme și mai înainte de tine viețuitori călugări pe locul acesta, au n-au fost? Iar el pre amăruntul i-au povestit pentru viața Sfântului Simeon preotul”.

„Cu bunăvoirea lui Dumnezeu și cu sporirea Preasfântului Duh și cu ajutorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ostașul lui Hristos, s-au zidit și s-au săvârșit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic și s-au sfințit de Grigorie Mitropolit al Socevei în anul 1560 din porunca lui Alexandru Voievod”.

În anul 1566, Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârșitul vieții, a adunat pe toți fiii săi duhovnicești și le-a dat cuvântul său cel mai de pe urmă. Apoi, sărutându-i cu lacrimi, a lăsat egumen la Pângărați în locul său pe Ieromonahul Teodorit, ucenicul său, iar el s-a retras la Moldovița, mănăstirea lui de metanie. Acolo, fericitul Amfilohie a primit marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, ca cel ce întotdeauna se înalță cu inima și cu dorirea către cele cerești, adăugând osteneli peste osteneli, timp de încă patru ani de zile. Iar în anul 1570, aflând de la Duhul Sfânt ceasul morții sale, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și și-a dat cu pace sufletul său în brațele Domnului nostru Iisus Hristos, în 7 septembrie, la șapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod. Iar despre sfârșitul său minunat dă mărturie Ieromonahul Anastasie astfel: „Acestea toate mi le-au spus mie Părintele Amfilohie și stareț de la Sfânta Mănăstire Pângărați mie, smeritului Ieromonah Anastasie de la Mănăstirea Moldoviței, mult păcătosului și întru tot netrebnicului, că mare dar au luat bătrânul Amfilohie mai-nainte de mutarea sa, că vremea și ziua mutării sale au spus-o mie, smeritului Anastasie, și nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, și oricine vor vrea să râvnească acestor Sfinți Părinți”.

Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit încă din viață ca sfânt, îndată după mutarea sa din trup, părinții celor două mănăstiri, Moldovița și Pângărați, îl prăznuiau anual la data săvârșirii sale.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin.

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Piatra Neamț, pe când conducea Țara Moldovei evlaviosul Domn Alexandru cel Bun.

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Piatra Neamț, pe când conducea Țara Moldovei evlaviosul Domn Alexandru cel Bun.

Încă din tinerețe și-a arătat dragostea și râvna pentru cele dumnezeiești, alegând viața monahală și intrând în obștea Mănăstirii Bistrița. Aici s-a nevoit în viața de ascultare și a sporit duhovnicește, tăindu-și patimile și voia proprie. Născându-se într-însul dorul după liniștea pustiei, a luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Bistrița și, împreună cu încă doi ucenici ai săi, la anul 1432, în zilele lui Iliaș Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, s-a retras în isihie, pe un picior mai ridicat al malului stâng al pârâului Pângărați, la poalele muntelui numit „Păru”, la 5 km depărtare de mănăstirea sa. Aici, cuviosul și-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o poiană înconjurată de păduri seculare, unde s-a nevoit cu ucenicii săi, după voia lui Dumnezeu, în necontenite rugăciuni și în cugetarea celor cerești. Sporind mult cu darul Sfântului Duh, ajungând sihastru desăvârșit și dascăl iscusit al rugăciunii inimii, s-au adunat în jurul lui ucenici iubitori de liniște, așezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub numele de „Sihăstria lui Simeon”. Auzind Sfântul domnitor Ștefan cel Mare de nevoința cuviosului și înștiințându-se că nu are biserică unde să se roage cu ucenicii săi, în anul 1461, i-a dăruit bani și ajutor să înalțe o mică biserică de lemn, hramul ei fiind așezat, în urma unei vedenii, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Terminându-se biserica în același an, a fost sfințită la 26 octombrie de Mitropolitul Teoctist I, când a hirotonit în preot pe Simeon, care a devenit astfel primul întemeietor și egumen al Mănăstirii Pângărați, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”. Ca părinte duhovnicesc și începător al vieții pustnicești la Pângărați, a adunat în jurul său mulți ucenici iubitori de Hristos și de liniște. Atât de mult a sporit Cuviosul Simeon cu nevoința, cu rugăciunea și cu darul Duhului Sfânt, încât s-a învrednicit de harisma vindecării bolilor și a înainte-vederii. Pentru aceea veneau la chilia sa mulți suferinzi și se făceau sănătoși cu rugăciunea lui. Veneau încă și credincioși din sate și chiar dregători din sfatul țării ca să ceară binecuvântare și cuvânt de folos, căci era iscusit rugător și povățuitor de suflete. Pentru aceea și Sf. Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, îl iubea și, adeseori, îi cerea sfatul și rugăciunea pentru el și pentru țară, care era mereu amenințată de păgâni.

Prin îngăduința lui Dumnezeu, în anul 1476 au năvălit turcii asupra Moldovei și, „pentru păcatele poporului”, l-au biruit pe Ștefan cel Mare în luptele de la Războieni. Văzând primejdia aceasta, Cuviosul Simeon și-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn și pentru țară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpați în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Cașiva, unde, după puțin timp, s-a mutat cu pace la cereștile locașuri, în toamna aceluiași an, 1476, intrând în ceata Cuvioșilor Părinți. După adormirea sa, a fost îngropat de ucenicii săi cu cinste în acea mănăstire.

Sfințenia Cuviosului Simeon se arată și prin aceea că, după moarte, a strălucit și prin sfintele sale moaște, care au fost cinstite de Ștefan Voievod. Despre aducerea moaștelor Sfântului Simeon ne spune Ieromonahul Atanasie, în Cuvântul despre zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați: „După ce s-au întors turcii și s-a potolit vrajba robiei și s-a făcut pace, atunci a trimis Ștefan voievod și i-a adus sfintele lui moaște într-o raclă cinstită și le ținea în vistieria sa cu cinste. Apoi, luând o parte din sfintele lui moaște, le-a oprit pentru blagoslovenie și cu aromate cu bune miresme și cu tămâie le tămâia totdeauna spre credința și bună întărire a dreptei-credințe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea și căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămășița sfintelor lui moaște cu cuviință sfințită și cu cinste le-a îngropat în cetatea Socevei”. Această aducere a sfintelor lui moaște se pare că a avut loc spre sfârșitul anului 1484, când se știe că ucenicii cuviosului s-au întors din nou la sihăstria lor, întemeiată de Sfântul Simeon Ieroschimonahul.