5. /16 SEPTEMBRIE 2022 - POEZIE
IOAN ALEXANDRU BRAN - LEMENY
Ioan Alexandru Bran-Lemeny (1886 - 1954) s-a născut la Brașov, unde a urmat școala primară și apoi gimnaziul românesc. Este nepot al lui Ion Bran-Lemeny, zârneștean, doctor în Drept, cel dintâi avocat român din Brașov, unul din organizatorii Adunării românilor în 3/15 mai 1848, pe Câmpul Libertății de la Blaj și din 1861 comite al districtului Făgăraș -pe teritoriul căruia erau incluse și localitățile Bran, Zârnești, Poiana Mărului, Vlădeni, Țânțari (azi Dumbrăvița)-, apoi deputat în Dieta Transilvaniei de la Sibiu. În anul 1906, după absolvirea liceului, începe facultatea de Drept la Budapesta, apoi se transferă la cea din Cluj, luându-și licența în 1911. În paralel studiază la Viena limba germană și filozofia. În toamna anului 1911 se întoarce acasă, la Brașov, pentru a efectua practica de avocat. Cu puțin înainte de izbucnirea primului război mondial, trece Carpații și rămâne până la terminarea războiului în Vechiul Regat. Aici începe o activitate susținută de publicist și poet, pe care o continuă toată viața. În 1919 revine la Brașov, unde este numit notar public. În scurt timp este obligat să demisioneze, urmare a scandalului declanșat de articolul său Anarhia din justiția brașoveană, publicat în ziarul Adevărul. Devine apoi translator al primăriei municipiului Brașov pentru limbile maghiară și germană. A publicat mai multe volume de versuri: Poezii (!914), Lacrimi și clocot (1916), Ancore (1926), Taler (1933), Traista mea -antologie (1941). În proză a publicat Deutschlands Wiedergeburt, lucrare în limba germană, prefațată de scriitorul Heinrich Mann. A înființat la Brașov periodicele: Ritmuri (1929 - 1930) și Prometeu (1934 - 1939). A fost unul din redactorii revistei Brașovul literar și artistic, condusă de Cincinat Pavelescu. A colaborat la Gazeta Transilvaniei, România Viitoare, Adevărul, Dimineața, Patria, Românul, Cele trei Crișuri, Lanuri, Societatea de mâine, Țara Bârsei, Klingsor și Kronstädter Zeitung. A fost, până în anul 1946, unul dintre animatorii vieții culturale locale. În ultimii ani ai vieții a suferit datorită privațiunilor la care a fost supus de noua "putere populară".
LUCIA DEMETRIUS
| Lucia Demetrius | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [1]  București, România[2] |
| Decedată | (82 de ani)[3][2][4][5] București, România[1] |
| Părinți | Vasile Demetrius |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | actriță traducătoare poetă scriitoare dramaturgă |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
Modifică date / text  | |
Lucia Demetrius (n. 16 februarie 1910 – d. 29 iulie 1992) a fost o prozatoare, poetă, traducătoare și autoare dramatică română.
A fost fiica scriitorului Vasile Demetrius (coleg de clasă la liceul Sfântul Sava cu Gala Galaction, care l-a convins să-și schimbe numele din Dumitrescu în Demetrius[6]) și a Antigonei (născută Rabinovici). A luat parte la ședințele cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu. A fost favorita criticului, de care a fost legată chiar printr-o relație amoroasă.[necesită citare]
Studii[modificare | modificare sursă]
A urmat școala centrală Maria Brâncoveanu între 1921 și 1928, apoi și-a luat licența în litere în 1931 și filosofie în 1932, urmând apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, la clasa lui Ion Manolescu.
Carieră[modificare | modificare sursă]
Debutează pe scenă în trupa dramaturgului George Mihail Zamfirescu, 13 plus 1, pentru a reveni ulterior ca dramaturg. Studiază Estetica la Paris, din 1934. În perioada 1936-1938 devine funcționară la Uzinele Malaxa. Este profesoară de artă dramatică la Conservatorul de artă dramatică în perioada 1944-1949 și regizor de teatru la Teatrele din Sibiu, Brașov și Bacău, între anii 1950-1952. A colaborat cu Mărgărita Miller-Verghy. Ca dramaturg, în perioada stalinistă după 1949, Lucia Demetrius a îmbrățișat cu deschidere maximă teatrul realist socialist, pentru ca după 1965 să revină la teatrul de idei sau de analiză sufletească.
Distincții[modificare | modificare sursă]
A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[7]
Operă selectivă[modificare | modificare sursă]
- Tinerețe, roman, 1936
- Marea fugă, roman, 1938
- Destine, nuvele, 1939
- Intermezzo, versuri, 1939
- Album de familie, nuvele, Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1945
- Flori de hârtie, 1947
- Oglinda, nuvele, 216 pagini, ESPLA, 1957
- Nunta Ilonei, nuvele, 1960
- Primăvara pe Târnave, roman, 1960-1963, vol I-II
- Întâmplare de la târg, 1962
- Limpezire, 1962
- Făgăduielile, nuvele, 1964
- Colocviu sentimental, 1967
- Ce aduc zorile, nuvele, 1968
- După prăpăd, 1968
- Lumea începe cu mine, roman, 1968
- Anotimpuri, 1970
- La ora ceaiului, nuvele, 1970
- Acuarele, 1971
- Scrisoare către fetele tinere, 1971
- Tinerețe, 1971
- O femeie ca multe altele, 1972
- O poveste adevărată, 1973
- Sunt un pământean, nuvele, 1973
- Întoarcerea la un miracol, 1974
- Răspântiile, nuvele, 1976
- Întâlnire cu tinerețea, nuvele, 1977
- Fericita călătorie, 1979
- Triptic, (Oglinzi aburite, Portretele au coborât din rame, Ultimul vlăstar), 1981-1984
- Te iubesc, viață!, 1984
Operă postumă[modificare | modificare sursă]
- Lucia Demetrius: Memorii, 554 p., Ediție îngrijită de Ion Nistor, Editura Albatros, București, 2005, ISBN 973-24-1043-4
Dramaturgie[modificare | modificare sursă]
- Turneu în provincie, piesă de teatru, 1946
Dramaturgie proletcultistă[modificare | modificare sursă]
- Cumpăna, piesă de teatru, 1949
- Vadul nou, 1951
- Premiera, piesă de teatru, 1952
- Oameni de azi, 1952
- O noapte grea, 1954
- Cei de mâine, 1956
- Oameni și jivine, 1956
- Trei generații, 1956
- Ultima Tauber, 1956
- Arborele genealogic, 1957
- Vlaicu și feciorii lui, 1959
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Nikolai Gogol, Căsătoria - O întâmplare absolut incredibilă în două acte (teatru), traducere de Lucia Demetrius[8], București, 1957;
- Victor Hugo, Mizerabilii, (roman, 3 volume), traducere de Lucia Demetrius și Tudor Măinescu, note explicative de N. N. Condeescu, Editura Cartea Românească, București, 1981;
- Ivan Bunin, Nuvele, București, 1936;
- Louis Frederic Rouquette, Împărăția tăcerii albe, București, 1937;
- Al. Dumas, Acuzatul, București, 1938;
- Louis Bromfield, Vin ploile, I-II, București, 1941 (în colaborare cu Vasile Demetrius);
- Thomas Raucat, Aventură în Japonia, București, 1942;
- B. Giambattista, Povestea poveștilor, București, 1943;
- Charles Perrault, Povești, București, 1943;
- J.H. Louwyck, Insula de ceață, București, 1946;
- Marcel Achard, Corsarul, București;
- Lev Tolstoi, Învierea, București, 1948, Povestiri din campanie, București, 1949 (în colaborare cu Elena Culacov);
- Ivan Turgheniev, Nuvele, București, 1948 (în colaborare cu Elena Culacov);
- Vera Bianki, Notărița, București, 1948 (în colaborare cu Elena Culacov);
- W. Shakespeare, Cum vă place, București, 1949;
- K.A. Treniov, Liubov Iarovaia, București, 1954 (în colaborare cu Sonia Filip);
- A. Ulianinski, Piese într-un act, București, 1954 (în colaborare cu Sonia Filip);
- K.S. Stanislavski, Munca actorului cu sine însuși, București, 1955 (în colaborare cu Sonia Filip);
- Guy de Maupassant, Nuvele și schițe, București, 1956, Bulgăre de seu, București, 1960, Mont-Oriol, București, 1971;
- A.S. Makarenko, Povestiri și schițe. Articole despre literatură. Corespondența cu Maxim Gorki,București, 1959 (în colaborare cu Radu Donici);
- H. de Balzac, Crinul din vale, București, 1967, O fiică a Evei, București, 1969;
- Julien Green, Miezul nopții, București, 1970, Manuel, prefață de Laurentiu Ulici, București, 1972;
- Rene Barjavel, Tarendol, București, 1974;
- G. Flaubert, Educația sentimentală, prefață de Irina Mavrodin, București, 1976.
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
- Premiul de stat (1951)
VICTOR V. MARTINESCU
|
 Powered By  |
Victor Valeriu Martinescu opera literara |
| Comentarii literare si caracterizarea personajelor din opera |
MARTINESCU Victor Valeriu, se naste la 16 sept. 1910, Craiova - moare in 12 dec. 1994, Bucuresti.
Poet si prozator.
Fiul lui Nicolae Martinescu si al Anei (n. Grigorescu).
Studii la colegiul iezuit din Craiova. Absolvent al Facultatii de Drept a Univ. din Bucuresti.
Redactor sef, in 1930, la revista Limba romana (director: VI. Corbasca), redactor (1934-l935) la saptaminalul Reporter. Cunsocut, in mediile cafenelei literare bucurestene a epocii, sub porecla „Marele Contemporan", pe care si-a dat-o el insusi.
A editat revista de avangarda Sis (1932-l935, 3 nr.). Dupa razboi, a fost'o vreme administrator al mosiei Marghioalei Cantacuzino, care, plecata dupa 6 martie 1945 la Paris, ar fi intervenit ca poetul sa fie inclus in lotul celor ce urmau sa paraseasca clandestin tara in 1947; condamnat, dupa aceasta tentativa, la inchisoare (1947-l952) si domiciliu fortat (linga Bucuresti). O noua detentie (1958-l964), datorita scrierii unor texte anticomuniste - poeme si insemnari „direct antiguvernamentale" - expediate spre publicare in Franta (vor aparea in 1956, prezentate de V. Ierunca, in revista Caiete de dor, sub pseudonimul Haiduc); dupa executarea pedepsei, a refuzat angajarea ca redactor la Fundatia Romania, intrucit acolo fusese „recuperat" N. Crainic.
A dus, pina la sfirsit, o existenta marginala si boema. Debut cu versuri in Revista invatatoarelor si invatatorilor (Caracal, 1924).
Colaboreaza la Democratul, Limba romana (unde a semnat cu pseudonimul Dellombra), Meridian, Observatorul, Reporter, Zodiac, Cruciada romanismului, Romania agricola, Revista Fundatiilor Regale, Gazeta literara, Viata Romaneasca etc. Debut editorial cu romanul-eseu Cocktail (1933). Din acelasi an dateaza volum de versuri Cele dintii stiri despre Victor Valeriu Martinescu.
Aici, ca si in celelalte carti (7 tite pergamute, 1934; Am un patrar de veac, 1935; Astazi v.v.m. la 33 de ani, 1944), Victor Valeriu Martinescu se defineste ca spirit nonconformist, militind pentru o poezie a „sinceritatii subversive", cit mai apropiata de „tot ce e puls, pasiune si viata organica". Neafiliat nici unei grupari de avangarda, poetul ilustreaza totusi atitudinile caracteristice acestei miscari. Ultima placheta tiparita - amplul poem Romania mea (1945) -elogiaza, in patetice accente whitmaniene, valorile spirituale romanesti si deschiderile sale spre universalitate.
Surprinzator de mature pentru virsta autorului, primele versuri ale lui Victor Valeriu Martinescu transcriu, sub titlul invariabil Pubertate, emotiile si nelinistile adolescentei, constituindu-se ca pagini dintr-un jurnal liric intim si anuntind, in felul acesta, predilectia poetului pentru poezia de tip confesiv, lipsita insa de sentimentalism si nazuind spre o cit mai directa comunicare cu planul real al trairii. Foarte curind, se evidentiaza si o accentuata constiinta a conventiei literare, discursul liric se intelectualizeaza. apare distantarea lucida, pe un fond de sensibilitate „bacoviana": un „sentiment substras" (e titlul unui poem din 1930), aproximat in notatii si autocomentarii de o rece ironie. Articole-manifest, publicate paralel, militeaza, in linia avangardei, pentru o poezie alimentata continuu de „viata" („toate clipele merita a fi traite, iar viata trebuie sa o gusti pe toate laturile ei") si evitind „osificarea" impulsului vital in poem printr-o deschidere spre „sinceritatea inconstientului".
Victor Valeriu Martinescu nu e totusi un suprarealist „ortodox". Amplele poeme din volumul Cele dintii stiri despre Victor Vaier iu Martinescu (1933) imbina, uzind de o retorica de factura whitmaniana, confesiunea si notatia nuda cu propozitii de manifest vizind surprinderea unui subiect „polivalent", consonant, la modul dionisiac-nietzschean, cu „pulsul lumii" si „vesnicul Suflet" ce o anima. Ironizind aspiratiile metafizice, intelectualismul livresc si conventia traditionala a frumosului, Victor Valeriu Martinescu scrie un fel de noi „poeme invectiva", inrudite cu cel ale lui Geo Bogza. orientate spre elementarul biologic, intr-un limbaj frust, de voita sfidare a „bunelor maniere".
Elogiul „evei multicellulara" refuza orice idealizare, transcrierea bruta a „chinului viril" se vrea o expresie a revoltei contra oricarui tabu impus de societatea burgheza. Este, in aceste poeme, ceva din sfidarea Cintecelor lui Maldoror, dar nu mai putin, un difuz sentiment - de sursa bacoviana si expresionista - al descompunerii si prabusirii universale, cu subliniate accente de revolta sociala (vezi mecanica monotona a existentei, atmosfera pluvioasa si de „spital", pornirile „instinctului satanic" profanator etc). Programatic, autorul Celor dintii stiri isi propune sa realizeze o poezie a „sinceritatii subversive", document existential in primul rind, si mai putin „opera" deplin rotunjita. Ca toti avangardistii, si Victor Valeriu Martinescu considera literatura un „obicei murdar", preferindu-i poezia, ca reflex al autenticitatii trairii. Raminerea in acest „plan primar" prejudiciaza insa, adeseori, structura viziunii, alaturi de numeroasele intruziuni conceptuale, ce dau discursului un aer prea marcat de manifest, cu dilatarile retorice caracteristice. Placheta intitulata Astazi v.v.m. la 33 de ani (1944) prelungeste atitudinile din primul volum, atenuind nota de fronda si accentuind, in schimb, tonalitatea imnica, in poeme de larga respiratie, ce fac elogiul iubim ca impuls primordial al fiintei, in „aerul liber" al unei existente fascinate de „vesnicia reala a lumii". Un fel de autobiografie lirica ofera intinsul poem Am un patrar de veac (1935), in timp ce versurile din Romania mea (1945) evoca si invoca, in spiritul „poetului camarad Walt Whitman", valorile spirituale ale neamului si puterile sale de regenerare, in pragul unui timp al innoirilor.
Proza lui Victor Valeriu Martinescu , adunata in volumul Cocktail (1933), poate fi caracterizata ca un fel de „anli-roman", scriere mozaicala, amal-gamind naratiunea cu eseul, intr-o viziune parodic-burlesca, ce ataca cliseele de expresie si tinde sa construiasca, in cele mai reusite secvente, o „comedie a literaturii"; ii lipseste insa echilibrul compozitional si stilistic. Mai multe volume in manuscris (poezii, grupate in trei mari cicluri de Postume — I: Marele Contemporan; II: Memento vivere; III: Ultimele stiri despre victorvaleriumartinescu - si eseuri si cugetari - volumele Abecedar pentru majorat si Ipoteze si axiome) isi asteapta inca editorul.
| OPERA: Cocktail, roman-eseu, Bucuresti, 1933 (ed. II, 1942); Cele dintii stiri despre Victor Valeriu Martinescu, versuri, Bucuresti, 1933 (ed. II, 1943); 7 tite pergamute, versuri. Bucuresti, 1934; Am un patrar de veac, versuri. Bucuresti, 1935; Dragostea la oameni. Bucuresti, 1936; Imanenta si primatul adevarului absolut. Bucuresti, 1937; Tara reala si tara legala. Bucuresti, 1938; Astazi v.v.m. la 33 de ani. versuri, Bucuresti, 1944; Romania mea, versuri, Bucuresti, 1945 (ed. II, 1946; ed. III, 1947); Romani din Romania uniti-va. Bucuresti, 1946; Rinduri pentru tineretea lui Theodor Hodosan, Bucuresti, 1946. |
| REFERINTE CRITICE: M. Alexandrescu, Confesiuni literare, 1971; *** Reviste progresiste romanesti interbelice, 1972; I. Serbu, Vitrina cu amintiri, 1973; M. Mincu, Avangarda literara romaneasca, 1983; I. Pop, in Viata Romaneasca, nr. 11, 1983. |
FLORIN DUMITRESCU
| Florin Dumitrescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (55 de ani) București(d), București, România |
| Ocupație | poet publicist |
| Modifică date / text | |
Florin Dumitrescu (n. , București) este un textier român, cunoscut și ca poet, prozator și publicist.[1] A debutat în 1987 ca publicist, în presa studențească, și în literatură în 1997 cu volumul de poezie „Ana are mere”[2].
Biografie și studii[modificare | modificare sursă]
În 1992 încheie studiile de inginerie la Institutul Politehnic București și continuă cu studiul limbilor străine (italiană - franceză) la Universitatea București (1992-1996). Absolvă un stagiu Erasmus la Universitatea din Padova și un masterat în studii romanice la Universitatea București, unde predă (1996-1999) italiană, retorică și teoria argumentării.
Din 1999 abandonează cariera universitară în favoarea unei activități mai intense în publicitate.
Între 2010 și 2013, studiază antropologia cu prof. dr. Vintilă Mihăilescu (doctorat POSDRU la SNSPA, stagiu la Universitatea din Perugia). În iulie 2014 susține teza doctorală Supermarketizarea tradițiilor.
Cariera de textier[modificare | modificare sursă]
1988-1992: Ucenicie[modificare | modificare sursă]
În 1988, Adrian Pleșca „Artan” (Timpuri Noi) îl încurajează pe Florin să scrie versuri de cântece. Prima lui contribuție de textier este aceea de a înlocui versul „O-o-o iarnă grea” din cântecul Perfect, cu „O-o-o... totul e minunat”, tușă de ironie care va fi interpretată vocal de Adrian Pleșca în manieră baritonală exagerată, sugerând în mod subtil contrariul: de fapt, „totul e un iad” (în societatea totalitară).
Pe albumul Timpuri Noi (1992), Florin debutează ca textier pentru Emigrant USA și co-textier pentru Tanța (uncredited). De asemenea, în această perioadă, Florin scrie pentru grupul feminin Secret diverse texte care vor fi sensibil modificate de către membrele trupei. Va fi menționat pe albumul Strict Secret (1992) la secțiunea „Mulțumiri”.
1993-1999: Ideologul Sarmalelor Reci[modificare | modificare sursă]
În 1993, înființează grupul Sarmalele Reci, alături de muzicieni din zona fusion-jazz-rock: Zoltán András (voce, clape), Emil Viciu (chitară) și prietenul său, Mihai Iordache (saxofon, flaut, de asemenea fost colaborator al trupei Timpuri Noi).[3] Restul componenței fluctuează în timp. Saxofonistul Mihai Iordache, compozitor al principalelor hituri din prima epocă Sarmalele Reci (1993-1999), va părăsi oficial trupa în 2000, dar va continua să compună sporadic cântece pentru următoarele albume. Florin Dumitrescu este în tot acest timp textierul permanent și exclusiv al trupei.
În primii ani (1993-1999), Florin imprimă activității Sarmalelor Reci un marcat caracter ideologic, plasând performanțele trupei în zona artei contestatare, cu mesaj social-politic. Acest radicalism programatic reflectă situația din anii '90, protestele împotriva regimului Iliescu și a moștenirii totalitare din politica românească. Alături de mesajul antitotalitar (Țara te vrea prost, Nicu Ceaușescu președinte, Ilici Ilici uber alles, Nu mă atinge, Prostia la putere etc.) și critica socială cu accente ironice (N-ai nimic pe sub tricou, Violeta, Ea studiază tantra etc.), versurile Sarmalelor Reci resimt tematici angajate, precum compasiunea socială (Blues-ul băiatului sărac, Mamelor, Aurolac, Vineri seara, Răpirea din serai, Și ce dacă, Hei Tase etc.) și tema emigrației (Gașca de la bloc, Invadatorii, Omul fără nume etc.), ceea ce rezonează cu fiorul de stânga tipic trupelor de punk rock și rock contestatar din întreaga lume.
Cu trecerea timpului și maturizarea trupei, Florin își va tempera rolul de ideolog și va căuta o armonizare a contribuției sale libretisitice cu dimensiunea muzicală, asigurată de cei doi compozitori permanenți, Zoltán András și Emil Viciu.
După 1999: Noi orizonturi[modificare | modificare sursă]
- Sarmalele de post... tranziție. În următorii ani, Florin continuă activitatea de textier al Sarmalelor Reci, încercând, alături de colegii săi, muzicieni, o lărgire a paletei expresive. Tematica de dragoste (Telefonul nu mai sună, Dacă n-ai fi tu, Durerea e un alint etc.) capătă un spațiu tot mai important. Critica socială și contestarea politică dobândesc tonuri mai sofisticate.
- Direcția 5. În 1999, Florin Dumitrescu începe colaborarea cu Direcția 5 - în primii ani, sporadică (Superstar, Dacă ai ști etc.), iar după 2010, constantă și susținută (O fată ca ea, Iartă-mă, Îți mulțumesc, Ce mai faci, De ce iubim etc.).
- Ethno-rock și folk protestatar. Din 2014, Florin Dumitrescu este principalul textier al supergrupului Pasărea Rock (reunire a trupei Phoenix în jurul membrilor din perioada clasică: Mircea Baniciu, Josef Kappl și Ovidiu Lipan Țăndărică). Alături de compozitorul Ioji Kappl, semnează cântece precum Praznic năpraznic, Hora fără de hotar, Călușandra, Fagul și iedera, Răpirea miresei, Epitaf, Zoreaua.[4] Colaborează sporadic cu Mircea Baniciu solo. De asemenea, din 2016, scrie texte pentru grupul de ethno-rock RIT, format din muzicieni mai tineri care au activat în diverse formule ale Phoenix-ului. Din 2020, scrie texte de folk protestatar pentru Dan Manciulea și Forțele de Muncă.
- Jazz-uri. Florin colaborează ca textier cu doi dintre membrii Sarmalelor care s-au îndreptat spre jazz: Zoltán András, liderul grupului vocal Jazzappella (Să ningă iar, Hai s-o facem lată) și saxofonistul Mihai Iordache, liderul comboului Iordache (Suita Titan și albumul Zeuții). În 2021, alături de Iordache și Tavi Scurtu inițiază proiectul de electro-jazz Ninigra.
Publicații[modificare | modificare sursă]
Poezie[modificare | modificare sursă]
- „Megaviziuni” (grupaj) în Marfă (volum colectiv, alături de D.M. Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa, B.O. Popescu), Ed. Salut, București, 1996;
- Ana are mere, Cartea Românească, București, 1997, ISBN: 973-23-0620-3 (Premiul de debut al ASB);
- „Umbra lui Basho peste Lacul Titan” în Mică antologie a poeziei române, D.S. Boerescu, Ed. Regală, București, 1998;
- ÎNcîntece, Vinea, București, 2010 (Premiul Tiuk! pentru poezie);
- Grupaj în Cele mai frumoase poeme din 2010 (selecție de C. Komartin și R. Vancu), Tracus Arte, București, 2011;
- „Furat la cîntare” (grupaj) în Marfă reîncărcată (volum colectiv, alături de D.M. Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa, B.O. Popescu), Brumar, Timișoara, 2012 [5];
- „Bucătarul Ben” (poveste în versuri) în Ce poți face cu două cuvinte, Art, București, 2012.
- Dodii, Vorpal/Nemira, București, 2016.
- „Atlantida / Cîntece nemaiauzite” (grupaj) în DosArte. unfinished (volum colectiv, alături de D.M. Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa, B.O. Popescu, coord. de Mihai Zgondoiu), Euro Culturart, București, 2019.
- „Crezul” (poem ecologic) în Poesis International, 26/2020, Bistrița-Năsăud.
Proză[modificare | modificare sursă]
- Schițe, povestiri și eseuri în săptămînalul B-24-FUN, 2005 – 2010;
- „De ce ne chinuim bunicii” (schiță) în Cartea cu bunici, Humanitas, București, 2007;
- „Fizică, chimie, istorie, geografie” (nuvelă) în Prima mea călătorie în străinătate, Art, București, 2010;
- „Memoriile unui caras auriu” (nuvelă) în Primul meu job, Art, București, 2011 (volum îngrijit de Florin Dumitrescu);
- „Pornograf la poligraf” (nuvelă) în Primul meu porno, Art, București, 2011;
- „Cereale în zorii noștri luminoși” (schiță) în Prima dată, Art, București, 2013;
- „Cine este Ghiocel” (poveste) în Cui îi e frică de computer, Art, București, 2013.
Antropologie și studii culturale[modificare | modificare sursă]
- Florin Dumitrescu, Bâlciul Universității. Descoperind spiritul târgoveț în Bucureștiul postsocialist. (ebook), Ed. Humanitas, București, 2013
- „The Frivolous Revolution. Fair/Carnival Elements of Mărțișor in University Square Before and After 1990” (în engl. de F.C. Pîtea) în Brie, M.; Chirodea, F.; Țoca, C.V., European Public Policies. Instruments, Models and Behaviour in the Public Space, Editura Universității din Oradea, 2013
- Florin Dumitrescu, Tradiții la superofertă. Între socoteala din agenție și cea de la raft, Ed. Cartier, Chișinău, 2015
- Florin Dumitrescu, Retorica sloganului. Manual de copywriting în limba română, Ed. Integral, București, 2019
- Florin Dumitrescu, Publi-Cetatea. Branduri de poveste, Ed. Integral, București, 2019.
Volume colective[modificare | modificare sursă]
- Ce poți face cu două cuvinte, coord. de Liviu Papadima - Adina Popescu, Simona Popescu, Dan Sociu, Dan Stanciu, Grete Tartler, Florin Bican, Florin Dumitrescu, Matei Florian, Laura Grünberg, Ioana Nicolaie, Robert Șerban, Vlad Zografi, George Ardeleanu, Fanny Chartres, Adela Greceanu, Călin-Andrei Mihăilescu,Radu Paraschivescu, Doina Ruști; Ed. Art, 2012;
- Prima dată, coord. de Laura Albulescu și Andra Matzal - Laura Albulescu, Ion Barbu, Mihai Barbu, Lavinia Braniște, Philip Ó Ceallaigh, Marius Chivu, Bogdan Coșa, Andrei Crăciun, Silviu Dancu, Gabriel H. Decuble, Raluca Dincă, Florin Dumitrescu, M. Duțescu, Șerban Foarță, Miron Ghiu, Adela Greceanu, Mugur Grosu, Bogdan Iancu, Florin Iaru, Vera Ion, Cristi Luca, Cosmin Manolache, Matei Martin, Andra Matzal, Marin Mălaicu-Hondrari, Dmitri Miticov, Dan Pleșa, Matei Pleșu, Antoaneta Ralian, Ana Maria Sandu, Dan Sociu, Ionuț Sociu, Elena Stancu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Robert Șerban, Cecilia Ștefănescu, Alex Tocilescu,Călin Torsan, Răzvan Țupa, Vlad Ursulean, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Luiza Vasiliu, Constantin Vică, Elena Vlădăreanu; Ed. Art, 2013;
PEȘTELE DE STICLĂ CU CHEIA DE GÎT
L-om fi iubit, l-om fi urît?
Nu știu, dar știu că am crezut în el,
idolul celor fără țel,
peștele de sticlă cu cheia de gît.
L-om fi urmat sau poate l-om
fi renegat, trădat, proscris
pe ghidul nostru către paradis,
peștele de sticlă cu cravată de șoim.
Ne-am dumirit sau nu că el îi e
umanității unică nădejde
în veacul cel obez ce ne strivește,
peștele de sticlă cu căruț de butelie.
Cățelul care clatină din cap
ne-arată care-i atitudinea:
imită-l și-ți va da beatitudinea
peștele de sticlă cu banane verzi pe dulap.
COPIII SÎNT DE VINĂ
Pentru pădurea în flăcări
copiii sînt de vină
ei s-au jucat cu focul
ei au flatulat în benzină
Pentru criza energetică
se știe de vină-s tot țîncii
cu zbenguiala lor bezmetică
i-au dat barilului brînci
Au supărat toți generalii
nenumeroaselor armate
de s-au dedat la represalii
cu leapșa pe ouate
Spre statuile regilor călări
și-au permis să scuipe săgeți
de-au speriat caii și din scări
i-au răsturnat pe călăreți
Prindeți-i și urechiați-i
confiscați-le praștia
ei singuri sînt vinovați
neastîmpărații ăștia
Dar cea mai teribilă culpă
și cel mai obraznic tupeu
e c-au să-și dea-n petic și după
ce nu vom mai trăi tu și eu
HIPERTREAZ
Înot într-un ocean de gablonț
Universul face cîrlionți
secretă zulufi iar aceștia ciucuri
Mă sperii și-n același timp mă bucur
de fiecare-ntorsătură de fiecare pliu
al sorții care mă menține viu
Nenumăratele corole de minuni
ale nesfîrșitelor lumi
se dilată se telescopează
sub privirea mea hipertrează
Sînt insule plauri sau continente
dislocîndu-se lente
ciucur cu ciucur zuluf cu zuluf
Viața-i un miracol sau un bluf
Sînt moșneag copil sau adult
Am trăit prea puțin sau prea mult
Concentrez totul într-un glob diform
și aștept să adorm
IOAN ALEXANDRU
| Ioan Alexandru | |
 Ioan Alexandru în Parlament | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ion Șandor Janos |
| Născut | 25 decembrie 1941 Topa Mică, România |
| Decedat | 16 septembrie 2000 Bonn, Germania |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | politician, scriitor, jurnalist |
| Partid politic | PNȚCD |
| Limbi | limba română |
| Studii | Facultatea de Filologie la Universitatea din București |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1960 - 2000 |
| Specie literară | poezie, eseu |
| Operă de debut | 1. 1960 - poezie în revista Tribuna 2. 1964 - volumul „Cum să vă spun” |
| Opere semnificative | „Cum să vă spun”, „Imnele Transilvaniei”, „Vămile pustiei” |
| Note | |
| Premii | drapelul american "Old Glory" |
| Modifică date / text | |
Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos[1] 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj – d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990-1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992-1996. În legislatura 1990-1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în noaptea de 25 Decembrie 1941 (Crăciun) în localitatea Topa Mică, județul Cluj. Din anul 2016, localitatea Topa Mică este sat aparținător comunei Sânpaul, împreună cu Mihăiești, Berindu, Șardu, Sumurducu.
„Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie.“ („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, loan Alexandru, (în) ..Convorbiri literare”, Iași, 1987, nr. 3, martie, p. 3).
Într-adevăr, în „Registrul de nașteri al comunei Mihăiești“ (în 1941, localitatea Topa Mică aparținea de comuna Mihăiești) la poziția nr. 1 din anul 1942 este consemnată data nașterii lui Ioan Alexandru (Ion [Janos] Șandor): 1 ianuarie 1942. Data înregistrării: 2 ianuarie 1942. Părinții - tata: Șandor loan [Sándor Janos], 30 de ani, agricultor [foldmüves]; mama: Valeria (n. Kozar), 22 de ani, Topa Mică [Pusztatopa]. Toate datele din registru sunt în limba maghiară (până în 1944), inclusiv numele sunt maghiarizate. Această parte din Transilvania a fost smulsă din teritoriul țării prin Dictatul de la Viena.
Își petrece copilăria în satul natal (dar și la Berind, unde era „mama bătrână Todosia”), despre care va nota mai târziu destul de multe amintiri, reflecții, meditații etc. „Pot să spun că întreaga mea copilărie este legănată de tradiția teribilă a Transivaniei, a unui sat, aș putea spune ancestral, de dealuri ce premerg Munții Apuseni, cu oameni viguroși, păstrători de tradiție și rânduieli. [...] Satul transilvan, cu toată austeritatea și sacralitatea lui, este o permanență în scrisul meu. Când am plecat de acolo am avut sentimentul că am plecat din rai și așa a fost. Până când am înjghebat familia în care am regăsit acel rai, într-o altă formă, satul a rămas nucleul existenței mele.” („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, Ioan Alexandru).
„Am copilărit într-o perioadă mai zbuciumată din istoria noastră, dar trăiam în natură. Călăream caii de mic și codrul era la doi pași de sat, turmele și izvoarele și cerul uriaș revărsat peste noi. Dormeam în fân vara și înainte de ivirea zorilor eram pe câmp cu caii și bivolii la păscut. Iarna cu oile. Știu de mic toată rânduiala naturii...” (Ioan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”, interviu de Aurel Sasu, (în) „Tribuna”, Cluj, anul XIX, 1975, nr.5 (945), 30 ianuarie, p. 5)
În 1958, după școala făcută în satul natal (unde l-a avut profesor de română pe Ilie Butoi, pe care-l menționează ca apropiindu-l de literatură, în special de Eminescu), devine elev la Școala Medie „G. Barițiu” din Cluj. Încă din perioada studiilor liceale este cunoscut în mediile literare clujene și citește la cenaclurile literare de aici. Este perioada în care îl va cunoaște pe Lucian Blaga:
„Mi-l amintesc pe liceanul de la „G. Barițiu” de prin 1959 citind cu vocea gravă și avântată în fața câtorva redactori entuziasmați ai revistei „Steaua”. Îmi rămâne foarte vie în minte și ziua de primăvară în care am sunat pur și simplu, alături de Liviu Petrescu și Ion Papuc, la ușa lui Lucian Blaga, care ne-a întâmpinat cu ochii lui de pe vremuri din Istoria lui G. Călinescu, poftindu-ne, cu simplitate, să-i trecem pragul (au urmat apoi, în câmpul pe-atunci apropiat de casa poetului, lecturile noastre emoționante din poemele ediției definitive din 1942). Și nu voi uita vreodată vizita pe care i-am făcut-o, imediat după timidul meu debut din 1966, în satul natal, Topa Mică, într-o zi de foarte însorit septembrie; plecase, mi-au spus părinții săi, la o mătușă din Florești, am străbătut pădurea de la câțiva kilometri ca să-l găsesc așezat în strana bisericii din sat, la o liturghie cum n-am mai auzit niciodată: o oficia, în odăjdii aurii, un foarte bătrân preot, Cosma, coborât parcă dintre apostolii și dascălii lui Goga; în casa parohială a acestuia am petrecut noaptea, întorși la Topa, între sfeșnice și stele mari. Au fost însă și minunatele seri de cenaclu de la Facultate, șezătorile literare ale acelor ani, [...], atâtea și atâtea întâlniri și convorbiri prietenești, dintre care una, notată după mutarea la București, a apărut în revista Echinox. Ani de-a rândul i-am simțit apoi mâna fraternă pusă cald pe umăr și i-am auzit adresarea «Frate Ioane», cu care obișnuia să mă întâmpine.[...] Pentru istoria mai nouă a poeziei românești, Ioan Alexandru cel «blond, cârn și cu urechi barbare», «răzvrătitul presupus» despre care vorbea un Portret din Viața deocamdată, adică poetul unui «loc și timp anume», neliniștit și tragic, va rămâne, oricum, cu mult mai viu decât Ioan, definitiv înseninatul său frate imnic. Sub numele celui dintâi a trăit și a scris poate ultimul mare poet al Transilvaniei.” (Ion Pop, Ultimul rapsod al Transilvaniei, (în) „Grai”, Bistrița, 2002, nr. 1).
În 1960 debutează cu poezia Floarea mea în revista „Tribuna” din Cluj (anul IV, nr 14, 7 aprilie, p. 6). Poezia este semnată: Ioan Alexandru, elev.
În iunie-iulie 1962 termină studiile liceale și susține examenul de maturitate (Diploma de maturitate nr. 32/1962, eliberată de Școala Medie „Gh. Barițiu” din Cluj).
În decembrie se transferă de la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj („Cererea aprobată de tov. Rector C. Daicoviciu...”). Cu numele Șandor I. Ioan este înmatriculat la secția Limba și literatura română (numărul matricol: 2634).
Spirit liber, fire ușor boemă, la vârsta iubirilor furtunoase și a prieteniilor sincere, în timpul când poezia tortura sufletul și zdruncina mintea trebuind să fie scrisă, cu o anume notorietate literară dat fiind că publicase deja poezii în presa literară, cu o personalitate deja puternic conturată, tânărul poet suporta mai greu rigoarea unui program fixat în ore exacte, între cursuri, seminarii, colocvii și examene. Așa se face că la sfârșitul anului I (1962/1963) este „Exmatriculat de Rectorat” pentru neîndeplinirea sarcinilor de studiu (Decizia nr. 9013 din 25.X.1963), dar este reprimit în anul universitar următor (1963/1964) tot „pe baza deciziei Rectoratului Universității nr. 4187 din 30 aprilie 1964”.
În 1964 promovează anul I la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj și se transferă apoi la Universitatea din București. În documentele existente la Universitatea din Cluj se menționează: „Transferat la Facultatea De Filosofie a Universității din București, la 25.IX.1964”.
Debutează editorial cu volumul „Cum să vă spun“, semnat Ion Alexandru; prefață de Mihai Beniuc, prezentare grafică: Mihu Vulcănescu, Editura pentru Literatură, București, 74 p. Cronicile literare apărute în majoritatea revistelor literare consemnează apariția unui nou poet. „La Mihai Beniuc m-am dus cu manuscrisul primei mele cărți întâi pentru că este un mare poet transilvan și simțeam acest lucru, apoi pentru că era președintele Uniunii Scriitorilor și eu eram un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plec și știam cuvântul lui are greutate, cum a și avut, în sensul că m-am putut statornici într-un loc să-mi văd de carte și scris. Beniuc m-a ajutat să reintru la Facultate și mi-a scris prefața cărții fără să mă cunoască.” (loan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”).
În același an devine membru al Uniunii Scriitorilor și se căsătorește cu Spitz Ulvine-Grete (act de căsătorie nr. 6 din 1964, Sfatul Popular al comunei Sâncraiul Almașului, județul Sălaj).
Tot în 1964 citește la Cenaclul „Nicolae Labiș” un amplu ciclu de poeme (în ședința din 13 octombrie), publicat, apoi, în revista „Luceafărul” (nr. 22 din 23 octombrie).
În 1965, la Editura Tineretului din București îi apare volumul „Viața deocamdată“.
Face parte din grupul de tineri scriitori care, în perioada 8-13 mai, a participat la întâniri literare în Dobrogea. Din acest grup mai făceau parte Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Violeta Zamfirescu, Ileana Mălăncioiu și Florența Albu.
În ianuarie 1966 apare la București revista „Amfiteatru” (Revistă literar-artistică editată de Uniunea Asociațiilor Studenților din R.S.R; an I, nr. 1, ianuarie). Ion Alexandru face parte din Colegiul de redacție, de la primul număr, alături de Ion Băieșu (redactor șef), Ana Blandiana, Ion Chirie, Dumitru Constantin, Vasile Crețu, Adi Cusin, Kikeli Pali, Taskai Adriana, Nicolae Manolescu, Costin Miereanu, Adrian Păunescu, conf. univ. Al. Piru, Andrei Șerban, Ioana Vlasiu, conf. univ. Mircea Zaciu.
Colaborează la revistă de la primul număr, susținând rubrica „Am citit în această lună“. în primul număr publică articolul: „Doi copii ai secolului nostru“ (Lucian Blaga, Hronicul, Jean Paul Sartre, Cuvintele). Începând cu nr. 6 (iunie, 1966) inaugurează rubrica „Jurnal de poet“, cu articolul „Condițiile poeziei“.
La 28 februarie citește la Cenaclul „Nicolae Labiș” împreună cu Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăneioiu, Gheorghe Pituț, Grigore Hagiu, Ion Gheorgbe, Petru Popescu, Victoria Raicev iar la 23 octombrie citește în prima ședință a Cenaclului „Junimea”, în Amfiteatrul „Odobescu” al Facultății de limbă și Literatură Română – Universitatea din București, alături de Gheorghe Pituț, Adrian Păunescu, Gheorghe Alboi, Dumitru M. Ion și Ioana Diaconescu.
În decembrie 1966 își va schimba numele din Șandor Ioan în Alexandru Ioan (Decizia nr. 219747/834 din 28 decembrie 1966).
Este anul în care, călătorind spre mănăstirile din Moldova, împreună cu George Bălan, Putna, Sihăstria („unde vrem să-l vedem pe părintele Cleopa”) se oprește și la Mănăstirea Rohia, loc de care va rămâne permanent legat. Îl cunoaște pe Justinian Chira, starețul Mănăstirii Rohia, de care va rămâne apropiat și cu care va întreține o bogată corespondență (publicată în volum la Baia Mare în anul 2001).
În 1967 i-a apărut, la Editura Tineretului, volumul „Vina“, cu poezii antologate din plachetele de versuri „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“ și „Infernul discutabil“.
Traduce și publică în revista „Amfiteatru” (nr. 20, august, p. 328) poezii de Charles Baudelaire: Dans macabru, Apusul soarelui romantic, Madrigal trist. Au apărut sub genericul: 100 de ani de la moartea poetului Charles Baudelaire.
Vizitează, din nou, Rohia, de data aceasta împreună cu I. Negoițescu.
Prin intermediul și cu ajutorul lui Paul Miron, călătorește în Germania, împreună cu Nicolae Manolescu si Marin Sorescu.
În septembrie 1967 va face prima vizită la Martin Heidegger.
În 1968 termină studiile universitare la Universitatea din București, fiind reținut asistent, la Catedra Eminescu. Modalitatea de lucru nu era comună pentru activitatea de seminar din universitățile românești, tânărul asistent introducând un stil în care lucrul pe text era esențial. „Facem o strofă, două pe seminar, cu încetinitorul. Încercăm toate implicațiile pe care Eminescu le-a închis în versurile sale. Deci o lectură pe text la modul cel mai științific posibil. Facem două - trei poezii pe an. Mergem foarte încet întrucât trebuie ca studenții să-și însușească o metodă de a lucra pe text, acordându-i dreptul suveran pe care acesta și-l proclamă. Textele sunt grele de înțelesuri și trebuie să venim cu mare răbdare și smerenie spre ele pentru a le pune în lumină sensurile. Vremea de a vorbi global cred că a cam trecut. Pe plan mondial lumea începe să acorde textului mai mare importanță. Să lăsăm textul să vorbească. Cred că o mare problemă în lumea științifică de azi este aceea de a lăsa firea lucrurilor să spună, creația poetică fiind ea însăși un fruct natural al firii omului.”(,,Patria, Poetul, Eminescu, Blaga“, interviu de C. Coroiu, (în) „Convorbiri literare”, Iași, 1974, nr. 12, p. 3)
În paralel (aproape în clandestinitate, „în podul Universității”) făcea cu studenții, care doreau acest lucru, interpretări din Biblie, studii ebraice etc. Și-a perfecționat cunoașterea limbii ebraice la Ierusalim.
Reîncepe să publice, intermitent, „Jurnal de poet“ în revista „Luceafărul”, cu precizarea: „Din volumul în pregătire Noli me tangere”.
Este bursier la Universitatea din Freiburg, unde audiază cursurile lui Martin Heidegger și este interesat de filosofie.
În 1969 îi apare la Editura Tineretului din București volumul „Vămile Pustiei“, cu dedicația: „Mamei“.
La Freiburg adâncește studiul filosofiei. „De jumătate de an sunt aici în casa asta în Pădurea Neagră, într-o singurătate minunată, înconjurat de cărți alese, tot ce-i esențial din cultura filosofică și poetică a lumii până azi. Când trebuie să ies pentru 2-3 ore până la Universitate îmi vine foarte greu.[...] Lectură din Nietzsche până după miezul nopții.[...] Singur în sihăstria mea am dat de firul gândirii lui Nietzsche prin Heidegger.[...] Am citit pe nerăsfulate Monadologia lui Leibniz scrisă la Paris între 1672-76.” ( Sihăstria – jurnal de poet).
La Universitatea din Freiburg audiază și cursurile lui Hugo Friederich. „Der Grosse Friederich, cum îi spun studenții, Marele Friederich așadar, își ține prelegerile în fiecare luni între 10 și 12 în auditorium maximum care încape vreo mie de persoane și e mereu aproape plin.” (Jurnal de poet).
Aprofundează opera lui Hölderlin, este tot mai mult interesat de cultura vechii Elade și imnografia orientală. „Hölderlin m-a însoțit în drumul meu spre Elada și pilda lui a fost fecundă pentru mine. Experiența cărturărească, întâlnirea cu Elada și Orientul, pe care le-am străbătut în ceea ce socot necesar mie, egalează întrucâtva experiența copilăriei mele sănătoase și minunate din sat.” (loan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie“).
Profită de faptul că se află la studii în Germania și vizitează marile orașe ale Europei. În luna februarie vizitează Parisul (Louvru, Mormântul lui Pascal etc.). În septembrie se află la Roma (Capela Sixtină, Basilica Sfântului Pavel, Vaticanul – „Astăzi voi face o vizită a Vaticanului însoțit de un ardelean care tocmai lucrează acolo precum Petru Maior pe vremuri” – Scrisoare către Justinian Chira, datată, 10 septembrie 1969, Roma). În luna noiembrie se află la Amsterdam.
Participă la Colocviul critic: „E ușor a scrie versuri...“ organizat de revista „Luceafărul”, alături de Nicolae Manolescu, Gheorghe Pituț, Marin Sorescu. Textele intervențiilor sunt publicate în „Luceafărul”.
Se află la studii la Universitatea din Aachen – Philosophisches Institut. De aici face mai multe călătorii (Paris, Basel etc.). În martie călătorește la Constantinopol și vizitează Biserica Sfânta Sofia. Este de remarcat apetitul deosebit pentru călătorii al poetului, ca semn al unei neistovite dorințe de cunoaștere.
Sub titlul „Poeme“ se publică o antologie din creația lui loan Alexandru. Pe exemplarul aflat în Biblioteca Episcopului Justinian Chira Maramureșanul, de la Mănăstirea Rohia, există următoarea precizare, scrisă de mână și semnată loan Alexandru: „Rog ca greșelile de tipar să fie corijate cu blândețe căci această carte a apărut fără știrea mea când eram plecat din țară.” În același volum, pe pagina unde este citatul din Hölderlin (p. 177), care deschide Vămile Pustiei, loan Alexandru a notat: „Adăugat acest citat după ce am scris Imnul Ascensiune.” Probabil că și alte volume au apărut fără ca poetul să poată face ultima corectură, așa explicându-se și repetarea unor poezii în același volum.
Este preocupat de scrierea imnelor; având deja un plan clar al primului volum, după cum reiese dintr-o scrisoare către Justinian Chira, trimisă în luna septembrie din Paris. „Am un plan de viitor deja făcut care cuprinde 307 titluri de Imnuri lirice. Un titlu este Rohia. Dacă voi trăi să le pot împlini aceste trei sute de imnuri datoria vieții mele va fi încheiată. Imnuri lungi în care să fie redeșteptate toate frumusețile Cosmosului în lumina Învierii, neamul și graiul și părinții, așa cum au făcut marii poeți ai altor neamuri, Dante, ori Roman Melodul, ori Eminescu, Coșbuc și Blaga la noi.”
Revista „Tribuna” din Cluj (nr.21, 21 mai) deschide cu Ioan Alexandru un proiect de prezentare a scriitorilor contemporani. O întreagă pagină de revistă cuprinde poeme de Ioan Alexandru; de asemenea, sunt texte despre poet semnate de D.R. Popescu, Nicoale Manolescu, Adrian Păunescu, Teohar Mihadaș, Ion Cocora, N. Prelipceanu, Viorel Cacoveanu.
În ancheta revistei „Argeș” (nr. 12) – Cărțile deceniului – volumele „Vina“ și „Infernul discutabil“ sunt considerate cărți ale deceniului de către Nicolae Balotă, Mircea lorgulescu, Dan Cristea, Eugen Barbu, Al. Ivasiuc, Radu Boureanu, Gh. Tomozei.
În septembrie 1971 va face o călătorie la Ierusalim.
Într-o scrisoare adresată revistei „Tribuna” din Cluj — datată, 11 ianuar 1971, Aix-la Chapelle -, răspunde celor care „mi-au adus unele obiecții în ce privește truda mea în căutarea Izvoarelor adevărate din care se cuvine a se hrăni poetul...” și își reafirmă atitudinea față de poezie, de responsabilitate a scrisului.
În 1972 apare, în traducere, „Cântarea Cântărilor“, la Editura Științifică și Enciclopedică din București, colecția „Biblioteca Orientalis”; traducere din limba ebraică, note și comentarii de Ioan Alexandru; studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
În 1973 obține Doctoratul în Filologie cu teza „Patria la Pindar și Eminescu“, susținută la Universitatea din București; conducător științific: Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
Îi apare volumul „Imnele Bucuriei“ la Editura Cartea Românească.
Traduce și publică, la Editura „Univers“, „Odele pindarice“ – Olimpianice –; în românește de Ioan Alexandru; îngrijire de ediție, introducere și note de Mihail Nasta.
În perioada mai-iunie 1974 călătorește în fosta Uniune Sovietică și vizitează Moscova, „Leningrad” (Sankt Petersburg), bisericile din nordul Rusiei etc.
În 1975 la Editura Univers îi apare volumul II din „Ode“ de Pindar – Pythianice – în traducerea lui Ioan Alexandru.
Sub egida Facultății de Limbi Romanice, Clasice și Orientale de la Universitatea din București publică „Gramatica limbii ebraice vechi“. Este menționat și titlul academic: Doctor în Filologie.
Nu de puține ori amintește de „Rohia sfântă locul cel mai luminos pe lângă satul meu din această culme de lut dată de Domnul pentru trudă și mormânt.”
Este hotărât să-și construiască o casă la Rohia, loc de reculegere și de creație, și amintește de dorința de a aduce aici manuscrise și cărți și, atunci când va veni momentul, de a fi înmormântat aici.
În luna august se află la Rohia. Împreună cu familia vizitează localități din Maramureș: Budești, Sârbi, Călinești, Cornești, Fetești.
Este inlcus în „Lexicon der Weltliteratur“ (Vol. I, Stuttgart), redactat de Gero von Wilpert.(Cf. „Secolul 20”, 1976, nr.4-5, p. 64).
În 1976 i se publică volumul „Imnele Transilvaniei“, la Editura „Cartea Românească“ (Bun de tipar 31.03.1976; tiraj 6500 exemplare broșate). Volumul are dedicația: „Părinților mei Ioan și Valeria”.
La Editura „Albatros“, apare o selecție din poezia sa tradusă în limba maghiară, „Legszebb versei“, Forditotta, az utoszöt es a jagyzeteket irta Jancsik Pal. Sunt antologate poezii din volumele „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“, „Imnele Bucuriei“, „Imnele Transilvaniei“.
Virgil Nemoianu publică în „Times Literary Supplement” (30 ianuarie) un articol despre poezia lui Ioan Alexandru.
Din acest an, poetul este tot mai insistent în acțiunea de a se construi casa de la Rohia. Epistolarul Ioan Alexandru – Justinian Chira oferă cele mai multe și mai exacte date despre o anumită etapă a procesului de construcție, nu și despre finalizare, care rămâne învăluită în mister și a generat legende.
În 1977 la Editura „Albatros“ a apărut volumul antologic „Imne“, cu un cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Antologia cuprinde selecții din volumele „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“, „Imnele Bucuriei“, „Imnele Transilvaniei“.
La Editura „Facla“ din Timișoara a apărut volumul „Scrisori către un tânăr poet“ de Rainer Maria Rilke (traducere de Ulvine și Ioan Alexandru; prefață de Ioan Alexandru).
Volumul al III-lea din „Odele pindarice“, în traducerea lui Ioan Alexandru, apare la Editura „Univers“. Volumul cuprinde „Nemeene“, „Isthmianice“ și fragmente.
În 1978 la Editura „Dacia“, din Cluj-Napoca, a apărut volumul „Iubirea de patrie. Jurnal de poet“.
La Editura „Cartea Românească“ apare volumul „Imnele Transilvaniei“, fără a se preciza dacă este o nouă ediție, dacă este o ediție revizuită și adăugită sau dacă este o extindere de tiraj, deși tirajul diferă de cel al volumului din 1976. (Bun de tipar 25.02.78; tiraj 6300 ex. broșate). Față de volumul apărut în 1976 are câteva modificări. Poezia „Iobagii“ are titlul „Țăranii“, iar poezia „Secetă“ apare cu titlul „Durere“. În acest volum apar trei poezii noi: „Ascensiune“, „Cântec“, „Autoportret“ (Rohia, 1977).
Publică la Editura „Meridiane“ albumul „Luchian“, care cuprinde studiul „Luchian, Zugravul“ o cronologie și șaizeci și șapte de reproduceri ale picturilor lui Luchian.
În 1980 la Editura „Albatros“ i se publică volumul „Imnele Moldovei“ iar în 1981 volumul „Imnele Țării Românești“ a apărut la Editura „Cartea Românească“.
La Editura „Eminescu“ publică volumul „Poezii“ – ediție bilingvă româno – italiană; traducere din limba română de George Lăzărescu, prefață de Zoe Dumitrescu Bușulenga.
În 1982 la Editura „Minerva“, în colecția „Biblioteca pentru toți”, (nr.1124) a apărut volumul antologic „Pământ transfigurat“, cu o prefață de Zoe Dumitrescu Bușulenga și o notă biobibliografică de Ulvine Alexandru.
În 1983 îi apare volumul „Imnele Iubirii“, la Editura „Cartea Românească“ din București iar în 1984, în luna aprilie, s-a aflat la întânirea literară internațională de la Mazara del Vallo (Sicilia) – „Incontro fra i Popoli del Mediterráneo”.
La Editura „Cartea Românească“ publică ediția a II-a, revăzută și adăugită, a volumului „Imnele Iubirii“. Sunt adăugate poeziile „Ieremia de Valahia“, „Viața“, „Adam“.
Susține recitaluri poetice în Timișoara și Arad.
În 1985 îi apare volumul „Imnele Putnei“, la Editura „Cartea Românească“. În toamna aceluiași an se află la Heidelberg, ca bursier Humboldt, „străduitor în biblioteca Universității, ce împlinește 6 veacuri, pe malul Neckar-ului cântat de poet în cunoscutul său imn”. („Jurnal de poet“).
În traducerea lui Kanyadi Sandor a apărut, la Editura „Kriterion“, o selecție de versuri („Szeplötelen szerelem”, Versek).
La Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române din București, a apărut, în traducerea lui Ioan Alexandru, cartea lui Wilhelm Nyssen, „Frescele Bisericii ortodoxe Sfântul Ioan Botezătorul – Ferentari din București“.
În 1987, la Tokio, primește „Medalia de aur”, conferită unui mare poet creștin.
Scrie un cuvânt înainte, „Rolando Certa“, la volumul de poezii „Surâsul Korei“ de Rolando Certa, apărut la Editura „Facla“ din Timișoara (traducere de Ștefan Damian; postfață de Eugen Dorcescu).
În 1988 i se publică volumul „Imnele Maramureșului“, la Editura Cartea Românească
În 1989, pe 21 Decembrie, participă la manifestațiile revoluționare din București. „Socot că lupta pe care am dus-o ca poet să-mi scot cărțile creștine într-o perioadă atee, a fost tot o luptă! Însă nu a fost așa de deschisă și nu s-a putut manifesta în sfera politicului, dar, după, Revoluție, dreptul de-a fi atât de deschis în Parlament mi l-am obținut în noaptea de 21 Decembrie '89, când mi-am luat rămas bun de la soție și copii – a venit și soția mea cu mine la manifestație, a stat o vreme, a plâns că o las singură cu cinci copii, întrucât se trăgea! Deci m-am despărțit de soție, care mi-a spus: „dacă așa îți este soarta, Dumnezeu să fie cu tine, eu merg acasă la copii!” Eu am rămas acolo în stradă. Fără să îmi dau seama a fost o noapte hotărâtoare, care a schimbat soarta României! Sunt fericit în vecii-vecilor că în noaptea de 21 Decembrie '89, când s-a hotărât soarta – și încă erau la putere dictatorii, pentru că abia pe data de 22 Decembrie (după vreo 30 și ceva de ore) au plecat – am luat parte la manifestația din Piața Universității și am fost martor la evenimentele de acolo, cu o cruce în mână, cu Sfânta Scriptură și cu Icoana Mântuitorului. Le țineam predici soldaților să nu omoare! Nu era nici un preot din păcate acolo! Sau cel puțin eu nu am văzut. Și m-au întrebat – lângă trupurile cu sânge vărsat pe caldarâm, lângă Universitate – „Ești popă?”, pentru că făceam rugăciune! Zic, „Da, sunt popă!”, „Hai, domnule părinte!”. Atunci se lăsau jos, iar eu făceam slujbe noaptea, acolo pe sângele vărsat. A doua zi s-a schimbat soarta României! După ce a fugit Ceaușescu, am ajuns la Televiziune, apoi m-am întors acasă. În seara aceea s-a înființat, în casa mea, Partidul Național Creștin Țărănesc.” (Emil Șimăndan, „Dialoguri cu Ioan Alexandru“, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001).
Pe 8 aprilie 1990, seara, a vorbit în Catedrala mitropolitană din Timișoara, numind Timișoara „Ierusalimul neamului românesc”. A participat și Mitropolitul Nicolae Corneanu.
Este ales deputat de Hunedoara în Parlamentul României.
În 1991 publică volumul „Bat clopotele în Ardeal“, Editura Făt-Frumos, București, o fascinantă carte despre sat și copilărie.
În 1992 este ales senator de Arad în Parlamentul României.
Se publică volumul „Poeme“ de Karol Wojtyla, traducere și postfață de Nicolae Mareș, S.C. „Diacon Coresi” — S.R.L., București. Prefața – „Adorație și doxologie“ – este scrisă de Ioan Alexandru.
În 1993 participă la Washington la „Micul Dejun cu Rugăciune“ al Președintelui Statelor Unite ale Americii.
La fel în 1994. S-a întâlnit cu președintele S.U.A., Bill Clinton și cu vicepreședintele Al. Gore. Vizitează orașele cu comunități românești, în fața cărora susține conferințe și recitaluri de poezie. „Sunt unul dintre puținii români – nu am vrut eu, dar așa m-a pus situația și vremurile – care i-a văzut cam pe toți frații, de la Pacific până în Siberia! Practic pot să spun că neamul meu este împrăștiat pe toată suprafața pământului.”
Publică volumul „Căderea Zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție“, la Editura „Valea Plopilor” din Vălenii de Munte. Cartea începe cu o prezentare a participării sale la Revoluție, dar, în cea mai mare parte, cuprinde meditații asupra întâmplărilor din timpul ulterior, axate în mod esențial pe textul biblic.
În același an, la București, publică broșura „Cu Biblia în America“ și inițiază, împreună cu Fundația „Hanns Seidl”, Seminarul internațional cu tema „Stat, Națiune, Biserică – în viziunea creștin-democratică“, ținut la Castelui Regal din Săvârșin (19-21 iulie). Nu a putut participa la lucrări, fiind la München cu o delegație parlamentară română, dar a transmis un mesaj video.
La 13 iunie 1994 a participat la Arad (în Sala de Cultură a Sindicatelor) la o adunare populară cu caracter religios/ecumenic împreună cu cosmonautul Charles M. Duke jr. (membru al echipajului Apolo 16). În timpul discursului pe care l-a ținut aici a suferit un accident cerebral. Și-a încheiat cuvântarea cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu ca în România să se schimbe de astăzi înainte mai mult și să avem martori să mărturisim pe Isus Hristos fiecare acolo unde suntem! Dumnezeu să Binecuvânteze America, care ne trimite asemenea oameni aici. Dumnezeu să Binecuvânteze România, care are credincioși ca dumneavoastră și care știe să primească pe acești trimiși de a lui Dumnezeu de către frații noștri din America.“ (Dialoguri cu loan Alexandru, p. 76)
A fost dus de urgență, în comă, la Spitalul Județean Arad, iar a doua zi, cu elicopterul, la Spitalul Universitar din Szeged. După o oarecare stabilizare a fost transferat la o clinică de recuperare din Karlsruhe. După externare a locuit la Bonn, unde s-a stabilit cu familia.
În 1995 îi apare antologia „Imnele Iubirii“ cu ilustrații de Paul Gherasim (Editura Ioana, București).
Pe 16 septembrie 2000, poetul se stinge din viață la Bonn (act nr. 5342 înregistrat la Primăria Sectorului 5 din București).
Este adus în țară cu un avion militar, datorită interesului manifestat de Președintele țării. Dar nici Uniunea Scriitorilor (deși Ioan Alexandru era membru al Uniunii Scriitorilor și a fost și în conducerea Uniunii), nici Parlamentul României (deși a fost parlamentar) nu s-au ocupat de înmormântarea poetului. N-a fost depus la Uniunea Scriitorilor, n-a fost depus la Palatul Parlamentului, n-a putut fi depus la Patriarhie... A poposit un timp la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, dar n-a putut să-și doarmă somnul de veci nici aici.
Prin grija lui Bartolomeu Anania a fost dus și înmormântat la Mănăstirea Nicula. A plecat din Capitală și a străbătut țara într-o ultimă călătorie, prin plaiurile pe care le-a cântat în Imne, spre inima Transilvaniei, cu un popas mai lung de reculegere în Catedrala din Alba Iulia.
În 2001, la Baia Mare, a fost publicat volumul „Scrisori, loan Alexandru – Justinian Chira“ și sub titlul „Poezii“ a apărut o antologie din poezia lui loan Alexandru (ediție îngrijită de Cristian Moisescu, Arad, Editura Nigredo; coperta și supracoperta: Onisim Colta).
În anul 2002, la Bistrița, a apărut primul număr al revistei „Grai“, – revistă de literatură și artă – număr dedicat lui loan Alexandru. În revistă semnează Ion Pop, Eugen Simion, Nicolae Breban, Ion Cocora, Constantin Cubleșan, Justinian Chira, Paul Miron, Nicolae Manolescu, loan Pintea, Paul Gherasim, Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu, Aurel Rău, Andrei Marga, Alex. Ștefănescu, Ion Buzași ș.a.
În 2003, la Editura „Palimpsest“ din București a apărut volumul „Amintirea poetului“, ediție sentimentală alcătuită de Ion Cocora, cu o prefață de Aurel Rău („Un portret loan Alexandru“). Volumul cuprinde o selecție din volumele de tinerețe ale poetului: „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“.
În anul 2004 se publică antologia „Lumină lină, Imne“, cu o prefață de Justinian Chira (Editura „Palimpsest“, București) iar în anul 2015, la Editura „Renașterea“ din Cluj-Napoca a fost reeditat volumul „Imnele Transilvaniei“. Volumul are un cuvânt înainte de Mitropolitul Andrei – „Satul transilvan, căsuță de pământ“ – și, în final, un interviu cu loan Alexandru realizat de loan Pintea.
Opera[modificare | modificare sursă]
- Cum să vă spun (1964)
- Viața, deocamdată (1965)
- Infernul discutabil (1966)
- Vina (versuri) (1967);
- Vămile pustiei (1969)
- Poeme (1970);
- Imnele bucuriei (1973);
- Gramatica limbii ebraice vechi (1975)
- Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Transilvaniei (ediția a doua, revăzută și adăugită 1978); Imnele Transilvaniei II (conține și CD, 2015)
- Imne (1977)
- Iubirea de Patrie. Jurnal de poet (1978)
- Luchian (monografie, 1980)
- Imnele Moldovei (1980)
- Poezii-Poesie (1981);
- Imnele Țării Românești (1981)
- Pământ transfigurat (1982)
- Imnele iubirii (1983), Imnele iubirii (ediția a doua, adăugită, 1984)
- Imnele Putnei (1985)
- Iubirea de Patrie (1985)
- Imnele Maramureșului (1988)
- Bat clopotele în Ardeal (autobiografie) (1991);
- Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție (publicistică) (1993);
- Cu Biblia în America (1993)
- Imnele iubirii (1995)
- Poezii (2001)
- Scrisori Ioan Alexandru – Justinian Chira (corespondență, 2001)
- Amintirea poetului (2003);
- Lumină lină: Imne (2004)
- Imnele Sfinților martiri Brâncoveanu (2014)
Traduceri și prefețe[modificare | modificare sursă]
- Cântarea cântărilor (1972)
- Ode de Pindar (volumul I, 1973)
- Ode de Pindar (volumul II, 1975)
- Scrisori către un tânăr poet de Rainer Maria Rilke (1977)
- Ode de Pindar (volumul III, 1977)
- Frescele Bisericii ortodoxe Sfântul Ioan Botezătorul – Ferentari de Wilhelm Nyssen (1985)
- Surâsul Korei de Rolando Certa (prefață, 1987)
- Poeme de Karol Wojtyla (prefață, 1992)
Prezent în antologii[modificare | modificare sursă]
- 1994 – Streiflicht, Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik, ins Deutsche übertragen von Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Kastellaun, 1994, ISBN 3-9803871-1-9
- Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666;
- Testament – Anthology of Modern Romanian Verse / Testament - Antologie de Poezie Română Modernă – Bilingual Edition English & Romanian – Daniel Ionita (editor and translator) with Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews – Minerva Publishing 2012 and 2015 (second edition) - ISBN 978-973-21-1006-5
- Testament - Anthology of Romanian Verse - American Edition - monolingual English language edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) with Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews - Australian-Romanian Academy for Culture - 2017 - ISBN 978-0-9953502-0-5
Referințe critice[modificare | modificare sursă]
Pentru prima etapă a creației lui Ioan Alexandru, marcată de debutul cu volumul Cum să vă spun (1964) și de Vămile pustiei (1969) / Poeme (1970), criticul literar Mircea Tomuș relevă „motivele de bază“ ale acestei lirici, „tipice poeziei tinere“, adică poeziei generației resurecționale, antiproletcultiste: «elanurile nestăpânite ale vârstei și sentimentul acut al generației»; «o sedimentare vizibilă, o precizare matură a gândirii lirice»; «un lirism ponderat, transcriind seriozitatea gândirii, optica limpede, din punct de vedere uman și social» etc.; în ultimă instanță, generația lui Ioan Alexandru, după cum observă același critic, «este aceea prin care omenirea depășește războiul; de aici o notă de tragism în destinul ei, dar și conștiința unei răspunderi deosebite în fața lumii: Pe mine toți soldații lumii, plângând, m-au sărutat, / Și-am fost găsit în poze prin mii de buzunare, / Cu mii de tați în șanțuri am fost înmormântat, / Și moartea mea de-atuncea și-acuma mă mai doare.» (TCar, 7).
Revirimentul liric datorat poeziei lui Ioan Alexandru, între anii 1965 și 1970, constă, așadar, în eliminarea manierismului, prin simpla, dar grava autenticitate a trăirilor mitice ale speței situate în centrul ruralului său univers familiar, în dinamitarea miturilor spre a li se releva strălucirea inedită a nucleelor, spre a le capta misterul, în dinamitarea conformismului prin puterea metaforei de tip revelatoriu-existențial, în conjugarea absolutului obsesiv la moduri autentic-vitaliste, cât, mai ales, în conjugarea binomului viață – moarte, din panoul central al orizonturilor tuturor lumilor, axă a programului său poetic din această etapă, asupra căreia atrage atenția și prin fraza de deschidere a volumului Infernul discutabil, publicat în anul 1966: «Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viața omului decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor» (AID, 5).
Criticul literar Ion Pop, remarca în acest sens: «Propunându-și ca obiectiv fapta, împotriva cuvântului, o astfel de poezie va fi expresia unei imense sete de real sau, mai exact, a unei subordonări sui-generis față de dinamica realului evocat în dimensiunile sale materi¬ale, haotice.» (PPg, 200).
Criticul Ioan Pachia Tatomirescu constată, între altele, că «agrestul cosmos se relevă sinestezic prin trăiri ale originarului, ale miticului, în descendența marilor poeți interbelici ai Ardealului (A. Maniu, L. Blaga ș. a.): Pentru copii mijesc și se umflă în nori / țâțele ploii până se mulg de la sine. / (...) / Ugerul lunii pe canale mute / își lansează lapții recilor prunci somnambuli. / Coarnele de taur – burdufe îndesate / cu lapte smântânos pentru copii, / gușa ciocârliei, limpede, de-o spinteci / vei da de pungi sonore de lapte cristalin / din care aerul – copilul dimineții / își suge degetele fluierând. / Cadavrul unui lac nerăcit încă / de îndrăznești să-i pipăi rădăcina / palelor re¬flexe, un clei ceros / cum ar fi jalea lumii, / se va vădi ca leacul unic vocilor / încă false de copii. / (...) / Dar limbile clopotelor în delir nu-s altceva decât un fel / de mâini barbare care mulează cerul să își / trezească sorii toți lapții pentru noi. («Laptele» – AID, 56 sq.)» (TGrp, 427). După același critic, dincoace de anul 1970, Ioan Alexandru rafinează „geologicul convulsiv“ din creația anterioară, alegoricul, elementarul, parabolicul, „problematica ființei“ etc., punându-le sub pecetea spiritului, Logosului. „Limbul“ noii etape a creației poetice a lui Ioan Alexandru se revelează în toposul pustiei, al „Pustiei Umblătoare“, nisipos labirint rotativ, „cu dinamica argintului viu“: Cine are Pustia e mort, / Cine n-o are-i steril...; din acest „limb“, lumea se vede ca «o piramidă vie umblând din loc în loc»; limbul / pustia este vehicul al ființei și cunoaște o serie de metamorfoze în fața apocalipticului: mai întâi, „pe ulițele omului“: Pustia umblătoare, fiule, drumul îngust / Athosul, cămila prin urechile acului / Am văzut această cămilă viețuind / Am văzut pustia umblătoare. I-am văzut / Genunchele tăbăcite de-atâtea rugăciuni / I-am văzut trupul deșert strunjit chinuit / Robotit ars de secetă cât un munte ros / De gheara furtunilor Am văzut Pustia / Umblătoare I-am văzut nările uriașe / Două clopote prelungi... (APT, 17); apoi, nemaifiind «pustie aici pe pământ fiule», Pustia Umblătoare devine: Acest vas cosmic plin de uimire / Pe drumuri înaintând și întrebând / Muntele fecioarei în mișcare... / (...) / Muntele umblător Muntele sfânt umblă prin lume / A-nceput să pornească de mult a început / Să fie pustia umblătoare / Duhul piramidelor îngerul templelor / Pustiite de mult liturghiile amuție / Cântul fecioarelor, ruga asceților... (APT, 18); și în ultimă instanță: Pustia umblă Pustia este grai / Cuvânt necunoscut năuc anume / Neamul lui cât nisipiș pe mări / Se-ntinde fără veste peste lume // Și când vin zorii și când e iarăși cer / Și când e cerul înspuzit de stele / Atuncea tu Pustie ești bunul Dumnezeu / Deasupra neființei mele (APT, 22 sq.).
Puternicul filon imnic-aurifer al lui Ioan Alexandru iese la lumină în perioada 1973 - 1976, prin volumele Imnele Bucuriei și Imnele Transilvaniei. Cu privire la Imnele Transilvaniei, criticul literar Mircea Tomuș arăta că tot «ce este mai valoros în noua carte a lui Ioan Alexandru este imaginea unei Transilvanii dramatice, pe chipul căreia însemnele unei sublime frumuseți stau alături atât de firesc încât se resimte comunicarea de adâncime, chiar condiționarea, cu adâncile răni ale suferinței ancestrale; un univers rustic aspru, cu dealuri și munți bolovănoși, expresie a dramatismului conținut, dar și a unei substanțe cu duritate de cremene, cu vegetație frustă, rodind atâta frumusețe câtă amară esență, populat de un soi aparte de oameni, a căror înaltă, pură chemare se decantează dintr-o ființă trudită și noduroasă; viziunea este tot ce poate fi mai opus idilei și calofiliei; pe treptele tot mai profunde ale unui realism fără concesii, cu note izbitoare amintind curajoasa tușă existențialistă, arta lui tinde spre performanțele de simplificare și esențializare ale artei primitive în ceea ce are mai autentic»; «și nelipsind a observa că, pe măsură ce viziunea poetului coboară eta¬pele tot mai cutremurătoare ale acestui infern care este Transilvania suferinței tragice, din versurile cărții se ridică, treptat, un sens transfigurator, o aspirație spre lumină și înălțare; oamenii săraci ai acestei provincii sărace și bogate în același timp reprezintă o stirpe de profeți ce poartă în ochii lor iluminați flacăra idealului de vechime, continuitate și unitate națională: Un singur rost plinește graiul meu / Încerc să-l spun din nou mai cu tărie / Că neamul meu părinții din părinți / Cred în lumină și în veșnicie; marii apostoli ai neamului aparțin de aceeași esență curată și rustică.» (TML, 143 sq.).
Iar aceste calități semnalate de criticul Mircea Tomuș persistă și în „imnele“ consacrate de Ioan Alexandru celorlalte spirituale provincii, „țări de râuri / munți“ ale României, sunt caracteristice întregii spiritualități geografic-valahice. Se cuvine a se mai menționa că o serie de „imne“ de Ioan Alexandru se înfățișează în avalanșele de prospețime ale sacrului, însă preluând în nobilă ascendență spirala ontic-imnologică, de la Sfântul Niceta Remesianu, autorul imnului întregii Creștinătăți, Te Deum laudamus..., din orizontul anul 370 d. H.; și o capodoperă a imnologiei Creștinismului, din secunda etapă a creației lui Ioan Alexandru este și «Lumină lină»: Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crini / Lumină lină cuib de ceară / Scorburi cu mi¬ere milenară / De dincolo de lumi venind / Și niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lumină lină din lumină lină // Cine te așteaptă te iubește / Iubindu-te nădăjduiește / Că într-o zi lumină lină / Vei răsări la noi deplină / Cine primește să te creadă / Trei oameni vor veni să-l vadă // Lumină lină lini lumini / Răsari din codri mari de crini... // (...) // ... Deasupra stinsului pământ / Lumină lină Logos sfânt (cf. TGrp, 426 – 429).
Referințe critice se găsesc de asemenea și în Petre Anghel, Ioan Alexandru, Comunicare transculturală, București, Editura Cartea Românească, 2003
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu