6. /12 SEPTEMBRIE 2022 - POEZIE
OVIDIU COTRUȘ
Ovidiu Cotruș (pseudonim poetic: Ovidiu Sabin, n. 24 februarie 1926, Oradea – d. 12 septembrie 1977, Timișoara) a fost un poet și critic literar român, deținut politic sub regimul comunist. Era nepotul lui Aron Cotruș. Tatăl său a fost profesor de geografie. Ovidiu Cotruș a urmat liceul la Oradea și Arad. A continuat studiile la Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea din Cluj.
A fost arestat în anul 1950, ca victimă a unui proces politic, în urma căruia a primit 14 ani de detenție, până în 1964.
În 1965, a fost angajat redactor la revista Familia.
A murit în septembrie 1977 la Timișoara, suferind de o boală gravă de ficat contractată în închisoare.
Cel mai bun prieten al sau a fost Ștefan Augustin Doinaș.
Printre persoanele frecventate de el se numără personalități de seama ale culturii române și nu numai: Mircea Eliade, André Malraux, Pierre Emmanuel, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc.
Soția sa, Delia, a păstrat toate manuscrisele sale și le-a oferit mai târziu spre publicare. A început prin publicarea de versuri în revista „Societatea de mâine”, dar, după cum consideră poetul, adevăratul său debut a fost în revista „Cercului literar” din Sibiu (1945), când a publicat sub pseudonimul Ovidiu Sabin.
A continuat la revistele Secolul 20, Luceafărul și Orizont.
Primul său volum, monografia „Opera lui Mateiu I. Caragiale”, a apărut postum în 1977 și a fost reeditat în 1983 de Editura Minerva din București.
În anul 1983 a apărut volumul de studii „Meditații Critice”, prefațat de Ștefan Augustin Doinaș.
După 1990, la Editura Cartea Românească în colecția Eseuri/Critică, a apărut volumul „Dialoguri”, cu o prefață semnată de Cornel Ungureanu.
Altă lucrare, apărută în anul 2000, este "Titu Maiorescu și cultura română" publicată la Editura Paralela 45 din Pitești.
În închisoare l-a cunoscut pe Radu Gyr. A memorat și ulterior a pus pe hârtie câteva din volumele postume ale poetului.
Nepot al poetului de răsunet Aron Cotruş, şi-a făcut liceul la Oradea şi liceul Moise Nicoară din Arad, filologia la Cluj şi debutul poetic, sub pseudonim: Ovidiu Sabin, la Cercul literar de la Sibiu, prieten de-o viaţă cu Ştefan Augustin Doinaş. Dar mai întâi se manifestase, la doar 17 ani, în critică literară şi exegetică pe teme filosofice, estetice, literare. De o inteligenţă subtilă, pe cât de cuprinzătoare, beneficiar al unei biblioteci imense, selecte, cea a unchiului său Ovidiu Cotruş, în casa căruia locuia, într-un Arad cu eclatante tradiţii culturale dar şi politice, căci aici se militase pentru Unirea din 1918, se făcuse remarcat în paginile revistei Tribuna Română, chiar de la primul ei număr, septembrie 1943, unde semna alături de Ştefan Augustin Doinaş, dar şi de Victor Eftimiu.
În 1950, la doar 24 de ani, este condamnat politic şi face 14 ani de detenţie, eliberat în 1964. Din 1965 devine redactor la revista orădeană Familia. A murit la numai 51 de ani, suferind de ficat, boală atroce, contractată în închisoare. Şi ca nedreptatea să fie dusă până la capăt, cum numai în comunism, poetul, traducătorul, criticul literar nu a apucat să vadă tipărită niciuna dintre cărţile sale. Postum, în 1977, Ştefan Augustin Doinaş a izbutit să publice unul dintre volumele sale de exegeză: Opera lui Mateiu I.Caragiale, apoi şi altele (manuscrise păstrate de credincioasa-i soţie): Meditaţii critice,1983, pe care a şi prefaţat-o; Dialoguri, 1990, cu prefaţă de Cornel Ungureanu; Titu Maiorescu şi cultura românească, 2000.
Trebuie menţionat faptul că în închisoare a memorat poeziile lui Radu Gyr, pe care apoi le-a transcris în cîteva volume. Fie numai şi acest fapt excepţional (memoria sa prodigioasă dar şi iubirea sa de poezie, l-au ajutat într-aceasta; iar despre poeyia lui radu Gyr adolescentul de 17 ani scrisese chiar la debutul său critic!!! - iată unul dintre noroacele mult urgisitei noastre literaturi române...), îi asigură în postumitate recunoştinţa noastră emoţionată.
Ovidiu Cotruș (pseudonim poetic: Ovidiu Sabin, n. 24 februarie 1926, Oradea – d. 12 septembrie 1977, Timișoara) a fost un poet și critic literar român, deținut politic sub regimul comunist. Era nepotul lui Aron Cotruș.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Tatăl său a fost profesor de geografie. Ovidiu Cotruș a urmat liceul la Oradea și Arad. A continuat studiile la Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea din Cluj.
A fost arestat în anul 1950, ca victimă a unui proces politic, în urma căruia a primit 14 ani de detenție, până în 1964.
În 1965, a fost angajat redactor la revista Familia.
A murit în septembrie 1977 la Timișoara, suferind de o boală gravă de ficat contractată în închisoare.
Cel mai bun prieten al sau a fost Ștefan Augustin Doinaș.
Printre persoanele frecventate de el se numără personalități de seama ale culturii române și nu numai: Mircea Eliade, André Malraux, Pierre Emmanuel, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc.
Soția sa, Delia, a păstrat toate manuscrisele sale și le-a oferit mai târziu spre publicare.
Opera[modificare | modificare sursă]
A început prin publicarea de versuri în revista „Societatea de mâine”, dar, după cum consideră poetul, adevăratul său debut a fost în revista „Cercului literar” din Sibiu (1945), când a publicat sub pseudonimul Ovidiu Sabin.
A continuat la revistele Secolul 20, Luceafărul și Orizont.
Primul său volum, monografia „Opera lui Mateiu I. Caragiale”, a apărut postum în 1977 și a fost reeditat în 1983 de Editura Minerva din București.
În anul 1983 a apărut volumul de studii „Meditații Critice”, prefațat de Ștefan Augustin Doinaș.
După 1990, la Editura Cartea Românească în colecția Eseuri/Critică, a apărut volumul „Dialoguri”, cu o prefață semnată de Cornel Ungureanu.
Altă lucrare, apărută în anul 2000, este "Titu Maiorescu și cultura română" publicată la Editura Paralela 45 din Pitești.
În închisoare l-a cunoscut pe Radu Gyr. A memorat și ulterior a pus pe hârtie câteva din volumele postume ale poetului.
Că ştiu că mi-e infidelă,
Însă ea, ce infamie,
Mi-a răspuns cu-o ritornelă.
Cu un ipocrit anost
Şi i-a spus că am mâncat
Niscaiva slănină-n post.
Gealaţi şase se uniră
Şi-ntr-o zi mă încolţiră,
Mă legară fedeleş.
Pentru monstruoasa vină,
Prindeţi-l, strigă hainul,
Clement a mâncat slănină.
Mai crunt decât a fost sodomul
Dar n-aş voi să piardă Omul
Ce-a câştigat cu greu... Poetul.
Deşi nu-s demnitar şi sunt sărman...
Tu eşti bogat ca nimeni şi-o duci bine...
Eu s-ar putea s-ajung cândva ca tine,
Tu, chiar să vrei, nu poţi s-ajungi... Clément.
Eugenio Montale (n. 12 octombrie 1896, Genova – d. 12 septembrie 1981, Milano) a fost poet, prozator, editor și translator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1975.
Montale s-a făcut cunoscut ca unul dintre principalii arhitecți ai poeziei italiene moderne a anilor 1920. Este inițiatorul și reprezentantul poeziei ermetice italiene; un liric meditativ abordând motivele simple: peisajul uneori "halucinant", evaziunea, iubirea, timpul mitic, copilăria, aspirația spre libertate dar și dialogul cu istoria recentă. Este considerat unul dintre cei mai importanți poeți italieni moderni alături de Giuseppe Ungaretti și Umberto Saba.
Eugenio Montale s-a născut în 1896 la Genova. A urmat studii superioare de muzicologie și muzică teatrală în orașul natal. Aceste studii au fost întrerupte de încorporarea ca ofițer de infanterie în timpul primului război mondial. La sfârșitul primului război mondial, Montale și-a împărțit activitatea între poezie și cronica muzicală, colaborând la diverse reviste și publicând în 1925 prima carte de versuri, Ossi de sepia.
În 1928 se stabilește la Florența unde va rămâne până în 1943. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost în Elveția la Lugano, iar din 1948 la Milano, unde ține ani în șir cronica muzicală a ziarului "Corriere della sera".
Moare la 12 septembrie 1981 lăsând în urmă o operă restrânsă cantitativ, doar cinci volume de versuri și două de eseuri, dar impunătoare prin valoarea și particularităților artistice.
OperaOssi di seppia (Oase de sepie) (1925)
Le occasioni (Prilejurile) (1939)
Finisterre (Finister) (1943)
Quaderno di traduzioni (1948)
La bufera e altro (Furtuna și altele) (1956)
Farfalla di Dinard(1956)
Xenia (1966)
Auto da fè (1966)
Fuori di casa (1969)
Satura (1971)
Diario del '71 e del '72 (1973)
Sulla poesia (1976)
Quaderno di quattro anni (1977)
intrau în odaia ei
pe fereastră. Stătea la parter.
Îi spuneam Aspasia şi era fericită.
Apoi ne-a părăsit. A fost barman, coafeză şi multe altele
Rareori se-ntâmpla s-o-ntâlnesc.
O strigam atunci cu voce tare: Aspasia!
şi ea, trecând fără să se oprească, zâmbea.
Fusesem colegi; o fi moartă de ceva vreme
Când voi intra în iad, aşa... din obişnuinţă
o să-i strig Aspasia primei umbre care-mi va zâmbi.
Ea va trece, desigur. Niciodată
nu vom şti ce a fost şi ce nu a fost
acel fluture care abia avea un nume
pe care il dădusem eu.
Nu ştiu cine îşi dă seama
dar comerţul nostru cu Celălalt
a fost o lungă înşelătorie. A o denunţa
va fi, mai mult decât un act de respect, un fel de a cerşi îndurare.
Nu suntem respunzători că nu suntem el
şi nici nu poartă el vina, sau meritul, înfăţişării noastre.
Nu e nici măcar teamă. Isteţ, flamingoul îşi ascunde
capul sub aripă şi crede că vânătorul
nu-l vede.
sunt de-ajuns câteva săbii de iarbă
atârnând de stânci
peste delirul mării,
ori două palide camelii
în parcurile pustii
și un eucalipt care se afundă
prin foșnete și prin nebune zboruri
în lumină! Iată că în jur, ca șerpii,
într-o clipă nevăzute fire mi se încolăcesc,
biet fluture-n păienjenișul întins
de freamătul măslinilor, de floarea-soarelui
ce mă privește.
Dulcea robie de astăzi a celui
ce se predă aproape
spre a trăi din nou un vechi joc
niciodată uitat.
Îmi vine-n minte asprul filtru
întins adolescentului fără de cârmă:
în limpezile dimineți când se topeau
spinări de dealuri și de cer; în nisipul
țărmului veneau, în vârtejul amplu,
o pulsare egală de vieți,
o febră a lumii, și fiecare lucru
se mistuia în sine
ca oasele de sepie izbiți atunci
de valuri, pe încetul să dispărem,
să devenim
un arbore ori o piatră
de mare șlefuită, și în culoarea
apusurilor să ne topim
și să ne spulberăm ca trup,
ca să țâșnim asemenea izvorului
de soare beat și devorat de soare...
Erau aceastea
urările copilului - o, râuri! -
când rezemat de-o balustradă roasă
pierea pe-ncetul surâzând.
Câte spuneau luminile de mare
reci celui ce fugea de ele sfâșiat.
Lame de apă dezgolindu-se prin vaduri
de trecătoare ramuri, brune stânci
prin rumeguș, săgeți
de rândunele vagabonde...
O, cum puteam
să cred odată, pământuri,
frumuseți funerare, rame de aur
în agonia oricărei ființe!
Mă întorc
azi mai puternic către voi
ori mă înșel, cu toate că inima
pare că se topește-n amintiri senine - și aspre.
Trist suflet al trecutului
și tu voință nouă ce mă chemi,
e timpul să vă reunesc
într-un liman senin de-nțelepciune.
O zi va deveni o dată cu chemarea
unor glasuri de aur, de îndrăznețe măguliri,
o, suflete care nu mai ești divizat!
Gândește-te să schimbi în imnuri elegia,
să te refaci, să nu mai fii absent.
Asemenea acestor crengi,
ieri mizere și goale, astăzi pline
de freamăt și sucuri,
să simțim și noi mâine
o revărsare a visurilor,
o grabă nebună de glasuri
spre un rezultat, și-n soarele
ce vă inundă, râuri,
să reînflorim!
(traducere de Dragoș Vrânceanu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu