6. /25 OCTOMBRIE 2022 - POEZIE

EUGEN CONSTANT

Eugen Constant, poet, prozator, dramaturg roman

cartipentrutoti.com

«Pentru tine înverzesc
Crângurile şi doinesc
Păsările mii şi mii;
Pentru tine-s pe câmpii
Romaniţe, viorele
Iasomii şi tufănele,
Ierburile-nrourate,
Lanurile înspicate!
Pentru tine, plouă, ninge,
Suflă vântul şi se stinge,
Se-nvârtesc planetele
Şi s-aprind cometele.
Zi şi noapte, pentru tine,
Sub miraj de zări senine
Scriu poeţii lungi poeme… »
(Eternul surâs)

Eugen Constant s-a născut la 25 octombrie 1890, Craiova. O darnică ursită a făcut ca Dumitru Constantinescu, meşter plăpumar, şi nevasta lui, Eufrosina, să aducă pe lume opt copii, dintre care cinci vor ajunge oameni de condei: Iancu, Eugen, Paul, Savin, Lucia. Însă Constant pare la înce­put atras de lumea cifrelor. După absolvirea unei şcoli comer­ciale (1902-1904), el urmează Şcoala superioară de comerţ „Gh. Chiţu” (1905-1909), obţinând diploma de expert contabil.

Suplinindu-l pe Mihail Cruceanu, va deţine timp de un an o catedră de limba română la această şcoală. De-a lungul unui deceniu şi jumătate a funcţionat ca profesor la Şcoala indus­trială de ucenici „Obedeanu” şi la o şcoală industrială de pielari. A mai fost – experienţă neplăcută pentru Constant – secretar-contabil la Teatrul Naţional din capitala Băniei. Preşe­dinte al Sindicatelor Unitare Muncitoreşti, membru al colegiului redacţional al foii „Apărarea ceferiştilor” (Craiova, 1934), condeierul oltean îşi nutreşte din învrăjbirea de clasă spiritul de frondă.

A debutat cu un sonet în „Acţiunea română” (Iaşi, 1917). A mai colaborat la „Ramuri”, „Gândul nostru”, „Adevărul literar şi artistic”, „Datina”, „Actualitatea”, „Bilete de papagal”, „Familia”, „Fulgerul”, „Presa”, „Gorjanul”, „Jurnalul”, „Meridian”, „Gând şi slovă oltenească”, „Tribuna Olteniei” şi „Oltenia muncitoare”, unde a fost re­dactor, şi la multe altele. A înfiinţat, la Craiova, publicaţiile „Garda” (1928-1931), „Strigătul oltean” (1929), „Condeiul” (1938-1942) şi a contribuit la apariţia cotidianului „Înainte” (1944). Împreună cu Paul Constant editează la Sibiu, între 1932 şi 1934, „Provincia literară”. A folosit pseudonimele Inimosu, Evghenie, Silvirgil, Condeierul, Vulcan.

Doar volumul de sonete Oglinzi aburite (1918) poartă pe copertă iscălitura Eugen Constantinescu. Celelalte sunt semnate Eugen Constant, nume care în 1950 devine oficial. Alte cărţi de poezie sunt Galerii de ceară (1924), Cu dalta pe lespezi (1928), Punte peste veacuri (1929), Socluri devastate (1933), Crater scufundat (1936), Versuri (1937), Sărutul însingurărilor (1940), Melancolii sub arcade florale (1942), Elanuri răstignite (1,1943). Amurg prin vitralii este un ciclu din placheta Poezii (1926), la care coautori sunt Paul şi Savin Constant. Caracter antologic au volumele Poezii. Articole (1964), Gravuri şi rezonanţe (1967), Vibraţii republicane (1973).

«Prin dantele corpul cerne luciuri de bijuterie,
Sângele dă chiot, dornic de năstruşnică beţie.
Peste cărţi şi manuscripte, peste falnice ambiţii
Venera păşeşte mândră să-şi întâmpine iubiţii.
…………………………………………………
Farmecul ei stăpâneşte suveran şi absolut,
Căci necazurile vieţii se topesc într-un sărut. »
(Eros triumfă)

A scris şi teatru (Pământ blagoslovit, 1938, Muzica stelelor, 1947, Făclierii, piesă apărută în ziarul „Înainte”, 1972), însă de o totală insignifianţă. În publicistică, incisivitatea lui Constant are răbufniri de pamflet. Compasiunea faţă de dezmoşteniţii soartei se întovărăşeşte cu ostilitatea faţă de spoliatori, dema­gogi şi alţi farsori care se pitesc îndărătul unor caraghioase „măşti de carnaval”. Denunţând, cu un limbaj de stângă vehementă, „putrigaiul” atotstăpânitor, utopistul visează la „o perfecţiune a arhitecturii sociale”.

În „panopticul” de politică externă, Constant încondeiază în fraze acidulate hitlerismul tenta­cular şi pe „frumosul Adolf”. Un stil alambicat, pretenţios, gongoric înzorzonează notaţiile adesea judicioase şi nu lipsite de nuanţă din Încrustări în rama bibliotecii (I-II, 1930-1940). Preferând „eticul” – „esteticului pur”, intransigentul, încruntatul comentator atribuie criticii un rol profilactic, ceea ce presupune o purificare de „toxine” a vieţii literare. De aici, destule aprecieri tranşante, chiar brutale. Lăudând ceea ce crede că e de lăudat, Constant nu menajează nonvaloarea.

Răzleţ, se ivesc aici unele caracterizări inspirate, şi tot aşa în cartea de Evocări (1980), care însumează portrete de scriitori, deformate de o abuzivă tuşă sociologizantă. Plin de rele umori, şarjând gros şi într-o scriitură întortocheată, indigestă, păcate ale vieţii de provincie, romanul Condicar de lume nouă (1935) nu poate ascunde o dorinţă de răfuială. Înveninări, răutăţi, ricanări şi ranchiune trădează sensibilitatea ulcerată a unui inadaptabil părăsit de iluzii.

„Aş fi vrut să fiu un om paşnic, om de inimă, milos.
Nu râvneam măriri, petreceri, nici comori de nici un fel,
Dar tiranii, hoţi de codru, mi-au dat muşchi de ins
rebel,
Ochi de fulger în orbite şi pe buze vers tăios”
(Şomaj)

Eugen Constant a debutat, cum menţionam mai sus, sub înţelegerea şi preţuirea părintelui sonetului românesc, căruia i-a rămas discipol până la sfârşitul vieţii. El a adus mai departe tradiţia poeziei lui Gr. Alexandrescu, Al. Macedonschi şi Traian Demetrescu. A preţuit lirica Elenei Farago, prietenă şi admiratoare constantă a poeziei confratelui literar. Eugen Lovinescu i-a apreciat originalitatea încă din 1927, sesizând şi limitele artei poetice a scrisului lui E. Constant. A explorat de-a lungul activităţii sale literare, tărâmuri şi teme atinse de eternul surâs erotic, de efluvii florale, de melancolii sub vechi arcade, de ore ale extazului (inclusiv ale celui mistic) „Magul cititor în stele”, în dezordinea boemei sale, este întrerupt, nu odată, din cântările febrile ale secretelor taine ale stelelor şi vieţii, de intrarea eternei venere.

În ultimele decenii ale vieţii, poezia sa a fost accentuat alegorică, sub zodia fastelor încununări ce i s-au adus de un regim care avea nevoie să-l „arboreze”. În câteva cazuri ale vieţii, a poleit realităţi româneşti dure prin fraze confecţionate („Vibraţii republicate”, „Aurora popoarelor”, „Armindeni”). Dar, dincolo de atari accente ocazionale şi ocazionate, poezia aceasta ne apare nu ca o „aliniere”, ci ca o prevestire a speranţei în mai bine:

„Ani şaptezeci şi trei, dintr-un şirag
Da, da, văd bine sunt moşneag
Şi totuşi, aşa cum sunt, aproape de-al vieţii scapăt,
Mai pot şi vreau viaţa s-o iau de la capăt,
Tinereţii mele renăscute să-i fac intrări triumfale
Sub noi arcade florale”.

În concepţia lui Eugen Constant, poetul a fost un truditor, ca şi cel uzinal, ca şi cel al străfundului minei şi al aurei holdelor.

„Stă la masa lui poetul. Ai crede că se odihneşte,
dar până să toarne viaţa în imagini, cât trudeşte!
Că nu-i cântă la ureche nici o pasăre măiastră,
Şi nu-i vin mărgăritare, pe de-a gata, pe
fereastră.”

Pornit dintr-un prag de casă sărmană şi dintr-un „meşteşug cu acul”, Eugen Constant, a trăit deopotrivăfarmecul dar şi tristeţile unei copilării plină de griji. Copilăriei i-a dedicat pagini de rară duioşie, care-l apropie Elena Farago şi Otilia Cazimir. Edificatoare este poezia „Cântecul mic pentru orfani”, unde prezintă lumea copiilor sărmani:

„Suflă viscolul nebun,
Este noaptea de Crăciun
Plâng orfanii, goi în drum
Toc, toc, şi bum, bum, bum…”

În numeroasele versuri dedicate copiilor, Eugen Constant s-a dorit un bunic înduioşător şi tandru, iscoditor şi înţelept. În poezia „Bătrâneţe”, copilul (cititor) ascultă, vrăjit, dăinuirile Moşului:

„Somnul poartă vrăjile
Şi-mi alungă străjile;
Dorul stă cu ochi deschişi…
Moşneguţ, când adormişi?!”

Eugen Constant a scris pagini memorabile despre I. Creangă şi M. Sadoveanu, considerându-i „strălucite încununări ale geniului epic românesc”. A fost un admirator aparte al operei sadoveniene, fiindu-i alături şi în momentele dramatice pe care Sadoveanu le-a avut de parcurs în perioada tulbure a anilor ’30.

De Elena Farago s-a simţit legat printr-o prietenie sinceră, elocvent fiind un portret creionat în tonuri calde: „Figura Elenei Farago exprima o impunătoare nobleţe spirituală şi graiul ei, select ornamentat cu fraze stilate, avea un farmec exotic. Privindu-i îndelung profilul de o frumuseţe răscolitoare, mi-au defilat prin minte, totdeauna, toate versurile sale”.

Eugen Constant a fost cucerit de Tudor Arghezi pe care l-a cunoscut în 1926, la o reuniune a scriitorilor români, când marele poet s-a aflat în grupul invitaţilor de onoare ai directorului I. Dongorozzi la deschiderea stagiunii teatrale.
Cu acelaşi prilej, i-a cunoscut pe I. Pillat, N.M. Condiescu, V. Voiculescu. La această ceremonie, Tudor Arghezi a fost un participant de-a dreptul eclatant, lucru care l-a marcat pe încă tânărul poet craiovean. Tudor Arghezi îi tipărise în revista sa „Bilete de papagal” poeziile „Strofe amare” şi apoi „Lacrimi negre”, pe care Ion Foti o consemnase în „Universul literar”. „După spectacol, consemnează Eugen Constant – la restaurantul „Cina”, Arghezi, excelând prin jovialitate şi spirit, a atras simpatia convivilor”.

Una din personalităţile pentru care a nutrit admiraţia constantă a fost Liviu Rebreanu, întâlnirea cu marele prozator fiind evocată în memorialistica sa: „În primăvara anului 1932, aflându-mă la Bucureşti cu mărunte treburi cărturăreşti, (aveam în activ tipărite cinci volume de versuri şi unul de critică literară), mi-a surâs norocul să fac cunoştinţă cu marele romancier, la cafeneaua unde am discutat, fără jenă sau protocol, sorbind din răcoritoarele păhăruţe. Era vesel, volubil, comunicativ, scosese recent „Revista literară”.

Eugen Constant a publicat în periodicele şi revistele oltene şi în numeroase altele din Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Ploieşti, Cluj, Sibiu, Buzău, Timişoara etc. Îl întâlnim în paginile „Provinciei literare”, revistăînfiinţată de Paul Constant, sporind prin scrierile sale prestigiul acestei publicaţii literare ivită în peisajul cultural ardelenesc într-o perioadă de restrişte din istoria noastră. În primii doi ani de apariţie, este co-director, împreună cu fratele său, pentru ca în al treilea an direcţia publicaţiei să-i revină doar lui Paul Constant. În peisajul literar al Olteniei şi al ţării, Eugen Constant rămâne un nume şi o prezenţă memorabilă, un literat care impune preţuire pentru truda sa îngemănată cu un talent autentic manifestat atât în lirică cât şi în proză.

Moare la 27 februarie 1975, Craiova

Opera
Oglinzi aburite, Craiova, 1918;
Galerii de ceară, Craiova, 1924;
Amurg prin vitralii, în Eugen, Paul şi Savin Constant, Poezii, Craiova, 1926;
Cu dalta pe lespezi, Craiova, 1928;
Punte peste veacuri, Craiova, 1929;
Încrustări în rama bibliotecii, I-II, Craiova, 1930-1940;
Socluri devastate, Craiova, 1933;
Condicar de lume nouă, Craiova, 1935;
Crater scufundat, Craiova, 1936;
Lumini la orizont, Craiova, 1937;
Versuri, Craiova, 1937;
Pământ blagoslovit, Craiova, 1938;
Sărutul însingurărilor, Craiova, 1940;
Melancolii sub arcade florale, Focşani, 1942;
Elanuri răstignite, I, Craiova, 1943;
Poezii. Articole, prefaţă de Mihail Cruceanu, Bucureşti, 1964;
Gravuri şi rezonanţe, Bucureşti, 1967;
Vibraţii repu­blicane, Craiova, 1973;
Evocări, postfaţă de Darie Novăceanu, Craiova, 1980.

DINU ADAM

Biografie

S-a nascut la 25 octombrie 1953 in Bucuresti. 

A absolvit Institutul de Constructii din Bucuresti, Facultatea de Constructii Civile, Industriale si Agricole (1977).

Debuteaza publicistic in 1971 in revista "Amfiteatru". Debutul editorial se produce in 1974 cu volumul inaltele porti (Ed. Eminescu). 

Colaboreaza la diverse publicatii din tara si din strainatate: "Amfiteatru", "Convorbiri literare", "Dialog (Alma Mater)", "Cronica", "Luceafarul", "Orizont" (pina in 1977); "Razgledi" ("Radacini", Skopje, Macedonia (ianuarie 1988), iar dupa 1989 la revistele: "Ramuri", "Meridianul Timisoara", "Cronica", "Trafika" (Praga. Republica Ceha); este prezent cu traduceri din poezia universala in "Contemporanul. Ideea europeana", "Luceafarul" si la Radio Bucuresti. 

Dupa debutul editorial a publicat volumul Cintec de leagan (Ed. Eminescu, Bucuresti, 1976).

Este prezent in antologiile: Ca un fagure de miere (Ed. Eminescu, 1978) si Nu ucideri pasarea alba (Ed. Eminescu, 1985).

A tradus in limba spaniola volumul Cancionero postumo.

Autorul a fost distins cu urmatoarele premii: premiul II pentru debut al Editurii Eminescu (1973); premiul pentru poezie al revistei "Amfiteatru" (1973); premii la festivalul "Nicolae Labis" (1973, 1976).

Lucreaza ca si angajat al Editurii Seara, Bucuresti.

Referinte critice: "Prin telul «acut» de a pune problema, cartea Dianei Adamek fTrupul neindoielnici, trebuie salutata pentru exemplaritatea discursului, profund «stiintific» si. in acelasi timp. ontologizat, vorbind, de fapt. despre om cu limbajul subiectivitatii. In plus, pledoaria sa pentru redepiinderea unei perceptii uitate, a viului din spatele oricarei opere de arta, nu poate decil sa anunte o noua sansa discursului literaturii .si criticii, sansa care se cere constientizata si asumata cu toata gravitatea. Reusind, in egala masura, sa vada geometria organica a creatiei de arta si sa ii acorde expresia uman corporala, autoarea atinge, ea insasi, «trupul neindoielnic» al Canii." (Mihaela Ursa. "Steaua"", nr. 745/I995) "A considera opera literara o duplicare esentializata a corporalitatii umane, un al doilea trup ce-si arc propria senzualitate si imensitate a trairii incrustata misterios in structura sa intima, e o premisa de interpretare provocatoare ce se opune, implicit, criticii «obiective», distante, bazate pe grile aprioric construite, de tipul celei structuraliste si. mai recent, deconstructiviste. E provocarea pe care o propune canea Dianei Adamek, intitulata semnificativ Trupul neindoielnic, si care tenteaza o radiografiere a scriiturii, pornind de la impulsul primar care ii da fiinta, analog. in viziunea autoarei, cu ritmul biologic vital ce uneste intim omul de cosmos." (Carmen Varfalvi-Berinde, "Apostrof", nr. 10/1095) "Melodic, autoarea incheie capitolul printr-o secventa rezumativa [care] sintetizeaza si viziunea, si stilul interpretarilor sale: privire sensibila, luciditate, mirajul perspectivelor, aristocratia cuvintelor, glacialitatea constrinsa si combustia interioara. () Autoarea are darul de a trai actul lecturii si al scrierii despre lectura intr-un continuu miracol al re-facerii." (Corneliu Craciun. •'Familia"", nr. 1/1998)