6. /5 OCTOMBRIE 2022 - POEZIE
| n Petică | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  Bucești, Ivești, Galați, România[2] |
| Decedat | (27 de ani)[1] Bucești, Ivești, Galați, România |
| Cauza decesului | tuberculoză |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | autor jurnalist scriitor poet |
| Locul desfășurării activității | București |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea din București |
Modifică date / text  | |
Ștefan Petică (n. 20 ianuarie 1877, Bucești, Județul Galați - d.17 octombrie 1904, Bucești) a fost întâiul poet simbolist declarat, cum spunea George Călinescu[3].
Biografie[modificare | modificare sursă]
Provine dintr-o veche familie de țărani răzeși, având ca părinți pe Enache (Ianache) Petică și pe Catinca Petică.
Studii: primare (în satul natal), gimnaziale (la Tecuci), liceale (la Brăila), unde își afirmă înclinația pentru literatură și o orientare politică social-democrată.
Intelectual autodidact, poliglot, cu preocupări multidisciplinare umaniste în literatură (franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă, de unde a efectuat traduceri), filozofie, sociologie, antropologie, astronomie, istoria artei, finalizate cu comentarii literare, articole, studii, note, recenzii pertinente și incisive. A efectuat documentare specializată, achiziționând cărți și publicații de la diverse edituri de marcă din România, Italia, Franța, Anglia și Germania.
Și-a asigurat singur existența, practicând cu succes jurnalistica politică și literară, îndeplinind – între anii 1898-1904 – funcțiile de ziarist acreditat la „Capitala” (1898), prim redactor la „L’Echo de Roumanie. Journal Conservateur” (1902), secretar de redacție la „Literatorul” (1899) al lui Al. Macedonski, redactor la „România Jună” (1900) și „Economia națională”.
Desfășoară o intensă activitate publicistică la revistele: „Lumea nouă” (între 1896-1898), cultivând o amiciție trainică cu poeții George Tutoveanu și Ilarie Chendi, cu viitorul prozator Jean Bart, cu militanții socialiști – profesorul Ioan Nădejde și gălățeanul I. C. Atanasiu (plecat apoi la liberali), a sprijinit activ revendicările țăranilor și înființarea cluburilor socialiste la sate. Din 1900, se retrage definitiv, în urma presiunilor autorității politice, dar a activat în cadrul Ligii pentru unitatea culturală a românilor.
În anii 1902-1904 a fost student la Facultatea de Litere și Filozofie, în timpul decanatului eminentului profesor Ioan Bogdan.
Bun cunoscător al operei unor iluștri literați germani (R. Wagner, Stefan George, Hugo von Hoffmanstall, Maeterlinck), francezi (Alfred Vallette, St. Mallarmé), englezi (Moore, Lord Tennyson), ruși (Turgheniev, Lev Tolstoi, Pușkin, Lermontov) și maghiari (Al. Petöfi), din care a efectuat traduceri.
A utilizat pseudonimele literare Stephan Petică, Ștefan, St. P., Sentino, Trubadur, Caton, Fanta-Cella, M. Pall, Sapho, Erics, Narcis, Senez, P. Stiopca, Step., Stepen, S. Considerat ca un intelectual precoce, un selfmademan, care promitea o operă literară de substanță, deschizător de drum în literatura simbolistă, îndeosebi după apariția volumului de poeme „Fecioara în alb” (București, 1902), fiind „primul poet simbolist autentic, teoreticianul profund și subtil al noului curent literar, <Simbolismul românesc>, fenomen component și sincron cu cel european, avangardist și care precede pe confrații literari, Al. Macedonski, și urmat de Mircea Demetriade, Al. Obedenaru, Traian Demetrescu, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, G. Bacovia, N. Davidescu și gălățenii Alfred Moșoiu și Eugeniu Ștefănescu-Est.
Articolele literare, de sociologie, economie, estetică, filozofie, istorie, artă, substanțiale și sintetice: din „Noul curent literar” (în „Literatorul”, 1899), „Poezia nouă” și „Transformarea liricii” (în „România Jună”, 1900), îl situează pe cântărețul și cavalerul „Fecioarei în alb”, comilitonul „Solilor păcii” și doritorul parfumului „Trandafirilor înfloriți”, să fie, după maestrul Al. Macedonski, cel de-al doilea teoretician al simbolismului românesc, întruchipând intelectualul analitic, cu viziune integratoare, multidomenială, în calitate de poet, prozator, dramaturg, sociolog, economist, ziarist.
George Bacovia publica în revista bârlădeană Vitraliu poemul ”Tu ai murit”, dedicat memoriei lui Ștefan Petică (apud. Constantin Ciopraga, Despre fenomenul Bacovia, în Vitraliu, XV, nr. 5-6, 25 septembrie 2006, p. 5-6 („Bacovia - afirma un coleg de-al său de liceu și de facultate - avea un cult față de poezia lui Petică și izbutise a compune melodii pe vioară, adecvate versurilor. Dovada că le știa par coeur, citează din ele și mai târziu, în ”Divagări utile” (apud Constantin Călin, Cronologie - Bacovia, în Vitraliu, XV, nr. 5-6, 25 septembrie 2006, p. 25).
Un merit deosebit în conservarea și verificarea ulterioară a manuscriselor literare îl are profesorul băcăuan și literatul Grigore Tăbăcaru, primul său biograf (în 1924).
Tabel cronologic[modificare | modificare sursă]
- 20 ianuarie 1877 - se naște primul simbolist autentic din România, Ștefan Petică, poet, jurnalist, dramaturg - fiul Catincăi și al lui Ianache (Gr. Tăbăcaru: „Tatăl său, pe lângă ocupațiile de agricultor, a avut și servicii comunale: notar, picher, scriitor la primărie”)- în localitatea Bucești, județul Galați.
- 1888 – urmează studiile primare la Liești, iar la Tecuci, prima clasă gimnazială în casele patriarhale ale Smarandei Iaconachi;
- 1889 - continuă studiile în noua clădire a gimnaziului real „D. A. Sturdza” din Tecuci până în 1892;
- 1892-1896 – urmează cursurile Gimnaziului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, unde în octombrie 1894, unde era înscris în clasa a VI-a, cum va documenta G. Călinescu;
- 1894 – scrie primele articole în revista „Munca”;
- 1896 - debutează literar în „Lumea nouă literară și științifică” și devine colaborator statornic al acesteia;
- 1896 – traduce din opera lui E. A. Poe câteva povestiri care vor apărea publicate în același an în volumul „Nuvele extraordinare”, Institutul de Editură „Ralian și Ignat Samitca” din Craiova, Biblioteca de Popularizare - Literatură, Știință, Artă, nr. 19;
- 1897 – traduce - tot din opera lui E. A. Poe - „Scrisoarea furată și alte povestiri extraordinare”, Institutul de Editură „Ralian și Ignat Samitca” din Craiova, Biblioteca de Popularizare - Literatură, Știință, Artă, nr. 30;
- 1897 - susținute bacalaureatul la București; rezultatul este publicat în ziarul bucureștean Epoca, vineri, 26 sept. 1897, Seria II, Anul III, nr. 570, p. 3;
- 1898 – se înscrie, fără să obțină, însă, licența la Facultatea de Litere și Filozofie și la Facultatea de Matematică din București.
Studiază temeinic franceza, germana și engleza; cunoștea deja italiana, așa cum reiese din titlul ciclului de poezii „Fecioara în alb”, notat în manuscris La creatura di bianco vestita și cu un motto din Infernul dantesc (XXVI, 69); în plus, deținea aproape toate cataloagele librăriilor din țară și din străinătate, de la care se aproviziona; era interesat de literatura italiană, în lista sa de cărți deja achiziționate se afla un Dicționar italian, un volum de Dante Alighieri (Vita nuova) și unul de Ugo Foscolo (I Sepolcri); titlurile cărților comandate în străinătate denotă o uriașă sete de cunoaștere, acoperind o foarte amplă gamă de interes, de la literatură la filozofie, de la matematică la psihologie, de la critică la istoria artei, de la sociologie la istorie, fiind la curent cu tot ceea ce însemna cultura contemporană.
- 1898 – scrisese, cum reiese din cercetările făcute de Nicolae Davidescu, „o dramă în 3 acte intitulată „Păcatul strămoșesc” care urma să fie, după cum anunța „Lumea Nouă” din 18 Fevruarie 1895, prezentată în curând Direcției Teatrului Național”; Această lucrare nu a mai fost găsită;
- tot „Lumea Nouă” mai anunța, la 3 Martie 1898, apropiata „punere sub tipar a unui frumos roman psichologic datorit d-lui Ștefan Petică, roman care se numește: „Vis primăvăratec” (apud Nicolae Davidescu, Ștefan Petică, în „Universul literar”, București, 4 iunie 1938, pp. 5-6). Nici această lucrare nu s-a păstrat;
- 1898 - Tot datorită lui Nicolae Davidescu aflăm că „la 21 Decemvrie 1898 se anunța „libretul unei opere comice în trei acte intitulată „Notarul Furtună” făcută în colaborare cu amicul Macedonescu și a cărui muzică e datorită maestrului C. Dimitrescu”; libretul este scris în colaborare cu Liviu Macedonescu, pe muzica compozitorului, violoncelistului, dirijorului și profesorului Constantin Dimitrescu. Din păcate, lucrarea a dispărut;
- 1898-1899 - redactor la revista bucureșteană „Capitala”;
- 1898-1900 – redactor la „Lumea nouă”
- între 20 februarie 1899 – ianuarie 1900 – secretar de redacție la revista „Literatorul” și, în același timp, participă la serile simboliste ale lui Alexandru Macedonski, făcând parte din boema bucureșteană a începutului de veac;
Ilarie Chendi: Ștefan Petică, în „Freamătul”, Bârlad, II, nr. 1-3, 1912, p.50, apud Ștefan Petică, Scrieri, Ed. Minerva, București, p. 197: „citise multă literatură mai nouă, franceză și italiană și m-a uimit cât de bine cunoștea pe tinerii germani.”
Lectura din marii autori europeni îi rafinează gustul și-l îndreaptă spre literatura de factură simbolistă.
- 1899 - propune revistei pariziene „Mercure de France” colaborarea cu o rubrică permanentă despre literatura română, propunere acceptată în aprilie 1900;
- 1900 – colaborator la „Literatură și artă română”
- 1900 - scrie fragmente de critică literară în „România Jună”, unde apare prima parte din ciclul de douăzeci de poezii selectate de poet, „Fecioara în alb”, pe data de 24 iulie 1900;
- 1900-1901 – scrie piesa de teatru „Solii păcii”;
- 1900 – 1902 – aptitudinile sale literare se concretizează, mai întâi în periodice, apoi în volume de lirică suavă, de mare rafinament: Fecioara în alb, Când vioarele tăcură, Moartea visurilor;
- devine membru al Societății literare „Amicii literaturii și artei române”;
- 1901 – 1902 – scrie fragmente de critică literară în „România ilustrată”;
- 1901 - 1902 – studii sociologice, poeme în proză, articole politice în „Depeșa”.
- 1902 - publică volumul de poezii Fecioara în alb (cuprinde ciclurile „Fecioara în alb”, „Când vioarele tăcură”, „Moartea visurilor”) care va vedea lumina zilei la Tipografia Lucrătorilor Asociați Marinescu & Șerban din București;
- 1902 - secretar al Asociației Generale a Presei
- 1902 – Scrie studiile sociologice „Morfologia socială” și „Sociologia veche și sociologia nouă” în „Economia Națională”;
- 1902 - locuiește într-o cameră mică și umedă, de pe strada Sfinții Apostoli, unde „citea și scria”, fapt consemnat de C. Demetrescu în Un nume fatal, p. 24, apud Ștefan Petică, Scrieri, Ed. Minerva, București, p. 197.
Legitimația de intrare la Biblioteca Academiei atestă faptul că în 1902 era ziarist, iar legitimația de student eliberată la 23 noiembrie 1902, aflată tot la Academia Română, confirmă înscrierea acestuia la Facultatea de Litere și Filozofie din București. Alături de aceasta, există o altă dovadă a faptului că era înscris la facultate și anume o carte poștală trimisă tatălui său, prin care acesta îi cere actele pentru Universitate și prin care îi transmite că lipsa documentelor îl va face să piardă examenele.
Între 1902-1903 este student al acestei facultăți, iar în carnetul de student aflat la aceeași instituție bucureșteană figurează numele profesorilor ale căror cursuri le-a urmat: Constantin Rădulescu-Motru și Titu Maiorescu. În același timp, frecventează și cursurile Facultății de Matematică.
- 1902-1903 – colaborator la „Economia națională” și la „Pagini alese”;
- 1902 - 1903 – colaborator la „Românul literar”;
- 1903 - publică un fragment din drama în patru acte Frații, în „Sămănătorul”, II, nr. 34, 24 august 1903, ulterior apărută la Institutul de arte grafice „Eminescu” din București;
- 1903 – Ilarie Chendi îl vizitează când Petică este deja bolnav: „cu pieptul încovoiat de tuse, dar cu mintea senină, scria studii frumoase de sociologie.” (Il. Chendi, Freamătul, p.51, apud Ștefan Petică, Scrieri, ed. îngrijită de Zina Molcuț, Ed. Minerva, București, p. 197);
- 1903 – părăsește postul de bibliotecar la Ministerul Domeniilor din București și, bolnav fiind de tuberculoză, se întoarce în satul natal, la Bucești pentru a trăi ultima perioadă a vieții sale. Aici se stinge din viață la data de 17 octombrie 1904.
George Bacovia publica, în revista bârlădeană „Vitraliu”, poemul Tu ai murit, dedicat memoriei lui Ștefan Petică (apud. Constantin Ciopraga, Despre fenomenul Bacovia, în „Vitraliu”, XV, nr. 5-6, 25 septembrie 2006, p. 5-6 („Bacovia - afirma un coleg de-al său de liceu și de facultate - avea un cult față de poezia lui Petică și izbutise a compune melodii pe vioară, adecvate versurilor. Dovada că le știa par coeur, citează din ele și mai târziu, în „Divagări utile” (apud Constantin Călin, Cronologie - Bacovia, în „Vitraliu”, XV, nr. 5-6, 25 septembrie 2006, p. 25).
Numele pe care le-a folosit la semnarea diverselor articole au fost: Stephan Petică, Trubadur, Erics, Caton, Senez, P. Stiopca, Sapho, Sentino, Fanta-Cella, M. Pall, Narcis, Step., Stepen, S., P. Ștefan.
Amurgul are astazi luciri ca de matasa
Pe care lunecara mâni albe de princese,
Si-n faldurile cari pe-albastre culmi se lasa
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi si-alese.
Ci mândra de durerea-i în purpura de seara,
Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite
Pe cari vechi coroane de slava seculara
Topeau de aur raze în zile fericite.
Pe surele frontoane a vechilor palate
Un vis de razvratire a pus o-nfiorare,
Iar florile-n gradina stând pale si uitate
Se plâng în invocarea lucirilor de soare.
Cântari voievodale sunara-n amurgire
Cu glas de altadata umplând singuratatea,
Si-n notele lor grave de-adânca tânguire
Colinele ascultara cum moare-ncet cetatea.
Si turlele parura ca brate desperate
Întinse-n framântare spre cerul azuriu;
Stravechea frumusete murea pe înserate
Si sufletul cetatei se plânse-ntr-un târziu.
Ah, cântul razvratirei în seara somptuoasa
Si turlele-naltate spre cerul cel senin
Când pacea cade lina din falduri de matasa
Si limpede ca roua pe albe flori de crin!
Serbare sgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.
Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.
Mulţimea îmbătată
De pulbere şi soare
Întoarce-nfierbântată
Un danţ nebun pe care
Îl farmecă orgia
Din surle, din ţimbale,
Din nai şi măestria
Din cornuri triumfale;
O muzică ciudată
Ce-nalţă orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.
Mulţimea se aprinde
Şi râde, strigă, -njură.
Paiaţa se desprinde
Din gloată. O figură
Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.
În ochi îi arde para
Durerei care creşte.
Ar plânge; dar ocara
Mulţimei ‘l-ngrozeşte
Ce, crudă, îmbuibată
Vrea glume, joc, plăcere.
Paiaţa întristată
Priveşte cu durere.
O lacrimă îi pică
Încet şi el tresare
Şi mândru îşi ridică
Privirea sfidătoare
Spre cer iar a sa minte
Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu braţe încleştate.
Zâmbind din înălţime,
Decât robit durerei,
Să ceară la mulţime
Pomana-nduioşărei.
Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge
Si rasunând adânc din valuri
Doineste-un glas si parc-ar plânge;
De simti o calda adiere
Trecând pe fruntea ta curata
Ca si o soapta care piere
Sub bolta serei înstelata,
Sa stii ca-i ruga mea senina,
Ca visul noptilor de vara,
Ce se înalta-n umbra lina
În ceasul jertfelor de seara.
De vezi plutind pe blonda raza
O umbra alba visatoare
Si crezi ca-i îngerul de paza
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Sa nu te-nseli, caci visu-mi trece
În zborul sau primavaratec,
Si-i tot asa de alb si rece,
Când se înalta singuratec.Spre marea bolta luminoasa.
Facând durerea mai amara
Si amintirea mai duioasa
În ceasul jertfelor de seara.
Si daca roua clara cade
Frumosii ochi adânci de-i scalda.
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte calda,
Nu-i roua rozelor în floare
Cazuta-n noptile cu luna,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebuna,
Caci lacrimi mari si tainuite
Ca roua limpede si rara
Coboara-ncet si linistite
În ceasul jertfelor de seara.
Ioanid Romanescu, născut Valentin Tudose (n. 4 octombrie 1937, Voinești, jud. Iași – d. 20 martie 1996, Iași) a fost un poet român. Este fiul Margaretei (născută Ivașcu) și al lui Teodor Tudose, muncitor. Își începe învățătura în satul natal și urmează la Iași Școala Normală „Vasile Lupu" (1951-1955) și Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza" (1962-1968). Trece prin mai multe slujbe: profesor la Românești (1955-1957), profesor și director de cămin cultural la Voinești (1961-1962), corector la revista „Ateneu" (1965-1969), inspector la Casa Județeană de Creație Iași (1970-1972), redactor la revista „Convorbiri literare" (din 1972). S-a pensionat pe motive medicale în 1981.
Între anii 1955-1957, a fost învățător la școala Românești, de aici provenind și pseudonimul său literar.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
- Singurătatea în doi (Editura pentru Literatură, București, 1966) - prefață de Otilia Cazimir;
- Presiunea luminii (Ed. Tineretului, București, 1968);
- Aberații cromatice (Editura pentru Literatură, București, 1969);
- Poeme (Ed. Junimea, Iași, 1971);
- Favoare (Ed. Cartea Românească, București,1972);
- Baia de nori (Ed. Junimea, Iași, 1973);
- Poet al uriașilor (Ed. Eminescu, București, 1973);
- Lavă (Ed. Albatros, București, 1974);
- Paradisul (Ed. Junimea, Iași, 1975);
- Energia visului (Ed. Junimea, Iași, 1977);
- Trandafirul sălbatic (Ed. Cartea Românească, București, 1978);
- Nordul obiectelor (Ed. Junimea, Iași, 1979) - prefață de Marian Popa;
- Cele mai frumoase poezii (Ed. Albatros, București, 1985);
- Orpheus (Ed. Junimea, Iași, 1986);
- Accente (Ed. Junimea, Iași, 1981);
- Magie (Ed. Eminescu, București, 1982);
- Demonul (Ed. Cartea Românească, București, 1982) - postfață de Marian Popa (ediție selectivă în colecția „Hyperion");
- Flamingo (Ed. Junimea, Iași, 1984);
- A doua zi (Ed. Albatros, București, 1985) - prefață de Laurențiu Ulici (colecția „Cele mai frumoase poezii");
- Zamolxis (Ed. Cartea Românească, București, 1988);
- Școala de poezie (Ed. Junimea, Iași, 1989);
- Morena (Ed. Junimea, Iași, 1991);
- Dilatarea timpului (Ed. Cartea Românească, București, 1991);
- Urania (Ed. Princeps, Iași, 1992);
- Dilatarea timpului (Ed. Minerva, București, 1993) - prefață de Costin Tuchilă (ediție selectivă);
- Mississippi (Ed. Porto-Franco, Galați, 1993);
- Noul Adam (Ed. Junimea, Iași, 1994);
- Paradisul (Ed. Eminescu, București, 1996) - postfață de Ioan Holban;
- Lovitura de maestru (Ed. Timpul, Iași, 1997).
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Odele Mării Egee. Poeți greci contemporani (Ed. Albatros, București, 1990) - în colaborare cu Andreas Rados.
Poetul Ioanid Romanescu a fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din Iași (1972, 1977), Premiul Uniunii Scriitorilor (1981, 1995), Premiul Academiei Române (1986), Premiul Asociației Scriitorilor din Republica Moldova (1992).
Referințe critice[modificare | modificare sursă]
„Poezia lui Ioanid Romanescu are ca temă centrală condiția existențială a poetului : raporturile sale cu semenii, poziția sa specială față de bunul simț comun care ordonează viața celorlalți, fanteziile boemei, dramele sale lirice, aspirațiile sale ideale mereu neînțelese. Cu alte cuvinte, destinul poetului, și nu destinul poeziei. Un „eu" hipertrofiat invadează universul („am umplut lumea cu tablouri / pe care numai eu le văd"), îl ia în posesie, îl sfidează uneori printr-o viziune sarcastică, alteori abordând o falsă umilință care reușește să umilească la rândul ei falsele valori practice." DANA DUMITRIU
„Ioanid Romanescu redescoperă un univers poetic al anilor '46, surprinzător. (....) Sub o formă aparent prozaică, poetul relatează, de fapt, mici drame petrecute într-un microcosmos, drame care se extrapolează cu dificultate. Găsim aici și puțină frondă practicată altădată de către Tonegaru, Geo Dumitrescu, Crama, Popovici." EUGEN BARBU
în parcuri pe bănci,
vântul le mai fumează țigările
vântul le mai citește ziarele
ce să facă ei după-amiaza
în casele fiilor? au plecat
să nu-și târască papucii prin holuri
să nu incomodeze
până la apusul soarelui
sunt locuri în parcuri - băncile
nu seamănă cu paturile pliante din bucătării
însă bătrânii dorm
nu zgomotul ci liniștea-i trezește
spre seară
cu gesturi elegante își scutură pălăriile
- oricare anotimp ar fi
peste pălăriile lor cu boruri mari cad frunze -
și pornesc mulțumiți că din viața lor inutilă
au mai dăruit lumii câteva ore de liniște
pentru cine știe ce vor anunța mâine ziarele
-viaţa mea a curs întâmplătoare-
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare
n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic - şi nu e bine-
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine
am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale - parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie
iubirea am pierdut-o, azi câte o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp de flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!
lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde - aveam ce să le spun-
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum
oglinzile prin holuri mâ-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare -
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar strălucitoare
azi mă feresc din calea celor dragi-
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe
am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură-
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură
al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
-şi totuşi printre fericiţi mă număr-
trăiască poezia şi marii visători!
pedantă, îmbufnată, sclifosită -
să-ți intre-n cap odată și odată:
n-ai să ajungi și altuia iubită!
ai vrut să uiți că mai exist - și iată:
ți-e inima de mine pustiită -
vin eu să te sărut năpraznic, toată,
cum horpăie soldatul din marmită!
ochioaso, tătăroaico, neam de hoardă,
nu-i nimeni pe pământ să mă desfidă -
vin eu, cum spui, golanul pentru artă,
să fac din tine sfinx și piramidă!
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Zaharia Stancu (n. 5 octombrie 1902, Salcia, județul Teleorman – d. 5 decembrie 1974, București) a fost un scriitor român, poet, romancier, prozator, director de teatru, jurnalist și publicist, academician, laureat al Premiului Herder.
Zaharia Stancu și-a început cariera literară ca gazetar și poet liric, a devenit un militant activ de stânga, romancier angajat după război, în primii ani ai puterii populare. Ulterior a scris proză realistă, naturalistă, marcată însă de un lirism specific. A reînceput să scrie poezie în ultimii ani ai vieții.
Romanul Desculț (1948) a fost masiv promovat în perioada comunistă, fiind cel mai tradus roman al unui autor de limba română și parcurgând globul „în sandale de aur”, după cum îi plăcea autorului să spună. A fost tradus în 24 de limbi până în 1988, existând, printre altele, o traducere și în limba japoneză.[5]
Cu toate acestea, în opinia mai multor critici, cele mai importante cărți ale lui sunt romanele Șatra, Jocul cu moartea și Pădurea nebună (Dilîi-orman; două cuvinte provenite din două limbi, care definesc aria sa natală, Diliorman sau Teleorman).[6][7][8][9]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Zaharia Stancu s-a născut în 1902 în localitatea Salcia, județul Teleorman, în Câmpia Dunării. După ce a abandonat școala la vârsta de 13 ani, a lucrat în diverse meserii până în 1919, când și-a continuat studiile de literatură și filosofie la Universitatea din București.
După ce a primit diploma de licență (1933), a lucrat ca editor, a condus sau a colaborat la reviste precum Azi, Lumea Românească, Revista română, Gândirea.
A fost recunoscut atât ca poet cât și ca prozator de valoare încă din perioada interbelică, în cercurile literare și de către publicul larg.
Gloria și recunoașterea majoră le-a cunoscut însă după război, fiind promovat de puterea comunistă din rațiuni ideologice.
A fost director al Teatrului Național din București (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcție al Editurii pentru Literatură și Artă (din 1948), președinte al Uniunii Scriitorilor (din 1947) și al Societății Scriitorilor Democrați din România (din 1948). A publicat romanul Desculț în anul 1948, opera sa angajată fiind inclusă în toate programele școlare din perioada comunistă.
A fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, apoi reprimit.
A fost descris ca „intelectual de servici” al regimului[10] din cauza faptului că s-a manifestat oportun la adresa unor scriitori ca Howard Fast sau Boris Pasternak.
În 1955 a devenit membru titular al Academiei Republicii Populare Române[11], după ce se afirmase deja plenar în viața politică, ca deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948-1952, imediat după proclamarea Republicii. În 1966, la un an de la instalarea la putere a lui Ceaușescu, Stancu a preluat, pentru al doilea mandat, șefia Uniunii Scriitorilor.
A fost sărbătorit cu fast la aniversarea a 70-a.
A încetat din viață în 1974, la vârsta de 72 de ani.
Antifascism și proletcultism[modificare | modificare sursă]
Înainte, în timpul războiului mondial și imediat după acesta[modificare | modificare sursă]
În perioada interbelică, Zaharia Stancu a trecut de la orientarea gândiristă la socialismul militant.[12]
În război a avut o atitudine vehement antifascistă, accentuată spre finele conflictului, fapt pentru care a petrecut un scurt timp de detenție în lagărul de la Târgu-Jiu. A fost acuzat de către unii critici (Ion Coja) că a manifestat o atitudine antifascistă din oportunism.[13]
În 1945, Zaharia Stancu a publicat Zile de lagăr, în care istorisește momentele petrecute în lagărul din Târgu-Jiu (1942-1943).[14]
Pentru simpatiile sale de stânga, publicistul a fost internat alături de alții, precum Victor Eftimiu, Mihai Ralea, Ion-Gheorghe Maurer, Zaharia Boilă. Printre altele, în volum, el a relatat faptele de glorie care l-au apropiat de mișcarea comunistă. În anii 1930, lăudase activitatea ministrului de Externe Nicolae Titulescu, promotorul destinderii relațiilor româno-sovietice.[15]
La Lumea Românească, angajase redactori comuniști urmăriți de Siguranță. „Scriam cu pistolul pe masă și mă mir și astăzi cum nu s-a găsit atunci un nebun să-mi găurească țeasta”, scria Zaharia Stancu. În detenție, s-a remarcat printr-o grevă a foamei, ce a ținut 10 zile. De la Maurer a reînvățat atunci cum să mănânce fără să-i fie rău. Meniul trebuia să conțină „zeamă de lămâie, zeamă de portocale, mai târziu ceai, pe urmă lapte”, fără pâine și carne.
Anii ’50-’60. Conflictul cu Ceaușescu[modificare | modificare sursă]
În 1951, Stancu a publicat volumul Călătorind prin URSS. Note și impresii de drum.[16]
El a scris despre edificii semnificative pentru „mișcarea comunistă internațională”. S-a plimbat pe sub zidurile Kremlinului, a vizitat Muzeul lui Lenin, Mausoleul lui Lenin, Galeriile Tretiakov, Biblioteca Lenin, Muzeul Marii Revoluții din Octombrie, strada Gorki, Piața Roșie. Cu „evlavie”, în numeroase rânduri, Stancu și-a afirmat dragostea „nețărmurită” față de „marea putere sovietică” și „genialul părinte al popoarelor Iosif Stalin”. Mâna îi tremură când așterne „câteva gânduri” în cărțile de oaspeți ale instituțiilor vizitate. „Copleșit de emoție” a stat la căpătâiul lui Lenin, care „doarme somn greu, adânc, după o viață de zbucium și luptă, de trudă și triumf”.
„Ai vrea să trăiești mereu la Moscova, să treci mereu pe lângă zidurile roșii-ruginii ale Kremlinului, vechi parcă de când lumea, să-ți arunci privirile la sutele de ferestre luminate, întrebându-te: dincolo de care din ele, la acea oră de noapte, când întunericul atârnă ca un ciorchine uriaș deasupra orașului, lucrează tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin?”, nota, în alte pagini, scriitorul.
Stancu a fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, în timpul verificărilor membrilor de partid (1950). A făcut întruna cereri să fie reprimit. Gheorghiu-Dej și-a dat acordul, însă mai tinerii membri ai Biroului Politic s-au opus. Cel mai virulent a fost Nicolae Ceaușescu.
„Primul secretar al Partidului a pus problema literaților într-o ședință a Biroului Politic (BP), în 10 mai 1962. Argumentele lui Gheorghiu-Dej păreau întemeiate. «Eu cred că este bine să mergem în întâmpinarea dorinței acelor intelectuali, oameni de știință, oameni de vază, care doresc să fie membri de partid și să le dea aprobarea însăși conducerea partidului, să fie un act al conducerii partidului», a zis Gheorghiu-Dej. «Ei să nu fie primiți prin organizațiile de bază». Propunea ca aspiranții să redacteze cereri individuale, Secretariatul CC să le discute și presa să le publice, dimpreună cu aprobarea Biroului Politic.” [17]
Acuzat de a fi fost agent al Siguranței Statului[modificare | modificare sursă]
„Împotriva autorului romanului Desculț s-au pronunțat, pe rând, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraș. Cu toții l-au acuzat că fusese «agent de Siguranță». «Noi avem și ce a dat el», a plusat Nicolae Ceaușescu. După care a precizat că Zaharia Stancu fusese «efectiv» agent, până după 23 august 1944. «Avem documente în acest sens». Șeful Securității, Alexandru Drăghici, a completat portretul controversat al publicistului. În tinerețe, a spus el, lucrase ca agent acoperit în județul Teleorman. În timpul discuțiilor, Ion Gheorghe Maurer și Leonte Răutu și-au nuanțat poziția.
Maurer, avocat în perioada interbelică, a recunoscut că, ilegalist fiind, colaborase cu folos cu Zaharia Stancu. Iar scriitorul nu-l «dăduse». Adică, în jargonul foștilor ilegaliști, nu-l trădase Siguranței. Și Leonte Răutu a pus o vorbă bună, deși păstra rezerve față de primirea scriitorului în partid. Din sursele sale, reieșea că Stancu avusese activitate informativă pe timpul războiului. Dar nu în rândurile comuniștilor, ci printre alți intelectuali. Se compromisese și altfel. În timpul conflictului sovieto-finlandez, publicase articole împotriva URSS. Totuși, după 23 august 1944 s-a repliat rapid, prin «activitate democratică». Iar la sugestia conducerii PCR, a redactat și publicat diverse articole.
Numai Ceaușescu a rămas pe poziții până la final, scoțând la iveală că, și în timpul școlii, elevul Stancu oferea informații serviciilor secrete. L-a determinat astfel pe Gheorghiu-Dej să ceară verificarea atentă a documentelor strânse la Ministerul de Interne, la dosarul scriitorului. Ultimul cuvânt i-a aparținut «stăpânului» documentelor secrete depuse la minister. Drăghici, care-l etichetase pe Stancu un «intelectual oportunist», a promis că va analiza «și activitatea democratică și contra democrației».
Datorită opoziției lui Ceaușescu și a lui Drăghici, scriitorul a mai așteptat doi ani în anticamera Partidului Comunist. Abia în 1964, la pachet cu George Ivașcu, a reprimit carnetul roșu. Numai că i s-a făcut un favor, fiindu-i calculată vechimea încă de la prima cerere, din 26 martie 1960. L-au admis aceiași tovarăși care l-au respins, cu doi ani înainte. Dar anii de «penitență» i-au spălat păcatele lui Stancu.”[17]
După Revoluția din 1989[modificare | modificare sursă]
Odată cu prăbușirea sistemului comunist, Stancu este eliminat treptat din programele școlare, apoi condamnat la o relativă uitare.[necesită citare]
Reversul medaliei a făcut ca, fiindu-i promovate timp de decenii opere îndoielnice, să ajungă să fie cunoscut și definit prin și de acestea, literatura de reală valoare scrisă de el trecând în plan secund.[necesită citare]
Recent, un oarecare proces de reabilitare a fost început de câțiva literați, intelectuali și autori marcanți. Astfel, Valeriu Râpeanu într-un articol din Curierul Național din 2012 afirmă:
„Cei o sută zece ani câți s-au împlinit în toamna aceasta de la nașterea lui Zaharia Stancu au constituit un prilej de meditație legată de destinul acestei tumultuoase, pasionale, neliniștite personalități care și-au legat numele de numeroase opere, fapta lui răsfrângându-se pozitiv asupra multor tărâmuri ale vieții spirituale românești timp de aproape cinci decenii.Într-o existență nu prea lungă (1902-1974), ultimii trei ani fiind marcați de un accident cerebral care l-a lovit, dar nu l-a doborât, vigoarea sa moștenită de la părinții și strămoșii săi țărani i-a dat puteri să fie prezent în fruntea obștii scriitorilor și să apere scrisul românesc într-o vreme în care loviturile oficiale începeau să se întețească.
Poet, prozator, ziarist, constructor și conducător de ziare și reviste ce și-au cucerit un loc în istoria presei și literaturii române, director mulți ani al Teatrului Național din București, președinte al Uniunii Scriitorilor, pe orice tărâm a fost prezent, Zaharia Stancu nu a fost un figurant, n-a îndeplinit o «sarcină», cum se spunea după 23 august. Dimpotrivă, a fost un luptător fără cruțare, care se angaja cu toată ființa lui pentru promovarea adevăratei literaturi, a culturii românești și străine.[18]”
Criticul Alex Ștefănescu scria în 2002 în România literară:
„Poetul continuă să înregistreze frumusețea lumii înconjurătoare, dar o face știind bine că în curând nimic nu-i va mai aparține. El își vizitează pentru ultima dată planeta natală înainte de-a o părăsi.Există versuri în care poetul anunță că nu mai are mult de trăit - pe un ton firesc și tocmai de aceea tulburător:
«Acum sunt un om în amurg,/ Ora amiezii a fost dulce, dulce./ în cuibul ei din fulgi de zăpadă/ Luna s-a dus să se culce.» (Om în amurg);
«Întâi a murit frate-meu Alexe./ Cu groapa lui ni l-a furat pământul/ Eu am rămas afară să mă bată/ Soarele, ploaia și vântul.// Pe urmă a murit mama,/ Maria o chema, nume sfânt./ Surorile mele au gătit-o,/ Iar noi, fiii ei, am pus-o-n mormânt./.../ Eu am rămas iarăși afară,/ Dar cât o să mai întârzii pe-aici?» etc.
Dar și mai impresionante sunt poemele în care nu ni se spune nimic despre apropierea morții și care ne transmit totuși sentimentul ireparabilului, prin strania detașare cu care poetul trece în revistă frumusețile lumii. Se simte că o face pentru ultima oară:
«Pământul ne poartă pe umăr./ Ce ușori suntem!... Libelule./ Albinele harnice sunt sătule,/ Stupii de zumzet n-apuc să-i mai număr./ Plouă peste noi dimineața/ Ploaie de lumină, limpede, calmă». (Pământul ne poartă pe umăr);
«Viscolul are vlagă puțină,/ îl seacă soarele primăverii./ Candele mici, de lumină/ Aprind vișinii, prunii, merii.// Fluturul viețuiește câteva zile,/ Nici cât mireasma castanilor./ în oceanele globului sunt/ Topite zăpezile tuturor anilor.» (Norii se bat în capete) etc.
Poezia din poezia lui Zaharia Stancu (ca și poezia din proza sa), așa ușoară și volatilă cum este (ca «mireasma castanilor») reprezintă centrul de greutate al întregii lui opere.[12]”
Despre opera Zaharia Stancu, Nicolae Manolescu a afirmat:
„Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăți. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerețe, ignorate de critica interbelică si postbelică, abia mentionate la bibliografie.[14]”
... iar despre omul Zaharia Stancu:
„Într-o anumită împrejurare, am putut verifica și caracterul omului. I se reproșau multe, și de dinainte de război, și din primii ani ai regimului comunist, la care s-a adaptat fără dificultate. Nu i se ierta articolul despre Pasternak, când acesta primise Nobelul și fusese obligat de autoritățile sovietice să-l refuze. Nici discursuri rostite în fața lui Ceaușescu, deși uneori era evident că se compromitea pe sine ca să apere Uniunea noastră al cărei președinte era. Cum spuneam, am apelat la el într-o problemă personală. A intervenit imediat acolo unde trebuia.[19]”
O sumă de remarci subtile și fine insinuări despre viața lui Stancu a formulat fostul său secretar particular, scriitorul Vlad Mușatescu, în memoriile sale publicate și în emisiunea Cafeneaua literară la TVR [20]
Opera lui Zaharia Stancu în teatru și film[modificare | modificare sursă]
Proza lui Zaharia Stancu nu este ușor de pus în scenă, efectul actului artistic fiind generat cu precădere de descriere și narațiune, mai puțin de dialog. Cu toate acestea, câteva titluri au stat la baza unor remarcabile producții.
Dupa nuvela Costandina, regizorul Cornel Popa a realizat un spectacol omonim, produs de Televiziunea Română, având în distribuție pe Margareta Pogonat, Emanoil Petruț, Ica Matache, Dana Dogaru, Constantin Cojocaru, Eugenia Maci, Dan Condurache, Boris Petroff. Piesa este reprogramată periodic de diverse canale ale Televiziunii publice de peste trei decenii.
În 1976 a avut loc premiera filmului lui Andrei Blaier Prin cenușa imperiului, cu Gheorghe Dinică și Gabriel Oseciuc, ecranizare a romanului Jocul cu moartea.[21]
În 1982 este realizat filmul Pădurea nebună, de Alexandru Corjos, ecranizare a romanului cu același nume. În distribuție: Florin Zamfirescu, Ion Besoiu, Horațiu Mălăele.[22]
Repere biografice importante ordonate cronologic[modificare | modificare sursă]
1902 - La 5 octombrie, se naște în comuna Salcia, județul Teleorman, al patrulea copil, din a doua căsătorie a lui Tudor Stancu Mitroi și al Mariei (născută Delcca Bratu). Ambii părinți aveau vocația narativă caracteristică țăranilor din Câmpia Dunării.
1911 - Începe școala primară în satul natal cu învățătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru care îl apreciază. „...între 1911 și 1915 citisem sute de cărți și știam cât elevii buni din ultimele clase de liceu”.
1915 - Este ucenic la o tăbăcărie din Roșiorii de Vede și băiat de prăvălie.
1917 - Lucrează ca argat pe moșia boierească din Lisa.
Încearcă să se stabilească în București, ca vânzător de ziare.
Tot în 1917 face călătoria la sudul Dunării care, mult mai târziu, se va esențializa în romanul Jocul cu moartea. Continuă să citească foarte mult, fiind arhivar la Judecătoria din Turnu Măgurele.
1920 - Debutează în ziarul Victoria din Turnu Măgurele cu un pamflet, Mai puțină ingratitudine, cu referire la pensia mizerabilă a văduvei lui Coșbuc.
1921 - Publică în Ziarul științelor și al călătoriilor, sub pseudonimul Mitroi Th. Ștefan, articolul Note de drum, povestind o experiență de viață ce va fi transfigurată în Jocul cu moartea. Debutează cu poezie în Adevărul literar artistic și în suplimentul literar al ziarului România nouă, condus de Ion Minulescu și Alfred Moșoiu. Colaborează și la Săgetătorul (Mihail Sorbul) și Universul literar.
1920-1922 - Urmează liceul, în particular, la Roșiorii de Vede (episod transferat în Pădurea nebună). În memoriile sale risipite, scriitorul insistă asupra studiilor pentru că nu-i place să treacă drept autodidact.
1924 - Intră în gruparea revistei Gândirea prin intermediul lui Cezar Petrescu, unde publică versurile care vor alcătui volumul de debut. Frecventează și cenaclurile literare ale Capitalei (Eugen Lovinescu, Mihail Dragomirescu) și cenaclul revistei Vieața nouă, condus de Ovid Densusianu.
1925 - Se căsătorește cu Nicolina Păun, învățătoare din Turnu Măgurele, iar peste un an se naște unicul său fiu, Horia, care va deveni medic și scriitor.
1926 - Pentru sonetul Viața, publicat în revista Țara noastră, condusă de Octavian Goga, este premiat de Societatea Scriitorilor Români. Efectuează stagiul militar.
1927 - Debutează editorial cu volumul Poeme simple, premiat de Societatea Scriitorilor Români.
1928 - Își încheie studiile liceale (bacalaureatul în 1931 la Pitești) și se înscrie la Facultatea de Litere din București, cu licența în 1932. Este funcționar public. După alte surse, Zaharia Stancu nu și-ar fi încheiat studiile.
1932 - La începutul anului, apare revista Azi, avându-l ca director pe Zaharia Stancu, la care au colaborat scriitori străluciți: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Vladimir Streinu, Ion Pillat, Ion Vinea, Gib Mihăescu, Alexandru Sahia, Geo Bogza. Azi a apărut până în 1940. Este și redactor la Credința.
1934 - Alcătuiește Antologia poeților tineri cu o postfață de Ion Pillat, un adevărat eveniment literar.
1937 - Împreună cu Constantin Clonaru editează cotidianul Lumea Românească, apărut până în 1940. Ziar de stânga (Geo Bogza publică reportaje de pe fronturile din Spania), polemizează cu Stelian Popescu de la Universul, ziar fascizant.
1943 - Este internat în lagărul de la Târgu-Jiu, de unde impresii cristalizate în volumul Zile de lagăr.
1946 - Este numit director al Teatrului Național din București.
1948 - Apare romanul Desculț, a cărui redactare începuse cu un an în urmă, sub forma memorialistică directă, și tipărită, în serial, în săptămânalul Contemporanul. Până în 1988 apăruseră peste 20 de ediții și fusese tradus în 24 de limbi.
1949 - În adunarea generală din 25-27 martie s-a hotărât înființarea Uniunii Scriitorilor. Președinte de onoare a fost ales Mihail Sadoveanu, iar președinte activ Zaharia Stancu.
1954-1955 – Este laureat al Premiului de Stat și membru al Academiei Române.
1964 - Devine deputat în Marea Adunare Națională.
1962-1964-1966-1972 - Este ales și reales în funcția de Președinte al Uniunii Sriitorilor, „cel mai profund, frumos și devotat breslei” (Alexandru Balaci).
1971 - Primește premiul internațional "Gottfried von Herder".
1972 - La împlinirea vârstei de 70 de ani este sărbătorit ca o mare valoare națională.
1974 - La 5 decembrie moare la București.
Opera[modificare | modificare sursă]
Poezie[modificare | modificare sursă]
- Poeme simple, București, 1927;
- Antologia poeților tineri, București, 1934;
- Tălmăciri din Serghei Esenin, București, 1934;
- Albe, poeme, București, 1937;
- Clopotul de aur, versuri, București, 1939;
- Iarba fiarelor, București, 1941;
- Ani de fum, versuri, București, 1944;
- Cântec șoptit, versuri, București, 1970;
- Șaptezeci, versuri, antologie și pref. de A. Martin, București, 1972;
- Sabia timpului, versuri, București, 1972;
- Poeme cu luna. București, 1974;
Nuvele și romane[modificare | modificare sursă]
- Oameni cu joben, roman, București, 1941;
- Brazda îngustă și adâncă, București, 1944;
- Zile de lagăr, București, 1945;
- Secolul omului de jos, București, 1946;
- Clopotul, București, 1947;
- Desculț, București, 1948; reeditat în 1960, 1968, 1970, 1973 etc.
- Dulăii, roman, București, 1955;
- Florile pământului, București, 1958;
- Darie, București, 1960;
- Jocul cu moartea, roman, București, 1962; reeditat în 1966 și 1968
- Costandina, povestiri, București, 1962;
- Pădurea nebună, roman, București, 1966; reeditat în 1972
- Șatra, roman, București, 1968;
- Vântul și ploaia, I-III, București, 1969 (vol. 1 - Vulpea; vol. 2 - Frigul; vol. 3 - Roza);
- Povestiri de dragoste. Groapa. Lupoaica. Costandina. Uruma. Liliacul. Ce mult te-am iubit. București, 1970;
- Ce mult te-am iubit, roman, București, 1970;
- Desculț, roman, cu 20 de gravuri în lemn de Fred Micos, București, 1973;
- Să nu uiți, Darie, antologie și pref. de Adriana Mitescu, București, 1973;
- Uruma, roman, București, 1974;
Publicistică[modificare | modificare sursă]
- Triumful rațiunii, culegere de articole, București, 1973;
- Pentru oamenii acestui pământ. Articole, cuvântări, interviuri, confesiuni. 1961-1971, București, 1971;
Decorații[modificare | modificare sursă]
- titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[23]
- medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[23]
Copacii, prea negri, ne ies in drum.Umbrele lor clatinate sunt fum.
O spaima tacuta ne-nvaluie rea.
Poate vantul ne poarta prin lume ori poate o stea.
Ne tinem de maini, ne spunem cuvinte.
Poate noi o mintim, poate dragostea minte.
Candva ne-am plimbat prin soarele diminetii,
Acum bajbaim prin padurile cetii …
Ori poate pe marginea vietii …
Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.
Acolo vom gasi grau de aur,
Fiecare fir va avea o mie de spice,
Fiecare spic va avea o mie de boabe.
Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.
Acolo vom gasi struguri albastri,
Fiecare butas va avea o mie de struguri,
Fiecare strugure o mie de boabe,
Fiecare bob o mie de butii de must.
Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.
Acolo vom gasi paduri uriase,
Paduri de plopi cu crestetu-n cer,
Paduri de stajar cu radacinile
Infipte adanc pana la miezul planetei.
Acolo vom gasi trista mea dragoste,
Patimasa mea dragoste o vom gasi
Culcata in iarba coapta de soare
Ori poate culcata pe un nor alburiu,
Pe un nor de argint alburiu …
Hai cu mine pana la capatul lumii,
Poate lumea are totusi un capat.
Şi nu m-am întâlnit, prin flori, cu nici un duh,
Dar am simţit salcâmii cădelniţând parfum
Şi fâlfâiri de aripi de buhe prin văzduh.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu