7. /5 OCTOMBRIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP
DENIS DIDEROT
| Denis Diderot | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3][4][5]  Langres, Champagne-Ardenne, Franța[6][7][8] |
| Decedat | (70 de ani)[9][3][4][5] Paris, Regatul Franței[10][6] |
| Înmormântat | église Saint-Roch[*] |
| Părinți | Didier Diderot[*] |
| Căsătorit cu | Anne-Antoinette Diderot[*] (–) |
| Copii | Angélique Didero[*] |
| Ocupație | filozof romancier[*] eseist enciclopedist[*] critic de artă dramaturg critic literar[*] correspondent[*] traducător istoric politolog[*] lexicograf scriitor abbé[*] Seraphic Doctors[*] teoretician de artă[*] teoretician literar[*] |
| Locul desfășurării activității | Paris[11] Sankt Petersburg[11] |
| Activitate | |
| Limbi | limba franceză[1] |
| Studii | Lycée Louis-le-Grand lycée Saint-Louis[*] Universitatea din Paris ( Master of Arts[*], ) |
| Profesor pentru | Paul Boësnier de l'Orme[*] |
| Mișcare/curent literar | enciclopedist[*], Materialism |
| Opere semnificative | Jacques le Fataliste et son maître[*] Encyclopédie |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| site web oficial Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Denis Diderot (n. 5 octombrie 1713, Langres – d. 31 iulie 1784, Paris) a fost un filosof și scriitor francez.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Născut la Langres, Diderot a fost o figură complexă a iluminismului francez, având o influență majoră asupra spiritului raționalist al secolului al XVIII-lea. Diderot a primit o educație iezuită și a renunțat la o carieră în drept, dedicându-se studiului și scrisului. În 1745, împreună cu D'Alembert, Diderot a început să editeze Encyclopédie, un proiect celebru, care i-a inclus aproape toți scriitorii francezi iluminiști importanți.
Una din piesele sale, Le Père de famille (Tatăl de familie, 1758), a fost considerată prototipul "dramei burgheze". Dintre celelalte opere ale sale, La Religieuse (Călugărița, 1796) – roman psihologic, Jacques le fataliste (Jacques fatalistul, 1796), precum și satira Le Neveu de Rameau (Nepotul lui Rameau) au devenit binecunoscute.
De asemenea, Diderot este apreciat și pentru scrierile sale filozofice: Pensées philosophiques (Cugetări filozofice, 1746) și Lettre sur les aveugles (Scrisoare despre orbi, 1749). Diderot a avut o contribuție fundamentală în domeniul criticii moderne de artă, cu ale sale Salons (Saloane), articole pe care le-a publicat în ziare, începând din anul 1759. Corespondența vastă a lui Diderot descrie o imagine obiectivă a epocii sale. El a avut o influență semnificativă asupra generațiilor următoare de gânditori din Franța, Germania și Anglia.
Diderot a descris mașina de calcul inventată de Blaise Pascal, descrisă în Oeuvres de Pascal (1779), dar mecanicii nu au reușit să reconstruiască această mașină pentru a fi utilizabilă, deși a fost bine concepută.
Mare filosof al Iluminismului, Denis Diderot a contribuit prin erudiția sa debordantă și prin calitățile sale inovatoare la dezvoltarea a numeroase domenii. S-a distins atât în roman, teatru, critică, cât și în eseu. Dar acest om curios și avid de cunoaștere a rămas mai înainte de toate în posteritate prin intermediul Enciclopediei, la care a lucrat fără odihnă mai mult de 20 de ani. El avea certitudinea că numai erudiția poate să facă să triumfe rațiunea și astfel lumea să progreseze.
Denis s-a născut pe 5 octombrie 1713 la Langres, în sânul unei familii înstărite de burghezi. Tatăl său, fabricant, îl împinge să-și urmeze studiile pe lângă iezuiți, convins că o carieră ecleziastică i s-ar potrivi fiului său. Diderot el însuși crede că este pe calea cea bună urmând această carieră. Pleacă la Paris pentru a-și aprofunda cunoștințele. Filosofia, teologia, dreptul, toate domeniile prezintă interes pentru tânărul Diderot. Obține titlul de profesor în arte în 1732.
La terminarea studiilor, Diderot își dă seama că preoția nu era ceea ce își dorea. Încearcă atunci să își câștige existența fie ca preceptor, fie ca angajat al unui procuror. Lacom de cunoaștere, învață engleza, matematica, limbile antice. Astfel, în ritmul unei existențe boeme, se întâlnește cu Rousseau, cu care leagă o prietenie strânsă. În această perioadă, se îndrăgostește de o tânără lenjereasă, Antoinette Champion, cu care se căsătorește fără acordul tatălui.
Ca urmare a întâlnirii sale cu Rousseau, Diderot se apucă de scris. La început traducător, se întâlnește, de asemenea, cu Condillac. Pe măsură ce își hrănește spiritul, gândirea sa se îndreaptă spre ateism. Deja, odată cu Cugetări filosofice, în 1746, tinde spre noțiunea de deism și de religie naturală. Această primă lucrare este condamnată. Atunci când scrie Scrisoare despre orbi, ultima etapă către ateism este străbătută.
Astfel, Diderot mărturisește fără rețineri un materialism ateu care îl va conduce direct la închisoarea Vincennes în 1749. Cele câteva luni pe care le petrece aici se dovedesc a fi o experiență dureroasă și la ieșire abandonează ideea de a-și publica toate operele pe care le va scrie. Cu toate acestea, nu se dezice de credințele sale filosofice. Potrivit lui Diderot, lumea, viața, gândirea aparțin materiei și evoluează singure, printr-o sensibilitate universală și fără nicio intervenție divină. Se distinge astfel de materialismul lui Le Mettrie, Holbach sau Helvétius. Denis Diderot nu poate concepe existența fără scris. Astfel se consacră teatrului cu Fiul natural, redactat în 1757, dar jucat mult mai târziu. Urmează apoi, în 1758, Tată de familie. În aceste opere dramatice, Diderot se îndepărtează de tragedia clasică pentru a lăsa loc dramei domestice a burghezilor. Pentru el, publicul așteaptă o reprezentație în concordanță cu timpul prezent, și pentru aceasta proza naturală trebuie să suplinească versul. Dar realizările sale nu îi aduc succesul dorit. În timpul acestei perioade, Diderot și Rousseau, care se înțeleg din ce în ce mai rău, se despart defenitiv.
Asumându-și sarcina grea a Enciclopediei (care i s-a încredințat în 1747), Diderot frecventează mediile savante și artistice. Nu se poate opri să nu-și așeze pe hârtie simțămintele și analizele sale față de operele și lucrările pe care le descoperă în drumul său. Astfel, în 1759, publică în Corespondența literară a lui Grimm primul său Salon, ceea ce face din Diderot unul din fondatorii criticii de artă. În plus, Diderot acordă o mare importanță artei în Enciclopedie.
Enciclopedia tocmai este interzisă după publicarea Spiritului, eseu filosofic de Helvétius care rănește considerabil Biserica. Diderot, lucrând la criticile sale de artă, nu dorește să abandoneze un astfel de proiect pentru care lucrează din 1747. Cum d`Alembert renunțase, Diderot urmează singur această sarcină. După el, este indispensabil să se difuzeze cunoștința tuturor oamenilor. Este singurul mijloc de a controla intoleranța și de a promova rațiunea, cu atât mai mult cu cât nu înseamnă numai adunarea cunoștințelor, ci și aducerea suflului filosofic al epocii.
Astfel, Diderot redactează ultimele 10 volume ale acestei opere monumentale. Publicate în 1766, îi vor lăsa un gust amar autorului, trădat de editorul său care îl cenzurează în mai multe rânduri. Cu toate acestea, opera nu este chiar terminată. Diderot va publica încă un volum de planșe în 1772, cât și un supliment la sfârșitul anilor 1770.
Cum proiectul enciclopedic era pe sfârșite, Diderot putea să se consacre altor forme ale scrisului. De-a lungul anilor precedenți, el începuse deja redactarea câtorva opere narative importante, fără a putea să le termine. Este cazul, de exemplu, a romanului Călugărița a povestirii filosofice Jacques fatalistul și a dialogului Nepotul lui Rameau. În sfârșit are timp să se refacă și să le termine.
Dacă operele sale vor fi publicate sau nu, contează mai puțin pentru autor. Diderot este un filosof pentru care scrisul este un dialog intern care îi permite să își sculpeze gândurile. Astfel, își regăsește preocupările despre originea vieții în Visul lui D`Alembert (1769).
Începând din vara anului 1773, Diderot călătorește la Haga înainte de a i se alătura împărătesei ruse Caterina a II-a la Sankt Petersburg. Cu câțiva ani înainte, aceasta îi cumpărase biblioteca și îi lăsase beneficiul. El îi va mulțumi aducând lumină în sistemul educațional rus. Călătoriile sale sfârșesc prin a-l slăbi și la întoarcerea la Paris va scrie din ce în ce mai puțin.
Printre ultimele sale opere se numără Paradox asupra comediei (1773-1778, publicat în 1830), Convorbirea unui filosof cu doamna mareșal*** (1776), Eseu asupra domniei lui Claude și a lui Nero (1778). În 1781, va scrie ultima sa operă dramatică E bun? E rău?. Bătrân și bolnav, abandonează ideea de a publica toate operele sale necunoscute. Sophie Volland, amanta sa cu care se întâlnește din 1756 și cu care a întreținut o corespondență remarcabilă, moare în februarie 1784. Diderot se stinge pe 31 iulie următor, la vârsta de 70 de ani.
Acest om destinat preoției a urmat o cu totul altă cale, mânat de setea de cunoaștere și de convingerile sale filosofice. Acest drum a făcut din el unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai Iluminismului și opera sa, din care nu se poate desprinde Enciclopedia, a rămas una dintre cele mai importante din literatura franceză.
Opera[modificare | modificare sursă]
- Pensées philosophiques, eseu (1746)
- La promenade du sceptique (1747)
- Les bijoux indiscrets, roman (1748)
- Mémoires sur différents sujets mathématiques (1748), studiu asupra a diverse probleme de matematică, în care a studiat proprietățile curbelor de rostogolire generale
- Lettre sur les aveugles à l'usage de ceux qui voient (1749)
- L'Encyclopédie, (1750-1765)
- Lettre sur les sourds et muets (1751)
- Pensées sur l'interprétation de la nature, eseu (1751)
- Le fils naturel (1757)
- Salons (1759-1781)
- La religieuse, roman (1760)
- Le neveu de Rameau, autobiografie (1761 ?)
- Mystification ou l’histoire des portraits (1768)
- Entretien entre D'Alembert et Diderot (1769)
- Le rêve de D'Alembert, eseu (1769)
- Suite de l'entretien entre D'Alembert et Diderot (1769)
- Paradoxe sur le comédien (1769 ?), în care a cultivat ideea dezvoltării materiei
- Apologie de l'abbé Galiani (1770)
- Principes philosophiques sur la matière et le mouvement, eseu (1770)
- Entretien d'un père avec ses enfants (1771)
- Jacques le fataliste et son maître, roman (1771-1778)
- Supplément au voyage de Bougainville (1772)
- Histoire philosophique et politique des deux Indes, în colaborare cu Raynal (1772-1781)
- Voyage de Hollande (1773)
- Eléments de physiologie (1773-1774)
- Réfutation d'Helvétius (1774)
- Observations sur le Nakaz (1774)
- Essai sur les règnes de Claude et de Néron (1778)
- Lettre apologétique de l'abbé Raynal à Monsieur Grimm (1781)
- Aux insurgents d'Amérique (1782)
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Zaharia Stancu (n. 5 octombrie 1902, Salcia, județul Teleorman – d. 5 decembrie 1974, București) a fost un scriitor român, poet, romancier, prozator, director de teatru, jurnalist și publicist, academician, laureat al Premiului Herder.
Zaharia Stancu și-a început cariera literară ca gazetar și poet liric, a devenit un militant activ de stânga, romancier angajat după război, în primii ani ai puterii populare. Ulterior a scris proză realistă, naturalistă, marcată însă de un lirism specific. A reînceput să scrie poezie în ultimii ani ai vieții.
Romanul Desculț (1948) a fost masiv promovat în perioada comunistă, fiind cel mai tradus roman al unui autor de limba română și parcurgând globul „în sandale de aur”, după cum îi plăcea autorului să spună. A fost tradus în 24 de limbi până în 1988, existând, printre altele, o traducere și în limba japoneză.[5]
Cu toate acestea, în opinia mai multor critici, cele mai importante cărți ale lui sunt romanele Șatra, Jocul cu moartea și Pădurea nebună (Dilîi-orman; două cuvinte provenite din două limbi, care definesc aria sa natală, Diliorman sau Teleorman).[6][7][8][9]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Zaharia Stancu s-a născut în 1902 în localitatea Salcia, județul Teleorman, în Câmpia Dunării. După ce a abandonat școala la vârsta de 13 ani, a lucrat în diverse meserii până în 1919, când și-a continuat studiile de literatură și filosofie la Universitatea din București.
După ce a primit diploma de licență (1933), a lucrat ca editor, a condus sau a colaborat la reviste precum Azi, Lumea Românească, Revista română, Gândirea.
A fost recunoscut atât ca poet cât și ca prozator de valoare încă din perioada interbelică, în cercurile literare și de către publicul larg.
Gloria și recunoașterea majoră le-a cunoscut însă după război, fiind promovat de puterea comunistă din rațiuni ideologice.
A fost director al Teatrului Național din București (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcție al Editurii pentru Literatură și Artă (din 1948), președinte al Uniunii Scriitorilor (din 1947) și al Societății Scriitorilor Democrați din România (din 1948). A publicat romanul Desculț în anul 1948, opera sa angajată fiind inclusă în toate programele școlare din perioada comunistă.
A fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, apoi reprimit.
A fost descris ca „intelectual de servici” al regimului[10] din cauza faptului că s-a manifestat oportun la adresa unor scriitori ca Howard Fast sau Boris Pasternak.
În 1955 a devenit membru titular al Academiei Republicii Populare Române[11], după ce se afirmase deja plenar în viața politică, ca deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948-1952, imediat după proclamarea Republicii. În 1966, la un an de la instalarea la putere a lui Ceaușescu, Stancu a preluat, pentru al doilea mandat, șefia Uniunii Scriitorilor.
A fost sărbătorit cu fast la aniversarea a 70-a.
A încetat din viață în 1974, la vârsta de 72 de ani.
Antifascism și proletcultism[modificare | modificare sursă]
Înainte, în timpul războiului mondial și imediat după acesta[modificare | modificare sursă]
În perioada interbelică, Zaharia Stancu a trecut de la orientarea gândiristă la socialismul militant.[12]
În război a avut o atitudine vehement antifascistă, accentuată spre finele conflictului, fapt pentru care a petrecut un scurt timp de detenție în lagărul de la Târgu-Jiu. A fost acuzat de către unii critici (Ion Coja) că a manifestat o atitudine antifascistă din oportunism.[13]
În 1945, Zaharia Stancu a publicat Zile de lagăr, în care istorisește momentele petrecute în lagărul din Târgu-Jiu (1942-1943).[14]
Pentru simpatiile sale de stânga, publicistul a fost internat alături de alții, precum Victor Eftimiu, Mihai Ralea, Ion-Gheorghe Maurer, Zaharia Boilă. Printre altele, în volum, el a relatat faptele de glorie care l-au apropiat de mișcarea comunistă. În anii 1930, lăudase activitatea ministrului de Externe Nicolae Titulescu, promotorul destinderii relațiilor româno-sovietice.[15]
La Lumea Românească, angajase redactori comuniști urmăriți de Siguranță. „Scriam cu pistolul pe masă și mă mir și astăzi cum nu s-a găsit atunci un nebun să-mi găurească țeasta”, scria Zaharia Stancu. În detenție, s-a remarcat printr-o grevă a foamei, ce a ținut 10 zile. De la Maurer a reînvățat atunci cum să mănânce fără să-i fie rău. Meniul trebuia să conțină „zeamă de lămâie, zeamă de portocale, mai târziu ceai, pe urmă lapte”, fără pâine și carne.
Anii ’50-’60. Conflictul cu Ceaușescu[modificare | modificare sursă]
În 1951, Stancu a publicat volumul Călătorind prin URSS. Note și impresii de drum.[16]
El a scris despre edificii semnificative pentru „mișcarea comunistă internațională”. S-a plimbat pe sub zidurile Kremlinului, a vizitat Muzeul lui Lenin, Mausoleul lui Lenin, Galeriile Tretiakov, Biblioteca Lenin, Muzeul Marii Revoluții din Octombrie, strada Gorki, Piața Roșie. Cu „evlavie”, în numeroase rânduri, Stancu și-a afirmat dragostea „nețărmurită” față de „marea putere sovietică” și „genialul părinte al popoarelor Iosif Stalin”. Mâna îi tremură când așterne „câteva gânduri” în cărțile de oaspeți ale instituțiilor vizitate. „Copleșit de emoție” a stat la căpătâiul lui Lenin, care „doarme somn greu, adânc, după o viață de zbucium și luptă, de trudă și triumf”.
„Ai vrea să trăiești mereu la Moscova, să treci mereu pe lângă zidurile roșii-ruginii ale Kremlinului, vechi parcă de când lumea, să-ți arunci privirile la sutele de ferestre luminate, întrebându-te: dincolo de care din ele, la acea oră de noapte, când întunericul atârnă ca un ciorchine uriaș deasupra orașului, lucrează tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin?”, nota, în alte pagini, scriitorul.
Stancu a fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, în timpul verificărilor membrilor de partid (1950). A făcut întruna cereri să fie reprimit. Gheorghiu-Dej și-a dat acordul, însă mai tinerii membri ai Biroului Politic s-au opus. Cel mai virulent a fost Nicolae Ceaușescu.
„Primul secretar al Partidului a pus problema literaților într-o ședință a Biroului Politic (BP), în 10 mai 1962. Argumentele lui Gheorghiu-Dej păreau întemeiate. «Eu cred că este bine să mergem în întâmpinarea dorinței acelor intelectuali, oameni de știință, oameni de vază, care doresc să fie membri de partid și să le dea aprobarea însăși conducerea partidului, să fie un act al conducerii partidului», a zis Gheorghiu-Dej. «Ei să nu fie primiți prin organizațiile de bază». Propunea ca aspiranții să redacteze cereri individuale, Secretariatul CC să le discute și presa să le publice, dimpreună cu aprobarea Biroului Politic.” [17]
Acuzat de a fi fost agent al Siguranței Statului[modificare | modificare sursă]
„Împotriva autorului romanului Desculț s-au pronunțat, pe rând, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraș. Cu toții l-au acuzat că fusese «agent de Siguranță». «Noi avem și ce a dat el», a plusat Nicolae Ceaușescu. După care a precizat că Zaharia Stancu fusese «efectiv» agent, până după 23 august 1944. «Avem documente în acest sens». Șeful Securității, Alexandru Drăghici, a completat portretul controversat al publicistului. În tinerețe, a spus el, lucrase ca agent acoperit în județul Teleorman. În timpul discuțiilor, Ion Gheorghe Maurer și Leonte Răutu și-au nuanțat poziția.
Maurer, avocat în perioada interbelică, a recunoscut că, ilegalist fiind, colaborase cu folos cu Zaharia Stancu. Iar scriitorul nu-l «dăduse». Adică, în jargonul foștilor ilegaliști, nu-l trădase Siguranței. Și Leonte Răutu a pus o vorbă bună, deși păstra rezerve față de primirea scriitorului în partid. Din sursele sale, reieșea că Stancu avusese activitate informativă pe timpul războiului. Dar nu în rândurile comuniștilor, ci printre alți intelectuali. Se compromisese și altfel. În timpul conflictului sovieto-finlandez, publicase articole împotriva URSS. Totuși, după 23 august 1944 s-a repliat rapid, prin «activitate democratică». Iar la sugestia conducerii PCR, a redactat și publicat diverse articole.
Numai Ceaușescu a rămas pe poziții până la final, scoțând la iveală că, și în timpul școlii, elevul Stancu oferea informații serviciilor secrete. L-a determinat astfel pe Gheorghiu-Dej să ceară verificarea atentă a documentelor strânse la Ministerul de Interne, la dosarul scriitorului. Ultimul cuvânt i-a aparținut «stăpânului» documentelor secrete depuse la minister. Drăghici, care-l etichetase pe Stancu un «intelectual oportunist», a promis că va analiza «și activitatea democratică și contra democrației».
Datorită opoziției lui Ceaușescu și a lui Drăghici, scriitorul a mai așteptat doi ani în anticamera Partidului Comunist. Abia în 1964, la pachet cu George Ivașcu, a reprimit carnetul roșu. Numai că i s-a făcut un favor, fiindu-i calculată vechimea încă de la prima cerere, din 26 martie 1960. L-au admis aceiași tovarăși care l-au respins, cu doi ani înainte. Dar anii de «penitență» i-au spălat păcatele lui Stancu.”[17]
După Revoluția din 1989[modificare | modificare sursă]
Odată cu prăbușirea sistemului comunist, Stancu este eliminat treptat din programele școlare, apoi condamnat la o relativă uitare.[necesită citare]
Reversul medaliei a făcut ca, fiindu-i promovate timp de decenii opere îndoielnice, să ajungă să fie cunoscut și definit prin și de acestea, literatura de reală valoare scrisă de el trecând în plan secund.[necesită citare]
Recent, un oarecare proces de reabilitare a fost început de câțiva literați, intelectuali și autori marcanți. Astfel, Valeriu Râpeanu într-un articol din Curierul Național din 2012 afirmă:
„Cei o sută zece ani câți s-au împlinit în toamna aceasta de la nașterea lui Zaharia Stancu au constituit un prilej de meditație legată de destinul acestei tumultuoase, pasionale, neliniștite personalități care și-au legat numele de numeroase opere, fapta lui răsfrângându-se pozitiv asupra multor tărâmuri ale vieții spirituale românești timp de aproape cinci decenii.Într-o existență nu prea lungă (1902-1974), ultimii trei ani fiind marcați de un accident cerebral care l-a lovit, dar nu l-a doborât, vigoarea sa moștenită de la părinții și strămoșii săi țărani i-a dat puteri să fie prezent în fruntea obștii scriitorilor și să apere scrisul românesc într-o vreme în care loviturile oficiale începeau să se întețească.
Poet, prozator, ziarist, constructor și conducător de ziare și reviste ce și-au cucerit un loc în istoria presei și literaturii române, director mulți ani al Teatrului Național din București, președinte al Uniunii Scriitorilor, pe orice tărâm a fost prezent, Zaharia Stancu nu a fost un figurant, n-a îndeplinit o «sarcină», cum se spunea după 23 august. Dimpotrivă, a fost un luptător fără cruțare, care se angaja cu toată ființa lui pentru promovarea adevăratei literaturi, a culturii românești și străine.[18]”
Criticul Alex Ștefănescu scria în 2002 în România literară:
„Poetul continuă să înregistreze frumusețea lumii înconjurătoare, dar o face știind bine că în curând nimic nu-i va mai aparține. El își vizitează pentru ultima dată planeta natală înainte de-a o părăsi.Există versuri în care poetul anunță că nu mai are mult de trăit - pe un ton firesc și tocmai de aceea tulburător:
«Acum sunt un om în amurg,/ Ora amiezii a fost dulce, dulce./ în cuibul ei din fulgi de zăpadă/ Luna s-a dus să se culce.» (Om în amurg);
«Întâi a murit frate-meu Alexe./ Cu groapa lui ni l-a furat pământul/ Eu am rămas afară să mă bată/ Soarele, ploaia și vântul.// Pe urmă a murit mama,/ Maria o chema, nume sfânt./ Surorile mele au gătit-o,/ Iar noi, fiii ei, am pus-o-n mormânt./.../ Eu am rămas iarăși afară,/ Dar cât o să mai întârzii pe-aici?» etc.
Dar și mai impresionante sunt poemele în care nu ni se spune nimic despre apropierea morții și care ne transmit totuși sentimentul ireparabilului, prin strania detașare cu care poetul trece în revistă frumusețile lumii. Se simte că o face pentru ultima oară:
«Pământul ne poartă pe umăr./ Ce ușori suntem!... Libelule./ Albinele harnice sunt sătule,/ Stupii de zumzet n-apuc să-i mai număr./ Plouă peste noi dimineața/ Ploaie de lumină, limpede, calmă». (Pământul ne poartă pe umăr);
«Viscolul are vlagă puțină,/ îl seacă soarele primăverii./ Candele mici, de lumină/ Aprind vișinii, prunii, merii.// Fluturul viețuiește câteva zile,/ Nici cât mireasma castanilor./ în oceanele globului sunt/ Topite zăpezile tuturor anilor.» (Norii se bat în capete) etc.
Poezia din poezia lui Zaharia Stancu (ca și poezia din proza sa), așa ușoară și volatilă cum este (ca «mireasma castanilor») reprezintă centrul de greutate al întregii lui opere.[12]”
Despre opera Zaharia Stancu, Nicolae Manolescu a afirmat:
„Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăți. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerețe, ignorate de critica interbelică si postbelică, abia mentionate la bibliografie.[14]”
... iar despre omul Zaharia Stancu:
„Într-o anumită împrejurare, am putut verifica și caracterul omului. I se reproșau multe, și de dinainte de război, și din primii ani ai regimului comunist, la care s-a adaptat fără dificultate. Nu i se ierta articolul despre Pasternak, când acesta primise Nobelul și fusese obligat de autoritățile sovietice să-l refuze. Nici discursuri rostite în fața lui Ceaușescu, deși uneori era evident că se compromitea pe sine ca să apere Uniunea noastră al cărei președinte era. Cum spuneam, am apelat la el într-o problemă personală. A intervenit imediat acolo unde trebuia.[19]”
O sumă de remarci subtile și fine insinuări despre viața lui Stancu a formulat fostul său secretar particular, scriitorul Vlad Mușatescu, în memoriile sale publicate și în emisiunea Cafeneaua literară la TVR [20]
Opera lui Zaharia Stancu în teatru și film[modificare | modificare sursă]
Proza lui Zaharia Stancu nu este ușor de pus în scenă, efectul actului artistic fiind generat cu precădere de descriere și narațiune, mai puțin de dialog. Cu toate acestea, câteva titluri au stat la baza unor remarcabile producții.
Dupa nuvela Costandina, regizorul Cornel Popa a realizat un spectacol omonim, produs de Televiziunea Română, având în distribuție pe Margareta Pogonat, Emanoil Petruț, Ica Matache, Dana Dogaru, Constantin Cojocaru, Eugenia Maci, Dan Condurache, Boris Petroff. Piesa este reprogramată periodic de diverse canale ale Televiziunii publice de peste trei decenii.
În 1976 a avut loc premiera filmului lui Andrei Blaier Prin cenușa imperiului, cu Gheorghe Dinică și Gabriel Oseciuc, ecranizare a romanului Jocul cu moartea.[21]
În 1982 este realizat filmul Pădurea nebună, de Alexandru Corjos, ecranizare a romanului cu același nume. În distribuție: Florin Zamfirescu, Ion Besoiu, Horațiu Mălăele.[22]
Repere biografice importante ordonate cronologic[modificare | modificare sursă]
1902 - La 5 octombrie, se naște în comuna Salcia, județul Teleorman, al patrulea copil, din a doua căsătorie a lui Tudor Stancu Mitroi și al Mariei (născută Delcca Bratu). Ambii părinți aveau vocația narativă caracteristică țăranilor din Câmpia Dunării.
1911 - Începe școala primară în satul natal cu învățătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru care îl apreciază. „...între 1911 și 1915 citisem sute de cărți și știam cât elevii buni din ultimele clase de liceu”.
1915 - Este ucenic la o tăbăcărie din Roșiorii de Vede și băiat de prăvălie.
1917 - Lucrează ca argat pe moșia boierească din Lisa.
Încearcă să se stabilească în București, ca vânzător de ziare.
Tot în 1917 face călătoria la sudul Dunării care, mult mai târziu, se va esențializa în romanul Jocul cu moartea. Continuă să citească foarte mult, fiind arhivar la Judecătoria din Turnu Măgurele.
1920 - Debutează în ziarul Victoria din Turnu Măgurele cu un pamflet, Mai puțină ingratitudine, cu referire la pensia mizerabilă a văduvei lui Coșbuc.
1921 - Publică în Ziarul științelor și al călătoriilor, sub pseudonimul Mitroi Th. Ștefan, articolul Note de drum, povestind o experiență de viață ce va fi transfigurată în Jocul cu moartea. Debutează cu poezie în Adevărul literar artistic și în suplimentul literar al ziarului România nouă, condus de Ion Minulescu și Alfred Moșoiu. Colaborează și la Săgetătorul (Mihail Sorbul) și Universul literar.
1920-1922 - Urmează liceul, în particular, la Roșiorii de Vede (episod transferat în Pădurea nebună). În memoriile sale risipite, scriitorul insistă asupra studiilor pentru că nu-i place să treacă drept autodidact.
1924 - Intră în gruparea revistei Gândirea prin intermediul lui Cezar Petrescu, unde publică versurile care vor alcătui volumul de debut. Frecventează și cenaclurile literare ale Capitalei (Eugen Lovinescu, Mihail Dragomirescu) și cenaclul revistei Vieața nouă, condus de Ovid Densusianu.
1925 - Se căsătorește cu Nicolina Păun, învățătoare din Turnu Măgurele, iar peste un an se naște unicul său fiu, Horia, care va deveni medic și scriitor.
1926 - Pentru sonetul Viața, publicat în revista Țara noastră, condusă de Octavian Goga, este premiat de Societatea Scriitorilor Români. Efectuează stagiul militar.
1927 - Debutează editorial cu volumul Poeme simple, premiat de Societatea Scriitorilor Români.
1928 - Își încheie studiile liceale (bacalaureatul în 1931 la Pitești) și se înscrie la Facultatea de Litere din București, cu licența în 1932. Este funcționar public. După alte surse, Zaharia Stancu nu și-ar fi încheiat studiile.
1932 - La începutul anului, apare revista Azi, avându-l ca director pe Zaharia Stancu, la care au colaborat scriitori străluciți: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Vladimir Streinu, Ion Pillat, Ion Vinea, Gib Mihăescu, Alexandru Sahia, Geo Bogza. Azi a apărut până în 1940. Este și redactor la Credința.
1934 - Alcătuiește Antologia poeților tineri cu o postfață de Ion Pillat, un adevărat eveniment literar.
1937 - Împreună cu Constantin Clonaru editează cotidianul Lumea Românească, apărut până în 1940. Ziar de stânga (Geo Bogza publică reportaje de pe fronturile din Spania), polemizează cu Stelian Popescu de la Universul, ziar fascizant.
1943 - Este internat în lagărul de la Târgu-Jiu, de unde impresii cristalizate în volumul Zile de lagăr.
1946 - Este numit director al Teatrului Național din București.
1948 - Apare romanul Desculț, a cărui redactare începuse cu un an în urmă, sub forma memorialistică directă, și tipărită, în serial, în săptămânalul Contemporanul. Până în 1988 apăruseră peste 20 de ediții și fusese tradus în 24 de limbi.
1949 - În adunarea generală din 25-27 martie s-a hotărât înființarea Uniunii Scriitorilor. Președinte de onoare a fost ales Mihail Sadoveanu, iar președinte activ Zaharia Stancu.
1954-1955 – Este laureat al Premiului de Stat și membru al Academiei Române.
1964 - Devine deputat în Marea Adunare Națională.
1962-1964-1966-1972 - Este ales și reales în funcția de Președinte al Uniunii Sriitorilor, „cel mai profund, frumos și devotat breslei” (Alexandru Balaci).
1971 - Primește premiul internațional "Gottfried von Herder".
1972 - La împlinirea vârstei de 70 de ani este sărbătorit ca o mare valoare națională.
1974 - La 5 decembrie moare la București.
Opera[modificare | modificare sursă]
Poezie[modificare | modificare sursă]
- Poeme simple, București, 1927;
- Antologia poeților tineri, București, 1934;
- Tălmăciri din Serghei Esenin, București, 1934;
- Albe, poeme, București, 1937;
- Clopotul de aur, versuri, București, 1939;
- Iarba fiarelor, București, 1941;
- Ani de fum, versuri, București, 1944;
- Cântec șoptit, versuri, București, 1970;
- Șaptezeci, versuri, antologie și pref. de A. Martin, București, 1972;
- Sabia timpului, versuri, București, 1972;
- Poeme cu luna. București, 1974;
Nuvele și romane[modificare | modificare sursă]
- Oameni cu joben, roman, București, 1941;
- Brazda îngustă și adâncă, București, 1944;
- Zile de lagăr, București, 1945;
- Secolul omului de jos, București, 1946;
- Clopotul, București, 1947;
- Desculț, București, 1948; reeditat în 1960, 1968, 1970, 1973 etc.
- Dulăii, roman, București, 1955;
- Florile pământului, București, 1958;
- Darie, București, 1960;
- Jocul cu moartea, roman, București, 1962; reeditat în 1966 și 1968
- Costandina, povestiri, București, 1962;
- Pădurea nebună, roman, București, 1966; reeditat în 1972
- Șatra, roman, București, 1968;
- Vântul și ploaia, I-III, București, 1969 (vol. 1 - Vulpea; vol. 2 - Frigul; vol. 3 - Roza);
- Povestiri de dragoste. Groapa. Lupoaica. Costandina. Uruma. Liliacul. Ce mult te-am iubit. București, 1970;
- Ce mult te-am iubit, roman, București, 1970;
- Desculț, roman, cu 20 de gravuri în lemn de Fred Micos, București, 1973;
- Să nu uiți, Darie, antologie și pref. de Adriana Mitescu, București, 1973;
- Uruma, roman, București, 1974;
Publicistică[modificare | modificare sursă]
- Triumful rațiunii, culegere de articole, București, 1973;
- Pentru oamenii acestui pământ. Articole, cuvântări, interviuri, confesiuni. 1961-1971, București, 1971;
Decorații[modificare | modificare sursă]
- titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[23]
- medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[23]
Referințe critice[modificare | modificare sursă]
- O. Suluțiu, Națiunea, III, nr. 831, 1949;
- F. Brunea-Fox, Adevărul vremii, 1949;
- P. Comarnescu, Națiunea, nr. 62, 1949; idem, în Universul, nr. 84, 1949;
- Ov. Stancu Crohmalniceanu, Viața Românească, nr. 7, 1955;
- L. Raicu, Viața Românească, nr. 12, 1955;
- Stancu Arghir, Zaharia Stancu, 1957;
- G. Călinescu, Contemporanul, nr. 15, 1956;
- Stancu Damian, Încercări de analiză literară, 1956;
- D. Micu, Romanul românesc contemporan (1944 - 1959), 1959;
- V. Ardeleanu, Steaua, nr. 3, 1962;
- G. Dimisianu, Gazeta literară, nr. 38, 1963;
- P. Georgescu, Secolul 20, nr. 7-8, 1964;
- L. Raicu, Gazeta literară, nr. 9, 1964;
- Perpessicius, Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor, II, 1964;
- R. Enescu, Tribuna, nr. 8; 40, 1963;
- V. Bugariu, Zaharia Stancu, 1974;
- G. Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, 1968;
- C. Ciopraga, Personalitatea literaturii române, 1973;
- Ov. Crohmalniceanu, Literatura, II;
- M. Drăgan, Reacții critice, 1975;
- Ov. Ghidirmic, Zaharia Stancu sau interogația nesfârșită, 1977;
- Al. Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, 1968;
- N. Balotă, De la „Ion” la Ioanide, 1974;
- I. Rotam, O istorie a literaturii române, II, București, 1972;
- E. Simion, Scriitori, I;
- N. Balota, Universul prozei, 1976;
- C. Ungureanu, Proza românească de azi, 1985;
- Mariana Ionescu, Introducere în opera lui Zaharia Stancu, 1985;
- A. Cosma, Romanul românesc contemporan, I, 1989;
- I. Al. Stănescu, Dicționar al oamenilor de cultură, artă și știință din județul Teleorman, 1993;
- D. Mamica, Analogii, 1995;
- N. Manolescu, România literară, nr. 42, 1999.
Imagini[modificare | modificare sursă]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu