2. /30 NOIEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
Decese
* 60: Andrei (n. 6 î.e.n., Bethsaida[*], Provincia Iudeea, Imperiul Roman – d. , Patras, Achaia, Imperiul Roman) a fost un apostol al lui Isus din Nazaret, frate cu Simon Petru.
* 60: Andrei (n. 6 î.e.n., Bethsaida[*], Provincia Iudeea, Imperiul Roman – d. , Patras, Achaia, Imperiul Roman) a fost un apostol al lui Isus din Nazaret, frate cu Simon Petru.
Evanghelia după Ioan menționează că Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, care i-ar fi recomandat să-l urmeze pe Isus. Conform aceleiași evanghelii, Andrei l-ar fi dus pe fratele său Simon Petru la Isus, spunându-i că l-a găsit pe Mesia (Ioan 1,35-42). De aici provine caracterizarea lui Andrei ca „cel dintâi chemat”. În enumerările apostolilor (Mt 10,2, Mc 3,18, Lc 6,14, F. Ap. 1,13) Andrei este menționat mereu între primii patru. Cu toate acestea, nu se numără printre cei trei pe care Isus i-a tratat în anumite situații ca pe cei mai apropiați ai săi (Petru, Iacob și Ioan).
Conform Evangheliei după Ioan cei doi frați, Simon Petru și Andrei, erau originari din Betsaida, localitate situată pe malul Lacului Genezaret. Conform Evangheliei după Marcu aveau o casă în Capernaum (Mc 1,29) și erau de profesie pescari.
Numele Andrei provine din greaca veche, care era lingua franca a Vechiului Orient.
Andrei a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, când, la o vreme după botezul lui Isus, auzindu-l pe Ioan Botezătorul spunând despre Isus: „Iată mielul lui Dumnezeu !” (Ioan 1,36) i-a urmat lui Isus, devenind astfel primul apostol. După învierea lui Isus și Pogorârea Duhului Sfânt (la Rusalii), apostolii au mai rămas câțiva ani la Ierusalim, începând formarea Bisericii. La Sinodul Apostolic care a avut loc în jurul anilor 49-50 d.Hr. la Ierusalim, apostolii s-au întâlnit și au tras la sorți pentru a decide unde va merge fiecare. În Tradiția Bisericii Apostolului Andrei i-a revenit Scytia (Dobrogea). Mai întâi, Andrei l-a însoțit pe fratele său (Apostolul Petru) prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. Apoi a continuat misiunea de propovăduire a evangheliei, ajungând până în sudul Rusiei de astăzi.
În jurul anului 350 împăratul Constanțiu al II-lea (fiul lui Constantin cel Mare) duce moaștele sfântului Andrei la Constantinopol si le așază în Biserica Apostolilor. Acestea se păstreaza întregi până în jurul anului 850, când împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul cedează rugăminților locuitorilor din Patras si le înapoiază capul sfântului Andrei. În anul 1208, în timpul Cruciadei a patra, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în Catedrala Sfântul Petru din Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.
Este patron al Scoției (steagul scoțian reprezintă crucea sfântului Andrei), al României, al Spaniei, al Siciliei, al Greciei și al Rusiei. De asemenea, este patronul orașelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras etc.
Deoarece era pescar, sfântul Andrei este considerat de marinarii și pescarii greci drept ocrotitorul lor. În România este socotit cel care a propovăduit Evanghelia pe aceste meleaguri. Mărturie stau toponimele din zona Dobrogei unde a și locuit o vreme. Peștera Sfântului Andrei, Paraiașul Sfântului Andrei sunt tot atâtea mărturii care dovedesc trecerea Apostolului pe aceste meleaguri. Conform Tradiției Bisericii sorții au căzut pentru Sfântul Apostol Andrei sa meargă în părțile Mării Negre și cunoscute pe vremea aceea ca Scythia. După cucerirea romană din anul 46 d.Hr. aceasta este inclusă în Moesia Inferior. În lucrarea "Despre apostoli" a lui Hipolit Romanul se arată că Sf. Andrei a predicat sciților și tracilor, alăturarea celor două popoare arătând că Scythia Minor (Dobrogea), aflată lângă Tracia, a fost creștinată. Deasemenea Sf. Ap. Pavel cu două secole înainte, în Epistola către Coloseni, spune că și sciții au auzit cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni, 3,11). Sf. Andrei a murit ca martir în Ahaia, la Patras.
| Sf. Apostol Andrei | |||||||
| |||||||
· 1718: Regele Carol al XII-lea al Suediei moare în tipul asediului fortăreței Fredriksten din Norvegia.
* 1898: Ioan Cetățianu (n. 16 iulie 1840, Subcetate, Comitatul Hunedoara - d. 30 noiembrie 1898 Galați) a fost un profesor de limba română, publicist, autor de manuale școlare și traducător, care și-a desfășurat activitatea, în principal, în orașul Galați.
A fost primul director al Gimnaziului din Galați (actualul Colegiu Național „Vasile Alecsandri”),[1][2][3] instituție unde a predat 23 de ani.
Școala primară a făcut-o în localitatea natală. A absolvit Gimnaziul din Blaj (1859) și Institutul „Sfânta Ana” din Viena, specialitatea filosofie-pedagogie în 1863. În anii studenției a semnat, împreună cu alți 36 de studenți, „Scrisoarea junimii române din Viena din 26 oct. 1860 către Mihail Kogălniceanu”, manifest național prin care tinerii români salutau inaugurarea Universității din Iași la 1860.
Numele său complet a fost Cetățianu de Săcele, particula de Săcele fiind atribuită unui antecesor al său de o diplomă de înnobilare dată de principele Gheorghe Rákóczi I, în 1637.
În urma căsătoriei a avut copii pe Ioan și Ana, fiind bunicul dinspre mamă al scriitorilor Octav, Vasile și Horia Lovinescu.
În perioada 1864-1866 a lucrat în București în redacția Monitorului Oficial, după care până în 1867 la Gimnaziul din Ploiești.[4]
În noiembrie 1867 a fost mutat la gimnaziul proaspăt înființat din Galați (actualul Colegiu Național „Vasile Alecsandri”), fiind primul director al acestei școli. A predat aici, până în 1890, limba română și limba latină, istoria și geografia, retorica și filosofia. Pensionat în anul 1895, a predat în continuare limba română la Institutul „Notre Dame de Sion”, până la decesul său.
A fost un pionier al legislației școlare românești, datorită lui fiind introdusă ca limita minimă de admitere nota 6. De asemenea, a fost un discipol al revoluționarului transilvănean de la 1848 Timotei Cipariu, reprezentant al curentului latinist.[4]
A fost întemeietorul Școlii secundare de fete (azi, Liceul „Mihail Kogălniceanu”) și al Institutului „Costache Negri” din Galați. Pe ultimul l-a condus în perioada 1892-1895. Ca urmare a eforturilor sale, Gimnaziul teoretic de băieți din Galați a obținut banii necesari construcției unui local propriu.[5]
Tot el a introdus predarea istoriei și limbii române la Școala de Marină din Galați. A redactat manuale școlare și prin articolele de critică literară și de gramatica limbii române, a participat la polemicile care au însoțit elaborarea unui sistem gramatical rațional.
Ca publicist, a colaborat la ziarele locale [5][6] „Delfinul” (1878), „Vocea Covurluiului”, „Poșta”, „Galații”, „Covurluiul”, „Dunărea de Jos”.
- 1866: Vicepreședinte al secțiunii județului Covurlui a Societății pentru Învățătura Poporului Român
- 1867-1890: Director al Gimnaziului din Galați
- 1882: Membru al societății Liberatorul
- 1883: Primul președinte al Societății Corpului Didactic din județul Covurlui, secție a „Societății Corpului Didactic din România”
- 1892-1895: Director al Institutului „Costache Negri”
- diverse alte funcții pe plan local, precum: organ de inspecție și anchetă școlară, organ de stare civilă, propunea programul examenelor și comisiile de examinare, raporta la minister situația școlară, Revizor școlar al Circumscripțiunii Tecuci-Covurlui.
Opera:
- Elemente de gramatica Limbei Române: Clasa a III-a primară; Tipografia Comercială J. Schenk; Galați; 1876 (ed. I)
- Elemente de gramatica Limbei Române: Clasa a II-a primară; Librăria G. D. Nebuneli & Fii; Galați; 1878 (ed. II)
- Afacerea Liceului din Galați; Tipografia Cooperativa Lucrătorii Asociați; Galați; 1890
| Ioan Cetățianu | |
 Portret fotografic al profesorului Cetățianu |
* 1900: Oscar Fingal O'Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin - d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză.
Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl sau, Sir William Wilde, doctor specialist în boli de ochi și urechi, anticar și scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relație. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluționare sub pseudonimul Speranza) și jurnalistă. În timpul școlii, Oscar a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă și la desen, câștigând numeroase premii și burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, audiază prelegerile de estetică ale lui John Ruskin la Universitatea din Oxford, unde se distinge și prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă și stilul dandy de viață. După absolvire, în 1878, se mută la Londra.
În același an, 1878, primește premiul „Newdigate” pentru poezie și inițiază mișcarea „Artă pentru Artă”, prin care dezvoltă teoria sa asupra estetismului. În 1882 publică prima sa culegere de versuri, în privința căreia criticii nu au căzut de acord. Urmează o perioadă în care ține o lungă serie de prelegeri de estetică în Statele Unite și Canada, o alta în care Wilde locuiește pentru o scurtă perioadă la Paris, după care își încheie șirul de conferințe în Marea Britanie și Irlanda. Următorii șase ani reprezintă apogeul de creație al irlandezului. Poveștile pentru copii, piesele de teatru și mai ales „Portretul lui Dorian Gray” îi aduc lui Oscar Wilde, pe lângă niște citații în tribunale, și mult dorita faimă.
În 1884 se căsătorește cu Constance Lloyd, cu care are doi fii: Cyril (1885) și Vyvyan (1886). Tot în 1886, Wilde are prima relație homosexuală cu tânărul Robbie Ross (la moartea acestuia din urmă, în 1918, cenușa sa va fi înhumată în mormântul lui Oscar Wilde).
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea publică o serie de opere care îi aduc un mare renume în lumea artistică.
Declinul său începe în vara lui 1891, când Oscar îl întâlnește pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filosofiei și convențiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică.
Între timp soția și copiii îl părăsesc și își schimbă numele în „Holland”. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relație cu Bosie (Lordul Douglas) și căzut în dizgrație, Wilde mai trăiește încă trei ani, cutreierând Europa și locuind în hoteluri ieftine.
Ultima parte a condamnării o ispășește în închisoarea din Reading și va face obiectul unei celebre balade. Eliberat în 1897, se stabilește în Franța, unde-și sfârșește viața în uitare și singurătate. Își găsește sfârșitul la Paris pe 30 noiembrie 1900, după o meningită, ce se instalase pe fondul unei infecții puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.
Oscar Wilde a publicat versuri (Poems, 1881), povestiri (Prințul fericit și alte povestiri, 1888), eseuri (The Soul of Man under Socialism, 1891). Romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), cea mai importantă operă a sa, este o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.
În creația sa dramatică, „Evantaiul doamnei Windermere” (Lady Windermere's Fan, 1892), „O femeie fără importanță” (A Woman of no Importance, 1893), „Soțul ideal” (An Ideal Husband, 1895), „Ce înseamnă să fii onest” (The Importance of Being Earnest, 1895), care continuă tradițiile comediei engleze din secolul al XVIII-lea cu Sheridan, Oscar Wilde satirizează snobismul, frivolitatea și fățărnicia „înaltei societăți” a timpului, lăsând să se întrevadă preocupările sale proprii pentru problemele spirituale majore ale omului. Subtilitatea caustică a satirei și ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăția ornamentală și rafinamentul cizelării stilistice a frazei au impus creația lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea.
Ultimele lucrări, după proces și după șederea în închisoare, vădesc sensibil depărtarea de principiile sale estetizante. În confesiunea De profundis (1897) el nu mai face risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povestește cu multă durere în suflet despre zbuciumul său. Ideea că viața este un vârtej de suferințe pe care oamenii și le pricinuiesc unii altora stă la baza ultimului poem al lui Oscar Wilde, „Balada închisorii din Reading”(The Ballad of Reading Gaol, 1898). Ea a fost scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deținuții care se aflau împreună cu el în închisoare și care fusese condamnat pentru că își ucisese iubita:
Yet each man kills the thing he loves, By each let this be heard, Some do it with a bitter look Some with a flattering word, The coward does it with a kiss, The brave man with a sword. | Căci toți ucidem ce ni-i drag Și-ntindem morții prada, Unii ucid cu desmierdări, Mulți cu priviri de-otravă, Cei lași ucid cu sărutări Iar cei viteji cu spada. |
Oscar Wilde a fost un stilist remarcabil. El știa să picteze prin cuvinte, zugrăvind în fața ochilor fanteziei cititorului tablouri de o frumusețe uimitoare. Privită în ansamblu, creația lui a oglindit declinul umanismului și cultul artei în ceea ce are ea mai elevat.
| Oscar Wilde | |||||||||
| |||||||||
· 1909: A murit istoricul şi teologul greco-catolic Augustin Bunea, continuator al ideilor reprezentanţilor Şcolii Ardelene. A desfăşurat o intensă activitate pentru emanciparea naţională a românilor transilvăneni. S-a numărat printre apărătorii acuzaţilor în procesul memorandiştilor. A fost membru titular al Academiei Române din 1909; (n. 1857).
S-a născut la 4 august 1857, în Vad din Țara Făgărașului (cunoscută și sub numele de Țara Oltului), pe atunci în comitatul Făgărașului, iar azi, în județul Brașov și a decedat la 30 noiembrie 1909, în Blaj, din actualul județ Alba. Tatăl său, Arsenie Bunea, preot greco-catolic la Vad, era originar din Mărginimea Sibiului (după unii din Tilișca[2], după alții din Săliște), iar mama sa, Veronica, era nepoată a colonelului - baron David Urs de Margina[2], care se remarcase în luptele de la Lissa, în Italia (1866). Augustin Bunea a avut un frate, Ioan Bunea, care i-a urmat tatălui său în calitate de preot paroh la Vad.
Primii ani de școală îi face la Școala Confesională din satul natal, apoi la Școala Grănicerească din satul vecin (la cca 3 km distanță de Vad), Ohaba, (azi în comuna Șinca, din județul Brașov), încheind studiile primare în anul 1870.
Studiile gimnaziale le face la Gimnaziul Românesc din Brașov (1870 - 1877), unde l-a avut coleg, între alții, pe Andrei Bârseanu, care îi va deveni bun prieten și colaborator în tot cursul vieții[3], iar apoi, începând din primăvara anului 1877, la Gimnaziul din Blaj. În toamna aceluiași an (1877), este trimis de către Mitropolitul blăjean Ioan Vancea, la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda fide” din Roma (1877 - 1882), unde a obținut doctoratul în teologie și în filosofie (1882).
Încă înainte de terminarea studiilor superioare, este hirotonit preot la Roma, în 1881, în biserica grecească, „Sf. Atanasie”, de către arhiepiscopul grec Ștefan Stefanopoli. A fost angajat în serviciul Cancelariei mitropolitane din Blaj (1882-1886), profesor la Academia Teologică de acolo (1886-1888), ocupând catedra de teologie dogmatică; a fost secretar mitropolitan (1888-1895), canonic mitropolitan (din 1895), având și alte demnități în cadrul Mitropoliei Blajului.
A fost cofondator al ziarului bisericesc-politic „Unirea”, apărut la Blaj, alături avându-i pe Vasile Hossu, Alexandru Grama, Victor Smighelschi și Izidor Marcu.
Augustin Bunea a publicat un mare număr de lucrări privitoare la istoria Transilvaniei și mai cu seamă de istorie bisericească, pe baza unor izvoare inedite până atunci. A fost prieten apropiat cu savantul istoric Nicolae Iorga și cu Andrei Bârseanu, fostul său coleg de la Brașov, cunoscut mai ales prin culegerea de folclor din Ardeal[4], făcută împreună cu cehul Jan Urban Jarník.
Augustin Bunea a decedat la Blaj, comitatul Alba de Jos, azi județul Alba, la 30 noiembrie 1909, la puțin timp după alegerea sa ca membru titular al Academiei Române, fără să mai aibă posibilitatea de a-și rosti Discursul de Recepție.
| Augustin Bunea | |||||
| |||||
· 1909: Karl Theodor, Duce de Bavaria (n. 1839)
* 1918: Ioan Arion (n. , Agriș, Iara, Cluj, România – d. , gara Teiuș, România[1]) a fost un stegar, veteran de război din Primul Război Mondial, singurul martir al Unirii de la 1918, împușcat în tren în timp ce flutura tricolorul.[2][3]
* 1918: Ioan Arion (n. , Agriș, Iara, Cluj, România – d. , gara Teiuș, România[1]) a fost un stegar, veteran de război din Primul Război Mondial, singurul martir al Unirii de la 1918, împușcat în tren în timp ce flutura tricolorul.[2][3]
Ioan Arion a murit, la vârsta de 24 de ani, după ce a fost împușcat de mai multe ori în zona pieptului, focurile fiind trase de la etajul Gării din Teiuș, dar și dintr-o garnitură de tren germană aflată pe linia cinci. Rănitul a murit până când trenul a ajuns de la Teiuș la Alba Iulia, distanță de 15 kilometri pe care a parcurs-o într-o oră.[2]
În memoria martirului Ioan Arion, în anul 1994, în Stația CFR Teiuș a fost amplasată o placă comemorativă.
· 1934: Cincinat Pavelescu (n. 2 noiembrie 1872, București – d. 30 noiembrie 1934, Brașov) a fost un poet și epigramist român, autor de romanțe, lieduri, cantilene, serenade și madrigaluri.
Cincinat Pavelescu s-a născut în anul 1872 la București. În perioada 1872-1879, se afla, vara, împreună cu părinții lui în satul Milcov, județul Vrancea, pe atunci satul Risipiți, Plasa Orașul, județul Râmnicu Sărat. A fost fiul inginerului Ion Pavelescu și al Paulinei (n. Bucșan)[1] Tatăl său, fiind de profesie inginer, a deținut unele funcții importante: inspector general al C.F.R. și director fondator al Școlii superioare de arte și meserii din București. Arborele genealogic al familiei Pavelescu urcă în timp până la Banul Manta, figură reprezentativă în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Mama sa, Paulina a fost strănepoată a spătarului Bucșan din secolul XVIII. [2] Paulina Pavelescu a decedat foarte tânără, la 35 de ani.[3]
După absolvirea școlii primare în București, „Școala Secundară Cantemir-Voda”, urmează Liceul „Sf. Sava” din București. La 3 martie 1891, debutează în „Biblioteca familiei” cu poezia Visuri triste, semnată P.C. de la Milcov.
Urmează, în perioada 1891-1895, Facultatea de Drept a Universității din București; își trece doctoratul în 1897 cu teza: Despre agenții diplomatici.
În anul 1892 debutează cu poezia Fecioara, în nr. 2 al revistei Literatorul, revistă literară, înființată de Alexandru Macedonski. Odată cu nr. 1 din 1893 al Literatorului, Cincinat devine codirector, alături de directorii Al. Macedonski și principesa Maria D. Ghica.
Urmează cursuri la Sorbona, în vederea pregătirii pentru elaborarea tezei de doctorat, care va fi susținută la București.
Își începe cariera juridică, la 21 iunie 1899, în calitate de ajutor de judecător la Plăinești, plasa Râmnicul de Sus, județul Râmnicu-Sărat (azi comuna Dumbrăveni, Vrancea). La scurt timp, comuna trece la plasa Marginea de Sus, a aceluiași județ. Din 20 septembrie 1902 până la 13 octombrie 1904 a fost supleant la Tribunalul Neamț iar în 1905 era pentru scurt timp judecător supleant în Râmnicu-Sărat, Snagov, Ocolul VI București, Snagov. La 7 martie 1907, Cincinat este judecător în comuna urbană Corabia, județul Romanați. A devenit judecător și consilier la Curțile de Apel din Chișinău (1925-1928) și Brașov.[4]
A fost, în 1907 și 1908, prim-redactor al revistei Convorbiri critice, revistă condusă de Mihail Dragomirescu. La 7 mai 1908 este Judecător supleant la Slănic, Prahova iar în octombrie, judecător la Sinaia și la Fundeni-Frunzănești, Ilfov. Devine primul președinte al Societății Scriitorilor Români la 28 aprilie 1908.[5]
În perioada războiului, se află la Iași. În anul 1917, împreună cu fratele său, Ion Pavelescu, ajunge în Petrogradul revoluționar, de unde, trecând prin Suedia poposește la Paris. La Paris, leagă prietenii strânse cu Elena Văcărescu și Anna de Noailles. În 1920 editează la Paris Le courier franco-roumain, politique, économique et littéraire, director Cincinat Pavelescu, redactor-șef Pompiliu Păltanea. Cincinat Pavelescu a fost director la publicația Brașovul literar și artistic în perioada 1931 - 1935. În 1925 la editura Ramuri din Craiova apare volumul de Epigrame. Critica literară îl socotește pe autor, în unanimitate, "maestru al epigramei românești." I se acordă Premiul Național pentru poezie pe 1927.
În 1937 a fost director al revistei „Brașovul literar și artistic”.
Împreună cu Eugen Lovinescu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Zaharia Bârsan și Emil Gârleanu, conduce revista „Falanga literară”, apărută la 10 ianuarie 1910. Liviu Rebreanu era secretarul redacției.
În 1911 publică unicul său volum de Poezii.
Moare la Brașov, pe Strada Neagră, nr. 26, la 30 noiembrie 1934, fiind bolnav în ultima vreme de cancer pulmonar. Este înmormântat la cimitirul Bellu din București.
În timp ce era căsătorit cu cântăreața Alice Viardot-Garcia[6], pe care o cunoaște la Paris, nepoata celebrei cântărețe de operă Pauline Viardot-Garcia (care a fost o prietenă apropiată a lui Ivan Turgheniev) a fost logodit cu domnișoara Andricu
George Călinescu[8] apreciază că "...madrigalurile, epitalamurile, liedurile sale și chiar unele versuri de cabinet secret nu sunt lipsite de grație și chiar de o undă de poezie simpatic infatuată. Gestul teatral e sprijinit pe o bună declamație și pe imagini":
„Îți mai aduci aminte, Doamnă? Era târziu și era toamnă”
"Ca elev al lui Macedonski, Cincinat Pavelescu păstrează tonul de festival, euforia. Câteodată iese din diletantism și dă dovezi de o puternică invenție fantastică (Pescuitorii de perle, Corbii) ori de uimire în fața misterului vieții..." Ca discipol al lui Macedonski, l-a urmat pe acesta, însă în locul sacerdotismului acestuia păstrează poeziei tonul solemn de festival, orgoliul de a se abandona cadențelor. Cincinat Pavelescu a continuat într-un spirit mai boem pe Alecsandri și pe Radu D. Rosetti în improvizațiile epigramatice.
Cincinat Pavelescu este ilustrativ pentru fascinația exercitată la începutul secolului XX, de simbolism chiar asupra autorilor care, structural, nu s-au dovedit simboliști. [9]Deși a scris în 1902 un poem (Simfonia ploaiei) în care pe urmele lui Macedonski și înaintea lui Bacovia s-a apropiat de spiritul și de litera simbolismului, poetul n-a evoluat în direcția autenticei sugestii simboliste, ci în cea tradițională, în fond, a "poeziei cu simbol". Opusă adevăratului simbolism, discursivitatea din versurile sale cade, nu o dată, în didacticism. Estetica lui Cincinat Pavelescu este rudimentară, el înțelege poezia ca o "haină" a simțirii și apropiindu-se de maniera lui Panait Cerna, ceea ce l-a împiedicat să fie un adevărat simbolist. Merită semnalată anticiparea poeziei minulesciene, într-o poezie scrisă în 1901 (Cântecul omului). Pavelescu a ilustrat lirica erotică, având o viziune trubadurescă asupra iubirii; a dobândit o mare popularitate ca autor de romanțe, cantilene, lieduri, serenade și madrigaluri. Ca epigramist este, incontestabil, cel mai notoriu autor român. Ce l-a determinat pe Cincinat Pavelescu să scrie epigrame? Răspunsul îl dă chiar poetul: " De ce am scris epigrame? Ca un protest împotriva esteticii mele lăuntrice, ofensate de urâțeniile vieții, de nedreptățile politicii și de arivismul mediocrităților."S-a manifestat și în dramaturgie, scriind două piese originale: Amanții (Dialoguri moderne) și Dialoguri de toamnă și două în colaborare: drama Saul (împreună cu Alexandru Macedonski) și Irina, împărăteasa Bizanțului (în colaborare cu dr. N. Paulescu).
În cazul dramei Saul, nu se poate preciza, astăzi, care este contribuția lui Cincinat Pavelescu, față de cea a lui Macedonski. În ziarul Dreptatea care apărea la Timișoara (1894-1897), în rubrica Foișoara, se spunea cu ocazia reprezentării dramei Saul la Teatrul Național din București, că a avut un mare succes de public, este "mai mult o melodramă antică", dar constituie, indiscutabil "un succes meritat și un câștig pentru literatura noastră."
· 1937: A murit la Alba Iulia, Bitay Árpád, istoric literar maghiar din România; (n. 20 iulie 1896, Budapesta). A făcut studii medii la Cluj, Braşov şi Alba Iulia (1907-1915). După bacalaureat, este recrutat şi trimis pe frontul italian, unde supravieţuieşte unui atac cu gaze toxice. Urmările intoxicării suferite atunci le va suporta până la sfârşitul sau timpuriu. Absolvent al Facultăţii de Drept din Debreţin (1919), se înscrie la Facultatea de Istorie-Filologie a Universităţii din Cluj, secţia de istorie-română, pe care o va absolvi în 1923. După studii de romanistică la Universitatea din Leipzig (1927-1928), se stabileşte în 1929 la Alba Iulia, unde va fi profesor de limba şi literatura română, de latină şi germană. Prima lucrare de rezonanţă îi apare în 1922 – o istorie recapitulativă a literaturii române (A roman irodalomtortenet osszefoglalo attekintese), destinată tineretului maghiar studios. În urma aprecierilor favorabile ale profesorilor Nicolae Drăganu şi Sextil Puşcariu, tipăreşte lucrarea şi în limba română, sub titlul Istoria literaturii române (1924). Tot cu scopuri didactice publică o scurtă gramatică a limbii române (1923). Sub îngrijirea lui Bitay apare Muforditasok roman koltokbol (1928), o selecţie reprezentativă a poeziei româneşti, de la folclorul literar până la Lucian Blaga. A tradus din proza lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti, A.I. Odobescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, Gheorghe Brăescu şi D.D. Pătrăşcanu, şi din dramaturgia lui Vasile Alecsandri şi Nicolae Iorga. Concomitent, publicul român a putut citi în „Adevărul literar şi artistic”, „Cuget clar” şi „Universul literar” versiunile româneşti ale unor scrieri de Jokai Mor, Kovacs Deszo, Nyiro Jozsef, Gyallay Domokos şi Szabo Maria, realizate de Bitay. A contribuit la cunoaşterea valorilor literar-culturale maghiare şi prin expunerile prezentate la cursurile Universităţii Populare din Vălenii de Munte, unde Nicolae Iorga l-a invitat pentru prima oară în 1923. Până în 1937, Bitay a fost prezent la Vălenii de Munte în fiecare vară, ţinând aproximativ o sută de comunicări despre literatura, cultura şi istoria maghiară şi despre legăturile literar-culturale româno-maghiare.
· 1938: Corneliu Zelea Codreanu, la naștere Corneliu Zelinski (n. ,[1][2] Huși, România[3] – d. ,[1][2] Tâncăbești, Snagov, Ilfov, România) a fost liderul carismatic al extremei-drepte fasciste românești, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul.
Din 1919, Codreanu era membru al Gărzii Conștiinței Naționale, iar în 1923, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Liga Apărării Naționale Creștine (L.A.N.C.), pe care a lăsat-o doi ani mai târziu, din cauza diferențelor ideologice. În 1927, și-a înființat propria mișcare Legiunea Arhanghelului Mihail, cunoscută sub numele de Garda de Fier.[4]
A fost asasinat în timpul detenției din ordinul regelui Carol al II-lea.
Corneliu Zelea Codreanu s-a născut la 13 septembrie 1899 la Huși, cu numele Corneliu Zelinski. În anul 1902 tatăl său, Ion Zelinski și-a românizat numele în Zelea Codreanu.[6] Mama sa, Eliza născută Brauner era de origine germană - bavareză[7][8][9] Străbunicul său, Simion Zelea, se trăgea dintr-o familie de răzeși moldoveni din satul Igești din Bucovina. În perioada 1786-1848 când Bucovina a fost sub administrație poloneză (aparținând de provincia Galiția), el a fost obligat de autoritați sa-și schimbe numele în Zelinski.[6] Străbunicul din partea mamei, pe numele său Adolf Brunner, a sosit din Bavaria in Bucovina ca functionar vamal [10]. Corneliu a fost botezat într-o biserică ortodoxă odată cu părinții săi, care s-au convertit și ei, la credința ortodoxă[11].
Corneliu și tatăl său, Ion Zelea Codreanu, s-au străduit să-și afișeze o origine neaoș-română, reclamându-se a se trage dintr-o veche familie de răzeși și arătând că numele Zelea ar fi provenit de la zale și nu de la Zelinski, care înseamnă în poloneză : Codreanu.[6][12]
A urmat cursurile școlii primare la Iași și Huși, iar între anii 1912-1916 a fost înscris la liceul militar de la Mănăstirea Dealu.
La 16 ani a fost combatant voluntar în Primul Război Mondial, fără a fi împlinit vârsta minimă pentru încorporare. Între 1917 și 1918 a urmat cursurile Școlii Militare de Infanterie de la Botoșani.
A aderat la Garda Conștiinței Naționale în 1919, atras de caracterul anticomunist al organizației. În 1920 a participat la acțiunile de înăbușire a revoltei comuniste de la Atelierele CFR Nicolina.
Admis la facultatea de drept din Iași, a devenit președintele Societății studenților la drept, organizație pe care a dizolvat-o pentru a fonda, în 1922, „Asociația Studenților Creștini”. În semn de protest față de decizia rectoratului universității de a începe anul școlar fără tradiționala slujbă religioasă, Codreanu s-a baricadat în interiorul instituției. Din cauza acestei acțiuni a fost exmatriculat. A plecat în Germania, unde a studiat timp de câteva luni la Berlin și Jena. În timpul șederii în Germania a participat la mitinguri organizate de Hitler și s-a lăsat cucerit de doctrina hitleristă. Codreanu a fost impresionat mai ales de unitățile paramilitare naziste Sturmabteilung - SA care, prin acțiunile lor din anii '20, violente și contrare legii, erau folosite ca instrument de convingere a oponenților mișcării naziste aflată în plină ascensiune.
În iunie 1925, Codreanu s-a căsătorit cu Elena Ilinoiu, fiica lui Constantin Ilinoiu. Sub auspiciile unor colaboratori și simpatizanți ca A. C. Cuza, generalul Macridescu, George Niculescu și alții, a fost organizat un spectacol-demonstrație politică în care mirii purtau costume naționale albe și pe cap pirostrii cu crucea în creștet și svastică pe frunte[13]. La spectacol au participat 90.000 de persoane în mii de vehicule, formând o coloană de 4 Km. Filmarea procesiunii a fost confiscată și arsă în 1925 pe motiv că punea în pericol ordinea și siguranța publică.
Reprimit la studii la Universitatea din Iași ca urmare a intervențiilor profesorului A. C. Cuza, prieten al familiei și totodată protectorul și mentorul său spiritual, Codreanu se reîntoarce în țară și își reia studiile pentru o perioadă de timp scurtă. În acest răstimp participă la demonstrațiile studențești care cereau limitarea numărului evreilor în învățământul superior („numerus clausus”).
În 1923 fondează împreună cu A. C. Cuza Liga Apărării Naționale Creștine (L.A.N.C.), partid antidemocrat și antisemit.
În 1924, în urma unei altercații este implicat într-un proces la care, în sala de judecată, în fața instanței, îl împușcă pe prefectul de poliție Manciu, care îl agresase la rândul său anterior, dar este achitat pe motiv că acționase în legitimă apărare. Este vorba de primul dintr-o serie de asasinate politice (crima politică anterioară din România modernă a fost asasinarea lui Barbu Catargiu în 1863). „Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice românești ceva ce nu făcea parte din tradiția noastră” acuză Neagu Djuvara[15].
Din cauza unor disensiuni apărute în L.A.N.C., Codreanu se desprinde de mișcare și, împreună cu Ion Moța, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneață și Radu Mironovici, fondează în 1927, inspirat de o icoană din închisoarea Văcărești[14], mișcarea paramilitară „Legiunea Arhanghelul Mihail”.
În anii următori au loc o serie de manifestații ample împotriva „corupției parlamentare, a evreilor și a comunismului”.
Cucerit de manifestațiile teatrale, de paradă, de care se folosea propaganda nazistă în Germania, Codreanu, pentru a-i atrage pe țărani la ideologia sa și pentru a le obține voturile, vizitează satele îmbrăcat în costum național și călare pe un cal alb. În 1931 este ales în parlament deputat de Neamț, obținând, conform documentelor vremii, 11.300 voturi valid exprimate. În 1932, devine pentru a doua oară parlamentar, candidând în județul Tutova, cu 5.600 de voturi.
Codreanu a imprimat, ca trăsătură fundamentală a Legiunii Arhanghelul Mihail, promovarea ortodoxismului naționalist, stabilind o legătură structurală între creștinismul ortodox și „românitate”, ca o deosebire de fascismul lui Mussolini, deși dorea transformarea României în stat fascist, după modelul italian. Ideologiile fascistă și nazistă erau folosite ca substrat de îndoctrinare în cuiburile legionare (titluri de cursuri: „Afinitatea între fascism și Mișcarea Legionară”, „Puncte comune între hitlerism și Mișcarea Legionară”, etc. - C. Z. Codreanu: Cărticica șefului de cuib). Pentru Codreanu, „Legiunea Arhanghelul Mihail va fi mai mult o școală și o oaste, decât un partid politic”. Fapt este că uniformele, cămășile verzi cu diagonală și pistol la șold copiate după uniformele "cămășile negre" fasciste-italiene și "cămășile brune" ale SA din Germania, precum și frazeologia mistic-religioasă, patriotardă-xenofobă (pericolul reprezentat - în viziunea codrenistă - de democrația liberală, care ar fi dus la acapararea puterii în stat de către inamicii principali ai legionarilor și naționaliștilor români, „evreii”: „democrația sfarmă unitatea neamului românesc, expunându-l dezbinat în fața blocului unit al puterii iudaice” să curețe țara de moravurile politice murdare, să înlăture influența pernicioasă și cosmopolită a evreilor și a masonilor... „Să facem o țară ca soarele sfânt de pe cer...” (C. Z. Codreanu în cartea sa Pentru legionari) au atras o numeroși studenți, preoți și intelectuali ca Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, precum și personalități din protipendada română, ca Ghica, Cantacuzino, Sturdza, Manu ș.a.
O altă trăsătură fundamentală a Legiunii a fost cultul morții, considerată ca o alternativă preferabilă într-o situație conflictuală:
„
- Poporul nu se conduce după voința lui: democrația. Nici după voința unei persoane: dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni. Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte. Legile vieții și legile morții. O națiune merge la viață sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.
- Țelul final nu este viața. (...) Acest moment final, „învierea din morți”, este țelul cel mai înalt și mai sublim către care se poate înălța un neam.
- Neamul este deci o entitate care își prelungește viața și dincolo de pământ. Neamurile sunt realități și în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.
- Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se zbate țara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi și mai mari vinovați sunt românii ticăloși, care pentru arginții iudei și-au trădat neamul. Jidanii ne sunt dușmani și în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se așază pe aceeași linie cu ei, sunt mai mult decât dușmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului. Dacă aș avea un singur glonț, iar în fața mea un dușman și un trădător, glonțul l-aș trimite în trădător.” C.Z. Codreanu[16].
- Legionarul iubește moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare. (C.Z.Codreanu: „9 Porunci Legionare”, din ziarul G.d.F. a Basarabiei)
- Moartea, numai moartea legionară (...) / Ni-i dragă moartea pentru Căpitan!” - Radu Gyr: Imnul Tinereții Legionare.”
În 1933, Codreanu întemeiază - ca expresie politică a Mișcării Legionare - partidul Totul pentru Țară (prezidat de ing. Gheorghe Clime), cu o platformă-program atât de violent fascistă, antisemită și antioccidentală, încât prim-ministrul liberal I. G. Duca, delegat de Carol al II-lea să organizeze alegerile, îi interzice participarea la alegeri. Duca e asasinat după trei săptămâni de un grup de trei legionari. Stere Ciumetti, secretarul Mișcării Legionare, este asasinat în replică la 29 decembrie, în același an, din ordinul lui Victor Iamandi, ministrul liberal al justiției, corpul său fiind aruncat într-un lac bucureștean. Printre inculpații în procesul intentat asasinilor lui Duca, în afară de Codreanu, au compărut și generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Nichifor Crainic și alții sub acuzația de conspirație criminală. Codreanu a fost achitat din nou, instanța considerând că nu era vinovat de crimă, deși el avea teoretic controlul absolut asupra organizației.
La 24 septembrie 1934, Codreanu a convocat „Consiliul de onoare al Legiunii” pentru a-l judeca pe ziaristul legionar și anticodrenist Mihai Stelescu pentru că acesta publicase în ziarul la care lucra un articol care-l critica pe Codreanu și că ar fi organizat un atentat la viața „Căpitanului”. Consiliul, respectiv Codreanu, l-a declarat pe Stelescu „vinovat de înaltă trădare față de Legiune și căpitan” și a decis excluderea lui Stelescu din mișcare cu precizarea „Acord lui Stelescu dreptul ca într-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-și poată răscumpăra în fața aceluiași Consiliu de Onoare convocat de mine în acest scop, numai prin jerfă, onoarea pierdută și păcatul făptuit”[17].
Dar Stelescu și-a continuat critica la adresa „Căpitanului”, pe care l-a făcut laș, desfrânat și slab orator[18]. În 1936, un grup de zece legionari, studenți la teologie, a pătruns în spitalul în care era internat Stelescu pentru recuperare în urma unei operații de apendicită și l-au împușcat pe patul de spital cu 120 de gloanțe, după care i-au aplicat multiple lovituri în cap cu un topor, intonând imnuri legionare.[19] Grupul de criminali trimis de „Căpitan” ca să-l pedepsească pe disident a primit porecla „Decemviri” („zece bărbați”),[20][21] iar cei care l-au pedepsit pe I. G. Duca au fost numiți „Nicadori”.[22]
Făptașii s-au predat poliției și au fost omorâți la rândul lor, în 1938, odată cu Codreanu.
În urma unui răspuns dat lui Nicolae Iorga, care luase poziție față de Mișcarea Legionară („ești un necinstit sufletește”), este trimis în instanță pentru ultraj adus unui demnitar în exercițiul funcțiunii[24]. Condamnat la șase luni de detenție, în luna mai 1938 este rejudecat și condamnat la zece ani de muncă forțată[24].
În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938 Codreanu este omorât (sugrumat), împreună cu alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), de jandarmii care îi transportă pe deținuți la închisoarea Jilava. Incidentul are loc în pădurea Tâncăbești, din apropierea capitalei. Motivul oficial invocat a fost încercarea de evadare, dar din mărturiile participanților reiese că asasinarea celor 14 legionari a fost executarea unui ordin dat de Carol al II-lea, fapt care face din acest asasinat o crimă de stat, fenomenul acesta fiind strâns legat în România burgheză a vremii de o tradiție înrădăcinată de brutalitate politică instituțională.[25]. Trupurile neînsuflețite au fost arse cu acid și înhumate în fortul Jilava.[14]
„Suprimarea „Căpitanului” și arestarea principalilor fruntași ai mișcării au dus la dezorganizarea Legiunii și la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima” (Neagu Djuvara[26]). Legiunea s-a scindat în două tabere inamice, „simiștii”, gruparea majoritară condusă de Horia Sima și „codreniștii”, conduși de Ion Zelea Codreanu (tatăl), care l-a acuzat pe Sima de a fi fost spion al lui Moruzov, delapidator (al fondurilor primite de la germani la Viena pentru a organiza o armată legionară/anti-sovietică), că l-a turnat pe „Căpitan” și i-a trădat „cauza”, etc.
| Corneliu Zelea Codreanu | |||||||
| |||||||
· 1999 - A încetat din viaţă Charlie Byrd, cunoscut ca unul dintre chitariştii cu cele mai mari disponibilităţi, care a combinat genurile latino, jazz şi clasic (n. 1925).
· 2001 - A murit Victor Astafiev, scriitor celebru rus pentru romanele sale despre viaţa în Siberia traduse în peste 27 de limbi („Pierdut în taiga”, „Copilărie în Siberia”) (n.1924).
· 2008: A decedat Artur Silvestri (pseudonimul lui Gabriel Târnăcop), scriitor, istoric al civilizaţiilor, filosof al culturii, editor; (n. 1953).
· 2009 - A încetat din viaţă principesa Margareta Sturdza, mama Prinţului Dimitrie Sturdza
· 2013: A incetat din viata Pan Izverna (pseudonimul lui Pantelie Tărăbâc), medic, poet, prozator şi traducător; (n. 1937).
Sărbători
· +) Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României; Sf. Frumentie, episcopul Etiopiei; +) Sf Ier Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei; dezlegare la pește (calendarul creștin-ortodox)
· Ziua mondială împotriva pedepsei cu moartea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu