4. /7 NOIEMBRIE 2022 - POEZIE

ION BĂNUȚĂ

Ion Bănuţă

Biografie

Ion Bănuţă (7 noiembrie 1914, Siliştea, judeţul Argeş - 30 decembrie 1986, Bucureşti) - poet. Este fiul Radei (născută Georgescu) şi al lui Dumitru Bănuţă, ţărani. Urmează o şcoală de arte şi meserii, fiind, în paralel, ucenic şi muncitor la Uzinele „Griviţa”. Participă la grevele din 1933, iar în 1941 este arestat pentru activitate în cadrul PCR. După 1944, devine primul preşedinte al Sindicatului Ziariştilor din Banat. Urmează liceul în particular şi studiază ziaristica la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1959.

Între 1960 şi 1968, este director al Editurii pentru Literatură, unde s-a distins printr-o preocupare eficientă pentru literatura clasică, din care a iniţiat ediţii de opere, ca şi pentru literatura contemporană (a patronat debutul multor scriitori tineri în colecţia „Luceafărul”). Este demis în anul 1968 pentru că tipărise, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta (I-II), alcătuită de Nicolae Manolescu, în care figurau poeţi indezirabili regimului comunist: Aron Cotruş, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ştefan Baciu etc. A fost trimis redactor-şef la „Albina”. A colaborat la „Viaţa românească”, „România literară”, „Tomis”, „Cronica”, „Familia”, „Astra” etc.

Bănuţă debutează editorial în 1946, la Lugoj, cu placheta de versuri Cetatea tăcerii, dedicată experienţei carcerale şi memoriei celor căzuţi în „lupta pentru progres”. Publică, în anii ’40, în „Presa liberă”, pe care el însuşi o înfiinţează, articole şi reportaje care servesc ideologia comunistă. O serie de volume (Izvoare, 1956, La hotarul dintre lumi, 1960; Am rechemat iubirea, 1962; Scrisoare către anul 2000, 1963) conturează profilul unui poet militant în stilul rudimentar al epocii, ce abordează tematica socială, în versuri agitatorice, conjuncturale.

Angajarea, enunţată cu un neistovit retorism, vizează evenimentul imediat, chiar dacă notaţii lirice cu un caracter diferit (erotică, introspecţie, reflexivitate) îşi semnalează uneori prezenţa. Bunăoară, pe o temă dată, pacea, timbrul e susţinut de „angajamente” viguroase: „Te apărăm / că suntem mulţi / noi, robitorii, / de noapte cu noapte, / zi cu zi, / vom fi aci, / mereu prezenţi, / mereu în stare de alarmă [...] noi vom fi mulţi, / vom fi o mie de milioane”. Bănuţă va trece însă de la cronica rimată şi exaltarea conformistă a „biruinţelor” şi a „steagului leninian” la un tip de poezie reflexivă, care atrage în gesticulaţia amplă motive cu reverberaţie general umană.

Evoluţia către un lirism mai elaborat începe odată cu Lacrima diavolului (1965), unde poetul, depăşind faptul concret, încearcă o viziune de ansamblu asupra lumii, diavolul, spirit răzvrătit, semnificând setea de cunoaştere a omului. Punctul de sus al scrisului lui Bănuţă este Olimpul Diavolului, lucrare ce se vrea monumentală, concepută în zece volume intitulate „panorame”, din care au fost realizate: Panorama efemeridelor (1967), Panorama sărutului (1969), Panorama focului albastru (1972), Panorama iubirii zugravului (1974), Panorama duhului meu (1976), Panorama-n dor de domnişoara Pogany (1977) şi Panorama-n sălcii plângătoare (1981).

Sub semnul lui Dante Alighieri, Infernul, Purgatoriul, Paradisul sunt aici compartimente ale „scenei lumii”, iar diavolul - un simbol al naturii contradictorii a fiinţei omeneşti şi un posibil alter ego al poetului. Pe de altă parte, invocând pactul faustic, poetul-ateu respinge inerţia, starea de lâncezeală şi-şi „cumpără” de la diavol ferventa, „sublimul neastâmpăr”, „germenele frumos al furtunii”, neliniştea şi dreptul de a fi „greier cântăreţ al Universului”, pentru a glorifica omul şi valorile lui. Nu este vorba aici doar de o schimbare de registru tematic, doar de lăsarea în urmă a poeziei ocazionale, a cărei caducitate poetul o va fi înţeles într-un târziu, ci şi de un alt mod de a scrie, de recuperarea unor teritorii lirice şi a unor posibilităţi ale versului.

Poetul prea grăbit, admonestat altădată pentru „multele stângăcii, facilităţi şi contradicţii în imagini” (George Călinescu), este acum un ludic, un candid fermecat de cuvinte („Plânge diavolul din mine / În candoare de sabine. // Plânge iarba în nesaţiu / Şi mi-e dor de un Horaţiu [...] Plânge-un om în joc de roate / Spiţele sunt rupte toate.”). E preocupat nu de versul pletoric, ci de exprimarea lapidară, sentenţioasă, astfel încât scrisul supravegheat, rafinamentul exerciţiului stilistic din „panoramele” sale îl înscriu între poeţii devotaţi ideii de virtuozitate.

Opera literară

·         Cetatea tăcerii, Timişoara, 1946;

·         Izvoare, Bucureşti, 1956;

·         La hotarul dintre lumi, Bucureşti, 1960;

·         Am rechemat iubirea, Bucureşti, 1962;

·         Scrisoare către anul 2000, Bucureşti, 1963;

·         Versuri, prefaţă de George Călinescu, Bucureşti, 1963;

·         Lacrima Diavolului, Bucureşti, 1965;

·         Olimpul Diavolului. Panorama efemeridelor, Bucureşti, 1967;

·         Olimpul Diavolului. Panorama templului meu, Bucureşti, 1968;

·         Olimpul Diavolului. Panorama sărutului, Bucureşti, 1969;

·         Olimpul Diavolului. Panorama focului albastru, Bucureşti, 1972;

·         Olimpul Diavolului. Panorama iubirii zugravului, Bucureşti, 1974;

·         După flori, Bucureşti, 1975;

·         Olimpul Diavolului. Panorama duhului meu, Bucureşti, 1976;

·         Olimpul Diavolului. Panorama-n dor de domnişoara Pogany, Bucureşti, 1977;

·         Olimpul Diavolului. Panorama-n sălcii plângătoare, Bucureşti, 1981.

Traduceri

·         Pablo Neruda, Gloria şi moartea lui Joaquin Murieta, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Rosalia Bianu).

Cu Dante Prin Infern

M-am dus o clipă în Infern,
în bolgiile-adânci, dar Dante,
ce zugrăvi în vers etern
escroci, şi papi, şi duci, bacante,
pe când mă însoţea, în pas uşor,
şi-i povesteam de Hitler, negru nor,
se-nvârteji-n coroana lui de laur
şi-mi spuse : - Astfel de balaur
mi-a întrecut şi mie-nchipuirea,
dar deapănă-ţi, amice, povestirea !
- Pe feudalii tăi, părinte,
i-ai pus la stâlp, şi iadul îi desfată
cu smoală neagră şi fierbinte,
dar ei nu sunt decât copii în vată,
părinţii lor acuma s-au născut!
Ciudat ! Să aibă taţii fiii în trecut !
Au ars cuptoarele, pe întrecute,
şi mii de oameni s-au sfârşit în vânt,
privind sticlos la şirul lung de brute.
Se răscula şi recele pământ !

Şi mă uitai cu scârbă-n vechea ladă,
ce-o iau în seamă numai cronicarii.
Pe tronuri mari de oase : Hitler, carii,
ce rod mărunt, căci vremea i-a mutat din lemn
în ţeasta lui, să toace crudul semn
ce-a-ncins amarnic fruntea omenirii.
Dar, când umblam pe vântul pustiirii,
O pajură cu moartea-n aripi blege
veni din Bonn, scheletul să-i închege.
Os lângă os şi gheară lângă gheară,
să-i dea din nou puterea ei de fiară,
şi crucea strâmbă, înecată-n ură,
să verse-n lume cea mai neagră zgură!

Pe când priveam la Hitleri noi şi vechi,
mi s-a părut ca Dante s-a urnit din lut,
strigând : « În cartea de atunci n-au încăput,
şi filele sunt roase şi străvechi ».
Prietene! Să mergem! Turmei de tâlhari
să-i fim în veacul XX slăviţi gropari!
Din tobele iubirii şi-ale urii
să cânte apele şi trubadurii
şi să răscoale munţii-ncremeniţi de veci,
să fie furnicar de oameni pe poteci,
şi trăsnetul cumplit să se prăvale,
să-ngroape crima-n marşuri epocale.

(“Cu Dante prin infern “) 

Mi-e dor de ea

Mi-e dor de ea ca nimanui
Ca unui vechi nomad de drumul lui
Port rani adânci în ochi si-n trup,
Vesmintele de-argint le rup.

Astept trecutele iubiri,
Conturul bratelor subtiri
Si parul amintind de ploi,
Si vechea urma din noroi.

Dar urma ei s-a sters demult
De cine azi sa prea-ascult?
De vântul ce-mi închide usi
De greieri sau de carabusi?

Mi-e dor de ea ca nimanui
Ca unui vechi nomad de drumul lui
Port rani adânci în ochi si-n trup,
Vesmintele de-argint le rup. 

Toamna

Fără vrere, fără vină,
mă aflai în miez de toamnă.
Dulce eşti, cumplită doamnă !
Bruma grea, diamantină
a tăiat cu mii de seceri
frunzele de pe cărare,
poticnindu-le de zare.

Să mă-ncumet în petreceri ?
Ori să scot, din foi de jale,
vremea care-mi fură anii,
cum scot peştii atamanii
de sub apele domoale ?!

Alergai pe-un drum de sită
după-un dram de primăvară,
ce cu viaţa se măsoară
şi cu clipa infinită.

Mai pe drum, mai prin sulcină,
mă aflai în miez de toamnă.
Dulce şi cumplită doamnă,
nu-mi căta la ani pricină !