6. /12 NOIEMBRIE 2022 - POEZIE
GHEORGHE ASACHI
Biografie Gheorghe Asachi
| Gheorghe Asachi | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  Herța, Moldova |
| Decedat | (81 de ani)[1] Iași, România[2][1] |
| Căsătorit cu | Elena Asachi |
| Cetățenie |  Principatul Moldovei[1].svg){kind=small} Principatele Unite[1] România[1] |
| Etnie | român |
| Ocupație | Poet, dramaturg, traducător |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea Națională „Ivan Franko” din Liov[*] |
| Semnătură | |
 | |
Gheorghe Asachi (n. 1 martie 1788 - d. 12 noiembrie 1869) a fost un poet, prozator și dramaturg român care s-a născut la Herța, în nordul Moldovei (azi în Ucraina). Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu. A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă româneasca din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic dramatic (1836). Traduce și adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. Versifică legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț. A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.
În 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participat la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași. A fost inițiat în francmasonerie la Milano, în Italia.[2]
A fost o personalitate complexă, îndrumător și animator al vietii artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești.
Fiul său, Dimitrie Asachi, a fost de asemenea om de știință, a cărei activitate a vizat matematica și topografia. Fiica sa, Hermiona Asachi, a fost soția istoricului francez Edgar Quinet.
S-a născut la Herța, ca fiu al preotului Lazăr (Leon) Asachi și al Elenei. Unii îi atribuie o origine armeană sau ruteană, pe linie paternă. George Călinescu i-a stabilit o altă genealogie, cea maternă; Niculai, fiul lui Grigore Olteanu, nemeș din Oltenia a trecut în Moldova și de acolo în Oltenia în 1713. În 1728 coboară în Moldova, se preoțește și se însoară cu fata unui popă. Fiica lui va fi Elena, mama lui Gheorghe Asachi.
La 9 ani, Gheorghe Asachi continuă studiile în polonă, latină, germană la Lemberg, Polonia (azi Liov, Ucraina), unde se mutase familia sa.
În cadrul Universității din Liov, în perioada 1796 - 1804, Asachi studiază, la Facultatea de Filozofie, logica, matematica, istoria naturala, fizica, metafizica și etica. Apoi, în perioada 1802 - 1804, urmează și un curs special de arhitectură.
La Lvov, Asachi si-a pus bazele culturii sale enciclopedice, s-au înfiripat conceptiile sale iluministe sub influenta unora dintre profesorii universitatii si a cunoscut literatura poloneza si literatura clasica româna, care se vor simti în creatiile sale literare.
Apoi studiază astronomia și cadastrul la Viena (1805-1808), arheologia și epigrafia la Roma (1808-1812), unde citește literatură italiană și scrie sonete. Publică primul său sonet în limba italiană în Giornale di Campodoglio în 1811. Primul poem în limba română, "Cătră Italia" a fost scris în același an.
În 1812 revine în Moldova și se consacră activității de propășire a culturii române. Pune bazele Academiei Mihăilene(1835), strămoașa Universității din Iași. Fondează revista Albina românească și o tipărește la tipolitografia Albina.
Aici îi apar primele volume originale, Culegere de poezii și Fabule alese. Adversar declarat al Revoluției de la 1848 în Moldova, cade în uitare și în perioada aceasta își tipărește nuvelele istorice, întîi în franceză, Nouvelles historiques de la Moldo Roumanie, în 1859 apoi și în traducere românească, în 1867.
În anul 1869 la vîrsta de 81 de ani pleacă în călătorie la Lemberg, în Galiția și cumpără manuscrisul Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu.
Dupa obtinerea doctoratului în filozofie si a diplomei de inginer si arhitect, Gheorghe Asachi se întoarce în tara, la Iasi (1805), unde pune în practica cunostintele sale de arhitectura la construirea unor case particulare, în acelasi an pleaca la Viena, unde studiaza, timp de 3 ani, astronomia, matematicile superioare si pictura. In august 1808, Gheorghe Asachi pleaca sa-si completeze studiile la Roma. Aici a scris primele încercari poetice si a fost ales membru extraordinar al Societatii literare din Roma. In august 1812, Gheorghe Asachi se întoarce în Moldova . Stapînind o cultura superioara solida si multilaterala, cunoscator al mai multor limbi straine - polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza si engleza - ca nimeni altul in vremea sa, optimist, cu dor de munca si încrezator în puterile sale, calauzit de o ideologie liberala progresista si de o puternica dragoste de patrie si popor, Gheorghe Asachi spera sa joace un rol important de restaurator în tara sa. întoarcerea lui Asachi din Italia coincide cu procesul de prefacere rapida a relatiilor feudale în Moldova, care reclama, într-o masura mereu crescînda, difuzarea stiintelor prin institutii de învatamînt. Functiile pe care Asachi putea sa le îndeplineasca si activitatile ce era în masura sa le desfasoare erau numeroase si necesare tarii, dar aici se loveste de o realitate trista. Situatia taranilor era grea: lipsa scolilor, bibliotecilor, ziarelor, a tuturor institutiilor moderne care asigura progresul unui popor, îl face constient de necesitatea unei activitati sistematice de trezire a constiintei nationale. Carturar de tip renascentist, cu o cultura enciclopedica si iluminista, dotat cu înclinatii pentru multiple domenii artistice - inginer, profesor, diplomat, grafician, ziarist, pictor, tipograf, arhivist, dramaturg - Gheorghe Asachi s-a risipit cu darnicie din dorinta generoasa de a impulsiona dezvoltarea culturii românesti. Desfasurlndu-si cea mai rodnica activitate într-o perioada de hotar între epoca feudala si începuturile orînduirii burgheze, Asachi poate fi revendicat în aproape orice domeniu al culturii. În 1813, Asachi înfiinteaza o clasa de inginerie si hotarnicie în limba româna, unde preda arhitectura, istoria artelor, geodezia, matematica, dezva-luindu-si un neobosit talent pedagogic, în 1818 apare deja prima promotie de ingineri formati in tara. Timp de aproape 40 de ani, Asachi s-a ocupat de organizarea scolilor din Moldova (1813 - 1849). însarcinat de mitropolitul Veniamin Costache, în 1820, Asachi se ocupa de organizarea Seminarului de la Socola. în acest scop el aduce din Transilvania cîtiva profesori initiati. Dupa o perioada petrecuta la Viena ca agent diplomatic al domnitorului lonita Sandu Sturdza, Asachi se reîntoarce în 1827 la Iasi pentru a desfasura, in urmatorii 20 de ani, activitatea sa cea mai rodnica, si care îl va transforma în personalitate proeminenta a Moldovei. Militînd pe linia idealurilor sale de tinerete, el îsi continua stradaniile de organizare a învatamîntului, înfiintînd prima scoala primara de fete Institutul pentru educatia fetelor (1834), punînd bazele învatamîntului artistic si politehnic în 1841 prin inaugurarea scolii de arte si meserii, extinzînd reteaua scolilor primare, scriind manuale, alcatuind programe analitice. Realizarea sa de capetenie ramîne însa Academia Mihaileana, deschisa în 1835, institut care va deveni o adevarata pepiniera de intelectuali instruiti. Un alt tarîm in care contributia lui Gheorghe Asachi poate fi considerata hotarîtoare este cel jurnalistic. El este în Moldova initiatorul presei în limba româna, scotînd primul ziar românesc Albina româneasca. Vazînd în presa un excelent instrument de informare si educare, Asachi va scoate si alte ziare destinate unor categorii diverse de cititori, cum ar fi: Foaia sateasca (1839-1840) si (1846-1850) - destinata taranilor, Icoana lumii (1846) care populariza cuceririle stiintei.
POEZII:
Adio
Parasând aceste clime,
Port amorului obeze,
Îns-a soartei agerime
Pretutindeni a s-urmeze.
Adio, rediule tacute,
Ce cu a tale umbre mute
Ai ascuns în tainuire
A me dulce fericire!
Iho malului raspunde
L-acel chin ce ma patrunde,
Si din groapa întunecata
În duioasa inimioara
Sa rasune înca o data
Numele de cânta Flora.
Dragalase floricele,
Ce tasute în cununele
Frunte încingeti la me zâna,
Dâmburi, vai si tu, fântâna,
Ce ne-ati zarit împreuna,
Adio, ah, pe totdeauna!
Port amorului obeze,
Îns-a soartei agerime
Pretutindeni a s-urmeze.
Adio, rediule tacute,
Ce cu a tale umbre mute
Ai ascuns în tainuire
A me dulce fericire!
Iho malului raspunde
L-acel chin ce ma patrunde,
Si din groapa întunecata
În duioasa inimioara
Sa rasune înca o data
Numele de cânta Flora.
Dragalase floricele,
Ce tasute în cununele
Frunte încingeti la me zâna,
Dâmburi, vai si tu, fântâna,
Ce ne-ati zarit împreuna,
Adio, ah, pe totdeauna!
Credința
La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat
Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte,
Dar surprins fara de preget viglele l-a ferecat
Si la rege domnitorul l-a condus mai înainte.
Cu urgie ista-ntreaba: “Zi-m, pumnarul pentru cine?î
“De tirani sa scape patria, menit era pentru tine!î
“Daca asa, sumete giune, tu pe cruce vei pieri!î
“Nu cer ca sa-mi ierti viata; din doi unu-avea sa moara;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult înca-a prelungi,
Lasa-ma, te rog, trei zile, sa marit p-orfana sora!
Spre credinta dau p-amicul, pana-atuncea pre el închide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!î
Atunci regele-n vendeta, surâzând, cu aer lin,
Dupa scurta meditare au raspuns: “Ei bine, fie,
Cele care-mi cei trei zile libere îti las deplin,
Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma sa se stie
Ca-n cea zi, fara crutare, cu amicul d-închisoare
Împarti-s-a a voastra soarta, tu-i fi liber, iar el moare!î
La amicul Meros vine: “Tiranul a triumfat!
Noua victima, pre mine, cu moarte pe cruce cearta,
Pentru ca spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Însa în a lui trufie înca zile trei îmi iarta,
Pan pe sora marita-voi; rog te pune chizes mie;
Giur ca vin sa-mi trag osânda, sa te scap de-a lui urgie!î
Tacând îl îmbratosaza amicul cel credincios,
Tiranului se supune si-ntra-n a lui închisoare;
Cela alt atunci purcede si în timpul pretios
Repede asigureaza soarta giunei surioare.
Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împaca,
Iute îndarat se-ntoarna, ca terminul sa nu treaca.
Deodata varsa ploaie cerul încarcat de nor,
De pe munti, din râpi, din lacuri se reped mii de povoaie,
Râurele se fac râuri, valea s-umple d-unda lor,
Si la punte când agiunge calatorul în nevoie,
Volbura înfurieta temelia ei o sapa,
Surpa bolta cea hâita, ce tunânda cade-n apa.
Cufundat în rea durere pe mal cura-n gios, în sus,
Însí verunde ochi-ntoarna, a lui voce oriunde suna,
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,
Ca la vad nu-i nici o luntre ca sa-l treaca împreuna,
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa pluta,
Ca salbatica cea apa e în mare prefacuta.
În genunchi mizerul cade, lânga valul întartat,
Plânge, roaga si suspina, mânele la ceri întinde:
“Te rog, Zeule, -nfrâneaza cursul râului turbat!
Orele sunt fugatoare si trecut-au de merinde,
Soarele va sa apuna; de n-agiung pana în sara,
Pentru mine fara culpa bun amicul va sa piara!î
Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fara paos, tot mai tare, val pe val mâna nainte,
Dar mai iute se strecoara clipele necontenit.
Atunci el s-îmbarbateaza, pe amic având aminte,
Se arunca-n sânul apei si luptând peste masura
Cu brat foarte o dispica si un zeu de el se-ndura.
Agiungând la mal se-nchina geniului scutitor,
A lui pas înaripeaza, când de oameni rai o ceata,
Trecând pe la o padure, iese din ascunsul lor,
Îl încungiura, l-ataca si cu furie-nveninata
În potica cea îngusta calea-i cearca a închide,
Ca sa-l prinda cu odoare, spre a-l prada si a-l ucide.
“De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,
N-am nimica-n asta lume decât viata ticaloasa,
Si-asta înca pana-n sara a da regelul m-am prinsî.
Smulge arma de la hotul, si cu voce furioasa
“De amic nu te îndura!î strigí, apoi cu cea maciuga
La pamânt pe trei i culca, ceialalti se dau la fuga.
Soarele iesind din nouri sageteaza al sau foc,
De caldura, d-osteneala, a pasi el nu mai poate,
Ca genunchii i se-ndoaie, încât cade chiar pe loc.
“Tu, ce dintre hoti, din ape îndurat-ai a ma scoate,
Ori voi-vei ca aice sa fiu prada de vro fiara,
Sa las pe dulce amicul pentru mine ca sa piara?î
Deodata-n propiere un placut lin murmuriu
În tacerea cea adânca la urechea sa patrunde;
Sta, asculta s-apoi vede dintre stânci un izvor viu,
Ce varsa în vas de piatra argintoase a lui unde.
Acolo, cu însatare, soarbe, s-uda, se-nviaza,
A lui membre ostenite cu putere racoreaza.
Acum soarele-ntre arbori lunecând al sau lucor,
Preste iarba înverzita tindea umbre colosale,
Ce prin forme îngaimate zugraveau icoana lor;
Calatori doi din cetate revineau pe acea cale,
Lânga ii cu repegiune pasind, auzi: “Se duce,
Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruceî.
În a inimei adâncul rasunat-au vorba lor,
Constiinta, grija îl mâna si-a lui pas înaripeaza.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor,
Rasfrângându-se prin nouri, aurea cu a lui raze,
Când Filostrat, a lui casnic, pre al sau domn neferice
Îl întâmpina cu spaima si cuvinte aceste-i zice:
“Îndarapt te-ntoarna iute, pre amic nu-i mântui,
Deci macar al tau pericol prin o fuga-ndata curma;
Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui,
C-asteptatu-te-au statornic pana-n ora de pe urma;
A lui credinta-ntemeiata în virtute si-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut sa i-o oboareî.
“De-i târziu, de n-oi putea-voi ca sa scap p-amicul meu,
Cu el mor, însa credinta nu va ramâne înfrânta.
Si tiranul cel salbatic n-aibe în cugetul seu
Ca amicului amicul a calcat credinta sânta;
Preste ambi sa împlineasca a lui cruda fardelege,
Dar cunoasca ca viaza amicitiii sânta lege!î
Iaca soarele spune, când la poarta a sosit;
Vede crucea a osândei în o piata împlântata.
Curioasa d-oameni gloata împregiur a tabarât,
Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntata.
Gloata o strabate, striga: “Iata-ma-s, eu viu de fata,
Eu-s acela pentru care el chizes s-a pus cu viata!î
Tot poporul se cuprinde de mirare si de fior,
Ambi amici se-mbratoseaza, plâng de chin, de bucurie;
Nice-un ochi e fara lacrimi l-acest act patrunzator
Si la tiran se rapoarta asta rara duiosie.
Pre el prinde o simtire, pana-atunci de tot streina,
Pe amicii ambi-i cheama înaintea lui sa vina.
Îndelung pre ii admira, zice: “Vi s-a nimerit;
A mea inima se-nvinge; eu chiar vad din asta fapta
Ca credinta nu-i un fantom, ce înalt simt înzeit,
Care de la oameni cere recunoasterea cea dreapta.
Luati, rogu-va, de-acuma, sa simt zile mai senine.
În a voastra legatura de al treilea pe mine!
Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte,
Dar surprins fara de preget viglele l-a ferecat
Si la rege domnitorul l-a condus mai înainte.
Cu urgie ista-ntreaba: “Zi-m, pumnarul pentru cine?î
“De tirani sa scape patria, menit era pentru tine!î
“Daca asa, sumete giune, tu pe cruce vei pieri!î
“Nu cer ca sa-mi ierti viata; din doi unu-avea sa moara;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult înca-a prelungi,
Lasa-ma, te rog, trei zile, sa marit p-orfana sora!
Spre credinta dau p-amicul, pana-atuncea pre el închide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!î
Atunci regele-n vendeta, surâzând, cu aer lin,
Dupa scurta meditare au raspuns: “Ei bine, fie,
Cele care-mi cei trei zile libere îti las deplin,
Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma sa se stie
Ca-n cea zi, fara crutare, cu amicul d-închisoare
Împarti-s-a a voastra soarta, tu-i fi liber, iar el moare!î
La amicul Meros vine: “Tiranul a triumfat!
Noua victima, pre mine, cu moarte pe cruce cearta,
Pentru ca spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Însa în a lui trufie înca zile trei îmi iarta,
Pan pe sora marita-voi; rog te pune chizes mie;
Giur ca vin sa-mi trag osânda, sa te scap de-a lui urgie!î
Tacând îl îmbratosaza amicul cel credincios,
Tiranului se supune si-ntra-n a lui închisoare;
Cela alt atunci purcede si în timpul pretios
Repede asigureaza soarta giunei surioare.
Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împaca,
Iute îndarat se-ntoarna, ca terminul sa nu treaca.
Deodata varsa ploaie cerul încarcat de nor,
De pe munti, din râpi, din lacuri se reped mii de povoaie,
Râurele se fac râuri, valea s-umple d-unda lor,
Si la punte când agiunge calatorul în nevoie,
Volbura înfurieta temelia ei o sapa,
Surpa bolta cea hâita, ce tunânda cade-n apa.
Cufundat în rea durere pe mal cura-n gios, în sus,
Însí verunde ochi-ntoarna, a lui voce oriunde suna,
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,
Ca la vad nu-i nici o luntre ca sa-l treaca împreuna,
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa pluta,
Ca salbatica cea apa e în mare prefacuta.
În genunchi mizerul cade, lânga valul întartat,
Plânge, roaga si suspina, mânele la ceri întinde:
“Te rog, Zeule, -nfrâneaza cursul râului turbat!
Orele sunt fugatoare si trecut-au de merinde,
Soarele va sa apuna; de n-agiung pana în sara,
Pentru mine fara culpa bun amicul va sa piara!î
Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fara paos, tot mai tare, val pe val mâna nainte,
Dar mai iute se strecoara clipele necontenit.
Atunci el s-îmbarbateaza, pe amic având aminte,
Se arunca-n sânul apei si luptând peste masura
Cu brat foarte o dispica si un zeu de el se-ndura.
Agiungând la mal se-nchina geniului scutitor,
A lui pas înaripeaza, când de oameni rai o ceata,
Trecând pe la o padure, iese din ascunsul lor,
Îl încungiura, l-ataca si cu furie-nveninata
În potica cea îngusta calea-i cearca a închide,
Ca sa-l prinda cu odoare, spre a-l prada si a-l ucide.
“De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,
N-am nimica-n asta lume decât viata ticaloasa,
Si-asta înca pana-n sara a da regelul m-am prinsî.
Smulge arma de la hotul, si cu voce furioasa
“De amic nu te îndura!î strigí, apoi cu cea maciuga
La pamânt pe trei i culca, ceialalti se dau la fuga.
Soarele iesind din nouri sageteaza al sau foc,
De caldura, d-osteneala, a pasi el nu mai poate,
Ca genunchii i se-ndoaie, încât cade chiar pe loc.
“Tu, ce dintre hoti, din ape îndurat-ai a ma scoate,
Ori voi-vei ca aice sa fiu prada de vro fiara,
Sa las pe dulce amicul pentru mine ca sa piara?î
Deodata-n propiere un placut lin murmuriu
În tacerea cea adânca la urechea sa patrunde;
Sta, asculta s-apoi vede dintre stânci un izvor viu,
Ce varsa în vas de piatra argintoase a lui unde.
Acolo, cu însatare, soarbe, s-uda, se-nviaza,
A lui membre ostenite cu putere racoreaza.
Acum soarele-ntre arbori lunecând al sau lucor,
Preste iarba înverzita tindea umbre colosale,
Ce prin forme îngaimate zugraveau icoana lor;
Calatori doi din cetate revineau pe acea cale,
Lânga ii cu repegiune pasind, auzi: “Se duce,
Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruceî.
În a inimei adâncul rasunat-au vorba lor,
Constiinta, grija îl mâna si-a lui pas înaripeaza.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor,
Rasfrângându-se prin nouri, aurea cu a lui raze,
Când Filostrat, a lui casnic, pre al sau domn neferice
Îl întâmpina cu spaima si cuvinte aceste-i zice:
“Îndarapt te-ntoarna iute, pre amic nu-i mântui,
Deci macar al tau pericol prin o fuga-ndata curma;
Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui,
C-asteptatu-te-au statornic pana-n ora de pe urma;
A lui credinta-ntemeiata în virtute si-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut sa i-o oboareî.
“De-i târziu, de n-oi putea-voi ca sa scap p-amicul meu,
Cu el mor, însa credinta nu va ramâne înfrânta.
Si tiranul cel salbatic n-aibe în cugetul seu
Ca amicului amicul a calcat credinta sânta;
Preste ambi sa împlineasca a lui cruda fardelege,
Dar cunoasca ca viaza amicitiii sânta lege!î
Iaca soarele spune, când la poarta a sosit;
Vede crucea a osândei în o piata împlântata.
Curioasa d-oameni gloata împregiur a tabarât,
Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntata.
Gloata o strabate, striga: “Iata-ma-s, eu viu de fata,
Eu-s acela pentru care el chizes s-a pus cu viata!î
Tot poporul se cuprinde de mirare si de fior,
Ambi amici se-mbratoseaza, plâng de chin, de bucurie;
Nice-un ochi e fara lacrimi l-acest act patrunzator
Si la tiran se rapoarta asta rara duiosie.
Pre el prinde o simtire, pana-atunci de tot streina,
Pe amicii ambi-i cheama înaintea lui sa vina.
Îndelung pre ii admira, zice: “Vi s-a nimerit;
A mea inima se-nvinge; eu chiar vad din asta fapta
Ca credinta nu-i un fantom, ce înalt simt înzeit,
Care de la oameni cere recunoasterea cea dreapta.
Luati, rogu-va, de-acuma, sa simt zile mai senine.
În a voastra legatura de al treilea pe mine!
Încrederea în Dumnezeu
De multe oare
Vezi în pieire,
Far-o scânteie
De mântuire,
D-arme dusmane
încinse tarii.
Oastea ce murii
Încungiurasa
Surpa aceea
Si asta plasa,
Fara-ndurare
Ucide mii!
Înuntru-n cetate
Atunci suspina
Lânga altare
Femeile-nchina
Fruntea pe piatra,
Cuget la ceri!
Sunet d-oftare
De dureri grele
Domnul aude
Din tron de stele,
Curagi le-nsufla
Nou adevar!
Dupa serbare
Duca cel june
Prest-a sa arma
Iar dreapta pune,
Scapara spada,
Semnal d-omor!
“Juni, iaca Domnul
Este cu noi!
“Cu noi e Domnul!
Striga eroii.
Prin poarta iesa
Fulger din nor.
Umplut de spaima,
Nemicul parca
Sa se mai lupte
În van sa-ncearca,
Amu se-nfrânge,
Începe-a fugi.
Învins nu este
Cel ce-n Zeu crede!
Ca în credinta
Puterea sede;
Ea patria scapa
Când este-a pieri!
Vezi în pieire,
Far-o scânteie
De mântuire,
D-arme dusmane
încinse tarii.
Oastea ce murii
Încungiurasa
Surpa aceea
Si asta plasa,
Fara-ndurare
Ucide mii!
Înuntru-n cetate
Atunci suspina
Lânga altare
Femeile-nchina
Fruntea pe piatra,
Cuget la ceri!
Sunet d-oftare
De dureri grele
Domnul aude
Din tron de stele,
Curagi le-nsufla
Nou adevar!
Dupa serbare
Duca cel june
Prest-a sa arma
Iar dreapta pune,
Scapara spada,
Semnal d-omor!
“Juni, iaca Domnul
Este cu noi!
“Cu noi e Domnul!
Striga eroii.
Prin poarta iesa
Fulger din nor.
Umplut de spaima,
Nemicul parca
Sa se mai lupte
În van sa-ncearca,
Amu se-nfrânge,
Începe-a fugi.
Învins nu este
Cel ce-n Zeu crede!
Ca în credinta
Puterea sede;
Ea patria scapa
Când este-a pieri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu