7. /13 NOIEMBRIE 2022 - POEZIE
DIMITRIE ANGHEL
| Dimitrie Anghel | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Poreclă | Mitif  |
| Născut | [3] Cornești, Miroslava, Iași, România |
| Decedat | (42 de ani)[3] Iași, România |
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași |
| Cauza decesului | cauze naturale (septicemie) |
| Căsătorit cu | Natalia Negru |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poet folclorist[*] traducător |
| Pseudonim | A. Mirea[1] |
| Limbi | limba română[2] |
| Studii | Universitatea din Paris |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1890 - 1914 |
| Mișcare/curent literar | Simbolism |
| Subiecte | călătorii, boemă, peisajul marin |
| Specie literară | poezie, proză |
| Operă de debut | • 1890 - poezii în revista Contemporanul • 1903 - Traduceri din Paul Verlaine |
| Opere semnificative | În grădină, Fantazii |
Modifică date / text  | |
Dimitrie Anghel (n. ,[3] Cornești, Miroslava, Iași, România – d. ,[3] Iași, România) a fost un poet, prozator, reprezentant al simbolismului român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Dimitrie Anghel s-a născut la Cornești, aproape de Iași, unde se afla moșia și conacul familiei. A fost fiul lui Dimitrie Anghel, proprietar de pământuri, și al Erifilei Anghel, grecoaică din insula Antigoni ,născută Leatris.[4] A urmat școala primară în strada Armenească, din Iași, la „școala lui Caracaș”, e înscris apoi, ca intern, la Institutele Unite (școală ce s-a bucurat de o mare renume în orașul Iași), pe care o va părăsi o dată cu moartea tatălui, în anul 1888. În anul următor, 1888–89, se mută la gimnaziul „Alexandru cel Bun“. Un conflict cu profesorul de franceză Al. Bădărău îl face să părăsească studiile în cursul anului.[5] A călătorit în Italia, Franța, unde a studiat literatura la Sorbona[6], Elveția și Spania, revenind în țară în 1902. A fost funcționar în Dobrogea (1906–1907), referent la Casa Școalelor și inspector al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (din 1911) . Dimitrie Anghel a debutat cu poezii în revista Contemporanul (1890), colaborând apoi, cu poezie și publicistică, la „Adevărul”, „Adevărul literar și artistic”, „Lumea nouă”, „Literatură și artă română”, „Pagini literare”, „Viața românească” etc. A făcut parte din redacția și din comitetul de direcție al revistei „Sămănătorul” (1906 - 1908). A editat revista „Cumpăna”, împreună cu Mihail Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și Ilarie Chendi (1909 - 1910).
La 3 noiembrie 1911, Dimitrie Anghel se căsătorește cu Natalia Negru, mai întâi soție a lui Șt.O.losif.
După o neînțelegere între cei doi, Natalia Negru îl acuză pentru a doua oară pe Dimitrie Anghel de infidelitate în 1914. Încercând să plece, acesta o amenință cu un revolver cu care chiar trage spre rama de metal a patului. Glontele ricoșează și o rănește ușor pe Natalia care se prăbușește de spaimă. Crezând că a omorât-o, Dimitrie Anghel se împușcă singur în piept. Rana provocată va duce ulterior la septicemie, cauza morții sale din 13 noiembrie 1914. [7]
Opera literară[modificare | modificare sursă]
A debutat editorial cu Traduceri din Paul Verlaine în 1903. În 1905 a publicat volumul de versuri În grădină, urmat, în 1909, de Fantazii. Între timp au apărut operele scrise de D. Anghel în colaborare cu Ștefan O. Iosif: Legenda funigeilor (poem dramatic, 1907), Cometa (comedie, 1908, 1912), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908), Carmen saeculare (poem istoric, 1909), iar în 1910, Cireșul lui Lucullus (proză). A mai scris și alte volume de proză, între care amintim doar câteva: Povestea celor necăjiți (1911), Fantome (1911), Oglinda fermecată (1912), Triumful vieții(1912), Steluța.
Dimitrie Anghel este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai simbolismului în literatura română. El cultivă mediul naturii artificiale, umanizate, al grădinilor și procedeul sinesteziilor. Este un contemplativ, un visător, care aduce în poezie tema călătoriilor, a evaziunii, motivul boemei și imagini ale peisajului marin. Simbolismul se îmbină în poezia lui cu notele romantice.
Proza sa vădește înzestrare picturală, eleganță a stilului și vervă polemică.
Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]
„Fantezismul poetului este în bună parte o închinare către feerie, moștenită de la Eminescu, comună epocii și întărită prin anume urmări ale romantismului și parnasianismului din Occident. Puțină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepțională și revoluționară. Fără ea nu s-ar înțelege proza de mai târziu a lui T. Arghezi care perfecționează și sistematizează maniera angheliană.”
„Din înregistrator pasiv al unor stări de conștiință predominate de afect, se transformă într-un fantezist lucid și intelectualizat. Dintre toți memorialiștii noștri, nici unul n-a stăpânit ca Anghel potențialul emotiv de natură muzicală și talentul de a comunica emoția, prin evocarea umbrelor omenești și a lucrurilor care le-au făcut în viață ambianța naturală.”
„Anghel a reușit să-și contureze o personalitate artistică proprie, bine diferențiată, care n-a urmărit și nici n-a realizat un anumit tipar artistic tributar unui curent sau școală literară. Poezia lui a asimilat creator lirismul eminescian, topit într-o formulă proprie în care s-au absorbit, pierzându-și identitatea, aluviuni romantice, parnasiene și simboliste. După Eminescu și Macedonski, înainte de Arghezi și Blaga, D. Anghel s-a afirmat ca un poet original, dând expresie artistică unei structuri sufletești complexe, moderne. Poet al florilor, al dragostei și al mării, el se remarcă prin sensibilitate delicată, fantezie sclipitoare, rafinament intelectual și muzicalitate.”
POEZII:
Dragoste
Miroasa iarba patulita a sinziana s-a sulcina,
Miroasa dulce, cum miroasa un asternut pastrat de zestre;
Si-n mine, cînd e întunerec si cînd se face iar lumina,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.
În departari s-afunda zarea cu naluciri de munti în clada,
Si vîntu-i balsamat si dînsul ca o naframa cînd o scuturi;
Purcede-un cînt din creanga-n creanga s-un susur blînd din mlada-n mlada,
Pe unde trece el pe gînduri urmat de-alaiul lui de fluturi.
Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, miscat-alene,
Pe somnul tau s-alinta-n aer gingasa ei aparatoare.
La vîrsta ta tihnit e somnul, si ochii-adorm curînd sub gene
Cînd are cine sa le-nchida pleoapele c-o sarutare.
Tu dormi, si eu visez pe gînduri, ca trec si zilele de vara
Si ca la anul, poate, fruntea ce-acum asa de blînd ti-o razimi
De bratul meu, n-o s-o mai razimi, si gîndul asta ma omoara,
Ca drag mi-i sînul tau cel dulce si alb ca miezul unei azimi…
Cu iarba ne-a crescut amorul, si cade-acum cu ea sub coasa !
Ah ! gînd mîhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afara e lumina
Si ca-si deschide draga ochii ca doua flori de somnoroasa,
S-arunca-n mine cu manunchiuri de sinziana si sulcina?
Melancolie
Miresme dulci plutesc în aer sub bolti umbrite de liane,
Si-i liniste-n gradina toata si pace ca-ntr-o sahastrie
În care-ar fi murit viata învinsa de melancolie.
Din trandafiri, ici-colo, pica petale albe, diafane.
S-un glas de greier nu s-aude macar sa-nalte imnul vietii,
Sa rupa linistea tasuta în jurul celor ce-au sa moara;
Îsi face cuib uitarea trista si pacea creste funerara,
Pe unde pasul nu mai calca si nu mai cînta cîntaretii.
Cu visuri, cu gînduri frumoase, cu fantazia mea, cu viata,
Învins de-o mila nesfîrsita as vrea sa-npoporez natura;
Dar bratele îmi cad trudite si muta îmi ramîne gura,
Simtind-nelamurit în mine ca numai linistea-i mareata.
Un cînt, cît de duios, acuma n-ar fi el oare-o pîngarire,
Cînd e atîta armonie în ne-trerupta, sfînta pace?
Gradina e-o poema dulce si, vezi tu, vîntul care tace,
E ca o mîna adormita pe coarda rupt-a unei lire.
Somn bun s-odihnitor, natura, somn bun; cîntarilor vietii
Azi pretuiesc tacerea mortii - veni-va altul poate-odata
Ca prin povesti sa te trezeasca spuindu-ti vorba fermecata,
Eu prea sunt trist...Pe cerul palid s-aprind iar zorii diminetii.
Si-n mintea mea ca într-un templu în care-au plîns dureri profane,
Se face liniste si pace pe-ncetul ca-ntr-o sahastrie
În care-ar fi murit viata învinsa de melancolie,
Si unde numai trandafirii mai cern petale diafane.
Liniste
Cît de sfioasa creste noaptea, palind încet din scara-n scara
Si cîta liniste se lasa; pe cer gramezile de stele
Rasar ca niciodata parca, iar luna plina printre ele,
S-alege alba si scînteie ca un ban nou într-o comoara.
Lînga habuz, leandrul fraged din cînd în cînd arunc-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipa, cînd îsi reface-oglinda-n luna,
În loc de-o floare vede doua cum tremurînd se împreuna
Ca doua guri care se cata de mult sa-si dea o sarutare.
Vedenii luneca sub ramuri ca-n noptile de Sînziene,
Cînd crinii albi pornesc pe drumuri feriti de orisice ispita,
Iar eu, pasindu-le pe urma, trec ca o umbra fericita
Ce-ar rataci pierduta-n tihna Cîmpiilor Elizeene.
În slava bratele-amîndoua le-nalti atunci, si-n noaptea clara
Îngenunchind, sarut pamîntul si-i multumesc, simtind în mine
Nadejdea tineretii mele, nadejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde si scînteie ca un an nou într-o comoara.
Scrisoare
Îti scriu, sa stii ca toate-s asa ca la plecare,
Ca n-an clintit un lucru de doua saptamîni, —
Pe masa o manusa, zvîrlita la-ntîmplare,
Pastreaza înca forma frumoasei tale mîni.
Si iata evantaiul si mica ta oglinda,
— Oglinda, cea mai buna prieten-a femeiei,
Ea cere poate-atîtea secrete sa surprinda
Cînd usile-s supt paza neîndurat-a cheiei. —
Si-afara de aceste, e-un miros blînd de floare
Ce rataceste, înca… sunt cei doi trandafiri,
Care-au murit pe-ncetul în apa din pahare,
Marindu-mi întristarea cu doua amintiri.
Asa e-n casa noastra, iar cel ce ti-le scrie
E-asa hursuz si jalnic, încît ma-ntreb de-s eu,
Sau am murit s-acuma traiesc iar, cine stie,
Si nu-s decît un paznic batrîn într-un muzeu…
IOANA CRĂCIUNESCU
| Ioana Crăciunescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (71 de ani) București |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actriță poetă scriitoare |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Roluri importante | Ana (Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii) |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Ioana Crăciunescu (n. 13 noiembrie 1950, București) este o actriță de teatru, cinema și poetă română.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A absolvit Liceul Mihai Viteazul din capitală. În 1973 a absolvit Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale din București și a devenit actriță a Teatrului Nottara. A jucat pe această scenă mai mult de 50 de roluri și în 1974 a debutat pe marele ecran cu filmul "Actorul și sălbaticii". Ioana Crăciunescu s-a remarcat înainte de 1989, ca poetă și actriță de teatru și cinema.
În 1991 pleacă în Franța, fiind invitată pentru câteva luni, și a rămas 15 ani. Apoi s-a întors în România, a stat o perioadă scurtă și a plecat în Franța din nou. Și-a împărțit iubirea între două țări și două culturi, la fel cum a împărțit iubirea între actorie și poezie. Locul cel mai important pentru omul Ioana Crăciunescu, loc de dor și regăsire, rămâne Bulbucata, un sat spre Giurgiu unde se află mama artistei și casa de la țară. A jucat la Paris, la Teatrul de poezie românească Opium de la Haute Allier, dar și la Avignon, în Belgia, Luxemburg, a interpretat roluri în "La Philosophie dans le boudoir" de Sade, "Les Liaisons Dangereuses" de Laclos, spectacole jucate în limba franceză. A adaptat pentru scenă și a regizat spectacolul "Les Chants de Maldoror" de Lautréamont. A mai jucat în "Les Sept contre Thčbes" de Eschil, "Le cadavre vivant" de Tolstoi, "Somnoroasa aventură" de Teodor Mazilu, "Pescărușul" de Cehov, "Salve regina" de Virgil Tănase, "Sufleurul fricii" de Matei Vișniec, "27 remarques pleines de coton" de Tennessee Williams. A revenit periodic în România și a continuat să joace la București și la Teatrul Național Radu Stanca Sibiu, a susținut recitaluri de poezie. A jucat în țară în spectacolul din 2004, Hamlet. "Intolerable", cu o distribuție română, franceză și maghiară, în turneu internațional.
Ioana Crăciunescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Ziariștilor români, a UCIN și UNITER.
Volumele de poezie[modificare | modificare sursă]
- Duminica absentă, Cartea Românească, București, 1980
- Supa de ceapă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981
- Iarna clinică, Cartea Românească, București, 1983
- Mașinăria cu aburi, Editura Eminescu, București, 1984
- Creștet și gheare, Cartea Românească, București, 1998
- Supa de ceapă / Soupe à l’oignon, Editura Brumar, Timișoara, 2007
Filmografie[modificare | modificare sursă]
- Actorul și sălbaticii (1975) - juna patetică
- Ediție specială (1978)
- Artista, dolarii și ardelenii (1980) - pianista
- Blestemul pămîntului – Blestemul iubirii (1980) - Ana
- Probleme personale (1981)
- De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
- Femeia din Ursa Mare (1982)
- La capătul liniei (1983)
- O lebădă iarna (1983)
- Promisiuni (1985)
- Să-ți vorbesc despre mine (1987)
- François Villon – Poetul vagabond (1987)
- Duminică în familie (1988)
- Întîmplări cu Alexandra (1991)
- Quelque part vers Conakry (1992)
- Mensonge (1993)
- Pullman paradis (1995)- Aurora Liceanu
- My friend Christi (2008)
- Undeva la Palilula (2012) - Soție Limoncelli
Distincții[modificare | modificare sursă]
- Marele premiu "Nichita Stanescu" pentru poezie, acordat de Ministerul Culturii si Cultelor Arhivat în , la Wayback Machine.
Imagini[modificare | modificare sursă]
POEZII:
A căzut o frunză-n calea ta
A căzut o frunză-n calea ta
Rătăcind pe-a vântului aripă.
Ai zărit-o şi-n aceeasi clipă
Ai strivit-o călcând peste ea.
N-avea grai să strige în urma ta,
Nici puteri să spună cât o doare
Şi-a rămas pierdută în cărare,
Ploi şi vânturi trecut-au peste ea.
Stătea lipită de pământ şi se întreba
Ce ar face dacă vântul ar lua-o
Şi-o clipă în palma ta ar aşeza-o
Dar a rămas acolo undeva.
Rătăcind pe-a vântului aripă.
Ai zărit-o şi-n aceeasi clipă
Ai strivit-o călcând peste ea.
N-avea grai să strige în urma ta,
Nici puteri să spună cât o doare
Şi-a rămas pierdută în cărare,
Ploi şi vânturi trecut-au peste ea.
Stătea lipită de pământ şi se întreba
Ce ar face dacă vântul ar lua-o
Şi-o clipă în palma ta ar aşeza-o
Dar a rămas acolo undeva.
A căzut o frunză-n calea ta
Şi cine ştie câte or să mai cadă
Dar n-ai să ştii nicicând
Şi nu-ţi va da prin gând
Că prima frunză ce-a căzut în drumul tău
Am fost eu.
Şi cine ştie câte or să mai cadă
Dar n-ai să ştii nicicând
Şi nu-ţi va da prin gând
Că prima frunză ce-a căzut în drumul tău
Am fost eu.
Blândă irosire
Specialistă desăvârşită măcinam în gol
posibile stări.
Nobile sentimente.
Râşniţa de râs a mulţimii
îşi bătea joc de caznă
şi de sârguinţă.
Chip neumbrit de îndoieli
(de unde oare îmi mai ţâşneau în minte
săgeţile sângerânde ale cârnii ?
Îşi schimbau parcă poziţia în somn
animale mari, senzuale).
Sub blazonul de fier
picături de lapte mai lăsau sânii
desăvârşiţi, inconştienţi,
lacrimi crude de lapte.
Destul de nefericit. Mediocru.
Să-ţi lingi răni aparente.
Nesuportând limita suportabilului,
să vinzi bilete într-un metrou,
să suferi de întuneric
şi prima staţie a viitorului să fie năruită demult
sub lămpi incandescente.
posibile stări.
Nobile sentimente.
Râşniţa de râs a mulţimii
îşi bătea joc de caznă
şi de sârguinţă.
Chip neumbrit de îndoieli
(de unde oare îmi mai ţâşneau în minte
săgeţile sângerânde ale cârnii ?
Îşi schimbau parcă poziţia în somn
animale mari, senzuale).
Sub blazonul de fier
picături de lapte mai lăsau sânii
desăvârşiţi, inconştienţi,
lacrimi crude de lapte.
Destul de nefericit. Mediocru.
Să-ţi lingi răni aparente.
Nesuportând limita suportabilului,
să vinzi bilete într-un metrou,
să suferi de întuneric
şi prima staţie a viitorului să fie năruită demult
sub lămpi incandescente.
Tablouri naive
Iubirea coboară ţipând pe scări,
ca o fată tânără surprinsă de un mare cutremur.
Tablouri naive îţi tulbură imaginaţia!
Unde vei ajunge lustruind tot timpul clanţa
dormitorului tău,
în speranţa că o va atinge cu sufletul
îngerul?
ca o fată tânără surprinsă de un mare cutremur.
Tablouri naive îţi tulbură imaginaţia!
Unde vei ajunge lustruind tot timpul clanţa
dormitorului tău,
în speranţa că o va atinge cu sufletul
îngerul?
GEORGE CHIRILĂ
Un reportaj din revista VIP
Caldura mare! Aproape 40 de grade la umbra. Strada Stefan Furtuna, zona Garii, Bucuresti. Multe case. Cobor din masina sa caut un butic. Fiica mea ma secondeaza. Am nevoie de apa. Este insuportabila caldura asta… Fiica mea e nerabdatoare. Apaaaa! Gata. Trag pe dreapta. Niciun magazin, iar setea e cumplita. Pe strada, nici tipenie de om. Doar un batrin, asezat pe un pervaz de fereastra al unui apartament de la subsolul unei vile, pe trotuar...
Pare o persoana fara adapost, dar cu un mare chef de vorba… „Nu-i apa! Eu am baut azi-noapte. Am spart o banca-n parc… Am baut la apaaa! Uite! Iti place? Mi-am luat catel (n.r. – noi, cele doua insetate, eram cu catelul la purtator). Nu-i frumos? Si-asculta. E cuminte“, spune batrinul bizar si-arata spre baston, care avea un ciine la capat. Sarmanul, de la caldura si de la batrinete, ne-am spus. I-am dat binete, dar se vede treaba ca-i paream simpatice.
Am facut cunostinta: „Sint George Chirila, poet si actor. Scriu epigrame“. La asa politete, putin contrariate, ne-am prezentat, automat, si noi, iar pe catel l-am adaugat… „la pachet“. „Andrada trece strada/ Are grija Andrada/ Sa n-alunece strada/ Ca vine-acu’ zapada“ (afara erau totusi 40 de grade).
Pitorescul personaj ne capteaza atentia, desi se vede ca sarmanul nu dormise de mult timp in patul lui. Doar ne spusese: a spart o banca in parc. Setea e insa chinuitoare. Proprietara apartamentului la al carui pervaz isi sprijinea batrinetile noul nostru prieten iese afara, pe trotuar, cu o sticla de apa rece, de la frigider, si cu pahare de unica folosinta. Ne tine companie vreo zece minute, fascinata, ca si noi, de personajul care-si odihnea oasele, sprijinit de baston si de pervazul ei. Ne anunta ca putem lua apa de la capatul strazii. Se retrage apoi sa-si faca o salata, iar noi continuam dialogul cu noul prieten-poet.
„Cine mi-a luat pantofii a fost un domn“
„Cum va spuneam, am spart o banca azi-noapte, in parc. Am dormit bine, ca era racoare, dar mi-am lasat pantofii alaturi si uite-ma acum in papuci, si astia rupti. Bine ca al’ de mi-a luat pantofii in timp ce dormeam a fost un domn si mi i-a lasat pe ai sai.“ Umorul unui om fara adapost, batrin si care compune versuri pe loc ne face sa-l pretuim neconditionat. Citi or fi ascultat povestea sa?
Doarme in parcuri…
„Ce faceti afara, pe zapuseala asta?“, il intreb. „Uite, am venit de la Racari, unde mi-am luat o casa cu multe camere, o adevarata ferma, pe strada Scolii. Stau acolo cu Pusa si cu Valentin. Valentin Gartu, cu sportu’. Ei au un apartament pe strada Alion. Ma ajuti cu un telefon, sa-i sun? I-am mai sunat si ieri, dar nu-mi raspund la telefon. Si n-am cheie…“; „Si cum va descurcati?“, insist eu. „Am avut un apartament. L-am vindut si am mai luat ceva pentru o piesa, de-o sa se joace (n.r. – ceva legat de Eminescu), mi-a dat Caramitru. Destul de multi bani. Cu apartamentul de-aici, din Bucuresti, si cu banii astia, am cumparat o adevarata mosie la Racari. Stau cu Valentin si Pusa. Dar uite ca nu-mi mai raspund la telefon“. Formez cele doua numere, scrise de batrin pe un petic de hirtie: unul de fix si celalalt de mobil. Nici noi nu avem mai mult noroc decit el. Mai incercam.
Zice ca Tudor Chirila ii e nepot, dar mintea lui mai rataceste, uneori…
„Tudor Chirila mi-e nepot. Mai stiti versurile alea: <Nu ne mai trageti pe dreapta>? Am lucrat si eu nitel la ele“; „Pai de ce nu spuneti asa? Il sun pe el, ca-l gasesc mai usor“; „Da? Pai il stiti?“; „Putin“. Dar nici Tudor nu raspunde. „E la mare. N-am mai vorbit cu el de ceva vreme“; „Atunci o sun pe mama lui?“; „Eu stiu?“. N-o gasim la telefon nici pe Iarina Demian. Dar, intr-un final, reusim sa dam de o colaboratoare a cintaretului. Promite sa-l intrebe ea pe Tudor. Iarina Demian insa ii spune ca nu-l cunoaste, ca fratele lui, Ioan Chirila, sotul ei si tatal lui Tudor, a murit. Poate ca nu-i era nepot de frate, ci de alt grad… Oricum, e clar ca simpaticul nostru batrin nu are noroc. Dar povestea lui are un farmec aparte…
Omul ramasese pe strazi, probabil pentru ca fusese pacalit, asa cum am inteles, de rudele cu care luase casa din Racari. Acestea erau de negasit, iar el nu avea cheie, pentru ca nu i-o dadusera.
Poetul fara adapost tine la eticheta
Desi se afla intr-o situatie disperata, George Chirila este extrem de decent, foarte politicos si… tine la eticheta. Cit am tot sunat, el si-a pus ciorapii si si-a curatat, cu putina apa, pantalonii murdari, semn ca statuse mai multe zile pe drumuri. L-am rugat, pentru ca nu-i gaseam rudele, sa-l duc la un adapost, dar, mindru, nici nu a vrut sa auda. „Dar eu nu-l gasesc la telefon. Cum sa merg la adapost? Nu ma duci si pe mine la gara, sa iau un microbuz pina la Racari? Daca n-o fi nici acolo, oi gasi eu un taran care sa ma gazduiasca…“
„Si cu ce bani ajungeti acolo? Sa va dau bani de bilet?“; „Nu, nu, ca mai am. Uite, doua milioane si citeva sute. Pensia mi-o ridica Valentin si Pusa“, imi spune, iar mie mi se rupe inima. Fiica mea, in virsta de zece ani, ii intinde o hirtie de cinci lei, dupa obiceiul multor adulti. Copilul, impresionat de drama batrinului, pentru ca intelesese totul mai bine decit credeam, nici nu vrea sa auda si face tot felul de glume cu prietenul ei, pe marginea catelului-baston, sa-i imbunatateasca starea de spirit. Cei doi fac si fotografii. Il sfatuiesc sa nu mai spuna nimanui ca are bani la el si il duc cu masina unde imi ceruse. Il las si apoi plec, tot incercind sa dau de cineva care sa il cunoasca. Chinuita de remuscari, fac cale-ntoarsa la gara, dar batrinul nu mai e unde l-am lasat.
Intrigata, cu putine informatii, incerc sa-i gasesc o ruda. Batrinul epigramist parea rusinat ca ajunsese pe drumuri, al nimanui. Zilele trecute am sunat din nou la numerele pe care mi le daduse, sa vad daca a ajuns cu bine la Racari. „Nu este nicio Pusa si niciun Valentin. Nu pot vorbi, pentru ca trebuie sa cobor din masina. Nu insistati“, ne-a raspuns cineva, intr-un final, la numarul de mobil pe care George Chirila ne rugase sa il apelam: cel care avea casa, cheile si ii ridica pensia.
Un alt epigramist, Mircea Ionescu-Quintus, il stie: „A, da, George Chirila este unul dintre cei mai buni epigramisti ai tarii asteia. Nu l-am mai vazut de ceva vreme. Cum mai este?“ S-a declarat mihnit cind a auzit cum a ajuns confratele sau si ne-a indrumat catre presedintele Uniunii Epigramistilor din Romania,
George Corbu: „El trebuie sa stie ceva de el… Poate va ajuta el sa-l gasiti. Mare pacat, e foarte talentat“.
George Corbu ne-a marturisit: „Sarmanul, a ajuns intr-un asa hal... Are si probleme psihice, cred ca traieste in lumea lui. De vreo sapte ani am observat acest lucru, iar la anticariatul stradal am vazut carti din biblioteca lui, semn ca, probabil, le-a vindut. Nu este ruda cu Ioan Chirila, cel putin asa stiu eu. Poate mai de departe… A scris multa poezie. Nu are o carte cu epigrame, ci doar citeva texte, in culegeri“.
Batrinul, care astazi traieste in lumea lui, a scris, pe linga epigramele din diverse culegeri, si citeva carti. Ciudat, ultimul sau volum costa doar 1,88 lei. Probabil, in ceata in care traieste, este destul de usor de pacalit de asa-zisele rude, care se ocupa, chipurile, de el…
Pare o persoana fara adapost, dar cu un mare chef de vorba… „Nu-i apa! Eu am baut azi-noapte. Am spart o banca-n parc… Am baut la apaaa! Uite! Iti place? Mi-am luat catel (n.r. – noi, cele doua insetate, eram cu catelul la purtator). Nu-i frumos? Si-asculta. E cuminte“, spune batrinul bizar si-arata spre baston, care avea un ciine la capat. Sarmanul, de la caldura si de la batrinete, ne-am spus. I-am dat binete, dar se vede treaba ca-i paream simpatice.
Am facut cunostinta: „Sint George Chirila, poet si actor. Scriu epigrame“. La asa politete, putin contrariate, ne-am prezentat, automat, si noi, iar pe catel l-am adaugat… „la pachet“. „Andrada trece strada/ Are grija Andrada/ Sa n-alunece strada/ Ca vine-acu’ zapada“ (afara erau totusi 40 de grade).
Pitorescul personaj ne capteaza atentia, desi se vede ca sarmanul nu dormise de mult timp in patul lui. Doar ne spusese: a spart o banca in parc. Setea e insa chinuitoare. Proprietara apartamentului la al carui pervaz isi sprijinea batrinetile noul nostru prieten iese afara, pe trotuar, cu o sticla de apa rece, de la frigider, si cu pahare de unica folosinta. Ne tine companie vreo zece minute, fascinata, ca si noi, de personajul care-si odihnea oasele, sprijinit de baston si de pervazul ei. Ne anunta ca putem lua apa de la capatul strazii. Se retrage apoi sa-si faca o salata, iar noi continuam dialogul cu noul prieten-poet.
„Cine mi-a luat pantofii a fost un domn“
„Cum va spuneam, am spart o banca azi-noapte, in parc. Am dormit bine, ca era racoare, dar mi-am lasat pantofii alaturi si uite-ma acum in papuci, si astia rupti. Bine ca al’ de mi-a luat pantofii in timp ce dormeam a fost un domn si mi i-a lasat pe ai sai.“ Umorul unui om fara adapost, batrin si care compune versuri pe loc ne face sa-l pretuim neconditionat. Citi or fi ascultat povestea sa?
Doarme in parcuri…
„Ce faceti afara, pe zapuseala asta?“, il intreb. „Uite, am venit de la Racari, unde mi-am luat o casa cu multe camere, o adevarata ferma, pe strada Scolii. Stau acolo cu Pusa si cu Valentin. Valentin Gartu, cu sportu’. Ei au un apartament pe strada Alion. Ma ajuti cu un telefon, sa-i sun? I-am mai sunat si ieri, dar nu-mi raspund la telefon. Si n-am cheie…“; „Si cum va descurcati?“, insist eu. „Am avut un apartament. L-am vindut si am mai luat ceva pentru o piesa, de-o sa se joace (n.r. – ceva legat de Eminescu), mi-a dat Caramitru. Destul de multi bani. Cu apartamentul de-aici, din Bucuresti, si cu banii astia, am cumparat o adevarata mosie la Racari. Stau cu Valentin si Pusa. Dar uite ca nu-mi mai raspund la telefon“. Formez cele doua numere, scrise de batrin pe un petic de hirtie: unul de fix si celalalt de mobil. Nici noi nu avem mai mult noroc decit el. Mai incercam.
Zice ca Tudor Chirila ii e nepot, dar mintea lui mai rataceste, uneori…
„Tudor Chirila mi-e nepot. Mai stiti versurile alea: <Nu ne mai trageti pe dreapta>? Am lucrat si eu nitel la ele“; „Pai de ce nu spuneti asa? Il sun pe el, ca-l gasesc mai usor“; „Da? Pai il stiti?“; „Putin“. Dar nici Tudor nu raspunde. „E la mare. N-am mai vorbit cu el de ceva vreme“; „Atunci o sun pe mama lui?“; „Eu stiu?“. N-o gasim la telefon nici pe Iarina Demian. Dar, intr-un final, reusim sa dam de o colaboratoare a cintaretului. Promite sa-l intrebe ea pe Tudor. Iarina Demian insa ii spune ca nu-l cunoaste, ca fratele lui, Ioan Chirila, sotul ei si tatal lui Tudor, a murit. Poate ca nu-i era nepot de frate, ci de alt grad… Oricum, e clar ca simpaticul nostru batrin nu are noroc. Dar povestea lui are un farmec aparte…
Omul ramasese pe strazi, probabil pentru ca fusese pacalit, asa cum am inteles, de rudele cu care luase casa din Racari. Acestea erau de negasit, iar el nu avea cheie, pentru ca nu i-o dadusera.
Poetul fara adapost tine la eticheta
Desi se afla intr-o situatie disperata, George Chirila este extrem de decent, foarte politicos si… tine la eticheta. Cit am tot sunat, el si-a pus ciorapii si si-a curatat, cu putina apa, pantalonii murdari, semn ca statuse mai multe zile pe drumuri. L-am rugat, pentru ca nu-i gaseam rudele, sa-l duc la un adapost, dar, mindru, nici nu a vrut sa auda. „Dar eu nu-l gasesc la telefon. Cum sa merg la adapost? Nu ma duci si pe mine la gara, sa iau un microbuz pina la Racari? Daca n-o fi nici acolo, oi gasi eu un taran care sa ma gazduiasca…“
„Si cu ce bani ajungeti acolo? Sa va dau bani de bilet?“; „Nu, nu, ca mai am. Uite, doua milioane si citeva sute. Pensia mi-o ridica Valentin si Pusa“, imi spune, iar mie mi se rupe inima. Fiica mea, in virsta de zece ani, ii intinde o hirtie de cinci lei, dupa obiceiul multor adulti. Copilul, impresionat de drama batrinului, pentru ca intelesese totul mai bine decit credeam, nici nu vrea sa auda si face tot felul de glume cu prietenul ei, pe marginea catelului-baston, sa-i imbunatateasca starea de spirit. Cei doi fac si fotografii. Il sfatuiesc sa nu mai spuna nimanui ca are bani la el si il duc cu masina unde imi ceruse. Il las si apoi plec, tot incercind sa dau de cineva care sa il cunoasca. Chinuita de remuscari, fac cale-ntoarsa la gara, dar batrinul nu mai e unde l-am lasat.
Intrigata, cu putine informatii, incerc sa-i gasesc o ruda. Batrinul epigramist parea rusinat ca ajunsese pe drumuri, al nimanui. Zilele trecute am sunat din nou la numerele pe care mi le daduse, sa vad daca a ajuns cu bine la Racari. „Nu este nicio Pusa si niciun Valentin. Nu pot vorbi, pentru ca trebuie sa cobor din masina. Nu insistati“, ne-a raspuns cineva, intr-un final, la numarul de mobil pe care George Chirila ne rugase sa il apelam: cel care avea casa, cheile si ii ridica pensia.
Un alt epigramist, Mircea Ionescu-Quintus, il stie: „A, da, George Chirila este unul dintre cei mai buni epigramisti ai tarii asteia. Nu l-am mai vazut de ceva vreme. Cum mai este?“ S-a declarat mihnit cind a auzit cum a ajuns confratele sau si ne-a indrumat catre presedintele Uniunii Epigramistilor din Romania,
George Corbu: „El trebuie sa stie ceva de el… Poate va ajuta el sa-l gasiti. Mare pacat, e foarte talentat“.
George Corbu ne-a marturisit: „Sarmanul, a ajuns intr-un asa hal... Are si probleme psihice, cred ca traieste in lumea lui. De vreo sapte ani am observat acest lucru, iar la anticariatul stradal am vazut carti din biblioteca lui, semn ca, probabil, le-a vindut. Nu este ruda cu Ioan Chirila, cel putin asa stiu eu. Poate mai de departe… A scris multa poezie. Nu are o carte cu epigrame, ci doar citeva texte, in culegeri“.
Batrinul, care astazi traieste in lumea lui, a scris, pe linga epigramele din diverse culegeri, si citeva carti. Ciudat, ultimul sau volum costa doar 1,88 lei. Probabil, in ceata in care traieste, este destul de usor de pacalit de asa-zisele rude, care se ocupa, chipurile, de el…
ETA BOERIU
| Eta Boeriu | |
Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Margarita Caranica |
| Născută | Turda, Cluj, România |
| Decedată | (61 de ani) Cluj-Napoca, România |
| Părinți | Ion Caranica, Sevastia Capidan |
| Frați și surori | Nicu Caranica, Nina Caranica |
| Căsătorită cu | I.N. Boeriu |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | lingvistă filologă[*] poetă critic literar[*] traducătoare scriitoare |
| Limbi | limba română limba italiană |
| Studii | Universitatea din Cluj |
| Activitatea literară | |
| Activă ca scriitoare | 1957 - 1984 |
| Mișcare/curent literar | Cercul Literar de la Sibiu |
| Operă de debut | 1957 - Decameronul 1963 - poezii în Tribuna |
| Opere semnificative | 1965 - Divina Comedie 1971 - Ce vânăt crâng |
Influențe[ascunde] | |
| Note | |
| Premii | Premiul Uniunii Scriitorilor din România |
| Modifică date / text | |
Eta Boeriu (n. Margarita Caranica,[1] n. , Turda, Cluj, România – d. , Cluj-Napoca, România) a fost o scriitoare, poetă și o traducătoare română.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Eta Boeriu s-a născut la 25 februarie 1923, la Turda. A fost fiica lui Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor și compozitor, și a Sevei (n. Capidan). A fost nepoata pictorului Pericle Capidan și a etnografului Theodor Capidan, precum și sora poetului Nicu Caranica.
A urmat Liceul la Cluj (1933-1940) și Sibiu (1940-1941). Licențiată a Facultății de Litere și Filosofie din Cluj-Sibiu (1941-1945). A participat la ședințele Cercului Literar de la Sibiu.
Opera[modificare | modificare sursă]
Poezii[modificare | modificare sursă]
- Ce vânăt crâng, 1971
- Dezordine de umbre, 1973
- Risipă de iubire, 1976
- Miere de întuneric, 1980
- La capătul meu de înserare, postume, 1985
- Din pragul frigului statornic, antologie poetică, 1999
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Giovanni Boccaccio, Decameronul, 1957
- Cesare Pavese, Tovarășul, 1960
- Giovanni Verga, Mastro don Gesualdo, 1964
- Alberto Moravia, Indiferenții, 1965
- Dante Alighieri, Divina Comedie, 1965
- Baldassare Castiglione, Curteanul, 1967
- Elio Vittorini, Erica și frații săi, 1970
- Francesco Petrarca, Rime, 1970
- Francesco Petrarca, Canțonierul lui messer Francesco Petrarca, 1974
- Michelangelo Buonarroti, Rime, 1975
- Comedia Renașterii italiene. Teatru, antologie, prefață și note de Eta Boeriu, 1979
- Antologia poeziei italiene. Secolele XIII-XIX, 1980
- Giacomo Leopardi, Canti – Cînturi, 1981
- Trinacria: Poeți sicilieni contemporani, 1984
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
- Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1966, 1974, 1980
- Medalia de aur a orașului Florența și a Uniunii Florentine pentru traducerea lui Dante, 1970
- Medalia Fundației Cini, Monselice, 1974
- Premiul "Floarea Laurei" al Centrului Internațional de Studii asupra lui Petrarca, Fontaine-de-Vaucluse, Franța 1978
- Titlul de Cavaliere Ufficiale dell’Ordine Al Merito della Repubblica Italiana, pentru întreaga sa carieră, 1979
- Premiul Întîlnirii dintre Popoarele Mediteraneene, Mazara del Vallo, Sicilia, 1984
- I s-a decernat, post mortem, titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Turda, o dată cu decernarea aceluiași titlu, post mortem, tatălui său. [2]
Poezii
Ce vânăt crâng, 1971
Dezordine de umbre, 1973
Risipă de iubire, 1976
Miere de întuneric, 1980
La capătul meu de înserare, postume, 1985
Din pragul frigului statornic, antologie poetică, 1999
Traduceri
Giovanni Boccaccio, Decameronul, 1957
Cesare Pavese, Tovarășul, 1960
Giovanni Verga, Mastro don Gesualdo, 1964
Alberto Moravia, Indiferenții, 1965
Dante Alighieri, Divina Comedie, 1965
Baldassare Castiglione, Curteanul, 1967
Elio Vittorini, Erica și frații săi, 1970
Francesco Petrarca, Rime, 1970
Francesco Petrarca, Canțonierul lui messer Francesco Petrarca, 1974
Michelangelo Buonarroti, Rime, 1975
Comedia Renașterii italiene. Teatru, antologie, prefață și note de Eta Boeriu, 1979
Antologia poeziei italiene. Secolele XIII-XIX, 1980
Giacomo Leopardi, Canti – Cînturi, 1981
Trinacria: Poeți sicilieni contemporani, 1984
Premii și distincții
Premiul Uniunii Scriitorilor din România 1966, 1974, 1980
Medalia de aur a orașului Florența și a Uniunii Florentine pentru traducerea lui Dante, 1970
Medalia Fundației Cini, Monselice, 1974
Premiul "Floarea Laurei" al Centrului Internațional de Studii asupra lui Petrarca, Fontaine-de-Vaucluse, Franța 1978
Titlul de Cavaliere Ufficiale dell’Ordine Al Merito della Repubblica Italiana, pentru întreaga sa carieră, 1979
Premiul Întîlnirii dintre Popoarele Mediteraneene, Mazara del Vallo, Sicilia, 1984
I s-a decenat, post mortem, titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Turda, o dată cu decernarea aceluiași titlu, post mortem, tatălui său.
POEZII:
Orașului de fiecare clipă
E-acesta cel de fiecare clipă
oraş al meu şi pâinea mea de toate
aceste zile ce se scurg în pripă
şi nopţi prelungi în care-ascult cum bate
sub căptuşită pleoapa mea cu zgură
lumina lui, culorile-n şuvoaie,
un puls mai rar şi mie pe măsură
ce mă cuprinde-n propria lui bătaie,
un schimb secret de bucurii, noptatec
răspuns îmbrăţişărilor diurne
când mi se lasă ochilor ostatic,
acestor două-adânci şi negre urne
ce se golesc văzându-l de cenuşă
şi dulce timp petrec cu el sub ziduri,
şi stăruie-n plăceri din uşă-n uşă,
şi-i mângâie pereţii supţi de riduri
şi rănile şi cerul tras în schele
şi câte-un smoc din loc în loc de iarbă
crescut din mila unui pumn de stele,
acestor ochi ce s-au deprins să-i soarbă
din mers câte-o fereastră, câte-o casă,
din el să bea, din el să se hrănească,
s-asculte frunze cum încep să-i iasă
şi mierlele cum prind să se-nmulţească
în el, acestor ochi, acestor sute
de ochi ai mei ce-i mângâie tărâmul,
acestor paşi ce-nvaţă să-i sărute
în mers uşori ca frunza caldarâmul.
[din volumul „Risipă de iubire”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976]
oraş al meu şi pâinea mea de toate
aceste zile ce se scurg în pripă
şi nopţi prelungi în care-ascult cum bate
sub căptuşită pleoapa mea cu zgură
lumina lui, culorile-n şuvoaie,
un puls mai rar şi mie pe măsură
ce mă cuprinde-n propria lui bătaie,
un schimb secret de bucurii, noptatec
răspuns îmbrăţişărilor diurne
când mi se lasă ochilor ostatic,
acestor două-adânci şi negre urne
ce se golesc văzându-l de cenuşă
şi dulce timp petrec cu el sub ziduri,
şi stăruie-n plăceri din uşă-n uşă,
şi-i mângâie pereţii supţi de riduri
şi rănile şi cerul tras în schele
şi câte-un smoc din loc în loc de iarbă
crescut din mila unui pumn de stele,
acestor ochi ce s-au deprins să-i soarbă
din mers câte-o fereastră, câte-o casă,
din el să bea, din el să se hrănească,
s-asculte frunze cum încep să-i iasă
şi mierlele cum prind să se-nmulţească
în el, acestor ochi, acestor sute
de ochi ai mei ce-i mângâie tărâmul,
acestor paşi ce-nvaţă să-i sărute
în mers uşori ca frunza caldarâmul.
[din volumul „Risipă de iubire”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976]
Există un ceas
Există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte,
când solzii desprinşi de cuţite
cresc iarăşi pe trupul de peşte,
când penele smulse din păsări
se-ntorc să se-nfigă sub piele
şi pielea de şerpi lepădată
se strânge la loc în inele,
când floarea tăiată de coasă
din nou se ridică pe lujer
şi laptele muls, din pahare
se-ntoarce acasă în uger,
când scoica pe mal izgonită
mai soarbe o gură de spumă
şi râma turtită de roată
se umflă din nou pe sub humă,
când sucul ciorchinei stâlcite
se-ntoarce în boaba de struguri
şi frunza strivită-n picioare
se urcă la loc printre muguri,
când puii de păsări din gheare
de şoimi se întorc în găoace
şi scoarţa de pomi jupuită
pe trunchiul mâhnit se reface,
când ţipătul prăzii-ncolţite
pe loc se preschimbă în cântec
şi mieii străpunşi de junghere
se-ntorc la căldura din pântec,
când însăşi otrava din guşa
de şerpi veninoşi se-ndulceşte,
există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte.
un ceas pentru alţii, fireşte,
când solzii desprinşi de cuţite
cresc iarăşi pe trupul de peşte,
când penele smulse din păsări
se-ntorc să se-nfigă sub piele
şi pielea de şerpi lepădată
se strânge la loc în inele,
când floarea tăiată de coasă
din nou se ridică pe lujer
şi laptele muls, din pahare
se-ntoarce acasă în uger,
când scoica pe mal izgonită
mai soarbe o gură de spumă
şi râma turtită de roată
se umflă din nou pe sub humă,
când sucul ciorchinei stâlcite
se-ntoarce în boaba de struguri
şi frunza strivită-n picioare
se urcă la loc printre muguri,
când puii de păsări din gheare
de şoimi se întorc în găoace
şi scoarţa de pomi jupuită
pe trunchiul mâhnit se reface,
când ţipătul prăzii-ncolţite
pe loc se preschimbă în cântec
şi mieii străpunşi de junghere
se-ntorc la căldura din pântec,
când însăşi otrava din guşa
de şerpi veninoşi se-ndulceşte,
există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte.
Era un loc
Era un loc umil, ca printre resturi
de vară şi pubele răsturnate,
la margine pe-un mal de lut şi lutul
ce galben răspundea din mal luminii,
la margini de oraş printre molozuri
şi tinichele tremurând în apă
cu frunze din pe vremuri pomi şi totuşi
răscumpărând rugina timpurie,
cu melci uscaţi şi vreascuri pe sub iarbă
şi iarba ca o carne peste oase,
era un loc umil ca printre resturi
de bucurii şi ape curgătoare,
cu praf subţire-nfăşurat pe glezne
mai gros şi chiar mai cald decât o lână,
dar mai ales cu trâmbe de lumină
şi cu noi doi ca două lungi şopârle
trecute, gudurându-ne la soare.
[din volumul „Ce vânăt crâng”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971]
de vară şi pubele răsturnate,
la margine pe-un mal de lut şi lutul
ce galben răspundea din mal luminii,
la margini de oraş printre molozuri
şi tinichele tremurând în apă
cu frunze din pe vremuri pomi şi totuşi
răscumpărând rugina timpurie,
cu melci uscaţi şi vreascuri pe sub iarbă
şi iarba ca o carne peste oase,
era un loc umil ca printre resturi
de bucurii şi ape curgătoare,
cu praf subţire-nfăşurat pe glezne
mai gros şi chiar mai cald decât o lână,
dar mai ales cu trâmbe de lumină
şi cu noi doi ca două lungi şopârle
trecute, gudurându-ne la soare.
[din volumul „Ce vânăt crâng”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu