7. /29 NOIEMBRIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP
C S LEWIS
.svg){kind=small}
Clive Staples Lewis (prescurtat C. S. Lewis; n. ,[1][7][8][9] Belfast, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[10] – d. ,[1][7][8][9] Oxford, Anglia, Regatul Unit) a fost un scriitor și cadru universitar britanic, cunoscut pentru scrierile sale despre literatura medievală, apologiile creștine, lucrările de critică și romanele de ficțiune, în special ciclul narativ pentru copii Cronicile din Narnia.
Lewis a fost bun prieten cu John Ronald Reuel Tolkien, autorul celebrului roman Stăpânul inelelor. Amândoi au fost profesori de literatură la Universitatea din Oxford și sufletul grupului literar the Inklings.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Clive Staples Lewis s-a născut în Belfast, Irlanda, la 29 noiembrie 1898. Fiul al lui Albert James Lewis (1863–1929), descendentul unor fermieri galezi, și Flora Augusta Hamilton Lewis (1862–1908), fată de preot.
În tinerețe, C. S. Lewis s-a îndepărtat de credința în Dumnezeu. În timpul studenției, a publicat o colecție de poeme cu titlul Spirite înrobite (Spirits in Bondage), din care face parte și Pâinea noastră cea de toate zilele, unde spunea: „Nu avem nevoie de cuvinte barbare, nici de farmec sacru/ Ca să stârnim necunoscutul.” - traducere de Nicoleta Samson). Va deveni credincios în urma lungilor discuții purtate cu prietenul său J.R.R. Tolkien, preferând însă cultul anglican celui catolic. O mare influență asupra lui Lewis a avut și Owen Barfield (1898 - 1997), pe care l-a cunoscut în 1919. C.S. Lewis își descrie pe larg convertirea în autobiografia sa, Surprised by Joy, publicată și în limba română: Surprins de Bucurie, trad. Emanuel Conțac, prefață de Walter Hooper, Humanitas, București, 2008.
C. S. Lewis s-a căsătorit cu Joy Gresham. Aceasta avea doi fii (David și Douglas) în urma căsniciei cu scriitorul William Gresham, de care s-a despărțit deoarece acesta era alcoolic. Însă, după ce s-a plâns de o durere de șold, a fost diagnosticată cu cancer osos. Ea a murit în 1960, dar Lewis a continuat să-i crească pe băieții ei.
La începutul lunii iunie 1961, Lewis s-a îmbolnăvit de nefrită. Ca urmare a suferinței, și-a întrerupt activitatea la catedră. În primăvara lui 1963 părea că și-a revenit în puteri, însă în 15 iulie s-a simțit din nou rău și în ziua următoare a făcut un preinfarct. În august, și-a înaintat demisia. Un blocaj renal i-a pecetluit soarta. A murit în 22 noiembrie, cu o săptămână înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani, în ziua când a fost asasinat președintele american John F. Kennedy la Dallas. În aceeași zi a murit și Aldous Huxley, autorul celebrului roman Minunata lume nouă. C. S. Lewis este celebrat în calendarul Bisericii Anglicane în data de 22 noiembrie.
Cariera[modificare | modificare sursă]
Profesor universitar[modificare | modificare sursă]
C. S. Lewis a devenit 'fellow' la Magdalen College, Oxford, în 1925, unde a predat vreme de aproape trei decenii, până în 1954, când a fost numit profesor la Universitatea din Cambridge.
Scriitorul[modificare | modificare sursă]
Trilogia spațială este alcătuită din trei volume: Departe de planeta tăcută (Out of the Silent Planet), Perelandra și Hidoasa fortăreață (That Hideous Strength). Mihaela Morariu consideră că ele sunt mai apropiate de scrierile lui Ray Bradbury ori David Lindsay decât de scrierile unor „profeți sociali”, precum Aldous Huxley ori George Orwell. Eroul principal este profesorul dr. Elwin Ransom („ransom”=„răscumpărare”) personaj ce prezintă unele asemănări cu J.R.R. Tolkien.
Între scrierile sale din perioada profesoratului de la Cambridge se numără Reflections on the Psalms (Meditații la Psalmi, trad. Emanuel Conțac, Humanitas, București, 2013).
Critici[modificare | modificare sursă]
În ciuda popularității lor, lucrările lui C.S. Lewis au fost aspru criticate. Cunoscutul ciclu al Cronicilor din Narnia a fost acuzat că face propagandă religioasă, este marcat de misoginism, rasism și sadism emoțional. Dan Barker, un preot devenit ateu, critică Mere Christianity în volumul Losing Faith in Faith: From Preacher to Atheist, considerând că istoria este plină de exemple tragice, provocate de "moralitatea creștină". Apologiile creștine constituie subiectul volumelor C. S. Lewis and the Search for Rational Religion de John Beversluis și God's Defenders: What They Believe and Why They Are Wrong de S. T. Joshi.
| Nicolae Bălcescu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Nume la naștere | Nicolae Balcescu  | ||
| Născut | [1][3][4][5] București, Țara Românească[6] | ||
| Decedat | (33 de ani)[1][3][4][5] Palermo, Regatul celor Două Sicilii[7] | ||
| Cauza decesului | cauze naturale (tuberculoză) | ||
| Părinți | Zinca Bălcescu | ||
| Cetățenie |  Țara Românească | ||
| Ocupație | istoric jurnalist politician | ||
| Activitate | |||
| Pseudonim | Nicolae Bălcescu | ||
| Limbi | limba română[2] | ||
| Studii | Colegiul Național „Sfântul Sava” din București | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.
Viața[modificare | modificare sursă]
Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră: Eleni.
Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu [8].
După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844.
În Franța s-a implicat în revoluția din februarie 1848. Inspirat de această revoluție s-a întors la București pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot universal.
În același an i s-a născut la Pesta un fiu, Bonifaciu Florescu, rezultat din relația sa cu Luxița Florescu, fiica marelui agă Iordache Florescu.
Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția, reușește să evadeze și să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile habsburgice.
În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei maghiari.[9] Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „proiectul” revoluționarului român.
La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, dar aceștia nu își respectă promisiunile și se ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.
Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.
Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.
Posteritatea[modificare | modificare sursă]
În anul 1977, antropologul Cantemir Riscuția a făcut parte dintr-o delegație română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capucini. Riscuția a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, s-a considerat că românul fusese înmormântat într-o groapă comună. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.[10][11]
.jpg)
Ideologii comunismului românesc, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx,[12]îl considerau pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaș al idealului comunist român.[13] De aceea, „prima sau eventual a doua emisiune numismatică a Republicii Populare Române”[14] este dedicată lui Nicolae Bălcescu (o medalie / monedă de argint, cu diametrul de 38 mm, greutatea de 25 g, iar titlul de 835‰, restul de 165‰ fiind cupru)[15], tirajul fiind de 500.000 de exemplare.[15] Pe bancnotele românești, cu valoare nominală de 1.000 de lei, ediția 1950, precum și pe cele de 100 de lei, edițiile 1952 și 1966, a fost gravat portretul lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localități rurale, precum și străzi și instituții de învățământ din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluționarului pașoptist.
Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluției de la 1848. E tipul revoluționarului care, înțelegând mersul istoriei, și-a dat seama că adevărata revoluție trebuie să se sprijine pe forța poporului, să-i exprime năzuințele și drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile și greutățile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre țărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde își va da sfârșitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret [Portretul lui Nicolae Bălcescu realizat de Gheorghe Tăttărescu în 1851, n.n.] cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viață interioară.Acest portret, de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci și admirația pictorului pentru adevăratul conducător al revoluției de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor și de luptător al lui Nicolae Bălcescu și se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”[16]
În anul 2015, Academia Română repară o eroare seculară și îi acordă titlul de membru post-mortem.[17]
La 7 octombrie 2019, cu ocazia Sesiunii solemne organizate cu ocazia bicentenarului nașterii lui Nicolae Bălcescu, Academia Română declară:
„ Nicolae Bălcescu (1819-1852), istoric, scriitor și diplomat român, rămâne unul dintre simbolurile Revoluției de la 1848. S-a remarcat drept un intelectual dedicat întru totul cauzei revoluționare, participând la elaborarea proiectului de constituție a țărilor române, și un militant în afirmarea autonomiei și pregătirea proclamării independenței, în adoptarea votului universal și împroprietărirea țăranilor. ”— Biroul de comunicare al Academiei Române , 7 octombrie 2019
Revista Academica, editată cu această ocazie, are în deschidere cuvântările susținute de cei mai importanți academicieni ai momentului: Acad. Ioan-Aurel Pop - Președintele Academiei Române, Acad. Dan Berindei - Președintele de onoare al Secției de științe istorice și arheologie, Acad.Victor Spinei - Vicepreședinte al Academiei Române, Acad.Eugen Simion - Președintele Secției de filologie și literatură, precum și Dr. Alexandru Mamina - Institutul de Istorie „Nicolae Iorga".[18]
Cronologie[modificare | modificare sursă]
- 29 iunie 1819 - Se naște la București Nicolae Bălcescu, fiul pitarului Barbu sin Petre căpitanul și al Zincăi Bălcescu. Fiul ia numele mamei, tatăl murind de timpuriu. Urmează Colegiul de la Sf. Sava, având profesori pe Florian Aaron și pe Ion Heliade Rădulescu; portretul lui Bălcescu la adolescență i-l face Ion Ghica într-una din Scrisorile sale.
- 1838 - După colegiul Sf. Sava este iuncher în oștirea română.
- 1840 - Împreună cu Cezar Bolliac și Eftimie Murgu, participă la conspirația lui D. Filipescu, dar aceasta eșuând, urmează o detenție la mănăstirea Mărgineni, unde sănătatea i se zdruncină.
- 1843 - Împreună cu Ion Ghica și cu Cristian Tell întemeiază societatea secretă Frăția, care avea în vedere pregătirea mișcărilor revoluționare de la 1848.
- Ia ființă la București Societatea literară care avea legături directe cu Frăția.
- 1844 - Apare în Propășirea, revista lui Kogălniceanu și a lui Alecsandri, prima scriere istorică, Puterea armată și arta militară de la întemeierea Prințipatului Valahiei și până acum, pe care Iorga o consideră „un minunat capitol de istorie, care n-ar sta tocmai rău nici sub condeiul unui istoric de azi“. În Propășirea apare studiul lui Bălcescu Comentarii asupra bătăliei de la Câmpia Rigăi sau Coșovo.
- 1845 - 1847 - Își desfășoară activitatea Asociația literară, al cărei comitet era alcătuit din C.G. Filipescu, Șt. Golescu, Iancu Văcărescu și I. Voinescu II, între membrii căreia se afla și Nicolae Bălcescu.
- Se înființează la Paris Societatea studenților români al cărei președinte era Ion Ghica; Bălcescu a fost membru al acesteia.
- 1845 - Împreună cu August Treboniu Laurian editează revista Magazin istoric pentru Dacia, unde apar tipărite pentru prima oară cronici muntenești și moldovenești. Aici Bălcescu publică biografii istorice: Ioan Tăutu, Miron Costin, Spătarul Ioan Cantacuzino, Postelnicul Constantin Cantacuzino.
- Sub îngrijirea lui Bălcescu și a lui Laurian apare primul volum din Cronicarii Țării Românești.
- 1846 - Tot în Magazin... Bălcescu publică Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri.
- N. Bălcescu începe redactarea operei sale capitale, Românii supt Mihai Voievod Viteazul.
- 1847 - Face o călătorie de studii în Franța și în Italia.
- Apare Poporul suveran, revistă condusă de Dimitrie Bolintineanu, prin care se promovau ideile mișcării revoluționare de la 1848. Aici, Bălcescu publică articolele Despre împroprietărirea țăranilor și Drepturile românilor către Înalta Poartă.
- iunie - septembrie - Nicolae Bălcescu este fruntașul mișcării revoluționare din Țara Românească; aceasta fiind înfrântă, Bălcescu este exilat la Paris; apoi, agravându-i-se boala de plămâni, se stabilește pe mici perioade de timp în diverse localități din Franța și Italia.
- 1849 - Împreună cu Ștefan Golescu și cu Ion Brătianu, Nicolae Bălcescu face parte din comitetul periodicului La Tribune des Peuples, editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz.
- 1850 - Apare la Paris studiul Question économique des Principautés Danubiennes
- Tot la Paris, sub conducerea lui Bălcescu și a mai multor exilați, apare România viitoare, într-un singur număr; aici, au fost publicate câteva opere importante ale literaturii române Cântarea României, de Alecu Russo (versiune franceză), Mersul revoluției în istoria românilor, de Nicolae Bălcescu și La o pasere trecătoare, de D. Bolintineanu.
- 1851 - Se înființează la Paris, sub îndrumarea lui Bălcescu, Junimea română, societate politică și culturală a tinerilor; printre aceștia se numără și Al. I. Odobescu, un împătimit admirator al lui Bălcescu.
- 1852 - Moare la Palermo Nicolae Bălcescu, întemeietor al istoriografiei moderne, principalul animator al revoluției de la 1848, un patriot ardent, martir al neamului.
A murit la Palermo, dar nu a fost îngropat la groapa săracilor cum s-a scris, ci transportat la mânăstirea Capucinilor, specializată în mumificări. Mumia lui se poate vedea și astăzi în galeria acelei mânăstiri, cu mențiunea: "Nicolae Bălcescu, prim ministru al Valachiei".
- 1861 - 1863 - Apare postum, în Revista română a lui Odobescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.
- 1877 - Al. I. Odobescu îngrijește editarea în volum a celei mai importante scrieri a lui Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.
Nicolae Bălcescu în literatură[modificare | modificare sursă]
- Camil Petrescu, Bălcescu (piesă de teatru), 1948;
- George Călinescu, Iubita lui Bălcescu (nuvelă), 1949;
- Camil Petrescu, Un om între oameni (roman rămas neterminat), 1953-1957;
- Eugen Jebeleanu, Bălcescu (poem, 1952).
Notafilie[modificare | modificare sursă]
După instaurarea regimului comunist în România, pentru sublinierea personalității lui Nicolae Bălcescu în calitate de înaintaș al ideologiei comuniste, au fost emise, pe rând, trei bancnote care aveau gravată efigia pașoptistului: este vorba despre bancnotele cu valoarea nominală de 1.000 de lei, din emisiunea 1950, precum și de cele cu valoarea nominală de 100 de lei, din emisiunile 1952 și 1966.
Numismatică[modificare | modificare sursă]
- 1948: Cu prilejul împlinirii primului centenar de la Revoluțiile de la 1848, noile autorități comuniste ale României au emis o medalie / monedă de argint, cu diametrul de 38 mm, greutatea de 25 g, iar titlul de 835‰ (restul de 165‰ fiind cupru), cu marginea netedă, într-un tiraj de 500.000 de exemplare, având pe avers efigia lui Nicolae Bălcescu, circular, textul CENTENARUL ANULUI REVOLUTIONAR 1848, iar de o parte și de alta a efigiei se poate citi numele personalității aniversate: NICOLAE BALCESCU; deasupra umărului stâng se află inițialele H.I., ale gravorului Haralamb Ionescu. Pe revers se află stema noului stat comunist român, iar circular au fost gravate inscripția REPUBLICA POPULARA ROMANA, milesimul 1948 și două stele în cinci colțuri. Medalia are toate caracteristicile unei monede, cu excepția valorii nominale, care lipsește. Numărul mare de exemplare emise se explică și prin dorința noilor autorități de a face cunoscută poziția lor față de cel care a fost revoluționarul Nicolae Băcescu, considerat ca fiind un înaintaș al ideologiei comuniste, precum și noua stemă a statului.[15]
- 2007: Banca Națională a României a emis, în scopuri numismatice, o monedă de aur (cu valoarea nominală de 500 de lei), având titlul de 999‰, într-un tiraj de maximum 250 de exemplare, care îl comemorează pe Nicolae Bălcescu[19]. Moneda cântărește 31,103 grame.[20]
- Cu prilejul împlinirii a 190 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu, Banca Națională a României a pus în circulație, la 30 decembrie 2009, trei monede, una de aur (cu valoare nominală de 500 de lei, într-un tiraj de 500 de exemplare), una de argint (cu valoare nominală de 10 de lei, într-un tiraj de 1.000 de exemplare) și alta de tombac cuprat (cu valoare nominală de 1 leu, într-un tiraj de 1.000 de exemplare).[21]
| Titus Popovici | |||
 Scenaristul Titus Popovici | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 16 mai 1930 Oradea, România | ||
| Decedat | 29 noiembrie 1994, (64 de ani) Tulcea, România | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Ocupație | scriitor, scenarist, politician | ||
| Activitate | |||
| Alma mater | Universitatea din București | ||
| Partid politic | PCR | ||
| Premii | Premiul de Stat (1962)[1] | ||
| |||
| Prezență online | |||
| Internet Movie Database | |||
| Modifică date / text | |||
Titus Popovici, născut Titus Viorel Popovici,[2] (n. ,[3][4][5][6] Oradea, România[3] – d. 29,[5][6] Tulcea, Tulcea, România) a fost un scriitor și scenarist român, membru corespondent al Academiei Române, membru în CC al PCR [7]. A absolvit Universitatea din București. Debutează în proză cu volumul Povestiri și cu romanul Străinul în 1955. Din 1957 devine scenarist, odată cu adaptarea pentru ecran a nuvelei „Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici. Titus Popovici a fost considerat unul dintre cei mai importanți scenariști români din perioada anilor 1960-1970.[necesită citare] Colaborează constant cu regizori de renume, precum Liviu Ciulei, Andrei Blaier, Manole Marcus, Sergiu Nicolaescu ș.a.
La 1 martie 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române, apoi a făcut parte din conducerea Uniunii Scriitorilor, a fost membru al C.C. al P.C.R. și deputat de Bihor (de Beiuș) în Marea Adunare Națională. După moartea sa în urma unui accident de automobil, lângă Tulcea, s-a vehiculat ideea că a fost eliminat dat fiind faptul că știa prea multe despre nomenclatura comunistă, mare parte din aceasta din urmă în viață și activă, din umbră și nu numai, în acei primi ani de după 1989. Din anul 2002 o stradă din Oradea îi poartă numele.
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Operă literară[modificare | modificare sursă]
- Mecanicul și alți oameni de azi, schițe, București, 1951 (în colab. cu Fr. Munteanu);
- Povestiri, Editura Tineretului, București, 1955;
- Străinul, Editura Tineretului, București, 1955;
- Setea, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958;
- Cuba: teritoriu liber al Americii, însemnări, Editura Tineretului, București, 1962;
- Columna, povestire cinematografică, Editura Militară, București, 1968;
- Mihai Viteazul, București: Editura Militară, 1969;
- Moartea lui Ipu, nuvelă, Albatros, București, 1970;
- Puterea și adevărul, piesă în patru acte, București, 1973;
- Judecata, roman cinematografic, Junimea, Iași, 1984 (cuprinde date despre Horia, Cloșca și Crișan);
- Passacaglia, dramă în doua părți, Editura Eminescu, București, 1989;
- Cutia de ghete, Editura Elit Comentator, Ploiești, 1990;
- Cartea de la Gura Zlata, povestiri de pescuit și vânătoare; fragmente autobiografice, Editura Eminescu, București, 1991;
- Râul uitării: aparente povestiri de pescuit și vânătoare, Editura Salut 2000, București, 1994;
- Cartierul Primăverii: cap sau pajură, pref. de Domnița Ștefănescu, Editura Mașina de scris, București, 1998;
- Disciplina dezordinii, roman memorialistic, Mașina de scris, București, 1998.
- Piese jucate (și netipărite): Mircea, Propilee și orhidee, Irozii etc.
Prefețe la volumele:
- Mihaela Haseganu - "Întrebări pentru examenul de maturitate: [versuri]". Buc., Editura pentru Literatura, 1969;
- Sütó András - "Un leagăn pe cer, pagini de jurnal" (în rom. de Romulus Guga). Buc., Kr., 1972;
- Paul Decei - "Pescuit în ape de munte". Buc., Editura Ceres, 1975 (ghid);
- Matty Aslan - "Să fim serioși". Buc., Editura Politică, 1976 (album de caricaturi);
- Ionel Pop - "O palmă de râu și niște istorii vânătorești". București, Editura Eminescu, 1978;
- Ilarion Ciobanu - "Un far la pensie". Iași, J., 1980 (schițe);
- Temistocle Popa - "Trecea fanfara militară...". Buc., Lit., 1989.
- Gheorghe Colț - "Verdele junglei: exotism și vânătoare între Ecuator și Tropicele African". Buc., Editura Editis, 1994;
- Constantin Rosetti Bălănescu - "Cynegis: prin păduri, câmpii și ape, printre jivine și oameni". Buc., Editura Salut 2000, 2000;
Filmografie[modificare | modificare sursă]
Scenarii de filme[modificare | modificare sursă]
- La „Moara cu noroc” (1957) - în colaborare cu Alexandru Struțeanu
- Valurile Dunării (1960) - în colaborare cu Francisc Munteanu
- Furtuna (1960)
- Setea (1961)
- Străinul (1964)
- Pădurea spînzuraților (1965)
- Dacii (1967)
- Columna (1968)
- Mihai Viteazul (1971)
- Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
- Puterea și adevărul (1972)
- Cu mâinile curate (1972) - în colaborare cu Petre Sălcudeanu
- Ultimul cartuș (1973) - în colaborare cu Petre Sălcudeanu
- Conspirația (1973) - în colaborare cu Petre Sălcudeanu
- Departe de Tipperary (1973) - în colaborare cu Petre Sălcudeanu
- Capcana (1974)
- Nemuritorii (1974) - în colaborare cu Sergiu Nicolaescu
- Actorul și sălbaticii (1975)
- Pe aici nu se trece (1975)
- Operațiunea Monstrul (1976)
- Profetul, aurul și ardelenii (1978)
- Artista, dolarii și ardelenii (1980)
- Blestemul pămîntului – Blestemul iubirii (1980)
- Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) - autorul ideii care a stat la baza scenariului
- Lumini și umbre serial TV
- Secretul lui Bachus (1984)
- Horea (1984)
- Noi, cei din linia întâi (1986)
- Secretul lui Nemesis (1987)
- Mircea (1989)
- Momentul adevărului (1989)
- Dreptatea (1989)
- Miss Litoral (1991)
- Divorț... din dragoste (1992) - în colaborare cu Mircea Cornișteanu
- Crucea de piatră (1994)
Referințe critice[modificare | modificare sursă]
„Titus Popovici este primul cineast român sub comunism care înțelege că în cinema propaganda poate fi înlocuită prin manipulare. Folosind mijloacele artistice ale narațiunii cinematografice, pe care le posedă la nivel de maestro, Popovici știe că a-i prezenta pe comuniști «cu față umană» oameni și ei nu semizei, e mult mai eficient în a convinge publicul decât a livra nu știu câte replici inspirate direct din documentele de partid”.[8].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu