7. /19 NOIEMBRIE 2022 - POEZIE

ARON DENSUȘIANU

Membru corespondent al Academiei Române

Aron Densușianu
Date personale
Născut	19 noiembrie 1837 Densuș, Hunedoara, Regatul Ungariei
Decedat	2 septembrie 1900, (63 de ani) București, Regatul României
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Frați și surori	Nicolae Densusianu
Copii	Ovid Densusianu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	istoric literar, poet, folclorist
Activitate
Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Modifică date / text

Aron Densușianu (născut ca Aron Pop, din familia nobiliară transilvană Pop de Hațeg) (n. 19 noiembrie 1837, Densuș, Hunedoara – d. 2 septembrie 1900, Iași) a fost un istoric literar, poet și folclorist român, membru corespondent (din 1877) al Academiei Române. A fost al patrulea copil al lui Vizantie Pop, paroh unit în Densuș, și al Sofiei (n. Popovici). Lui Aron i se spune pentru prima dată Densușianu la gimnaziul din Blaj, pentru a fi individualizat printre numeroșii săi colegi omonimi. Aron Densușianu urmează cursurile gimnaziului din Blaj (1852-1860), condus din 1854 de Timotei Cipariu. Apoi, în perioada 1860-1864, urmează cursurile Academiei de drept (Rechtsakademie) din Sibiu. Debutează în Foaie pentru minte, inimă și literatură cu poezia patriotică Răsunet (decembrie 1860). Între februarie 1874 și 30 septembrie 1875 editează și finanțează la Brașov ziarul Orientul latin. În anul 1881 s-a mutat cu familia la Iași. A fost profesor de literatură latină la Universitatea din Iași (numit prin decret regal în anul 1887) și profesor de limba germană la școala normală superioară din Iași.^[1] De asemenea, a suplinit și cursul de limba și literatura română al lui Andrei Vizanti, un politician absenteist de o nulitate absolută.^[2] Ca filolog a fost adept al curentului latinist, iar ca istoric literar s-a situat pe poziții naționaliste. A fost un adversar îndârjit al lui Titu Maiorescu și al grupului de la Junimea, fiind un reprezentant al vechiului Ardeal latinist.^[3] Aron Densușianu, în Cercetări literare (1887), l-a acuzat pe Titu Maiorescu de plagiat după Fr. Th. Vischer, a cărui Estetică data din 1846-1857.

A fost fratele istoricului român Nicolae Densușianu (1846 - 1911). Aron Densușianu a fost tatăl lui Ovid Densușianu, născut la 29 decembrie 1873, la Făgăraș, decedat București în 9 iunie 1938, și soțul Elenei Densușianu, născută Circa în anul 1841.

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Să ne cunoaștem ,(1879)
• Negriada, Epopeie națională, București, Göbl (1879); București, Minerva, (1988)
• Aventuri literare, (1881)
• Arta poetică a lui Orațiu, Iași, Lito-Tipografia Buciumului Românu, (1882)
• Istoria limbei și literaturei române, Iași, Tipografia Națională, (1885)
• Cercetări literare, Ed. Libr. Școalelor, Frații Șaraga, (1887); Cluj-Napoca, Dacia, 1983
• Valea vieței, [poezii], Iași, Tipografia Națională, (1892)
• Hore oțelite, [poezii], (1892)

SORIN MĂRCULESCU

Sorin Mărculescu
Date personale
Născut	19 noiembrie 1936 (84 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	traducător
Modifică date / text

Sorin Mărculescu (n. 19 noiembrie 1936, București)^[1] este un important hispanist român, traducător, poet și eseist. A tradus din limba spaniolă autori precum: Calderón de la Barca, Baltasar Gracián, Damaso Alonso și Luis Martin-Santos. A oferit, printre altele, și o nouă versiune a romanului lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha.

PUBLICAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Proiectul „Carte singură”:

• Cartea nunților
• Locul sâmburelui
• Carte singură
• Fluviu întâmplător
• Lumină de seară
• Partea din toate, 2013

n. 19 nov. 1936, Bucuresti.

Poet, eseist si traducator.

Fiul lui Nicolae Marculescu, avocat, si al Elenei (n. Niculescu).

Licentiat al Facultatii de Filologie, sectia franceza, a Univ. din Bucuresti, cu o teza despre arta sonetului la Ronsard si Du Bellay (1959). Lucreaza cativa ani ca traducator tehnic, iar din 1964, ca lector de editura. Debut publicistic in Familia (1966), cu poezie, iar editorial cu voi. de versuri Cartea muntilor (1968), urmat de Locul samburelui, 1973; Carte singura, (I-II, II: Fluviul intamplator), 1982-1985; Lumina de seara (Carte singura, V), 2000. Trad. remarcabile, din spatiul spaniol (Cervantes, Calderon de la Barca, Baltasar Gracian, Damaso Alonso, Luis Martin-Santos), francez (V.-L. Saulnier, Bernard-Philippe Groslier, Boris Vian) si anglo-saxon (T. S. Eliot). Premiul pentru trad. al Asoc. Scriitorilor din Bucuresti, pentru voi. Romancero. Vechi balade spaniole (1976); Premiul pentru trad. al Uniunii Scriitorilor, pentru Poezie spaniola. incercare de metode si limite stilistice, de Damaso Alonso (1977). Un voi. de eseuri, Semne de carte (1988) precum si numeroase pref. si studii introductive, la voi. traduse.

Dupa chiar marturisirile si precizarile autorului, intreaga productie poetica a lui M., intinsa pe suprafata a patru decenii, intra programatic intr-o "structura inglobanta", unica si deschisa: un "receptacol semnificam" facut sa atraga si sa alature, in rama originara, toate cautarile si experientele ulterioare. In judecarea acestei opere, criteriul cronologic devine, asadar, inoperant, anii de aparitie a volumelor isi pierd relevanta, poezia nu mai are niste varste pe care sa le parcurga sau sa le traiasca. Proiectul, mai larg, al "cartii unice" plaseaza in prim-plan cel de-al doilea volum (cu un titlu elocvent). Carte singura (1982), in care poetul si le topeste pe primele doua {Cartea muntilor, 1968; Locul samburelui, 1973), adaugand o selectie consistenta de piese inedite. Concepute ca parti intergrante ale aceluiasi intreg - si deci analizabile tot in functie de acesta - sunt si operele ulterioare. Fluviul intamplator (a patra sectiune, de fapt, din volumul precedent, "expulzata", totusi, intr-o aparitie editoriala cu titlu si coperti proprii) si Lumina de seara {Carte singura, V). Tiparul, odata fixat, nu mai poate fi modificat, ceea ce da poeziei lui MARCULESCU o nota de echilibru si rigoare, de inchidere clasica, implicand insa si un risc: daca premisele si concluziile au fost deja conturate, daca silogismul a fost parcurs, rezulta ca poemele din urma sunt, obligatoriu, variatiuni pe o tema data, glisari fine, tuse inesentiale la niste linii lirice sapate adanc. Organicitatea poeziei rascumpara insa aceasta reducere la un numitor comun, "binecuvantat surghiun sub coaja samburelui"; poemele cresc si isi trag seva dintr-o imaginatie cu sens centripet, intoarsa si concentrata asupra nucleului initial. Poezia lui MARCULESCU nu este cu forma fixa, ci cu un "continut" ideatic imobil ce ia, compensativ, forme luxuriante. Titlurile unor poeme sunt definitorii: Peisajul nesigur, Amestecul apelor, Despre cameleon, Metamorfoze. Totul e arborescenta, rascruci, amestecuri si imbinari, metamorfoze si interferente de materii "rascruci de delta si mari de scarna / fasii de zahar in fiere-atarna / se-amesteca apele se-nghit izvoarele/ se-mbina vantul cu trecatoarele"), o frenezie si un elan care, obligate sa se supuna unei structuri, nu pot exploda. Senzatia e paradoxala, de revarsare tinuta in frau si dezlantuire inchisa in vers. Cuprinsul volumului Carte singura nu e, cum se intampla de regula, o aditiune - fie si controlata - de poeme, ci, textual, "cercul episoadelor" {Urne si munti, Locul samburelui, Nunti si urne), pe a carui suprafata ele se arcuiesc in chipul cel mai firesc, in jurul unui centru iradiant. Anume, Divinitatea, transcendenta - nu goala, ca la multi din poetii modernitatii, ci plina si expansiva, "fluviul intamplator in/ care toti inotam fara a-1 sti". Indiferent daca poemele sunt construite pe spatii vaste si in mari scenarii vizionare (ca in Imnuri) sau, dimpotriva, pe spatii reduse la esenta aforistica (precum in Micrologii sau Golirea de lucruri), principiul integrator este acelasi. Risipindu-se, generos, in lume, Divinitatea o re-creeaza, facand-o, in noua Geneza, mai densa si mai plina de sens ("Pretutindeni trepte omenesti si oglinzi de nebuloase/ ochi marturisind o geneza si perpetuand uimirea de sine si de tot"). Eroul liric, ce adopta masca impersonalizarii, va parcurge la pas acest univers consistent si somptuos, urcand fluviul catre izvorul pur si purificator. Cu sonuri de melancolie eminesciana si o nota de esentializare barbiana, "taind pe inecarea" baroca a versurilor "un joc secund, mai pur", poezia lui MARCULESCU construieste si cartografiaza o realitate iluminata din interior (si, astfel, transfigurata) de elementul transcendent. "Cartea unica" e de fapt, anamorfotic. Cartea Sfanta. Ca eseist, MARCULESCU nu se distanteaza de obiectul preocuparilor sale de traducator din spatiul spaniol. Semne de carte (1988) propune o lectura "alegorica" proprie, participativa, dar de mare eruditie si rigoare filologica, a unor nume din literatura spaniola de care carturarul nu se poate, practic, desparti: Cervantes, Baltasar Gracian, Luis Martin-Santos, Dama-so Alonso. O precizare liminara se inscrie pe coordonatele, deja familiare, ale "adunarii", esentializarii, reducerii multiplului neomogen la o figura unitara: "avand norocul de a fi putut transpune in romaneste numai carti pe care i-ar fi placut sa le fi si scris el insusi, traducatorul a fost manat si de curiozitatea de a vedea daca macar o parte din rezultatele muncii sale nu se pot aduna intr-o figura unitara, asa cum se intampla in cazul operelor originale". Tot ceea ce postmodernismul, ludic, destructurant si demitizant, neaga, MARCULESCU crediteaza, cautand si gasind baze ferme pentru a construi, la fel de ferm, pe ele. Impresionanta opera de traducator e una din fundatiile solide ale culturii romane.

OPERA

Cartea muntilor. Bucuresti, 1968; Locul samburelui, versuri. Bucuresti, 1973; Carte singura, cu o postfata de Dan C. Mihailescu; voi. II, Fluviul intamplator. Bucuresti, 1982-1985; Semne de carte. Bucuresti, 1988; Lumina de seara {Carte singura, V), Bucuresti, 2000. Traduceri: Luis Martfn-Santos, Vremea tacerii, roman, postfata de ~, Bucuresti, 1967; Jean Cassou si colab.. Istoria ilustrata a picturii, de la arta rupestra la arta abstracta. Bucuresti, 1968 (ed. II, 1969); Boris Vian, Spuma zilelor, roman, pref. si cronologie de ~, Bucuresti, 1969; Pedro Calderon de la Barca, Viata e vis. Bucuresti, 1970; Miguel de Cervantes, Teatru, in colab. cu Ileana Georgescu si T. Bals, pref. si note introductive de Ileana Georgescu, Bucuresti, 1971; T. S. Eliot, Patru cvartete (ed. bilingva), introducere de ~, Bucuresti, 1971; Bernard-Philippe Groslier, Templele din Angkor. Oameni si pietre, fotografii de Jacques Arthaud si de autor, Bucuresti, 1971; Katharine Everett Gilbert, Hel-mut Kuhn, Istoria esteticii, ed. revazuta si adaugita, pref. de T. Mocanu, Bucuresti, 1972; Vicente Aleixandre, Umbra paradisului (poeme), nota introductiva si selectie de -*, Bucuresti, 1972; V.-L. Saulnier, Literatura franceza, I-II, Bucuresti, 1973; Erwin Panofsky, Renastere si renasteri in arta occidentala, pref. de Gr. Popa, Bucuresti, 1974; Baltasar Gracian, [I] Oracolul manual si arta prudentei. Criticonul ([partea] I); [II] Criticonul ([partea] I continuare, II); [III] Criticonul ([partea] III), voi. I-III, prefata, tabel cronologic si note de ~, Bucuresti, 1975: Romancero. Vechi balade spaniole, antologie si note de ~, Bucuresti, 1976; Damaso Alonso, Poezie spaniola. Incercare de metode si limite stilistice, pref. de ~, Bucuresti, 1977; Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii, I-II, pref. de T. Mocanu, voi., Bucuresti, 1978; B. Fundoianu, Imagini si carti, ed. de V. Teodorescu, studiu introductiv de MARCULESCU Martin, Bucuresti, 1980; Rudolf Wittkower, Sculptura. Procedee si principii, Bucuresti, 1980; Miguel de Cervantes, Muncile lui Persiles si ale Sigismundei. Istorie septentrionala, pref. si note de ~, Bucuresti, 1980; Miguel de Cervantes, Nuvele exemplare, studiu introductiv, note si comentarii de ~, Bucuresti, 1981; Nathan Knobler, Dialogul vizual. O introducere in aprecierea artei, I-II, Bucuresti, 1983; Heinrich Zimmer, Introducere in civilizatia si arta indiana, introducere de I. Frunzetti, Bucuresti, 1983; Baltasar Gracian, Criticonul. ed. ingrijita, pref., cronologie, note si comentarii de ~, Bucuresti, 1987; Leszek Kolakovski, Religia, Bucuresti, 1993; Jean Filliozat, Filozofiile Indiei, Bucuresti, 1993; Baltazar Gracian, Cartile omului desavarsit. Eroul. Politicianul. Discernatorul. Oracolul manual. Cuminecatorul, pref. si note de ~, Bucuresti, 1994.

Sorin Mărculescu (n. 19 noiembrie 1936, București) a absolvit Liceul „Mihai Viteazul” (1954), Facultatea de Filologie (Universitatea din București), secția franceză, cu o teză despre arta sonetului la Ronsard și Du Bellay (1959). Zilier la Biblioteca Academiei (1960), traducător tehnic și, din 1964, redactor la câteva edituri bucureștene, până la pensionare (decembrie 1996). Debut în poezie în revista Familia (1966). I s-au decernat premii pentru traduceri și poezie (USR, ASB și revista Poesis), o diplomă de excelență pentru traduceri (Observator Cultural, 2011) și a fost nominalizat la Premiul „Cartea anului” acordat de România literară (2005, 2012). Membru al USR și al Asociației Internaționale a Hispaniștilor. Versuri: Cartea nunților (ELU, 1968); Locul simburelui (Cartea Românească, 1973); Carte singură (Cartea Românească, 1982); Fluviul întâmplător (Cartea Românească, 1985); Lumina de seară (Carte singură, V, Vinea, 2000). A tradus peste 60 de lucrări (beletristică, filozofie, estetică, religie) din spaniolă, engleză, franceză și italiană, culminând cu opera narativă completă a lui Miguel de Cervantes și operele complete ale lui Baltasar Gracian.

POEZII:

Imnul întâi

Simplu sub cornul lunii si alb

dupa drumuri printre ulucile zilelor

peste semanaturi si turnuri omenesti

oprit pe virful cu lespezi

am asteptat impartasirea rascrucilor

din fosniri minerale rasuflind nemurire

tremurind ca o cupa in miinile zeului

singur la mese de abur si de lumina tacuta

si-atunci ca un raspuns am simtit furnicile albe

sub luna din vai cu frunze de singe urcind

cu salutul umbrelor lichide ale pamintului

din gurile vinete ale vulcanilor iesind

se adunau pe poteci venind asupra-mi cu larve in falei

si cu fosnet de ploi de nisip

mi-au pipait cuvintul in antene

si am simtit funreile albe

prelingindu-mi-se pe trup

museindu-mi spaima de mine si cintecele

napadindu-mi amint'ri'e din scorburile ochilor

lumile s-au inchinat toate cuprinse de har

carnea-mi disparea in carausii suavi

simteam ploi mirosind a iute si-a verde

macinam in dinti mii de morti duhovnicesti

era racoroasa si pura carnea furnicilor

imi muscau limba si cerul gurii

sub feasta-mi plesneau cazi de comete

n-am mai stiut si nu am ma: vrut nimic

eram zeu pe crestetul muntilor

taiata de luna si de crestetul sonlor

au navaht lumile in mine

si n-am iubit mai putin si n am adorat mai putin amiaza

in pahar au curs toare vinunle podgoriilor

si paharul a fost plin si vinul binecuvintat

intind potirul adevaratelo' cuminecari

fara cuvint si fara mim-ne in fapta

furnicile albe in lumi se strecoara cu mine

oamenii s-au risipit in turnuri si-n fintini

sunt zeu pe culmea muntilor

Andromedei curgind in fluviile

iscoditoare a!e fapturilor simplu sub cornul lunii si alb

Între pajiște și turlă

Foamea sutelor de fringhii

spinzurate prin altare

setea bratelor mirene

si a zalelor calare

intr-o strana un ostatec

impleteste galben funde

patru fire are-n mina si

sfintenia-l patrunde

leagan turlei o liana miini

de cuviosi uneste le insaila

le-ascunde le petrece ingereste

din clopotnita cocosul

pardoseala de coliva

o inchina si-o slaveste

smuls din cerul dimpotriva

Doamne numai vintul

marii straveziu la mijloc

urla ce tacere milostiva

intre pajiste si turla

Locul sâmburelui

la fel de iute cazi cum urca fagii

te prabusesti cand frunza se dezghioaca

si-nghiti uitand izvoarele culorii

ce urca iar sa se desparta-n suliti

la polul vechi al cumpenei din tine

si ei din ei se tot raresc spre-albastru

fugind de tine-acum ca sa-ti alunge

in joc opus pieirea dindarat

pe cand patruns in sambur lung de somnuri

tu cazi spre fata apelor incremenite

din patul rocii neinfiorate

si-mpingi din boarea magmelor copacul

de plete moi in crestere potrivnica

spre locul neales unde se canta

si iar despici cu talpile canatul

pe care-l banuiai subtire-n turla

candva cand vantul rascolea doar umbre

(si-n varful osiei lumea-i transparenta

si-n neguri despartite de culoare

crescuti dintr-o plutire calatorii

sub arcuri moi se strang abia desprinsi

unul de altul neluand in seama

ca degetele sa apuce-ntinse

prin oase trec prin carnea si prin gandul

celor de-alaturi pana la cavalul

tau

Titire sub vremi tegumentare)

si mai greu smuls printr-insul cazi de-a pururi

si pe masura ce-n uitari se-nfoaie

purcederi verzi si se raresc cunoasteri

ca sa le stim pierzandu-le: tu singur

te regasesti din pulberile duse

din aerul trecut prin tine lenes

si din tipare sparte si te-aduni

in miez mai dens pe cat mai deasa-i umbra

in comprimari de punct taios tu numai

inexistent intemeind iubirea

in cerc spre centrul tau in prabusire

atat de dur storcandu-ne din tine

si-atat de greu de nicaieri cazand spre tine

tanjind sa pieri sub apasare-n sinea-ti

incat stravechi oglinzi murite-n chipuri

vechi ape de bazalturi neurnite

tu asteapta piatra tu menita

zabava cruda-n cumpenele lumii

sa le izbesti si sa-ti raspunda-n unde

si-n fagi sa-si urce mantuita moartea

si-n impietriri de negru si mai dure

gemand ca-n inceput o rasturnare

cu iazurile ultime sa tremure

spre cristalinul ochi zvacnind de noapte

si turn al noptii noptilor, amin.

ALEXANDRU VLAHUȚĂ

Alexandru Vlahuță
Date personale
Născut	5/17 septembrie 1858[1][2]  Pleșești, Principatul Moldovei
Decedat	19 noiembrie 1919 (61 de ani)[1][3][2]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, poet
Activitate
Membru post-mortem al Academiei Române
Modifică date / text

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2In memoriam
• 3Bibliografie
  • 3.1Proză
  • 3.2Poezie
• 4Note
• 5Lectură suplimentară
• 6Vezi și

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Alexandru Vlahuță (dreapta) cu familia lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (1905)

Timbru poștal românesc din 1958

S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat școala primară și liceul la Bârlad, între 1867 și 1878, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”). În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău. Editează revista Vieața (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc. Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor. În 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat. În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.

Vlahuță a murit la București la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.

IN MEMORIAM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Casa memorială „Alexandru Vlahuță” din Agapia, județul Neamț
• Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”, localitatea Dragosloveni, comuna Dumbrăveni, Vrancea
• Liceul Pedagogic "Alexandru Vlahuta", Bârlad
• Colegiul Național „Alexandru Vlahuță”, Râmnicu Sărat

BIBLIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Proză[modificare | modificare sursă]

• 1886 - Nuvele
• 1892 - Din goana vieții
• 1894 - Dan
• 1895 - Un an de luptă
• 1895 - Icoane șterse (Nuvele și mintiri)
• 1897 - În vâltoare
• 1899 - Clipe de liniște
• 1901 - România pitorească
• 1908 - Din trecutul nostru
• 1908 - Din durerile lumii
• 1909 - File Rupte
• 1910 - Pictorul N. I. Grigorescu

Poezie[modificare | modificare sursă]

• 1887 - Poezii
• 1894 - Poezii vechi și nouă
• 1895 - Iubire
• 1904 - Poezii (1880-1904)
• 1909 - Poezii (1880-1908)
• 1911 - La gura sobei
• 1914 - Dreptate
• 1915 - Poezii (1880-1915)

POEZII:

Alexandru Vlahuta - A Mele Visuri...

A mele visuri risipite,

Ce-mi umplu inima de jale,

Le vad în frunzele pălite

Şi-n pustiirea de pe vale.

De-a pururi sta-vor troienite,

Sub vremea ce s-aşterne-n pale,

A mele visuri risipite,

Ce-mi umplu inima de jale !

Copac, când zile fericite

Îţi vor întoarce iar din cale

Podoaba ramurilor tale,

În noapte-or sta mai adâncite

A mele visuri risipite!

Alexandru Vlahuta - Ce Fericiti Am Fi-mpreuna

Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine

Că ne iubim; şi ochii tăi

De mult aşteaptă de la mine

Să spun cuvântul greu dintâi.

Când ne-ntâlnim, e-o fericire,

Ce-am fost dorit-o amândoi;

Nu-i limba-n stare să înşire

Din ochi câte ne spunem noi! ...

Se sorb, adânci şi însetate,

A noastre lacome priviri,

Acelaşi gând şi dor ne-abate,

Aceleaşi tainice porniri.

Ş-atâta ţi-i de înţeleasă

Cerşirea ochilor mei trişti,

Că te roşeşti, ca o mireasă,

Clipeşti, nervos buzele-ţi mişti ...

Şi dulce-mi caţi o dezmierdare,

Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi:

În noi, întunecat, tresare

Misterul veşnicei vieţi.

O, ne-nţelegem de minune,

Cu cât ne întâlnim mai des,

Şi, totuşi ne sfiim a spune

Ce fiecare-am înţeles.

De rămânem singuri vrodată,

Stăm muţi, cu ochii în pământ.

Tu parc-aştepţi înfiorată,

Eu în deşert mintea-mi frământ ...

De ce nu vrei ? ... Mai lesne-ţi vine

Să-mi faci tu cale la-nceput:

Apropie-te blând de mine

Şi-ntinde-mi mâna s-o sărut.

Din vraja dulcilor ispite

Nemaicătând să te abaţi,

Ne-om pomeni, pe negândite,

Ca de când lumea-mbrăţişaţi.

La ce vrei să se risipească

Atâtea visuri în zadar?

La ce comoara ta firească

Să ţi-o îngropi, ca un avar? ...

Acum ţi-i inima fierbinte,

Frumoasă eşti, iubită eşti ...

Ce mai aştepti, aşa cuminte,

Şi-n taină singură tânjeşti?

Nu simţi cum prinde să te-mbete

Tăria-nfrăntelor dorinţi ?

Nu vezi cum arzi de sfânta sete

A sărutărilor fierbinţi? ...

Îndemnul tinereţii tale

Ascultă-l - cât e de-nţelept!

Cu-atâta dor îţi cat în cale!

E-atâta timp de când te-aştept! ...

Ce fericiţi am fi-mpreună ! ...

Ne-am alinta, ca doi copii.

Acu ni-i vremea, numai bună,

De dezmierdări, de nebunii! ...

O, vino, fă ce vrei din mine,

Stăpâna vieţii mele fii,

Rentoarce-mi vremile senine,

Comoara de copilării! ...

Alexandru Vlahuta - Pacatul

Păcătuit-a omul în vremuri fericite,

Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă,

Când n-avea a se teme de zile amărâte,

Când roabă-i era lumea – şi el domnea în tihnă.

Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge

Când lumea era largă şi oamenii puţini,

Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,

Când cerul n-avea trăsnet – şi nici pământul spini.

Şi vreţi ca astăzi omul să nu păcătuiască?

Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc,

Când el se vede-n lume menit să pătimească,

Când relele-l frământă, şi poftele-l robesc!

Şi vreţi să n-avem Caini, când e nepotrivire,

Şi ură şi cruzime în neamul omenesc,

Când neagra duşmănie şi lacoma râvnire

De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!

Nu, nu; din nopţi pierdute în vremuri depărtate

Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi.

Şi râvna, şi ispita, şi negrele păcate

Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!

Alexandru Vlahuta - Sonet (Ce Mult Aş Vrea Să Mai Iubesc O Dată)

Ce mult aş vrea să mai iubesc o dată,

Să simt din nou a vieţii primăvară,

În drumul meu pustiu să mai răsară,

Ca din poveşti, o zână adorată.

Să scriu răvaşe lungi, şi-n orice sară

Să trec pe la fereastra-i luminată,

S-o văd la geam, cum umbra şi-o arată,

Şi ore-ntregi s-aştept să-mi mai apară.

Din ochii mari, privirea ei fierbinte

Asupră-mi blând şi dureros să cadă,

Şi-ntr-un suspin ea să-mi citească gândul…

Frumosu-i chip să farmece-a mea minte,

Şi ca pe-un astru-n sufletu-mi purtându-l,

Să fiu copil, şi visurilor pradă!

Alexandru Vlahuta - Sămănătorul

Păşeşte-n ţarină sămănătorul

Şi-n brazda neagră, umedă de rouă,

Aruncă-ntr-un noroc viaţa nouă,

Pe care va lega-o viitorul.

Sunând, grăunţele pe bulgări plouă:

Speranţa, dragostea lui sfântă, dorul

De-a-mbelşuga cu munca lui ogorul,

Le samănă cu mâinile-amândouă.

Trudeşte, făcătorule de bine,

Veni-vor, roiuri, alţii după tine,

Şi vor culege rodul bogăţia.

Tu fii ostaşul jertfei mari, depline:

Ca dintr-un bob să odrăslească mia,

Cu sângele tău cald stropeşte glia!

Alexandru Vlahuta - Tot alte vremi ...

Tot alte vremi s-au asternut.

Din ce in ce mai rar,

Icoane sterse din trecut

incet si trist rasar.

in urma mea s-a-ntunecat,

Cum nici n-as fi trait…

Mai clare-s cate le-am visat

si-n carti le-am fost citit.

si de-ar fi fost sa nu te stiu,

De mult puteam sa mor

Un beduin intr-un pustiu,

Sub luna calator.

Dar chipul tau in veci mi-a stat

Ca o lumina-n gand.

si ani intregi te-am asteptat,

De-atata dor plangand.

Caci singura-mi iubire-ai fost

si singurul meu vis,

Ce-n stepa fara adapost

O cale mi-a deschis.

in fine, mi te-ai aratat,

Tu, chip frumos si sfant;

Pierdut, in fata ta am stat

Cu ochii in pamant,

Gandind ca s-ar putea sa pleci,

Stingher si dornic iar,

Sa plang in urma ta pe veci,

Chemandu-te-n zadar.

Tu insa te-ai induiosat

si mana mi-ai intins,

De tine m-am alaturat

si-n brate te-am cuprins.

De-acum nici voi sa mai ascult

La glasurile din trecut.

Fiinta mea cea de demult

in noapte s-a pierdut.

in urma sta un larg pustiu,

Un vis nelamurit.

Din tot trecutul meu nu stiu

Decat ca te-am iubit.

Alexandru Vlahuta - Valuri

Visand imparatul sa rupa hotarele ce-l ingradeau,

si marea-i putere s-o-ntinda pe-ntregul pamant si pe mari,

Tarie de vifor pusese in sufletul ostilor lui,

Ca nici un vrajmas sa mai poata cu armele-a-i sta impotriva;

Iar ochii de fiara flamanda rotindu-si-i peste cuprinsuri,

Vedea cum noroadele toate in cale-i se pleaca-ngrozite,

Vedea cum cetati intarite, palate de piatra si domuri,

Cu valva atator coroane, ca pleava se spulbera-n vant.

s-a fost un blestem pe ursita sarmanelor neamuri de-atunci,

Ca-n scrum si-au vazut prefacuta intreaga lor munca de veacuri.

Scrasnind luptatorii, in iures, ca iarba sub coasa cadeau,

Naprasnic vartejul pieirii din tara in tara trecea

in urma-i coloane de flacari zbucneau din cetati naruite

si-n vuietul crancen al mortii, sub negrele stoluri de corbi,

Trufas, imparatul calare, cu ranjet privindu-si isprava,

Prin rauri de lacrimi si sange, pe punte de lesuri trecea.

Dar iata ca tocmai in ceasul cand bratele sta sa-si intinda,

Pamantul intreg sa-l cuprinda, un racnet de leu, din adancul

Salbaticei Asii, ii spune ca nu-i inca lupta-ncheiata.

O, nu, Ilderim, nu e inca pamantul pustiu de viteji:

Timur iti sta-n fata, iar spada-i e sora cu spada lui Mircea,

si ce s-a-nceput la Rovine, sfarsi-se-va la Angora!

El zice, si una spre alta s-azvarl intartatele oarde,

si randuri de randuri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.

Trei zile-si tin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.

Se misca-n bulucuri multimea, se rupe si iar se-mpreuna,

Cad palcuri sub palcuri de-a valma, si altele proaspete vin,

Iar hreamatul creste si scade, ca-n spulber de viscol purtat.

Ci iata ca-n seara din urma, strangandu-si in pinteni arapul,

Carare-si despica-n navala Timur cu hangerul in mana.

Sporeste cu el valmasagul amestec de glasuri pripite…

Din mijlocul lor se aude un muget de fiara-njunghiata.

E prins Baiazid si deodata se stampara clocotul luptei.

E prins Baiazid si ostasii raman impietriti ca de-o vraja.

Mai sunt oare fulgere-n ceruri?… Pamantul pe-al lui si l-a stins!

Timur isi priveste vrajmasul cu linistea celui puternic.

O cusca de fier i s-aduce… in van, Ilderim, te mai zbuciumi,

si hainele-ti rupi de pe tine, si fruntea ti-o sangeri de gratii!

Acesta-i palatul in care de-acum iti ramane sa cugeti

Ce subrede s-amagitoare sunt toate maririle lumii…

Asa l-au purtat prin orase, prin tari pustiite de el.

L-au dus prin cetati ce, cu groaza, de numele lui pomeneau;

Opreau la raspantii, s-un crainic vestea de ispravile lui;

Uimiti ascultau trecatorii, privind la momaia din cusca

O umbra de om ce scanceste si-si leagana capul mereu.

Vedeti, zice crainicul iarasi, ca este-o dreptate pe lume,

Ca nici n-o grabeste durerea, cum nici n-o-ntarzie minciuna,

Ci singura ea isi alege si arma si ceasul plinirii!