2. /3 DECEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE : Decese; Sărbători

Decese

• 311: A decedat imparatul roman Diocletian; (n. 244). Gaius Aurelius Valerius Diocletianus, imparat roman din data de 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305. Între anii 297-298, Dioclețian a  purtat un război victorios împotriva Persiei sasanide, fixând granița romană pe fluviul Tigru – limita maximă a expansiunii Imperiului Roman  în Orient. Odata cu domnia sa  a luat sfarsit  asa numita perioada  a  imparatilor soldati, restaurandu-se autoritatea centrala in stat.
• 649: A murit Sfantul Birin din Dorchester (n.cca.600), primul episcop de Dorchester si evanghelizatorul regatului Wessex  din Anglia. Era de origine franca si a fost trimis de papa Honorius I sa-i converteasca la crestinism pe saxonii de vest. Este  venerat ca sfant in Biserica Catolica si Biserica Anglicana.
• 1154: A murit Papa Anastasie al IV-lea (n.cca.1073, nume laic: Konrad de Suburra sau Corrado della Suburra). A fost din 12 iulie 1153 papă al Romei, succedandu-l pe Papa Eugeniu al III-lea 
• 1533: Vasili al III-lea, mare cneaz al Moscovei (n. 1479). A fost fiul tarului Ivan al III-lea cel Mare (1440- 1505) si al Sofiei Paleolog. S-a casatorit cu Solomonia Iurievna Saburova la 4 septembrie 1505 dar nu a avut urmasi timp de 20 de ani. In 1525, Vassili III a divortat cu acordul mitropolitului Daniel al Moscovei si al boierilor sai si s-a recasatorit cu Elena Glinska, cu care a avut doi fii, Ivan al IV-lea cel Groaznic si Iuri, care era surdo-mut. Aceasta decizie a amanat stingerea dinastiei Riurik si o criza de succesiune la tron.

·         1552: Francisc Xaveriu, misionar iezuit (n. 1506)

·         1592: Alessandro Farnese, Duce de Parma (n. 1545)

·         1789: Claude Joseph Vernet, pictor francez (n. 1714)
* 1809: Ioan Para (n. 1744, Silvașul de Jos, comitatul Hunedoara - d. 3 decembrie 1809, Blaj) a fost protopop unit (greco-catolic) al Năsăudului și vicar foranaeu al Vicariatului Rodnei, una din figurile de seamă ale intelectualității române transilvănene din secolul al XVIII-lea, co-autor al petiției Supplex Libellus Valachorum.

A fost descendentul unei familii nobiliare românești din Țara Hațegului. Studiile începute la Blaj le-a continuat, până în 1774, la Seminarium Sancti Adalberti din Trnava (Nagyszombat), iar apoi a fost trimis de episcopul unit al Blajului Grigore Maior, ca bursier la Colegiul Sfânta Barbara din Viena (1775-1778), unde studiază teologia și-l cunoaște pe Samuil Micu, spiritual și rector de studii al colegiului, precum și pe Ioan Budai-Deleanu, cu care a fost pentru scurt timp coleg (în 1778). După finalizarea studiilor a fost numit, succesiv, capelan-castrens al Regimentului II Grăniceresc de la Năsăud (1778-1780), protopop unit al Năsăudului (1780-1796) și vicar foraneu^[1] de Rodna, cu sediul la Năsăud (1786-1796), după ridicarea protopopiatului la rang de vicariat. În anul 1782 a participat la sinodul de la Blaj pentru alegerea unui nou ierarh in scaunul arhieresc de Făgăraș și Alba Iulia, unde l-a susținut pentru funcția de episcop pe Ioan Bob (1782-1830). De perioada năsăudeană se leagă implicare sa totală în mișcarea pentru drepturi și emancipare politico-națională a românilor transilvăneni. El a fost pentru un timp (conf, ist. D. Prodan) motorul activității petiționare transilvane, pentru dreptul românilor la reprezentare în Dieta Transilvaniei ca națiune autohtonă majoritară. La 14 iulie 1790, împreună cu vicarul unit Ioan Halmaghi și cu protopopul Chiril Topa, a adresat o petiție episcopului Ioan Bob și guvernului, pe care aceștia s-o înainteze Curții de la Viena, în care solicitau ca națiunea română să fie recunoscută politic și să fie reprezentată în Dietă. Cum răspunsul întârzie, vicarul Ioan Para înaintează o petiție împăratului semnată de „universa Natio valachica magni principatus Transylvaniae“, prin care solicita recunoașterea drepturilor națiunii române, iar apoi redactează alături de Petru Maior, protopopul unit al Reghinului, memoriul ofițerilor români din regimentele grănicerești care a fost înaintat împăratului Leopold al II-lea la 28 decembrie 1790.

În 1791 și 1792, vicarul I. Para s-a numărat printre principalii redactori ai memoriului Supplex Libellus Valachorum, alături de Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, episcopii unți Ioan Bob și Ignațiu Darabant, îmreună cu episcopul ortodox Gherasim Adamovici, înaintat Curții de la Viena. Conținutul documentului era împărțit în două părți: argumentativă, de factură istorico-juridică și revendicativă, în care erau formulate cererile românilor (desființarea denumirilor peiorative de „tolerați“, „admiși“, „nesocotiți între Stări“ și recunoașterea egalității în drepturi civile și religioase cu celelalte națiuni, participare proporțională la ocuparea funcțiilor publice, utilizarea toponimelor românești alături de cele maghiare și cele germane). După respingerea Supplex-ului din 1791, se deplasează la Viena împreună cu episcopul greco-catolic al Oradiei, Ignațiu Darabant, și cu cel ortodox al Transilvaniei, Gherasim Adamovici (1789-1794), pentru susținerea petiției.

În 1796, Ioan Para a fost mutat de la Năsăud la Făgăraș unde a funcționat, până în anul 1807, tot ca vicar, iar, odată cu înființarea de către episcopul Ioan Bob a capitulului episcopal de la Blaj (1 iulie 1807), a fost numit canonic cantor, funcție pe care o va îndeplini până la sfârșitul vieții sale, la 3 decembrie 1809. A fost înmormântat la Blaj.

·         1839: Frederick al VI-lea, rege al Danemarcei și Norvegiei (n. 1768)

·         1854 - A încetat din viaţă Johann Eckermann, poet şi memorialist, bun prieten cu Goethe, secretarul personal al acestuia ("Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii lui") (n. 21 septembrie 1792).

·         1882: Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen (n. 1800)

·         1888 - A încetat din viaţă Carl Zeiss, inventatorul sticlei Zeiss. A întemeiat, în 1846, firma de instrumente optice care-i poartă numele (n. 11 septembrie 1816).

·         1894 - A încetat din viaţă scriitorul Robert Louis Stevenson ("Comoara din insulă"), (n. 13 noiembrie 1850).

·         1897: August Winnecke, astronom german (n. 1835)

·         1919: Pierre-Auguste Renoir, pictor francez (n. 1841)

·         1935: Prințesa Victoria Alexandra a Regatului Unit, fiică a regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit (n. 1868)

·         1937: József Attila, scriitor maghiar (n. 1905)

·         1939: Prințesa Louise a Regatului Unit, Ducesă de Argyll (n. 1848)

·         1944: Petre Grimm, istoric literar și traducător român (n. 1881)

·         1944: Andrei al Greciei, fiu al regelui George I al Greciei (n. 1882)

·         1949: Elin Pelin, scriitor bulgar (n. 1877)

·         1954:  Maria Ventura (n. 13 iulie 1886 ^[1] sau 1888 – d. 3 decembrie 1954, Paris) a fost o actriță română de origine evreiască.^[2] A jucat în limbile franceză și română. Cunoscută în România și sub numele de Mărioara Ventura,^[3] iar în Franța ca Marie Ventura.^[4]

S-a născut în 13 iulie 1886 sau, după alte surse, la 13 iulie 1888 ca Aristida Maria,^[5] fiică a actriței de origine evreiască Lea Fanșeta Vermont (Grünberg) dintr-o legătură romantică cu omul de teatru și scriitorul român Grigore Ventura, al cărui nume de familie l-a primit.

A studiat la Conservatorul din Paris cu Eugène Silvain și Paul Mounet. A jucat împreună cu Sarah Bernhardt și cu Eduard de Max, care au avut o mare influență asupra sa. După 1919 a jucat la Comedia Franceză, a cărei societară a devenit ulterior. A interpretat rolurile eroinelor lui Racine, Molière, Cehov, Shaw, Pirandello, Lenormand, Mauriac etc. Între 1929 și 1936 a dat anual spectacole la București și în România, cu ansamblul teatrului „Maria Ventura” pe care îl conducea. A jucat în piese de Alexandru Kirițescu, Mircea Ștefănescu etc., dând un mare imbold dramaturgiei românești. Artistă de mare sensibilitate, cu un simț ascuțit al tragicului, dotată cu o voce impresionantă și folosind o gestică elegantă, Ventura s-a înscris în șirul marilor actori români de reputație europeană.^{[judecată de valoare]}

A fost prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia Franceză, anume „Ifigenia” de Racine în 1938.^[6]

Este înmormântată la Cimetière de Passy din Paris. 

FILMOGRAFIE

• Le Roman d'un jeune homme riche (1909)
• L'Ensorceleuse (1910) .... L'ensorceleuse
• Hérodiade (1910) .... Salom
• Antar (1912)
• Quentin Durward (1912)
• Le Fils de Charles Quint (1912)
• Zaza (1913) .... Zaza
• Les Misérables - Époque 1: Jean Valjean (1913) .... Fantine Thénardier
• Les Misérables - Époque 2: Fantine (1913) .... Fantine Thénardier
• Les Misérables - Époque 3: Cosette (1913) .... Fantine Thénardier
• Les Misérables - Époque 4: Cosette et Marius (1913) .... Fantine Thénardier
• Molière, sa vie, son oeuvre (1922)
• Gibier de potence (1951) .... Consuela

Maria Ventura
Date personale

Dorin Liviu Zaharia
Date personale
Născut	25 septembrie 1944 Focșani, România[1][2]
Decedat	3 decembrie 1987 București, RS România[2]
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor actor cântăreț
Activitate
Alte nume	Chubby, Ciabi
Origine	București
Studii	Universitatea din București, Universitatea Națională de Muzică București
Gen muzical	rock psihedelic, folk
Instrument(e)	voce
Ani de activitate	1964 - 1987
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Olimpic '64
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

* 1987: Dorin Liviu Zaharia (n. 25 septembrie 1944 - d. 3 decembrie 1987) a fost un cântăreț, compozitor și textier român. Pornind de la numele de scenă al cântărețului american de rock and roll Chubby Checker, Zaharia era poreclit de către colegi și cunoscuți Chubby Zaharia (scris câteodată și Ciabi).

STUDII

Inițial autodidact în materie de muzică, Zaharia a fost student al Conservatorului din București fără a-l absolvi, însă. De asemenea, interesul pentru diverse domenii de cunoaștere l-a îndemnat să înceapă studii universitare la mai multe specializări, însă fără a promova vreuna dintre ele.

ACTIVITATE

Muzician

Membru fondator al formației Olympic '64, cu care debutează în 1964 la Student Club din București și cu care participă la primele două ediții ale Festivalului Club A (1969, 1971), cu lucrările de operă rock Decameronul focului alb (care, în diverse reprezentații de-a lungul timpului, și-a schimbat formula din decameron – grc. „zece zile” în endecameron, dodecameron – „unsprezece, douăsprezece zile”) și respectiv Karma-Kalyoga, ambele premiate de către juriul festivalului.^[3]

În 1970, se editează pe disc single unica apariție a formației în studioul de înregistrare: Cîntic de haiduc/Ziua bradului de noapte.^[3] Discul, în ciuda formatului scurt, este considerat unul dintre cele mai bune momente ale muzicii rock românești.^[4]

În continuare, compune muzică de film la filmele Nunta de piatră (în colaborare cu Dan Andrei Aldea),^[3] Filip cel Bun, Tănase Scatiu, Duhul aurului regizate de Dan Pița (primul, împreună cu Mircea Veroiu, în care Zaharia participă și în calitate de actor). Scrie muzică și pentru piese de teatru pentru televiziune și filme de scurt-metraj.^[5] În anii optzeci a compus muzica pentru filmele Țapinarii și Lisca regizate de Ioan Cărmăzan.

Zaharia a fost unul dintre primii compozitori de muzică folk ai generației sale, numind-o „nostalgia țăranului orășenizat”.

Actor

Dorin Liviu Zaharia apare în filmul Nunta de piatră, partea „La o nuntă”, în rolul flașnetarului, un personaj simbolic al peliculei.^[6]

Alte interese

În probleme de studii mitologice și religioase indiene, Zaharia a fost prieten apropiat cu Ioan Petru Culianu. Criticul literar Dan C. Mihăilescu l-a comparat cu Syd Barrett, primul lider al formației Pink Floyd. De asemenea, Florian Pittiș comenta personajul lui Zaharia ca fiind o trimitere la chitaristul Syd Barrett. Tot el observa că Zaharia a anticipat cu câțiva ani interesul generației flower power pentru cultura indiană și alte modele de gândire ale Orientului; tocmai de aceea, studiile proprii și ajutorul lui Culianu i-au permis introducerea unor astfel de elemente în muzică pe căi mai coerente și ferite de kitsch decât au făcut-o formații importante ale curentului psihedelic.

MOȘTENIRE

Piese compuse de el (de exemplu, „Vinovații fără vină”, „Bradu-i brad fără topoare”), alături de versiunea în limba română a piesei italiene «E' la pioggia che va» (compusă de Bob Lind cu titlul "Remember The Rain" și făcută cunoscută în Italia de formația The Rokes, tradusă de Zaharia drept „Ploaia care va veni”) au fost preluate de cunoscuți interpreți sau grupuri, precum Adrian Ivanițchi, Mircea Vintilă și Pasărea Colibri.

Dorin Liviu Zaharia a scris și unele texte fonetice pe melodii cunoscute, precum „Vezi bine, gard des n-ai” (It's Been a Hard Day's Night, The Beatles), „Ogarul” (Oh, Carol, The Rolling Stones), „Elin oribil” (Eleanor Rigby, The Beatles),^[7] „Nenea Virgil” (Bungalow Bill, The Beatles) sau „Popa Nan” (Penny Lane, The Beatles).

·         1990: A murit (la Paris) George Tomaziu, pictor, desenator şi ilustrator de carte antinazist si anticomunist; (n. 1915). Mama sa, Lucreția Enescu, era verișoară cu George Enescu. Înainte de al doilea război mondial, precum și în timpul conflagrației, a lucrat pentru serviciile secrete britanice, transmițând informații despre trupele germane de pe frontul de est și din România. Din toamna anului 1942 este admis și încadrat ca locotenent al Maiestății Sale britanice în cadrul Intelligence Service.  A format și organizat un grup clandestin, din care făcea parte și Alexandru Balaci. A fost arestat în iunie 1944 şi ameninţat cu executia. Eliberat după actul de la 23 august este din nou arestat şi condamnat, în noiembrie 1950, după instalarea comuniştilor la putere în România , sub acuzatia de spionaj,la 15 ani de muncă forţată. A fost graţiat în 1963 si  în 1969 părăseşte România si dupa un an de sedere la Londra, se stabileşte la Paris. Pe lângă motivele legate de apartenența sa la rețele de spionaj britanice pe teritoriul României au existat voci care susțin că arestările sale au fost determinate și de orientarea sa sexuală.

·         1991: Petre Țuțea (n. 6 octombrie 1902,^[1] Boteni, Boteni, Muscel, România – d. 3 decembrie 1991,^[1] București, România) a fost un autor, economist, eseist, filosof, jurist, politician și publicist român, membru al Mișcării Legionare, victimă a regimului comunist din România. Petre Țuțea s-a născut în 6 octombrie 1902 în comuna Boteni, județul Muscel (azi județul Argeș). Tatăl lui, preotul Petre Bădescu (1859-1925) era căsătorit cu Paraschiva cu care a avut o fiică, Filofteia. Soția moare la vârsta de 45 ani^[2] și, rămas văduv, fără posibilitatea de a se căsători fiind oprit de dogma creștină, era ajutat în treburile gospodăriei de unele enoriașe din parohie. Una dintre ele, Ana (1885-1960), fiica lui Simion Oprea Țuțea, îi va fi concubină și-i va da naștere la opt copii, primul dintre ei fiind Petre Țuțea.^[3] Tânăra mamă, îndemnată de rude și părinți, cere garantarea zilei de mâine astfel că, la 13 noiembrie 1906^[4], preotul trece întreaga avere pe numele acesteia. Petre Bădescu moare în 1925, la vârsta de 66 ani^[5], iar Ana Țuțea în 1960 la 75 ani. După absolvirea Școlii primare din Boteni (1913), Țuțea urmează între anii 1913 - 1917 cursurile gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câm­pulung Muscel. În 1917, în timpul războiului, școlile funcționau cu intermitență, profesorii erau mobilizați astfel că trei ani (1917 - 1920) Petre Țuțea și-i petrece la Boteni, în casa părintească. În 1920, la sugestia consăteanului și colegului său, viitorul etnograf Ion Chelcea, se înscrie în clasa a V-a a liceului „Gh. Bariț” din Cluj unde, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul, își susține examenul de bacalaureat, iar în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, unde obține licența și docto­ratul în drept cu calificativul Magna cum Laudae, cu o lucrare privind contenciosul administrativ. (1929)^[6].

Nu este clar, dar cândva în această perioadă Petre Țuțea intră in agentura sovietică numită Partidul Comunist din România (PCdR), fiind apoi infiltrat in Mișcarea Legionară, pronazistă. În 1933, Petre Țuțea a fost angajat prin concurs ca referent în Ministerul Industriei și Comerțului (ulterior devenit Ministerul Economiei Naționale) unde a avansat până la funcția de director de studii, funcția maximă pe care a deținut-o în cariera de economist apoi, între martie 1933 și decembrie 1934 a fost detașat în Germania la Agenția economică din Berlin (tot ca angajat al Ministerului Industriei și Comerțului și nu pentru studii la Universitatea Humboldt, unde ar fi fost trimis de către Alexandru Vaida-Voevod). Rechemat în Ministerul Economiei Naționale, centrala Industrie și Comerț, Petre Țuțea funcționează aici până la data arestării - 12 aprilie 1948. Deși doctor în Drept, se specializase în economie, conform vocației sale reale.^[7].

După 6 septembrie 1940 Conducerea Mișcării Legionare îi încredințează lui Țuțea funcția de secretar general la Ministerul Economiei Naționale și, în această calitate, face parte din diverse delegații care au purtat negocieri economice la Berlin și la Moscova^[8].

După Rebeliunea legionară este deținut pentru scurtă vreme în Lagărul de la Târgu Jiu, după care este eliberat și repus în funcție^[9]

După 23 august 1944, continuă să lucreze în același minister, la Direcția Încurajării Exportului, apoi funcționar în Direcția Studii și Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcția Acorduri, protejat de Lucrețiu Pătrășcanu (fiind vechi colegi in PCdR) contra epurărilor succesive din aparatul de stat ale "elementelor burgheze", epurări facute de comuniști ^[9]. Două săptămâni după destituirea lui Pătrășcanu a fost arestat și Țuțea care, cu o întrerupere între 1953 și 1956, va fi deținut până în 1964 ^[9].

Eliberat din detenție, în urma amnistiei din 1964, patru ani mai târziu, în primăvara lui 1968, lui Petre Țuțea i se întocmește o "fișă personală" (în cadrul unui "Referat cu propuneri de avertizare a numitului Țuțea Petre"):

„Dar, fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus "să se bage slugă la dârloagă" (sic!) autocaracterizându-se ca om "inadaptabil la situația politică și economică actuală"”

În vârstă de 66 de ani în 1968, Petre Țuțea avea deja vârsta de pensionare, dar deținuților politici nu li se recunoștea perioada de detenție drept "vechime în muncă". Tot aici se propune: "a se aproba avertizarea numitului Țuțea Petre de către organele noastre, fără audierea unor martori deoarece poziția sa dușmănoasă a fost semnalată de mai mulți informatori".(^[9])^[7] Până la sfârșitul vieții a trăit extrem de modest, într-o garsonieră din apropierea Parcului Cișmigiu, ajutat de câțiva prieteni care obținuseră un mic ajutor bănesc și mâncare de la Casa Scriitorilor. Petre Țuțea este arestat în 12 aprilie 1948, fiind încarcerat în arestul Siguranței din str. Rahova, acuzațiile care i se aduceau fiind de spionaj în favoarea anglo-americanilor. În realitate, în 11 februarie 1948 diplomatul britanic John Bennet a înaintat la Foreign Office un raport asupra situației economice din România, citând pe larg dintr-o lucrare redactată cu ani în urmă de Petre Țuțea, în cadrul Oficiului de Studii al Ministerului Industriei și Comerțului (Economiei Naționale), privind relațiile economice româno-germane din trecut, ca bază de comparație cu relațiile economice româno-sovietice. Suspectat de Siguranță, pentru "consolidarea" dosarului, lui Țuțea i se încredințează de către secretarul general al ministerului, Simon Zeigher, efectuarea unei lucrări privind participarea capitalului străin la dezvoltarea industriei petroliere din România, subiectul fiind considerat foarte tentant pentru "oficinele informative britanice". Întrucât realizarea referatului necesita delegații la întreprinderile petrolifere și accesul la arhiva ministerului, Țuțea a solicitat acest lucru, pretext pentru Simon Zeigher să ceară arestarea sa imediată.^[11](^[9]) Petre Țuțea este anchetat până în 10 noiembrie 1948. Anchetatorii Securității sunt incapabili să probeze vreo încălcare a legii de către arestat, așa cum dovedește un referat din 10 decembrie 1949, semnat de căpitanul de securitate Nicolaescu Marin. În consecință se propune încadrarea arestatului în prevederile Ordinului 5/1948, categoria preventivi, vizând arestarea foștilor legionari.^[12](^[9]) Neputându-se reține în sarcina sa vreo acuzație dovedită, este trimis la închisoarea Jilava, unde rămâne până la 23 aprilie 1949. Este ridicat de la Jilava și transportat la închisoarea Ocnele Mari, fără ca situația sa de reținut să primească vreo clarificare. Aici este uitat până în noiembrie 1950 când este, oficial, internat prin Decizia M.A.I. nr. 193/1950, pe timp de 24 de luni, "pentru activitate legionară", pedeapsa expirând la 29 noiembrie 1952. Conform obiceiului, a fost eliberat abia în anul următor, "cu o mică întârziere", abia în 29 mai 1953.^[13](^[9]) Odată intrat în "sistem", regimul având nevoie de țapi ispășitori pentru lipsa de eficiență pe toate planurile, Petre Țuțea nu mai avea cum să scape. Este arestat din nou în 1956. În „Ordonanța de pornire a procesului penal”, datată 20 decembrie 1956, redactată de lt. Urucu Nicolae se menționează:

„ numitul Petre Țuțea este învinuit pentru faptul că din anul 1955 a început să participe la întâlniri clandestine împreună cu alți indivizi, unde s-au purtat discuții dușmănoase împotriva regimului de democrație-populară din R.P.R.”

^[14](^[9]) În fapt, Petre Țuțea a fost arestat la 22 decembrie 1956 pentru "delictul de agitație", "dovezile" urmând a fi "fabricate" ulterior. Anchetarea acestuia, nu a adus însă nici un element incriminator. În consecință, în 4 decembrie 1957, lt. maj. Blidaru Gheorghe, anchetator penal de securitate, a redactat "Concluziile de învinuire" împotriva mai multor persoane, printre care și Petre Țuțea, învinuiți de săvârșirea infracțiunii p.p. de art. 209, pct. 1 C.P., prin modificarea art. 209, partea a III-a C.P., făcută prin Decretul nr. 469/1957 care "încă din anul 1948-1949 au inițiat și organizat […] organizația subversivă de tip fascisto-legionar denumită "Partidul Naționalist", în frunte cu legionarii Ștefan Petre și Porsena Nicolae (fugiți de mult din țară), având drept scop răsturnarea prin violență a regimului democrat-popular din R.P.R. și instaurarea unui regim fascist.^[15](^[9]) Deși Țuțea nici măcar nu-i cunoscuse pe cei doi legionari, la proces s-a susținut că fusese deja desemnat de "conspirație" drept viitor șef de stat.^[16](^[9])

Tribunalul l-a condamnat, prin Sentința nr. 241/20 decembrie 1957, pe Petre Țuțea, "în baza art. 209, pct. 2, lit. a C.P., modificat prin decretul 469/57", la "10 (zece) ani închisoare corecțională și 5 (cinci) ani interdicție corecțională pentru uneltiri contra ordinii sociale p.p. de art. 209, pct. 2 lit. a C.P., prin schimbarea calificării din art. 209, pct. 1 C.P., modificat prin Decretul 429/57, conf. Art. 292 C.J.M. și art. 306 C.Pr. Pen. În baza art. 25, pct 6 C.P. se confiscă averea totală personală a condamnatului Țuțea Petre. Conform art. 304 C.J.M. îl obligă la 500 lei cheltuieli de judecată.^[17](^[9]) În ceea ce privește confiscarea totală a averii condamnatului Petre Țuțea, procesul verbal de "confiscare" redactat de executorul judecătoresc Păcurariu Eneas în 26 iunie 1958, în locuința lui Petre Țuțea din str. Știrbey Vodă nr. 164, a constatat că averea condamnatului se rezumă la câteva cărți, în consecință, negăsind bunuri "confiscabile", a trebuit să se retragă.^[18] (^[9]) Odată pornit mecanismul represiv, nu avea să se oprească aici. Întemnițat la Aiud, Petre Țuțea trece prin ritualurile "reeducării de tip Aiud", iar în 1959 este implicat într-un nou proces. În 14 iunie 1959, este acuzat că în închisoare, împreună cu alți deținuți "s-au constituit într-o grupare contrarevoluționară, purtând discuții legate de trecutul organizației legionare în scopul menținerii moralului legionar."^[19](^[9]) În ciuda faptului că starea sănătății sale se înrăutățise simțitor, chestiune semnalată într-un raport medical din 15 iulie 1959^[20](^[9]), Petre Țuțea continuă să reziste anchetatorilor, astfel încât anchetatorul penal, același lt. Urucu Nicolae, este din nou nevoit să "redacteze" actul de acuzare :

„datorită fanatismului său legionar, învinuitul Țuțea Petre a căutat și acum să se mențină pe poziție de nemărturisire completă a activității sale criminale pe care a desfășurat-o, recunoscând numai parțial unele fapte din activitatea subversivă desfășurată.”

^[21](^[9])

În 29 septembrie 1959, Colegiul de fond al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare îl condamnă pe Țuțea Petre la „18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică pentru infracțiunile p.p. de art. 209, pct. 1, C.P.” Sentința a rămas definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 540/1959 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar.^[22](^[9]) Petre Țuțea și-a executat pedeapsa în penitenciarul Aiud, fiind eliberat la 1 august 1964, grațiat prin Decretul nr. 411/1964. Odată eliberat, va fi permanent sub urmărire "organelor de Securitate" până în 22 decembrie 1989, posibil și după această dată. În ultimii ani, (după 1989), starea sănătății lui Petre Țuțea s-a înrăutățit. Majoritatea timpului o petrecea în pat, fără a mai ieși din casă. A avut însă în preajma lui permanent câțiva prieteni din detenție, dar și studenți. Din cauza tremuratului mâinilor, nu mai putea să scrie, trebuind să dicteze. În toamna lui 1991, Petre Tuțea a fost internat la spitalul Filantropia. Deși rezultatul analizelor a fost bun, a continuat să fie chinuit de cefalee și de groaza de singurătate.^[32] La insistențele lui Dan Amedeo Lăzărescu, se înscrie în PNL. Țuțea moare la 3 decembrie 1991, dimineața, lucid fiind, într-o rezervă a spitalului "Cristiana" din București pe când era intervievat de un grup de reporteri. Avea 89 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost : "Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!" Este dus de la București la Boteniul natal cu o mașină care transporta morcovi. Înmormântarea are loc în ziua Sfîntului Nicolae, drumul spre locul de veci făcîndu-l într-un car tras de boi. Cei prezenți la înmormântare susțin că nici măcar nu erau boi. Erau vaci.^[24] Slujba de înmormântare a fost făcută după rit ortodox, Petre Țuțea fiind înmormântat în cimitirul ortodox al comunei Boteni. Într-un interviu, publicat postum, în "România Liberă", Petre Țuțea afirma :

„Am lăsat o cerere la Uniunea Scriitorilor să fiu înmormântat la Blaj, în Mica Romă a lui Eminescu. Am plătit slujba, clopotele, locul. Acu - sigur că la Blaj pot să fiu înmormântat și lângă gard, că-i pământ sacru acolo... Eu sunt legat de Blaj prin concepția mea panlatină a culturii române".”

Eseuri filosofice

• Bătrânețea și alte texte filosofice, București, Editura Viitorul Românesc, 1992.
• Reflecții religioase asupra cunoașterii, ediție îngrijită de Ion Aurel Brumaru, București, Editura Nemira, 1992.
• Philosophia perennis, București, Editura Icar, 1992; reeditare în 1993, volum reeditat sub titlul Scrieri filosofice vol. I, Editura România Press, 2006
• Neliniști metafizice, ediție îngrijită de Petre Anghel, București, Editura Eros, 1994.
• Filosofia nuanțelor (Eseuri. Profiluri. Corespondență), antologie, prefață și aparat critic de Mircea Coloșenco, texte stabilite de Sergiu Coloșenco, postfață de Sorin Pavel, Iași, Editura Timpul, 1995.
• Scrieri filosofice, vol. I, prefață de Gavril Matei Albastru, București, Editura România Press, 2005.
• Scrieri filosofice, vol. II, cu un medalion de Ion Papuc și postfață de Gavril Matei Albastru, București, Editura România Press, 2006.
• Fragmente, București, Editura Romania Press, 2007.

Dialoguri

• Între Dumnezeu și neamul meu, ediție îngrijită de Gabriel Klimowicz, prefață și postfață de Marian Munteanu, București, Fundația Anastasia, Editura și Imprimeria „Arta Grafică”, 1992.
• 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, editate cu o prefață de Gabriel Liiceanu, București, Editura Humanitas, 1993; reeditare în 1999, 2000, 2003, 2005.
• Ultimele dialoguri cu Petre Țuțea de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, 2000.

Scrieri monografice

• Mircea Eliade. Apare în fascicole în revista „Familia” din Oradea, între 2 februarie 1990 - 9 septembrie 1990; ediții ulterioare: Oradea, Biblioteca revistei „Familia”, 1992; ediție îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj, Editura Eikon, 2007.
• Aurel-Dragoș Munteanu, volum îngrijit de Tudor B. Munteanu, București, Editura România Press, 2006.

Scrieri cu caracter economic, politic

• Manifestul revoluției naționale (în colaborare), ediție îngrijită de Marin Diaconu, București, Editura Crater, 1998.
• Ieftinirea vieții. Medalioane de antropologie economică. Prefață și text stabilit de Mircea Coloșenco. București, Editura Elion, 2000.
• Reforma națională și cooperare, prefață și stabilire de text de Mircea Coloșenco, postfață de Mihai Șora, București, Editura Elion, 2001.
• Anarhie și disciplina forței, prefață și ediție de Mircea Coloșenco, București, Editura Elion, 2002.

Proiecte

• Proiectul de tratat - Eros (fragment din "Teatru Seminar" - reluat în "Fragmente"), Brașov & București & Chișinău, Editura Pronto & Astra, Editura Thetis, Editura Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, cu concursul Asociației „Porumbeni”, 1992.
• Problemele sau Cartea întrebărilor (fragment din "Omul" vol. I), Iași, Editura Timpul, 1992.
• Sistemele sau Cartea intregurilor logice, autonom-matematice, paralele cu intreguri ontice (fragment din "Omul", vol. II) Iași, Editura Timpul, 1993.
• Lumea ca teatru. Teatrul seminar, prefață, text stabilit și aparat critic de Mircea Coloșenco, București, Editura Alutus/Vestala, 1993.
• Omul. Tratat de antropologie creștină, ediție integrală și definitivă îngrijită de Cassian Maria Spiridon, Iași, Editura Timpul, 2004.

CRITICĂ

Unele din ideile și frazele enunțate de Țuțea, având un conținut neconvențional, au stârnit controverse. De exemplu, aserțiuni precum :

„Fără Dumnezeu, fără credință, omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.”

^[37]

i-au adus acuzația de fundamentalism în favoarea creștinismului. Despre modul cum vede raportul știință-religie:

„Omul, ca întreg nu poate fi gândit decât biblic; științific, nu. Moise e mai valabil decât ultima noutate evoluționistă a științei.”

Discursul lui Țuțea la adresa ateismului exprimă atitudinea sa față de atei:

„O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.”

SPECTACOLE, FILME DOCUMENTARE

• Piesa Întâmplări obișnuite și dialogul Bios și Eros în regia lui Dragoș Galgoțiu, la Teatrul Odeon. În 1993, producția a fost prezentată la Festivalul teatrului experimental din Cairo, Egipt, lângă marile piramide.
• Exerciții de admirație, documentar TVR de Gabriel Liiceanu și Constantin Chelba (o „întâlnire virtuală” Țuțea-Cioran)
• Două emisiuni din ciclul „Cuvântul care zidește” realizate de Vartan Arachelian.
• Petre Țuțea și Emil Cioran: O întâlnire posibilă, film realizat de Sorin Ilieșiu și Gabriel Liiceanu, Premiul Special – Festivalul Național, Costinești 1993.

* 1992: Andrei Sepsi (scris și Andreas Sepci^[1], născut și decedat în secolul al XX-lea) a fost un fotbalist și antrenor român, remarcat în România pentru activitatea sa la echipa U Cluj.

A jucat pentru Universitatea Cluj în perioada 1930-1937 pe postul de portar și a antrenat-o în perioada deceniului 7, câștigând Cupa României în sezonul 1964-1965^[2][3]. A apărat buturile României la Balcaniada din 1933, neprimind nici un gol.

·         1995 - A încetat din viaţă actorul şi regizorul Aleksandr Kaidanovski (n. 23 iulie 1946)

·         1999: Scatman John, cântăreț american de muzică jazz și rapper (n. 1942)

·         2014: A decedat tenorul român Corneliu Antoniu Fânățeanu; (n.18 ianuarie  1933). A fost atașat cultural al Ambasadei Române din Roma si  director al Operei Române. În decursul carierei sale artistice, a interpretat diverse roluri din opere ca: „Don Giovanni”, „Flautul fermecat”, „Faust”, „Don Carlo”, „Der Freischutz”, „La traviata”, „Rigoletto”, „Tosca”, „Evgheni Oneghin”, „Andrea Chénier”, „Walkiria”.

* 2014: Mihai Vasile (n. 12 octombrie 1961, București, România – d. 3 decembrie 2014) a fost un fotojurnalist^[1] și formator de talente din România^[2], devenind, în timp, un reper în profesia de fotojurnalist. Fotojurnalist, editor foto și co-fondator, în 2001, al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI),^[3] Mihai Vasile și-a început cariera de fotoreporter în 1991, în redacția Curierului Național.

Începând cu 1993, a organizat și condus departamentele foto ale celor mai importante publicații românești, precum Jurnalul Național, Evenimentul zilei și Cotidianul.

În perioada 2007-2011, Mihai Vasile a fost editor șef al departamentului foto din cadrul agenției de presă Mediafax.

A colaborat cu cele mai importante agenții de presă internaționale, precum Reuters, Associated Press și European Pressphoto Agency, fotografiile fiindu-i publicate în The Washington Post, The Telegraph, The Guardian, Daily Mail, Der Spiegel, Corriere della Sera, Vanity Fair Italia, Noticias24 și Russian Press Photo.

În 1996, Fundația Culturală Română i-a decernat premiul « Fotografia anului » la secțiunea Politic.^[4]

În perioada 2000-2014, a colaborat, în calitate de fotojurnalist freelancer, cu organizația pentru protecția animalelor Vier Pfoten International.

În noiembrie 2014, fotografia sa « Mirosul dulce al libertății » a obținut locul doi la categoria ONG, la prestigioasele premii PR-Bild Award, din Germania.

De-a lungul carierei sale, Mihai Vasile a intuit și cultivat talente, a instruit zeci de fotojurnaliști români, încurajându-i și îndrumându-i către abordarea jurnalistică a subiectelor. Mulți dintre fotoreporterii care au beneficiat de mentoratul său au devenit ulterior colaboratori ai unor publicații sau agenții internaționale prestigioase.

A militat și a reușit să impună importanța fotografiei în presa scrisă din România^[5]. Din punctul lui de vedere, fotografia este un document, o informație care sprijină și întregește articolul pe care îl ilustrează. De-a lungul carierei sale, Mihai Vasile a schimbat optica eronată prin prisma căreia fotografia era considerată doar un element menit să umple spațiul, doar un mod de a jongla vizual un text, cu scopul de a atenua monotonia acestuia.

A promovat rolul și importanța fotografiei în presa scrisă, susținând prelegeri în fața studenților de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, din cadrul Universității București^[6], fiind invitat la cursurile susținute de către colegii din cadrul Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI).

Mihai Vasile a fost inițiatorul retrospectivelor fotografice de presă din România, acestea devenind, în timp, o tradiție^[7] și o formă de recunoaștere a talentului fotojurnaliștilor români.

A organizat numeroase expoziții stradale (HD), expuse în exteriorul Muzeului Național de Artă din București, pentru a încânta ochiul trecătorilor și pentru a promova fotografia de presă^[8].

A editat multiple albume foto, sub egida Evenimentului zilei^[9] și Mediafax^[10], realizări inedite în România, care au încurajat și deschis o perspectivă nouă fotojurnaliștilor, conferind un suflu nou fotografiei de presă din România.

În perioada 1986-1990, Mihai Vasile a realizat fotografii științifice în cadrul Institutului român de cercetare metalurgică.

Mihai Vasile a urmat cursurile Liceului de Cinematografie și ale Universității Politehnice din București.

Mihai Vasile a decedat în decembrie 2014, în urma unui atac cerebral suferit într-o misiune jurnalistică, efectuată pentru organizația Vier Pfoten International, în Fâșia Gaza.

În memoria lui Mihai Vasile, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI) a organizat, în anul 2015, concursul Premiile de fotografie « Mihai Vasile ».^[11]

În 2017, Centrul de Fotografie Documentară ^[12] a organizat primele granturi, oferite exclusiv pentru fotografie documentară, în memoria fotojurnalistului Mihai Vasile. 

Mihai Vasile

Sărbători

·         Ziua internațională a persoanelor cu handicap

·         Calendar religios 3 decembrie 
- Calendar crestin ortodox: 
+) Sfantul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani; Sfantul Proroc Sofonie (Dezlegare la pește)