2. /27 DECEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese, Sărbători

Decese

·         1076: A decedat cneazul  Sviatoslav al II- lea al Kievului din dinastia Riurik (n.cca.1027).  A domnit din 1073 pana  in 1076. Era fiul lui Iaroslav cel Intelept si al printesei Ingigerd a Suediei, si a fost in acelasi timp print de Cernigov din 1054 pana in 1073.

·         1585 - A încetat din viaţă Pierre de Ronsard, poet francez, principal reprezentant al Pleiadei (şcoală literară franceză din secolul XVI) (“Ode”, “Imnuri”); (n. 11 septembrie 1524).

Pierre de Ronsard  – foto: ro.wikipedia.org

Pierre de Ronsard (n. 11 septembrie 1524 – d. 28 decembrie 1585), poet francez. A fost poetul Curții, foarte apreciat de rege datorită ideilor sale în favoarea politicii reginei-mamă contra hughenotilor, exprimate în opera sa Discours de la Misère de ce Temps (1562-1563) și s-a bucurat de o poziție privilegiată: aceea de a sta în dreapta suveranului. A creat în jurul său o școală poetică, urmând a fi cunoscută în epocă sub denumirea de Pleiada maestrului Ronsard, în care activau Jean Dinemandi, zis Dorat, Pontus de Tyard, și, nu în ultimul rând, Remi Belleu.

·         1663: Christine a Franței (franceză Christine de France) (n. 10 februarie 1606- d. 27 decembrie 1663) a fost regentă a Savoiei între 1637 și 1663.

Christine s-a născut la Paris, a fost fiica regelui Henric al IV-lea al Franțeiși a celei de-a doua soții, Maria de Medici. Ca fiică de rege, ea a fost Fiică a Franței. Era sora mai mică a lui Ludovic al XIII-lea al Franței și a Elisabetei de Bourbon, regină a Spaniei, și sora mai mică a lui Gaston, Duce de Orléans și a Henriettei Maria, regină a Angliei.

S-a căsătorit cu Victor Amadeus I, Duce de Savoia pe 10 februarie 1619la Paris. Soțul său era fiul lui Charles Emmanuel I, Duce de Savoia și al soției sale Caterina Micaela a Spaniei. Caterina Micaela era la rândul ei fiica lui Filip al II-lea al Spaniei și a Elisabetei de Valois. Victor Amadeus a devenit Duce după moartea tatălui său în 1630 dar a murit în 1637. Christine a Franței a devenit regentă pentru cei doi fii ai săi: Francis Hyacinth și Charles Emmanuel II.

Maurice de Savoia împreună cu fratele său mai mic Thomas și-au disputat puterea cu cumnata lor Christine. Când primul ei fiu, Francis Hyacinth, a murit în 1638, ambii frați au început războiul civil piemontez având suport spaniol. Cele două partide au fost numite principisti(suporteri ai prinților) și madamisti (suporteri ai regentei).

După patru ani de lupte, Christine a fost victorioasă grație suportului militar francez. Nu numai că a păstrat ducatul pentru fiul ei dar ea a împiedicat Franța să dețină prea multă putere în Ducat. Când pacea a fost încheiată în 1642, Maurice s-a căsătorit cu nepoata sa în vârstă de paisprezece ani, Louise Christine, abandonând titlul de cardinal. Christine a condus Ducatul de Savoia până când fiul ei a putut prelua puterea.

A murit la Torino în 1663.

Copii: 

• Ludovic Amadeus (1622 - 1628)
• Louise Christine (27 iulie 1629 - 14 mai 1692), căsătorită cu unchiul ei Maurice de Savoia
• Francis Hyacinth (14 septembrie 1632 - 4 octombrie 1638), Duce de Savoia
• Charles Emmanuel II (20 iunie 1634 - 12 iunie 1675), Duce de Savoia
• Margaret Yolande (15 noiembrie 1635 - 29 aprilie 1663), căsătorită cu Ranuccio II Farnese, Duce de Parma
• Adelaide Henrietta (6 noiembrie 1636 - 18 martie 1676), căsătorită cu Ferdinand Maria de Wittelsbach, Elector de Bavaria
• Catherine Beatrice (6 noiembrie 1636 - 26 august 1637)

Prințesa Christina-Maria a Franței
Ducesă Consort de Savoia
Date personale
Nume la naștere	Christina-Maria
Născută	10 februarie 1606 Palatul Luvru, Paris, Franța
Decedată	27 decembrie 1663 (57 de ani) Palatul Madama, Ducatul Savoia
Înmormântată	Basilica di Sant'Andrea[*]
Părinți	Henric al IV-lea al Franței Maria de Medici
Frați și surori	Elisabeta a Franței Henrietta Maria a Franței Catherine Henriette de Bourbon[*] César de Bourbon, duce de Vendôme Gaston, Duce de Orléans Ludovic al XIII-lea al Franței Nicolas Henri, Duke of Orléans[*] Antoine de Bourbon[*] Jeanne-Baptiste de Bourbon[*]
Căsătorită cu	Victor Amadeus I, Duce de Savoia
Copii	Louise Christine, Prințesă Maurice de Savoia Francis Hyacinth, Duce de Savoia Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia Margaret Yolande, Ducesă de Parma Henrietta Adelaide, Electoare de Bavaria
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	duchess[*]
Familie nobiliară	Casa de Savoia Casa de Bourbon
Domnie
Domnie	26 iulie 1630 – 7 octombrie 1637
Predecesor	Caterina Mihaela a Spaniei
Succesor	Francoise-Madeleine de Orleans

* 1683: Maria Francisca de Savoia (Marie Françoise Élisabeth; 21 iunie 1646 – 27 decembrie 1683) a fost prințesă de Savoia și regină consort a Portugaliei. Ea a fost fiica cea mică a lui Charles Amédée, Duce de Nemours și a Élisabeth de Bourbon. Maria Francisca a fost soția a doi regi ai Portugaliei. Prima dată a devenit regină la vârsta de 20 de ani în ziua căsătoriei cu Afonso al VI-lea. Deoarece căsătoria nu s-a consumat, ea a putut să obțină anularea ei.

La 28 martie 1668 s-a căsătorit cu fratele lui Alfonso, Infantele Petru, Duce de Beja, care a fost numit prinț regent în același an din cauza incompetenței lui Alfonso. Maria Francisca a devenit a doua oară regină a Portugaliei când Petru i-a succedat fratelui său sub numele de Petru al II-lea în 1683. Maria Francisca a murit un an mai târziu. Maria Francisca s-a născut la Paris și a fost botezată Marie Françoise Élisabeth fiind strănepoata lui Henric al IV-lea al Franței cu metresa sa Gabrielle d'Estrées. Singura ei soră care a atins vârsta maturității a fost Marie Jeanne de Savoia. Înainte de căsătorie era intitulată Mademoiselle d'Aumale, un titlu derivat de la ducatul de Aumale care era proprietatea tatălui ei. Având nevoie de sprijinul Portugaliei împotriva dușmanului comun, Spania, regele Franței, Ludovic al XIV-lea, a aranjat o căsătorie între Marie Françoise, un membru important al nobilimii franceze ca verișoară a regelui și noul rege portughez, Afonso al VI-lea, un tânăr bolnav care era paralizat pe partea stângă și instabil psihic.

Ea a plecat de la La Rochelle, la bordul vasului Vendôme. La sosirea ei în Portugalia, a devenit cunoscută sub numele de Maria Francisca Isabel de Sabóia. A fost profund dezamăgită de noua ei viață la curtea portugheză. Cu toate acestea, nunta cu regele Afonso a avut loc la 2 august1666. Curând ea a participat împreună cu cumantul ei, Infantele Petru, la lovitura de stat care a încheiat guvernarea lui Luís de Vasconcelos e Sousa, al 3-lea conte de Castelo Melhor.

Cum războiul portughez de restaurare a continuat, incapabilul rege Afonso al VI-lea a devenit dominat de membrii ambițioși ai nobilimii. Regina Maria Francisca și fratele regelui au susținut o revoltă care l-a forțat pe rege să abdice și să consimtă plecaea în exil în Terceira, în insulele Azore. Regina era revoltată de soțul ei gras și impotent și, după 16 luni de mariaj neconsumat, căsătoria a fost anulată. La câteva luni după anularea căsătoriei, Maria Francisca s-a căsătorit Infantele Petru, acum prinț regent al Portugaliei. În 1669 ea a dat naștere unei fetițe, Isabel Luísa Josefa a Portugaliei, prințesă de Beira. Dinastia Braganza a fost la un pas de dispariție și Petru avea nevoie de moștenitori însă Maria Francisca nu mai putea avea copii.

Când Alfonso a murit în 1683, Petru i-a succedat sub numele de Petru al II-lea iar Maria Francisca a devenit regină din nou, pentru scurt timp însă - ea a murit în decembrie același an. Singurul copil al Mariei Francisca a murit necăsătorită la vârsta de 22 de ani. Petru s-a recăsătorit cu Maria Sofia de Neuburg care i-a dăruit mai mulți copii printre care și viitorul rege Ioan al V-lea al Portugaliei.

Maria Francisca de Savoia
Date personale
Nume la naștere	Marie Françoise Élisabeth
Născută	21 iunie 1646 Hôtel de Nemours, Paris, Franța
Decedată	27 decembrie 1683 (37 de ani) Palhavã, Lisabona, Portugalia
Înmormântată	Monastery of São Vicente de Fora[*]
Părinți	Charles Amadeus, Duce de Nemours Élisabeth de Bourbon
Frați și surori	Marie Jeanne de Savoia
Căsătorită cu	Afonso VI Petru II
Copii	Isabel Luísa, Prințesă de Beira
Cetățenie	Franța
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Savoia
Regină consort a Portugaliei
Domnie	1666–1668 1683

* 1805: Isabelle de Charrière, cunoscută Belle van Zuylen în Olanda, născută Isabella Agneta Elisabeth van Tuyll van Serooskerken, sau Madame Isabelle de Charrière în alte părți, (n. 20 octombrie 1740, Slot Zuylen[*], Țările de Jos – d. 27 decembrie 1805,^{[9][4][5][6][7]} Colombier[*], Elveția) a fost o scriitoare olandeză a Iluminismului care a trăit jumătate din viața sa în Colombier, Neuchâtel. Ea este faimoasă pentru scrisorile și romanele ei, deși ea a scris și pamflete, piese muzicale și piese de teatru. Ea a avut un interes deosebit pentru societatea și politica la vremea ei, iar munca ei în timpul Revoluției Franceze este privită ca fiind de un interes deosebit.

Isabelle van Tuyll van Serooskerken a fost născută în castelul din Zuilen lângă Utrecht în Olanda, părinți fiind Diederik Jacob van Tuyll van Serooskerken (1707–1776), și Helena Jacoba de Vicq (1724–1768). Era cea mai mare dintre cei șapte copii. Părinții ei au fost descrisi de autorul scoțian James Boswell, pe atunci student în drept în Utrecht și unul dintre pretendenții ei, ca fiind "unul dintre cei mai vechi nobili din cele șapte provincii" și "o doamnă din Amsterdam, cu foarte mulți bani. " În timpul iernii, locuiau în casa lor din orașul Utrecht.

În 1750, Isabelle a fost trimisă la Geneva și a călătorit prin Elveția și Franța cu guvernatoarea ei de limbă franceză, Jeanne-Louise Prevost, care a fost profesoara ei din 1746-1753. După ce a vorbit numai în franceză timp de un an, a trebuit să revină la olandeză la întoarcerea acasă. Cu toate acestea, limba franceză rămâne limba preferată pentru restul vieții sale, ceea ce explică de ce, pentru mult timp, lucrarea ei nu era la fel de bine cunoscută în țara sa de naștere, cum ar fi fost de așteptat.

Isabelle s-a bucurat de o educație mult mai largă decât cea obișnuită pentru fete la acel moment. Datorită viziunilor liberale ale părinților ei, care au lăsat-o să studieze subiecte precum matematică, fizică și limbi străine precum latină, italiană, germană și engleză. Pe toate planurile, ea a fost un elev talentat. Întotdeauna interesată de muzică, în 1790 a început să studieze cu compozitorul Niccolò Zingarelli.^[10]

La vârsta de 14 ani, s-a îndrăgostit de contele polonez romano-catolic Peter Dönhoff. Nu era interesat de ea. Dezamăgită, a părăsit Utrecht timp de 18 luni. ^[11] Pe măsură ce devenea mai în vârstă, pe scenă au apărut diferiți protagoniști care urmau să fie respinși, deoarece ei promiseseră să o viziteze, dar nu o făceau pentru că era mult superioară așteptărilor. Ea a văzut căsătoria ca pe o cale de a obține libertatea, dar în același timp dorea să fie bazată pe dragoste.

Invitată special de Anne Pollexfen Drake și soțul ei locotenent general George Eliott vină la casa lor din Londra în Curzon Street, Mayfair, Isabelle a călătorit cu barca de la Hellevoetsluis la Harwich pe 7 noiembrie 1766 însoțită de fratele ei Ditie, servitoarea Doortje și valetul Vitel.

În cele din urmă, în 1771 s-a căsătorit cu Charles-Emmanuel de Charrière de Penthaz (1735-1808), fostul tutore privat al fratelui său Willem René în străinătate, din 1763 până în 1766. Ulterior, ea era cunoscută sub numele de Isabelle de Charrière. Ei s-au stabilit la Le Pontet din Colombier (lângă Neuchâtel), proprietate aparținând bunicului ei Béat Louis de Muralt, cu socrul său François (1697-1780) și cu surorile sale necăsătorite Louise (1731-1810) și Henriette (1740-1814). Cuplul a petrecut, de asemenea, mult timp la Geneva și la Paris.

Isabelle de Charrière a ținut o corespondență extinsă cu numeroși oameni, inclusiv cu intelectuali precum David-Louis Constant d'Hermenches, James Boswell, Benjamin Constant și traducătorul GermanLudwig Ferdinand Huber.

În 1760, Isabelle s-a întâlnit cu David-Louis Constant d'Hermenches (1722-1785), un ofițer elvețian căsătorit privit în societate ca Don Juan. După multă ezitare, nevoia de expresie a lui Isabelle și-a depășit scrupulele și, după o a doua întâlnire, doi ani mai târziu, a început o corespondență intimă și secretă cu el timp de 15 ani. Constant d'Hermenches urma să fie unul dintre cei mai importanți corespondenți ai săi..

Scriitorul scoțian James Boswell se întâlnea frecvent cu ea în Utrecht și în Castelul Zuylen în 1763-1764, când a studiat dreptul la Universitatea din Utrecht. O numea Zélide. A devenit corespondent regulat timp de mai mulți ani după ce a părăsit Țările de Jos, mergând in Grand Tour. El i-a scris că nu era îndrăgostit de ea. Ea a răspuns: "Suntem de acord, pentru că nu am talent pentru subordonare". În 1766, el a trimis o propunere condiționată tatălui ei după o întâlnire cu fratele său in Paris, dar părinții nu au fost de acord cu o căsătorie.

În 1786, Mme de Charrière s-a întâlnit cu nepotul lui Constant d'Hermenches, scriitorul Benjamin Constant, în Paris. A vizitat-o de mai multe ori în Colombier. Acolo ei au scris împreună un roman de epistole, și a început un schimb de scrisori care urma să dureze până la sfârșitul vieții. A avut de asemenea o corespondență interesantă cu traducătorul german Ludwig Ferdinand Huber.

Isabelle de Charrière a scris romane, pamflete și piese de teatru, și a compus și muzică. Perioada ei cea mai productivă a avut-o numai după ce a trăit în Colombier timp de mai mulți ani. Temele includea îndoielile sale religioase, nobilimea și educația femeilor.

Primul ei roman, Le Noble, a fost publicat în 1763.^[12] Era o satiră împotriva nobilimii și, deși a fost publicată anonim, identitatea ei a fost descoperită în curând și părinții ei au retras lucrarea de la vânzare. Apoi ea a scris un portret pentru prietenii ei: Portrait de Mll de Z., sous le nom de Zélide, fait par elle-même. 1762. În 1784 a publicat două romane: Lettres neuchâteloises și Lettres de Mistress Henley publiée par son amie. Ambele au fost epistole, o formă pe care ea a continuat să o favorizeze. În 1788, ea a publicat primele sale pamflete despre situația politică din Olanda, Franța și Elveția.

Ca admirator al filosofului Jean-Jacques Rousseau, ea a asistat în publicarea postumă a operei sale, Confessions, în 1789. Ea și-a scris propriile sale broșuri despre Rousseau în aceeași perioadă.

Revoluția franceză a provocat un număr de nobili să fugă la Neuchâtel , iar domnișoara Charrière s-a împrietenit cu unii dintre ei. Dar a publicat, de asemenea, lucrări care critică atitudinea refugiaților aristocrați, majoritatea despre care se simțea că nu au învățat nimic din Revoluție.

A scris sau a încercat sa scrie versuri și muzică pentru mai multe opere muzicale, dar nimic nu a supraviețuit dincolo de fragmente. A trimis un libret de Les Phéniciennes lui Mozart, în speranța că o va lua în calcul, dar nu se știe răspunsul. Toate lucrările sale muzicale sunt incluse în volumul 10 Œuvres complètes; acestea includ șase minuete pentru string quartet, nouă piano sonatae, și zece minute și romanțe.

Isabelle de Charrière
Portrait of Isabelle de Charrière by Maurice-Quentin de La Tour, 1771 Saint-Quentin, Aisne, Musée Antoine-Lécuyer
Date personale
Nume la naștere	Isabella Agneta Elisabeth van Tuyll van Serooskerken
Născută	20 octombrie 1740 Castle Zuylen, Utrecht Olanda
Decedată	27 decembrie 1805 (65 de ani) Le Pontet, Colombier, Neuchâtel, Prussia
Părinți	Diederik Jacob van Tuyll van Serooskerken, Heer van Zuylen en Westbroek[*][2] Helena Jacoba de Vicq[*][2]
Naționalitate	,
Cetățenie	Provinciile Unite
Ocupație	Nuvelist, poet, piese de teatru
Activitate
Limbi	limba franceză[1] limba germană limba engleză limba neerlandeză   Isabelle de Charrière by Maurice-Quentin de La Tour 1766, Musée d'Art et d'Histoire (Geneva). Belle de Zuylen by Guillaume de Spinny 1759 Zuylen Castle Zuylen Castle with serpentine wall. Isabelle de Charrière by Jens Juel (1777) Musée d'Art et d'Histoire (Neuchâtel). Le Pontet Colombier, Neuchâtel, Switzerland.

* 1838: Konstantin Josef zu Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (n 28 septembrie1802, Kleinheubach - d. 27 decembrie 1838 ) a fost un prinț ereditar german, cunoscut și ca publicist. A fost fiul cel mare și moștenitorul Prințului Karl Thomas de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg și a soției acestuia, Sophie de Windisch-Graetz. Constantin a murit înaintea tatălui său.

Bunicii paterni au fost Dominic Constantin, Prinț de Löwenstein-Wertheim-Rochefort (1762–1814) și prima lui soție Marie Leopoldine de Hohenlohe-Bartenstein. Dominic a moștenit titlul de "Löwenstein-Wertheim-Rochefort" în 1780 însă l-a modificat în cel de "Löwenstein-Wertheim-Rosenberg" în 1789. Bunicii materni au fost Joseph Nicholas, Conte de Windisch-Graetz și cea de-a doua soție Leopoldine de Arenberg.

Constantin a avut cinci surori mai mici, el fiind singurul fiu și speranța menținerii dinastiei. Educația sa a cuprins studiul filosofiei, istoriei și legilor constituționale. La sfârșitul anilor 1820 a devenit jurnalist. În articolele sale din ziare și scrierile publicate parțial anonim a reprezentat vehement interesele lorzilor. Constantin Löwenstein a fost considerat un oponent ferm al liberalismului.

La 31 mai 1827, Constantin s-a căsătorit cu Prințesa Agnes de Hohenlohe-Langenburg. Ea era fiica Prințului Karl Ludwig de Hohenlohe-Langenburg(1762–1825) și a Amaliei, Contesă de Solms-Baruth. Cuplul a avut doi copii:

• Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (3 aprilie 1831 - 16 decembrie 1909). În 1851, ea s-a căsătorit cu fostul rege Miguel de Braganza, care a domnit în Portugalia din 1828 până în 1834.
• Karl Heinrich, Prinț de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (21 mai 1834 – 8 noiembrie 1921. S-a căsătorit cu Prințesa Sophie de Liechtenstein.

Constantin, Prinț Ereditar de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Constantin, Prinț Ereditar de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Căsătorit(ă)	Prințesa Agnes de Hohenlohe-Langenburg
Familie nobilă	Casa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Tată	Karl Thomas, Prinț de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Mamă	Contesa Sophie de Windisch-Grätz
Naștere	28 septembrie 1802 Kleinheubach, apropiere de Miltenberg
Deces	27 decembrie 1838 (36 de ani) Kleinheubach, apropiere de Miltenberg

* 1861: Infantele João, Duce de Beja (16 martie 1842 – 27 decembrie 1861) a fost infante portughez și membru al Casei de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha. Infantele João s-a născut la Lisabona ca al treilea fiu al reginei Maria a II-a a Portugaliei și a regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei. A fost numit Duce de Beja în plus față de titlul de Prinț de Saxa-Coburg și Gotha ca membru al Casei de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha.^[1]

João a primit o educație militară și a fost colonel al unui regiment de cavalerie. A vizitat Anglia și Franța împreună cu fratele său Luís I al Portugaliei care era moștenitor al tronului, atunci când au fost chemați să se întoarcă în Portugalia de către fratele lor mai mare, regele Pedro al V-lea, care era pe moarte din cauza holerei. Fratele lor a murit la 11 noiebrie 1861 înainte de întoarcerea lor.

Ducele de Porto a devenit regele Luís I al Portugaliei iar João moștenitor al tronului.^[2] Nu a rămas mult timp moștenitor deoarece a murit o lună mai târziu, la 27 decembrie 1861 la vârsta de 19 ani.

Infantele João
Duce de Beja
Date personale
Nume la naștere	João Maria Fernando Pedro de Alcântara Miguel Rafael Gabriel Leopoldo Carlos António Gregório Francisco de Assis Borja Gonzaga Félix
Născut	16 martie 1842 Lisabona, Portugalia
Decedat	27 decembrie 1861 (19 ani) Lisabona, Portugalia
Înmormântat	Monastery of São Vicente de Fora[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (holeră)
Părinți	Ferdinand al II-lea al Portugaliei Maria a II-a a Portugaliei
Frați și surori	Antónia a Portugaliei Maria Ana a Portugaliei Pedro al V-lea al Portugaliei Luís I al Portugaliei Infantele Fernando al Portugaliei[*] Infante Augusto, Duke of Coimbra[*]
Cetățenie	Portugalia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bragança

·         1894: Francisc al II-lea (italiană Francesco II, botezat Francesco d'Assisi Maria Leopoldo, 16 ianuarie 1836 – 27 decembrie 1894), a fost rege al Regatului celor Două Sicilii din 1859 până în 1861. A fost ultimul rege al Regatului celor Două Sicilii. Invaziile succesive ale lui Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea al Sardiniei au dus la sfârșitul domniei sale și la marcarea primului eveniment major din unificarea Italiei. După ce a fost detronat, regatul celor Două Sicilii și regatul Sardiniei s-au unit cu nou formatul regat al Italiei.

Singurul fiu și moștenitor al regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și al primei lui soții, Maria Christina de Savoia, Francisc al II-lea a fost ultimul rege bourbon al Neapolelui. Educația lui a fost neglijată și s-a dovedit un om de caracter slab, puternic influențat de mama lui vitregă, Maria Tereza de Austria, de care se temea.

La 3 februarie 1859 la Bari, Francisc s-a căsătorit cu prințesa Maria Sophie a Bavariei din casa regală de Wittelsbach (sora mai mică a împărătesei Sissi a Austriei). Singura lor fiică, Prințesa Maria Cristina Pia, a trăit doar trei luni (24 decembrie 1869 - 28 martie 1870).

Francisc al II-lea cu soția sa Maria Sophie, c. 1860.

Francisc al II-lea a urcat pe tron la vârsta de 23 de ani, după decesul tatălui său (22 mai 1859). Pentru postul de prim ministru el l-a numit pe Carlo Filangieri, care conștient de importanța victoriei franco-piemonteze din Lombardia l-a sfătuit pe Francisc al II-lea să accepte alianța cu regatul Sardiniei propusă de Camillo Benso, conte di Cavour. La 7 iunie, o parte din Garda Elvețiană s-a revoltat, și în timp ce regele le-a promis că se va gândi la plângerile lor, generalul Alessandro Nunziante și-a adunat trupele i-a înconjurat pe rebeli și i-a împușcat. Incidentul a dus la desființarea întregii Gărzii elvețiene.

Cavour a propus din nou o alianță între Piemont și Neapole pentru a diviza Statele Papale dar Francisc a respins o idee care i se părea ca erezie. Filangieri a susținut insistent o Constituție ca singura măsură care ar putea salva dinastia, dar la refuzul regelui, a demisionat.

Între timp, partidele revoluționare conspirau pentru răsturnarea bourbonilor în Calabria și Sicilia și Giuseppe Garibaldi a fost pregătit pentru un raid în sudul Italiei. O conspirație în Sicilia a fost descoperită și complotiștii pedepsiți cu severitate brutală însă Rosalino Pilo și Francesco Crispi, care au organizat mișcarea, au scăpat de execuție. Când Garibaldi a ajuns la Marsala (mai 1860) cu Expediția celor O Mie, el a cucerit insula cu ușurință uimitoare.

Aceste evenimente l-au determinat pe Francisc al II-lea să garanteze constituția dar promulgarea ei a fost urmată de tulburări în Neapole și de demisia mai multor miniștri; Liborio Romano a devenit șef al guvernului. Dezintegrarea armatei și marinei a urmat rapid. Garibaldi, care a traversat strâmtoarea Messina, avansa spre nord și era primit pretutindeni de către oameni ca un eliberator. După lungi ezitări și chiar un apel la Garibaldi și la sfatul lui Romano, Francisc al II-lea a părăsit Neapole la 6 septembrie împreună cu soția sa, Maria Sophia, curtea și corpurile diplomatice (cu excepția miniștrilor francezi și englezi), și a plecat pe mare la Gaeta, unde se afla concentrată o mare parte a armatei sale.

Ziua următoare Garibaldi a intrat în Neapole unde a fost primit cu entuziasm și a format un guvern provizoriu.

Regele Victor Emanuel al II-lea a decis o invazie a Statelor Papale și după ocuparea regiunilor Umbria și Marche a intrat în regat napolitan. Trupele lui Garibaldi i-au învins pe regaliști în bătălia de la Volturno (care a avut loc la 1 și 2 octombrie), în timp ce piemontezi au capturat Capua.

Regatul celor două Sicilii a încetat să existe și teritoriul său a fost încorporat în cel al Regatului Sardiniei (redenumit curând în Regatul Italiei) iar Francisc al II-lea a fost detronat. Francisc și Maria Sophia, acum fără coroană, au dus de atunci o viață rătăcitoare trăind în Austria, Franța și Bavaria. în 1894, Francisc a murit la Arco în Trentino (acum nord-estul Italiei, în acel moment făcea parte din Austro-Ungaria). Văduva sa i-a supraviețuit 31 de ani și a murit la Munchen. La moartea lui Francisc al II-lea, fratele său vitreg, Prințul Alfonso, a devenit pretendent la tronul Regatului celor două Sicilii.

Jump to navigationJump to search

Francisc II
Date personale
Nume la naștere	Francesco d'Assisi Maria Leopoldo
Născut	16 ianuarie 1836 Neapole
Decedat	27 decembrie 1894 (58 de ani) Arco
Înmormântat	Santa Chiara[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (diabet zaharat)
Părinți	Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Maria Christina de Savoia
Frați și surori	Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prince Louis, Count of Trani[*] Prințul Gaetan, Conte de Girgenti Prince Januarius, Count of Caltagirone[*] Pasquale Prințul Alfonso, Conte de Caserta
Căsătorit cu	Maria Sophie a Bavariei
Copii	Prințesa Maria Cristina Pia
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii
Rege al Celor Două Sicilii
Domnie	22 mai 1859 - 20 martie 1861
Predecesor	Ferdinand al II-lea
Succesor	-

·         1913: Infanta Antónia a Portugaliei (Antónia Maria Fernanda Micaela Gabriela Rafaela Francisca de Assis Ana Gonzaga Silvéria Júlia Augusta de Saxe-Coburgo-Gotha e Bragança; n. 17 februarie 1845 – 27 decembrie 1913), a fost infantă a Portugaliei, prințesă a casei de Braganza-Saxa-Coburg-Gotha, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei și a soțului ei, regele consort Ferdinand al II-lea al Portugaliei. Antónia s-a născut în 1845 la Palatul Necessidades din Lisabona. S-a căsătorit cu Leopold, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen la 12 septembrie 1861. Au avut trei băieți:

• Wilhelm (1864–1927), care a succedat ca Prinț de Hohenzollern; căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Teresa a Celor Două Sicilii și a doua oară cu Prințesa Adelgunde de Bavaria
• Ferdinand (1865–1927), mai târziu Rege al României; căsătorit cu Prințesa Maria de Edinburgh
• Karl Anton (1868–1919), căsătorit cu Prințesa Josephine Caroline a Belgiei

Antónia de Braganza a murit în Germania în 1913.

Infanta Antónia a Portugaliei
Prințesă de Hohenzollern
Date personale
Nume la naștere	Antónia Maria Fernanda Micaela Gabriela Rafaela Francisca de Assis Ana Gonzaga Silvina Júlia Augusta de Saxe-Coburgo-Gotha e Bragança
Născută	17 februarie 1845 Palatul Necessidades, Lisabona, Portugalia
Decedată	27 decembrie 1913 (68 de ani) Sigmaringen, Germania
Părinți	Ferdinand al II-lea al Portugaliei Maria a II-a a Portugaliei
Frați și surori	Pedro al V-lea al Portugaliei Luís I al Portugaliei Infantele Fernando al Portugaliei[*] Infante Augusto, Duke of Coimbra[*] Infantele João, Duce de Beja Maria Ana a Portugaliei
Căsătorită cu	Leopold, Prinț de Hohenzollern
Copii	Wilhelm, Prinț de Hohenzollern Ferdinand I al României Prințul Karl Anton
Cetățenie	Portugalia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	desenatoare[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Braganza-Saxa-Coburg și Gotha Casa de Hohenzollern-Sigmaringen

* 1917: George Ion Diamandy sau Diamandi, pe nume și Gheorghe sau Georges (n. 27 februarie 1867, Roșiești, Vaslui, România – d. 27 decembrie 1917, Marea Nordului) a fost un politician, dramaturg, socialist și arheolog român. Deși un bogat proprietar de pământ de origine aristocrată, a fost unul dintre pionierii socialismului revoluționar din Franța și România, obținând faima internațională ca fondator al revistei L'Ére Nouvelle. El a fost un afiliat timpuriu al Partidului Muncitoresc Social-Democrat din România, dar a fost dezamăgit de politicile sale radicale și, în calitate de membru al fracțiunii „tinerilor generoși”, a jucat un rol major în dizolvarea acestuia. Cu alți membri ai acestui grup reformist, s-a alăturat Partidului Național Liberal, pentru care a servit drept unul dintre reprezentanții săi în Cameră.

Afectat de boala cardiacă din copilărie, Diamandy a trebuit să mențină un profil scăzut în politică, dar a fost o voce marginală în cadrul instituției național-liberale. Din 1910, și-a investit energia în literatură și activismul cultural, a prezidat Teatrul Național București și mai târziu Societatea Scriitorilor din România. El a fost împins în prim plan în primele etape ale Primului Război Mondial, când a susținut o alianță cu Puterile Antantei. El a sfătuit pe premierul Ion I. C. Brătianu în această chestiune și a fost trimis în misiuni diplomatice în Occident, ajutând la întărirea încrederii Franței în România. El a luptat în campania de război din 1916 și s-a retras la Iași, reluându-și locul în Cameră.

În ultimii ani, Diamandy a devenit un avocat al socialismului democratic, fondând Partidul Laburist din Iași și căutând prietenia Eserilor ruși. Revoluția din octombrie l-a prins în Rusia, dar a scăpat pe calea lui Arhanghelsk și a murit pe mare în timp ce încerca să ajungă în Franța.

George Diamandy a fost fratele și colaboratorul diplomatului Constantin I. Diamandy și bunicul postum al scriitoarei Oana Orlea. El este uitat în mare măsură ca dramaturg, dar rămâne în memoria culturală pentru politica sa controversată și pentru excentricitatea sa generală.

George Diamandy
Diamandy în sau în jurul anului 1912
Date personale
Născut	27 februarie 1867 Idrici sau Bârlad
Decedat	27 decembrie 1917 (50 de ani) Marea Nordului, de pe Shetland
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Ocupație	politician, om de știință socială, jurnalist, diplomat, proprietar de pământ
Partid politic	Partidul Național Liberal
Studii	Universitatea din Caen
Activitatea literară
Activ ca scriitor	ca. 1887–1916
Mișcare/curent literar	Naturalism
Specie literară	eseu, jurnal, dramă, Fantezie (gen artistic), comédie en vaudeville, Nuvelă, literatură de călătorie

·         1923: Alexandre Gustave Eiffel (n. 15 decembrie 1832, Dijon – d. 27 decembrie 1923, Paris) a fost un inginer francez, cunoscut în special pentru realizarea Turnului Eiffel care îi poartă numele. Eiffel s-a născut în Dijon, Côte-d'Or, Franța. Numele de Eiffel a fost preluat de la unul dintre strămoșii germani la început de secol XVIII. Numele și l-a luat după localitatea unde s-a născut, Marmagen, situată în Eifel.

În tinerețe, cele două persoane care l-au influențat pe Gustave au fost amândoi chimiști, unchiul său Jean - Baptiste Mollerat și Michel Perret. Ambii unchi și-au petrecut mult timp în compania tânărului Eiffel, învățându-l tot despre chimie, sensul religiei și filosofie. La școală, Eiffel a fost extrem de isteț, dar nu foarte studios. Când era la Lycée Royal, Eiffel se plictisea și a ajuns la concluzia că orele erau o pierdere de timp. În ultimii doi ani de liceu, Eiffel și-a găsit preocupare, dar nu în inginerie, ci în istorie și literatură. Studiile lui Eiffel s-au îmbogățit, astfel încât a absolvit liceul cu două diplome, în științe și în literatură. Eiffel a absolvit colegiul la Collège Sainte Barbe, pentru a se pregăti mai bine pentru admiterea dificilă de la École Centrale des Arts et Manufactures. École Centrale des Arts et Manufactures a fost și este cea mai prestigioasă universitate de inginerie din Franța. Eiffel a intrat imediat la École Centrale des Arts et Manufactures din Paris. École Centrale la acea dată o universitate particulară, cunoscută drept una din universitățile de frunte în inginerie din Europa. Afacerea mamei sale cu cărbuni a adus un venitimportant în familie și a asigurat fondurile necesare pentru ca Gustave să studieze chimia la această universitate renumită din Paris.

În 1855, Eiffel a absolvit École Centrale des Arts et Manufactures, în același an când Parisul a fost gazda primei expoziții internaționale. După absolvire, unchiul său i-a oferit o slujbă în Dijon, Franța. Cu toate acestea, o dispută de familie a anulat această șansă și Eiffel a acceptat în curând un post într-o companie care proiecta poduri pentru trenuri în Bordeaux.

În 1876, Gustave Eiffel a construit Podul Eiffel, la Ungheni. În 1882 Gustave Eiffel a retușat la Iași, pe pământ românesc, într-unul din centrele care a polarizat conștiințele și energiile întregii țări, Grand Hotel Traian, din Piața Unirii. El poate fi admirat și astăzi.^[7]

Tot în Iași, Gustave Eiffel construise, în 1873, Hala Mare (devenită Hala Centrală), structură ce avea sa fie demolată în anii 1960.

De asemenea, după planurile lui s-a ridicat și mausoleul familiei politicianului Petre P. Carp, de pe moșia conacului din Țibănești, Iași.

Alexandre Gustave Eiffel - foto: ro.wikipedia.org

·         1925: S-a sinucis poetul Serghei Aleksandrovici Esenin, unul dintre cei mai sensibili si iubiti poeti rusi;(n.1895). Serghei Alexandrovici Esenin, (în rusă: Сергей Александрович Есенин) (n. 3 octombrie 1895, d. 27 decembrie 1925) a fost un poet liric rus celebru.
* 1936: Mehmet Âkif Ersoy (n. 20 decembrie 1873 – d. 27 decembrie 1936) a fost o pesonalitate turcă a perioadei otomane, fiind poet, veterinar, profesor, predicator, hafiz^[2], traducător al Coranului, înotător și deputat.

M. Afik Ersoy este cunoscut pentru că este autorul imnului de stat al Republicii Turcia – İstiklâl Marșı (Marșul Independenței). Este supranumit „poetul patriei” și „poet național”. Cele mai importante opere sunt „Canaklale destani”- Epopeea Galiopolli- „Bulbul” – Privighetoarea-„Sahafat”- .

După a doua perioadă constituțională a fost redactor-șef al revistei Sirat-i Mustakim (Calea dreaptă) care și-a schimbat numele în Sebil ül-Reşad. În timpul Războiului de Independență a fost deputat în Primul Parlament.

Deși a fost adeptul unei republici laice, nu a fost de acord cu unele reforme făcute după întemeierea Republicii și a plecat în Egipt, unde s-a angajat ca lector de literatura turcă și și-a consacrat 10 ani din viață creației literare.^[3]

* 1941: Jakob Emanuel Lange (n. 2 aprilie 1864, Flensburg – d. 27 decembrie1941, Odense) a fost un botanist, micolog, acuarelist, ilustrator și traducător danez care a cercetat în domeniul de ciuperci din ordinul Agaricales. Mai departe a fost un politician, economist social și propunător al georgismului, Abrevierea numelui său în cărți științifice este J.E.Lange. Jakob a fost unul din 9 copii al soților Morten Thomas Lange (n. 16 mai 1824 – d. 13 iulie 1875), preot parohial din Rylsskov, ulterior capelan rezident în Nyborg, fratele botanistului Johan Lange (amintit în botanica daneză pentru lucrarea sa Den sydfynske Øgaards Vegetation din 1858, și pentru câteva alte cărți briologice) și Bodil Marie Bredsdorff (n. 24 martie 1832 – d. 25 ianuarie 1871), fiica profesorului asociat J. H. Bredsdorff din Sorø, astfel din familii care au jucat un rol important pentru botanica daneză. S-a căsătorit la 31 octombrie 1917 în Dalum cu Leila Bredsdorff Larsen (n. 3 iulie 1884 – d. 6 august 1943). Singurul urmaș a fost Knud Morten (n. 24 noiembrie 1919 – d. 10 noiembrie 2003), de asemenea micolog precum profesor universitar la Universitatea din Copenhaga și membru al Folketing.^[1]Jakob a fost unul din 9 copii al soților Morten Thomas Lange (n. 16 mai 1824 – d. 13 iulie 1875), preot parohial din Rylsskov, ulterior capelan rezident în Nyborg, fratele botanistului Johan Lange (amintit în botanica daneză pentru lucrarea sa Den sydfynske Øgaards Vegetation din 1858, și pentru câteva alte cărți briologice) și Bodil Marie Bredsdorff (n. 24 martie 1832 – d. 25 ianuarie 1871), fiica profesorului asociat J. H. Bredsdorff din Sorø, astfel din familii care au jucat un rol important pentru botanica daneză. S-a căsătorit la 31 octombrie 1917 în Dalum cu Leila Bredsdorff Larsen (n. 3 iulie 1884 – d. 6 august 1943). Singurul urmaș a fost Knud Morten (n. 24 noiembrie 1919 – d. 10 noiembrie 2003), de asemenea micolog precum profesor universitar la Universitatea din Copenhaga și membru al Folketing.^[1]

* 1955: Ely Culbertson (n. 22 iulie 1891, Poiana Vărbilău, România – d. 27 decembrie 1955, Brattleboro, Vermont, Statele Unite ale Americii) a fost un expert româno-american de bridge.

·         1959: A murit Ion Manolescu, actor român de teatru și film. În 1919 a înființat și a condus primul sindicat al artiștilor din România. A ocupat și funcția de inspector general al teatrelor; (n.17.02.1881). A fost membru fondator (1919) al primului Sindicat al artiştilor dramatici şi lirici din România, alături de Nicolae Leonard, Lucia Sturdza-Bulandra şi Gheorghe Storin;(n. 1881).

* 1959: Grigore Cazacliu (n. 25 ianuarie 1892, Cușelăuca, Județul Soroca (interbelic), d. 27 decembrie 1959, București) a fost un politician român, membru al Sfatului Țării, student la acea dată.

Familia Cazacliu a jucat un rol important la Marea Unire; Ion Cazacliu a fost unchiul lui Grigore, iar Vladimir Cazacliu a fost fratele său. Vladimir si Grigore Cazacliu sunt fiii lui Alexandru si al Evdochiei Cazacliu, Au mai avut in frate, Ioan, si o sora, Ludmila.

Grigore Cazacliu a fost membru al Sfatului Țării, Parlamentul Moldovei între 1917 și 1918. La data de 27 martie 1918 Grigore Cazacliu a votat Unirea Basarabiei cu România. În cadrul ”Sfatului Țării” a deținut funcția de secretar al Comisiei Constituționale (1 iulie 1918 – 27 noiembrie 1918). 

Este ales în mai multe legislaturi din partea județului Soroca. Sub guvernul Ion Brătianu – doctor Lupu a fost ales vicepreședinte al Camerei Deputaților.

În 2 februarie 1939 a fost numit rezident regal al Ținutului Nistru, funcție pe care a deținut-o pana pe 22 septembrie 1940, data la care s-a înființat Comitetul pentru Refugiații din Basarabia și nordul Bucovinei.

·         1977 - A încetat din viaţă Alexandru Ciucurencu, pictor, membru corespondent al Academiei Române; în anul 2003, UNESCO a inclus în calendarul aniversărilor culturale şi numele lui Alexandru Ciucurencu, marcând 100 de ani de la naşterea pictorului (n. 27 septembrie 1903)

Victor Predescu
Violonistul și dirijorul Victor Predescu
Date personale
Născut	7 august 1912, Ploiești, Regatul României Ploiești, România
Decedat	27 decembrie 1984 (72 de ani), București, RS România
Frați și surori	Nicușor Predescu
Cetățenie	Regatul României  RS România
Etnie	romi
Ocupație	dirijor, violonist, compozitor
Activitate
Gen muzical	populară, café-concert
Instrument(e)	vioară, bas
Case de discuri	Odeon, Columbia, Electrecord
Modifică date / text

* 1984: Victor Predescu (7 august 1912, Ploiești - 27 decembrie 1984, București) a fost un reputat compozitor, dirijor și violonist român, de etnie romă. Este fratele mai mare a lui Nicușor Predescu.

BIOGRAFIE

S-a născut la data de 7 august 1912 la Ploiești, într-o familie de lăutari, tatăl său, Nicolae Predescu, fiind violonist și șef de orchestră. Sub directa lui îndrumare începe să învețe vioara de timpuriu, iar mai apoi contrabasul.^[1]

Studiază la Conservatorul din București, unde se înscrie la clasa profesorului George Enacovici. La examenul de absolvență a interpretat Concertului nr. 2 pentru vioară și orchestră de Henryk Wieniawski, acompaniat la pian de Theodor Rogalski.^[2] Se angajează apoi în Orchestra Simfonică a Armatei, unde evoluează sub bagheta dirijorilor Egizio Massini și Alfred Mendelsohn.

Afișul concertului închinat lui Grigoraș Dinicu

Începe apoi să-și facă un nume ca șef de orchestră în București, alăturându-și câteva nume celebre precum naistul Fănică Luca sau cântărețele Mia Braia și Rodica Bujor,

Își face angajamente ca șef de orchestră la Terasa Cercului Militar și la restaurantele „Athenee Palace”, „Dorul Ancuței” și „Terasa Colonadelor” din București.

În 1940 cântă la Curtea Regală împreună cu diseurul Jean Moscopol.^[2]

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, împreună cu pianistul Mișu Ionescu-Năsoi cântă prin spitalele de răniți, trecând la muzica populară.^[2]

În 1946 este ales președinte al Sindicatului Artiștilor Instrumentiști și formează orchestra de concerte „Barbu Lăutaru”, cooptând toți instrumentiști din fosta orchestră „Doina Românească” a lui Petrică Moțoi.^[3] Noua formație se afirmă repede în viața artistică a capitalei, stimulând și alte inițiative de același tip.

În 1947 participă la concertul aniversar închinat împlinirii a 40 de ani de activitate a lui Grigoraș Dinicu, în calitate de dirijor al Orchestrei „Barbu Lăutaru”.

În 1949 orchestra este transferată de la Sindicatul Artiștilor Instrumentiști la Institutul de Folklor (proaspăt înființat) și reorganizată de către violonistul și dirijorul Ion Luca-Bănățeanu. Din pricina oscilațiilor între Sindicat și Institut, Victor Predescu renunță în cele din urmă la poziția de dirijor în cadrul Orchestra „Barbu Lăutaru”.^[3]

În 1950 se ocupă de organizarea orchestrei noului Ansamblu „Ciocârlia” al Ministerului Afacerilor Interne, cu care efectuează, în același an, un turneu în Ungaria. Vechea orchestră „Ciocârlia”, transferată de la Sindicatul Artiștilor Instrumentiști la Ministerul Afacerilor Interne, s-a mărit cu 60 de persoane, sosind aici din toată țara instrumentiști talentați, precum: violoniștii Florea Cioacă și Varga Zoltan, taragotiștii Iosif Milu și Ion Murgu, fluierașul Marin Chisăr, cobzarul Ion Șerban, clarinetistul Adolf Guți etc.

În paralel a preluat, cu jumătate de normă, conducerea proaspetei Orchestre populare a Comitetului Radio, având drept obiectiv înregistrările și concertele în direct.

În 1956 efectuează un turneu în Albania, împreună cu Ansamblul „Ciocârlia” și soliștii Angela Moldovan, Aurelia Fătu-Răduțu și Ion Cristoreanu.^[4]

În 1959 participă într-un alt turneu peste hotare, în Iugoslavia, împreună cu Orchestra de muzică populară Radio.^[4]

În 1967, împreună cu Ansamblul „Ciocârlia”, cunoaște recunoașterea mondială, în urma unui turneu de trei luni în Anglia. Jurnalistul Emrys Bryson remarca în „Guardian Jurnal” (26 octombrie 1967) că „turneul a dezvăluit spiritualitatea și rafinamentul unui popor”. Urmează o suită de invitații, așa încât în 1968 efectuează un alt turneu în Statele Unite.^[5] A fost, de altfel, ultimul moment de satisfacție majoră a dirijorulului.^[6]

Un merit deosebit îl are în promovarea unor tinere talente precum Sofia Popa și Ileana Constantinescu, precum și în realizarea primelor înregistrări pe discuri standard ale cunoscutei hore „Perinița”.

DECESUL

Moare la data de 27 decembrie 1984 în București.^[7]

DISTINCȚII

În 1960 este distins cu titlul de „Artist Emerit”, după importante realizări cu Ansamblul „Ciocârlia” și dupa lansarea unor discuri valoroase cu Maria Tănase în calitate de dirijor.^[8]

DISCOGRAFIE

Articol principal: Discografia lui Victor Predescu.

·         1989: Horia Căciulescu (n. 13 februarie 1922, Belinț^[1], azi județul Timiș – d. 27 decembrie 1989, București) a fost un actor de comedie. Horia Căciulescu s-a născut în anul 1922. A activat la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”. A trăit câțiva ani în detenție ca deținut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră din motive necunoscute. A fost ulterior și membru al Partidului Comunist Român (PCR). A murit împușcat în zilele Revoluției din decembrie 1989, la bordul mașinii sale, în urma unei erori a unor soldați^[2]. E înmormîntat în Cimitirul Eroilor din București. A jucat în filme: 

• Și Ilie face sport (1955)
• Pe răspunderea mea (1956)
• O poveste obișnuită... o poveste ca-n basme (1959)
• Telegrame (1959)
• S-a furat o bombă (1962)
• Pași spre lună (1963)
• Titanic vals (1964)
• Sentința (1970)
• Mihai Viteazul (1971)
• Comedie fantastică (1975)
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 1
• Tufă de Veneția (1977)

·          1990: A murit profesorul medic veterinar Vasile Gheţie; lucrări în domeniul morfologiei animale. Este considerat iniţiatorul şi conducătorul şcolii româneşti de anatomie comparată a animalelor domestice; membru titular al Academiei Române din 1990 (n. 1903).

* 1993: Manole Auneanu (n. 10 octombrie 1935, Galați – d. 27 decembrie 1993 la București)^[1][2] a fost un scriitor, publicist și plastician român. S-a născut într-o familie de armeni (Aunian) și a frecventat Liceul „Vasile Alecsandri” din orașul natal, apoi și-a luat licența în filologie la Universitatea din București.

După decesul lui Aurel Baranga (10 iunie 1979), Manole Auneanu a fost numit în locul său redactor-șef al revistei de satiră și umor „Urzica”.^[3]

De asemenea, a mai fost redactor la „Viața Nouă” din Galați, până în anul 1959; publicist-comentator, la „Scânteia”; secretar general de redacție la „Informația Bucureștiului” (1967-1976) și publicist-comentator la „Magazin” (1984-1989).

După Revoluția Română din 1989, Manole Auneanu și-a dat demisia din funcția de șef la „Urzica” și a pornit pe cont propriu prima revistă privată postdecembristă: „Baricada”, o publicație de opoziție față de puterea fesenistă și fedesenistă, cu articole grele, pamflete, caricaturi politice etc… O culegea la Târgoviște și o tipărea la Giurgiu, alerga cu mașina lui nu prea nouă mii de kilometri, deoarece în București nu mai putuse avea acces la o tipografie.^[4] La 14 iunie 1990 minerii i-au devastat redacția^[5].

În aprilie 1990 pune bazele „Com­­paniei Auneanu Libri­press”, având un sector de presă și editură „Excelsior”. Editează revistele periodice „Ghilotina” și „Apostrof”, apoi primele publicații de astrologie din presa post-belică: „Horoscop Magazin”, „Horus” și „Repere literare”.

Bucureşti, str. Ion Oteteleşeanu nr. 5

* 1993: Cezar Buda (n. 19 martie 1908, Sascut, județul Bacău - d. 27 decembrie1993, Iași) a fost un senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Iași pe listele partidului PNL.

Senator PNL de Iași în urma alegerilor din 20 mai 1990. În cadrul activității sale parlamentare, senatorul Cezar Buda a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Statul Israel, Republica Portugheză, Republica Italiană, Republica Chile și Republica Franceză-Senat.

Decedat la 27 decembrie 1993, Cezar Buda a fost înmormîntat la cimitirul „Eternitatea” din Iași.

·         1993: Peter Paulhoffer, actor german născut în România (n. 1941)

·         1996: Nicolae Militaru (n. 10 noiembrie 1925, Bălești, județul Gorj, România – d. 27 decembrie 1996, București, România)^[1] a fost un general de armată român, primul ministru al apărării după Revoluția română din 1989. Absolvent al Academiei Militare Superioare a URSS, a avut o rapidă ascensiune în Armata Română și în Partidul Comunist în prima jumătate a regimului comunist din România, dar în 1978 a fost trecut în rezervă și transferat pe un post de funcționar civil, după ce a fost deconspirată o legătură clandestină a sa cu sovieticii. După afirmațiile sale, se pare că acea legătură făcea parte dintr-un complot ce viza înlăturarea de la putere a dictatorului Ceaușescu, dar Securitatea l-a identificat drept spion GRU.

La Revoluția din 1989, el a fost reactivat de noua putere provizorie și numit ministru al apărării, dar unele ordine contradictorii date de el conduc la suspiciuni că ar fi acționat pentru a se răzbuna pe Gheorghe Trosca, cel care l-a deconspirat în 1978 sau chiar că ar fi creat haos în folosul venirii la putere a eșalonului secund al PCR, în frunte cu Ion Iliescu. După Revoluție, s-a pensionat la scurt timp și, deși bolnav, a candidat, fără a obține un număr semnificativ de voturi, pentru președinția României, cu doar o lună înainte de a muri la sfârșitul lui 1996.

Nicolae Militaru
Generalul de armată Nicolae Militaru
Date personale
Născut	10 noiembrie 1925 Bălești, județul Gorj, România
Decedat	27 decembrie 1996 (71 de ani) București, România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	om politic
Membru supleant al CC al PCR
În funcție 28 noiembrie 1974 – 2 noiembrie 1984
Comandant al Armatei a III-a, Cluj
În funcție 1965 – 1969
Comandant al Armatei a II-a, București
În funcție 8 iulie 1969 – 5 iunie 1978
Adjunct al Ministrului Construcțiilor Industriale
În funcție 5 iunie 1978 – 8 februarie 1984
Ministru al Apărării Naționale
În funcție 26 decembrie 1989 – 16 februarie 1990
Precedat de	Vasile Milea
Succedat de	Victor Atanasie Stănculescu
Deputat în Marea Adunare Națională
În funcție Circumscripția nr. 10 Gurahonț, județul Arad 1969 – 1975
Partid politic	Partidul Comunist din România
Alma mater	Academia Militară Generală, Academia Militară Superioară din URSS, doctor în științe militare
Profesie	politician comunist și general de armată

* 2002: George Roy Hill (n. 20 decembrie 1921, Minneapolis, Minnesota – d. 27 decembrie 2002, New York City) a fost un regizor american.^[1]

·         2006: A murit Peter Hammer, matematician american originar din România; a fost fondator sau redactor-şef al mai multor reviste de specialitate: „Discrete Mathematics”, „Discrete Applied Mathematics”, „Annals of Discrete Mathematics”, „Discrete Optimization”, „Annals of Operations Research”, „SIAM Monographs on Discrete Mathematics and Applications”; a fost fondatorul şi directorul institutului RUTCOR (Rutgers University Center for Operations Research) (n. 1936, la Timişoara).

·         2006 - A încetat din viaţă fostul preşedinte american Gerald Ford. El a fost singurul preşedinte care nu a fost ales prin vot direct pentru posturile de preşedinte şi vicepreşedinte al Statelor Unite

·     2007 - A murit, asasinată, Benazir Bhutto, politician pakistanez (n. 1953)

Benazir Bhutto – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Benazir Bhutto (n. 21 iunie 1953, Karachi, provincia Sindh, Pakistan — d. 27 decembrie 2007, Rawalpindi, provincia Punjab) a fost din 1988 până în 1990 și din 1993 până în 1996 prim-ministru al Pakistanului. După ce s-a reîntors din exil în octombrie 2007, a devenit liderul opoziției politice. Pe 27 decembrie 2007 a devenit victima unui atentat sinucigaș cu bombă în cursul unei manifestații electorale. A fost prima femeie care a deținut funcția de premier într-un stat musulman.

* 2009: Takashi Takabayashi (2 august 1931 - 27 decembrie 2009) a fost un fotbalist japonez.

Tudor Cataraga
Date personale
Născut	4 august 1956 Seliște, Nisporeni, Republica Moldova
Decedat	27 decembrie 2010 (54 de ani) Republica Moldova
Cauza decesului	Accident auto[1]
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	Moldova
Etnie	Român
Ocupație	Sculptor
Activitate
Domiciliu	Chișinău
Modifică date / text

* 2010: Tudor Cataraga (n. 4 august 1956, Seliște, RSS Moldovenească, URSS, astăzi în raionul Nisporeni, Republica Moldova - d. 27 decembrie 2010^[2]) a fost un artist plastic din Republica Moldova.

STUDII ȘI FORMAREA

1981-1984 - Cursuri de pregătire în atelierele de sculptură, Academia de Arte Frumoase, Sankt-Petersburg, Rusia 1990 - Academia de Arte Frumoase, secția sculptură, clasa profesorului Kubasov Serghei, Sankt-Petersburg, Rusia

1993 - Membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici, Moldova 1997 - Membru AIAP - UNESCO

EXPOZIȚII SOLO

• 1997 - Casa America Latina, București, România
• 1998 - Muzeul Literaturii Române "Vasile Pogor", Iași, România

EXPOZIȚII GRUP

1986 - Palatul Tineretului, raionul Petrograd, Sankt-Petersburg 1987, 1988 - Centrul Exposițional, Sankt-Petersburg 1989 - OHTA, Sankt-Petersburg - "Discipolii Academiilor de Arte din Uniunea Sovietică", Sankt-Petersburg 1990 - Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova - "Discipolii Academiilor de Arte din Uniunea Sovietică", Tbilisi, Georgia - Autumnala, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova - "Basarabenii la București", ART-EXPO, București, România 1989-1999 - Saloanele Moldovei, Bacău - București - Chișinău 1990 - Galeriile de Artă, Dusseldorf, Germania (expoziție de pictură) 1991 - Parlamentul Ungariei, Budapesta - Autumnala, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova 1991, 1992 - Limba noastră cea Română, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova 1992-1993 - "Basarabenii la București", ART-EXPO, București, România 1994 - Saloanele de primăvară, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova 1995 - Dusseldorf, Germania 1996 - Budapesta, Ungaria 1999 - Strassburg, Franța 2000 - Sala Parlamentului României, București 2001 - "1 decembrie - Ziua Națională a României", Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova 2001 - Autumnala, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova 2002 - Expoziție de sculptură, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova

TABERE DE CREAȚIE

• 1992 - Alba-Iulia, România
• 1993 - Centrul "George Apostu", Bacău, România
• 1993 - Moldexpo, Chișinau, Moldova
• 1997- Ateliere, Chișinău, Moldova
• 1998 - Ateliere, Chișinău, Moldova
• 2001 - Chiangciun, provincia Jilin, China

LUCRĂRILE EXPUSE

• Levitație, bronz, lemn, 39x22x5, 1995
• Om pasăre, bronz, 36x19x12, 1995
• Femeia-Arbaletă, bronz, lemn, 26x16x10, 1994

LUCRĂRI MONUMENTALE ÎN FOR PUBLIC

• 1994 - "Îngerul de veghe" - Ion Dumeniuc. Piatra. Chișinău, Moldova
• 1992 - "Mihai Eminescu", bronz, Chișinău, Moldova
• 2000 - "Tron Medieval", gresie, Ungheni, Moldova
• 2001 - "Început și sfârșit", granit, Chiangciun, provincia Jilin, China

LUCRĂRI ÎN COLECȚII PUBLICE

Muzeul Național de Arte Plastice, Chișinău, Moldova Muzeul de Literatură "M. Kogălniceanu", USM, Chișinău, Moldova Muzeul de Literatură "M. Eminescu", Iași, România Centrul "George Apostu", Bacău, România Uniunea Artiștilor Plastici din România, București Sala Parlamentului din România

COLECȚII PARTICULARE

Moldova, România, China, Germania, Italia, Rusia, SUA

PREMII

• 1998 - Premiul UAP din România
• 2000 - Medalia "Eminescu", acordată de Președintia României
• 2001 - Ordinul "Steaua României", Titlu de Comandor

·         2013: A decedat Vera Călin (născută Clejan), istoric literar, eseistă şi traducătoare stabilită în SUA; (n. 1921).

* 2016 - A decedat Carrie Fisher, actriță americană (n. 1956)

Carrie Frances Fisher[13] (n. 21 octombrie 1956 – d. 27 decembrie 2016) a fost o actriță, scenaristă și producătoare de film americană. A devenit faimoasă pentru rolul Prințesa Leia din filmul Războiul Stelelor. Alte roluri mai importante sunt cele din comedia romantică Shampoo (1975), The Blues Brothers (1980), Hannah și surorile ei (1986), comedia neagră The ‘Burbs (1989), Când Harry a cunoscut-o pe Sally (1989).

Carrie Fisher este și autoarea unui roman autobiografic „Postcards from the Edge” (Ilustrate de pe marginea prăpastiei) și scenariul pentru filmul cu același nume. A decedat pe data de 27 decembrie 2016, la vârsta de 60 de ani, după ce intrase în stop cardiac, cu patru zile mai devreme, în timpul unui zbor transatlantic.

* 2016 - A decedat Claude Gensac, actriță franceză (n. 1927)

Claude Gensac (n. 1 martie 1927, Acy-en-Multien, Franța – d. 27 decembrie 2016, Paris, Franța) a fost o actriță franceză de cinema. Între 1952 și 2003 ea a apărut în 42 de filme artistice. A debutat în cinematografie în 1952 în filmul ”La Vie d’un honnête homme”, regizat de Sacha Guitry. Actorul Louis de Funès juca în acel film rolul unui majordom.

Mult mai târziu, Louis de Funès, devenit un star al comediei franceze, în ciuda unui debut mai puţin promiţător, cerea tuturor regizorilor cu care colabora, sfătuit de soţia lui, Jeanne, să o angajeze în distribuţiile acelor pelicule şi pe Claude Gensac. Marele public îşi aminteşte cu drag faptul că ea a interpretat personajul căruia Louis de Funés obişnuia să îi spună ”Ma Biche” (”Căprioara mea”) în ”Jandarmul din St. Tropez/ Le Gendarme de St. Tropez” (1964).

* 2018: Dan Hatmanu (n. 31 octombrie 1926, Scobinți, județul Iași) - d. 27 decembrie 2018, Iași) a fost un pictor și grafician român. Dan Hatmanu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea (1985 - 1989).^[1]

În prima parte a activității sale creatoare a executat portrete și peisaje într-o viziune realist-tradițională, pe care a abandonat-o mai târziu în favoarea unei formule constructiviste cu rapeluri figurative și nuanțe umoristice.

În 1945 s-a înscris la Institutul de arte din Iași, unde a avut ca profesori pe Corneliu Baba și Ion Irimescu, și l-a absolvit în 1950. A dat un concurs în urma căruia a primit bursa Nicolae Grigorescu a Academiei Române, care consta într-un an de studii la Leningrad și un an la Paris. Astfel, a urmat cursuri de perfecționare la Academia Repin din Leningrad (1962-1963) și la Academia liberă din Paris, de unde a continuat la Institutul internațional de studii pedagogice din Sèvres (1964-1965).

După ce a debutat în anul 1948, Dan Hatmanu a participat la multe expoziții colective și de grup și a organizat, în țară și în străinătate, zeci de expoziții personale.^[3] Dintre participările mai importante la expoziții peste hotare pot fi menționate următoarele:^[5]

• 1954 Bienala din Veneția,
• 1958 - Praga, Sofia, Teheran, Moscova,
• 1959 - Budapesta, Viena,
• 1962 - Cairo, Atena, Paris, Ankara, Istanbul,
• 1974 - Tokio, Osaka,
• 1975 - Scopje, Havana,
• 1977 - Lisabona, Praga,
• 1981 - Viena,
• 1985 - Stuttgart, Veneția, Perugia

A executat ilustrații de carte la opere de Ionel Teodoreanu, Anton Bacalbașa, Petru Prânzei și Valentin Ciucă.^[3]

Lucrări ale sale se găsesc în muzee din România: Muzeul Municipal din Huși, Muzeul de Artă din Iași, Muzeul de Artă din Piatra Neamț, Muzeul de Artă "Casa Simian" din Râmnicu Vâlcea^[6], dar și în muzee și colecții particulare din străinătate: Rio de Janeiro, Valletta, Poitiers, Ciudad de Mexico, Praga, Franța, Italia, Israel, Grecia, Germania.^[3]

Unul dintre cele mai controversate tablouri a fost cel în care cuplul Elena Ceaușescu și Nicolae Ceaușescu ciocnește un pahar cu vin roșu cu domnitorul Ștefan cel Mare, care scoate din tablou o mână în care ține un pahar.

După absolvirea Academiei a fost încadrat îndrumător la Muzeul de Artă din Iași, lucrând apoi ca profesor de desen, pictură și compoziție la Școala Medie de Arte Plastice. Din 1960 a fost încadrat conferențiar la Institutul pedagogic de trei ani din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, iar în 1970 i s-a acordat titlul de profesor. Din 1977 și-a desfășurat activitatea didactică la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Conservatorului „George Enescu”. În 1992 se pensionează, devenind profesor consultant.^[9]

A fost profesor universitar la Conservatorul George Enescu din Iași, unde a deținut și funcția de rector (1984-1990).

Dan Hatmanu
Dan Hatmanu în 2011
Date personale
Născut	31 octombrie 1926 Scobinți, România
Decedat	27 decembrie 2018 (92 de ani) Iași
Naționalitate	România
Ocupație	pictor, grafician, ilustrator de carte
Activitate
Educație	Institutul de Arte Frumoase din Iași
Alma mater	Academia Repin din Leningrad, Academia liberă din Paris, Institutul internațional de studii pedagogice din Sèvres
Stil	realism, realism socialist, proletcultism, constructivism, arta figurativă
Premii	Premiul Ion Andreescu al Academiei Române

Sărbători

·         + Sf. Ap. Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan; Sf Cuv Teodor Mărturisitorul (calendarul creștin-ortodox)

·         România: Ziua Centrului de Operaţii Psihologice ale Armatei Române