2. /14 DECEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE : Decese; Sărbători

Decese

* 1542: Iacob al V-lea (n. 10 aprilie 1512 - d. 14 decembrie 1542) a fost rege al Scoției din 19 septembrie 1513 până la moartea sa. A fost fiu al lui Iacob al IV-lea al Scoției.

În ianuarie 1537 s-a căsătorit cu Magdalena de Valois, fiica regelui Francisc I al Franței, care a murit după câteva luni de tuberculoză. S-a căsătorit cu Maria de Guise și a avut cu ea o fiică, pe Maria Stuart. A avut încă 3 fii nelegitimi: Robert Stuart, primul Conte de Orkney, fiu al lui Euphame Elphinstone; John Stuart n.cca 1531-d. noiembrie 1563, fiu al Elisabetei Carmichael; și James Stewart, primul Conte de Moray, fiu al Margaretei Erskine, viitorul regent al Scoției. În 1542, fiica sa, Prințesa Maria Stuart, în vârstă de doar șase sau șapte zile a devenit regină a Scoției.

Iacob al V-lea

Rege al Scoției

Părinți James IV of Scotland[*] Margareta Tudor  Frați și surori Margaret Stewart[*] Margaret Douglas[*] Lady Janet Stewart[*] Arthur Stewart, Duke of Rothesay[*] James, Duke of Rothesay[*] Alexander Stewart, Duke of Ross[*] Alexander Stewart[*] James Stewart, 1st Earl of Moray[*]  Căsătorit cu Madeleine de Valois (1537) Maria de Guise (1538—) Copii James Stewart, Duce de Rothesay Maria, regină a Scoției Robert Stewart, Duce de Albany

* 1591: Ioan al Crucii, (San Juan de la Cruz, pe numele laic: Juan de Yepes Álvarez) n. 24 iunie 1542 - d. 14 decembrie 1591 a fost un scriitor spaniol și preot călugăr din Ordinul Carmelit, fondator al Ordinului Carmelitanii desculți și este venerat ca sfânt în Biserica Catolică.

Creația sa poetică, influențată de Teresa de Jesús, se caracterizează prin fervoare contemplativă, speculația gândirii, preferința pentru antiteză și metaforă, simbol și alegorie, spontaneitatea sensibilității, muzicalitatea suavă a versului, rafinament stilistic. Proza sa este alcătuită din comentarii la propriile sale poeme și o culegere de sentințe.

• Urcuș pe muntele Carmel ("Subida del monte Carmelo")
• Noaptea întunecată a sufletului ("Noche oscura del alma")
• Cânt spiritual ("Cantico espiritual")
• Flacără de dragoste vie ("Llama de amor viva")
• Sfaturi și sentințe spirituale ("Avisos y sentencias espirituales").

Sfântul Ioan al Crucii

Venerație Venerat în Biserica Catolică, Biserica Anglicană, Biserica Luterană Beatificat 25 ianuarie 1675, Papa Clement al X-lea Canonizat 27 decembrie 1726, Papa Benedict al XIII-lea Rămășițe pământești Mănăstirea carmelitană Segovia, Spania Sărbătoare 14 decembrie Însemne În atitudine de contemplație, scriitor Patronaje Viața contemplativă, teologia mistică, poeți spanioli Alte informații Declarat Doctor al Bisericii de Papa Pius al IX-lea în 1926

·         1788: A murit Carl Philipp Emmanuel Bach, compozitor german, al doilea fiu al celebrului compozitor J.S.Bach; (n.08.03.1714).

* 1788: Carol al III-lea al Spaniei (spaniolă : Carlos III de España; n. 20 ianuarie 1716 – d. 14 decembrie 1788) a fost rege al Spaniei (1759-1788, ca și Carlos III de Borbón), rege al Napoli și Sicilia (1735-1759, ca și Carlo VII), și duce de Parma (1732-1735, ca și Carlo I). A fost un adept al despotismului luminat.

Carol a fost primul născut din cea de-a doua căsătorie a lui Filip al V-lea al Spaniei, cu Elisabeta Farnese de Parma.

La vârsta de 16 ani a fost

Pe 1 decembrie 1734, în urma victoriei ducelui de Montemar asupra austriecilor în Bătălia de la Bitonto, și-a câștigat prin luptă controlul asupra lui Napoli și a Siciliei. Carol nu avea însă un caracter militar, rareori purta uniforme, și era cu greu convins să asiste la o trecere în revistă a armatei. Acțiunea peremptorie a marelui amiral britanic din Mediterană, cu puțin timp înainte de Războiul austriac de succesiune, care l-a obligat să promită că va supraveghea neutralitatea, cu amenințarea bombardării lui Napoli, l-a impresionat profund. I-a provocat un sentiment de respingere față de Regatul Marii Britanii, care avea să-i influențeze politicile de mai târziu. În 1735, a renunțat la Parma în favoarea împăratului Carol al VI-lea, în schimbul recunoașterii sale ca rege al Napoli și Siciliei.

Ca rege de Napoli și Sicilia, Carol a început să muncească la o reformă internă pe care avea s-o aplice mai târziu în Spania. Miniștrii străini care au negociat cu el au fost de acord că nu avea nici o abilitate înnăscută deosebită, dar era hotărât să-și îndeplinească datoria de rege, și și-a ales bine miniștrii. Ministrul principal din Napoli, Tanucci, l-a influențat considerabil. În timpul domniei sale, s-au redescoperit orașele romane Herculaneum (1738) și Pompeii (1748). Regele a încurajat excavațiile, și le-a urmărit progresul și din Spania.

Pe 10 august 1759, fratele său vitreg Ferdinand al VI-lea al Spaniei a murit, și Carol i-a urmat pe tron. Pe 6 octombrie 1759, a abdicat de pe tronul lui Napoli și Siciliei, în favoarea celui de-al doilea fiu al său, Ferdinand I al celor Două Sicilii.

Ca rege al Spaniei, politica sa externă a fost marcată de alianța cu Franța (Pacte de Famille) și de conflictul cu Marea Britanie privind controlul posesiunilor din America. Susținerea oferită Franței la sfârșitul Războiului de șapte ani (după ce britanicii ocupaseră Honduras și Franța pierduse Quebecul), a dus la pierderea Floridei în favoarea britanicilor, deși această pierdere a fost parțial compensată de achiziționarea Louisianei franceze. Rivalitatea cu Marea Britanie l-a determinat de asemenea să-i susțină pe revoluționarii americani în cadrul războiului lor de independență, în ciuda faptului că puteau constitui un exemplu pentru coloniile spaniole. În timpul războiului Spania a recuperat Menorca și Florida, dar nu a reușit să cucerească Gibraltarul.

În interiorul țării guvernarea sa a fost, per ansamblu, benefică. A început prin obligarea locuitorilor Madridului să nu mai își arunce gunoiul pe ferestre, și când aceștia au protestat, a spus că sunt precum copiii, care plâng când li se spală fețele. În 1766, încercarea sa de a-i obliga pe madrileni să adopte vestimentația franceză, din motive de siguranță publică (moda spaniolă era similară cu vestimentația unui hoț, cu mantii lungi și pălării care acopereau fețele), a avut drept rezultat Revolta lui Esquilache, în urma căreia ministrul de origine italiană a fost demis. Regele s-a retras atunci la Aranjuez, lăsând guvernarea în mâinile ministrului Aranda.

Carol s-a dovedit a fi intransigent în privința presupusei participări a Ordinului Iezuit în cadrul revoltei din 1766. A consimțit atunci expulzarea ordinului, și a susținut de atunci eliminarea lui definitivă. Conflictul cu iezuiții, și unul mai vechi cu Papa, pe când era rege al Napoli, i-au determinat politica de limitare a puterii Bisericii. Numărul clericilor, în special din cadrul ordinelor monastice, a fost redus, și Inchiziția spaniolă, deși nu a fost pe deplin desființată, a rămas practic fără nicio putere.

Între timp, a fost anulată o mare parte din vechea legislație, care restricționa industria și comerțul; drumuri, canale, sisteme de canalizare au fost contruite atunci. A creat Loteria spaniolă și a introdus procesiunile de Crăciun, după model napolitan. Pe timpul domniei sale, s-a format mișcarea pentru crearea Societăților Economice, prototip al Camerei de Comerț.

Este posibil că, dacă regele Carol al III-lea ar fi apucat să urmărească evenimentele din cadrul Revoluției Franceze, ar fi intervenit în contra revoluționarilor. Dar cum a murit pe 14 decembrie 1788, a rămas cu reputația de rege filantrop și filozof, „Primarul Madridului”, cum a fost numit pentru operele publice de modernizare pe care le-a organizat acolo, pentru a aduce capitala spaniolă la standardele celor mai avansate capitale europene ale vremii (conform principiilor iluministe). Altfel, în ciuda ostilității sale față de iezuiți, a anticlericalismului său în general, și a debilitării Inchiziției spaniole, Carol al III-lea a fost un credincios catolic, și a arătat mult zel în încercarea sa de a-l convinge pe papă să proclame Concepția Imaculată ca dogmă necesară pentru mântuire.

Carol al III-lea al Spaniei

Duce de Parma, rege al Neapolelui și Siciliei, rege al Spaniei

Părinți Filip al V-lea al Spaniei Elisabeta de Parma  Frați și surori Infanta Mariana Victoria a Spaniei Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei Maria Antonia a Spaniei Ferdinand al VI-lea al Spaniei Ludovic I al Spaniei Filip, Duce de Parma Infante Luis, Count of Chinchón[*] Infante Philip Peter Gabriel of Spain[*]  Căsătorit cu Maria Amalia de Saxonia Copii Infanta Maria Josefa a Spaniei Maria Louisa a Spaniei Infantele Filip, Duce de Calabria Carol al IV-lea al Spaniei Ferdinand I al celor Două Sicilii Infantele Gabriel al Spaniei Infantele Antonio Pascual al Spaniei Rege al Spaniei Domnie 10 august 1759–14 decembrie 1788 Predecesor Ferdinand VI Succesor Carol IV Rege al Neapolelui și Siciliei Domnie 1 decembrie 1734 – 10 august 1759 Predecesor Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Succesor Ferdinand IV & III Duce de Parma și Piacenza Domnie 22 iulie 1731 – 1 decembrie 1734 Predecesor Antonio Farnese Succesor Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman

·         1799: George Washington (n. 22 februarie 1732, Westmoreland^⁠(d),  Virginia — d. 14 decembrie 1799, Mount Vernon^⁠(d), Virginia) a fost un general și om de stat american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.

În 1775 a fost numit comandant suprem al tuturor forțelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei. A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane care a repurtat victoriile de la Saratoga (1777) și Yorktown^⁠(d) (1781), hotărâtoare pentru obținerea independenței Statelor Unite ale Americii. În 1787, Washington a fost președintele Convenției constituționale care a adoptat Constituția Statelor Unite ale Americii, în vigoare și astăzi. Ca președinte între 1789 și 1797, Washington a dus o politică internă conservatoare, iar pe plan extern a fost un adept al izolaționismului. Cu ocazia discursului său de adio, în 1797, recomanda Statelor Unite să intervină cât mai puțin posibil în afacerile politice ale lumii și, mai ales, să nu se alieze cu nicio națiune europeană în cazul unui conflict pe vechiul continent.

George Washington a fost primul copil al lui Augustine Washington și Mary Ball Washington, a doua sa soție. Pe data de 6 ianuarie 1759 George Washington s-a căsătorit cu Martha Washington, o văduvă destul de înstărită.

Preia comanda Armatei Continentale pe terenul de la Cambridge, Massachusetts în iulie 1775.

Pe 12 decembrie 1799, Washington petrece câteva ore inspectând ferma sa călare pe cal, în zăpadă, pe o ploaie care s-a transformat mai târziu în grindină. Întorcându-se la fermă, s-a așezat la masă pentru cină fără a-și schimba hainele ude. În dimineața următoare s-a trezit cu o răceală groaznică, febră și o infecție la gât, care s-au transformat curând în laringită acută și pneumonie. Washington moare pe data de 14 decembrie 1799, seara, în casa sa din Mount Vernon, în vârstă de 67 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Tis well”.

George Washington s-a născut pe 22 februarie 1732, fiind primul copil al lui Augustine Washington^⁠(d) și a doua sa soție, Mary Ball Washington la Pope’s Creek Estate lângă actualul Colonial Beach^⁠(d) în ținutul Westmoreland, Virginia^⁠(d). Tatăl lui a avut patru copii cu prima sa soție, Jane Butler: doi au murit de mici, iar doi fii au supraviețuit (Lawrence, născut circa 1718 și Augustine, născut circa 1720) George devenind astfel al treilea fiu dar mult mai tânăr. Mutându-se la Ferry Farm^⁠(d) în Stafford County la vârsta de 6 ani, George a fost educat acasă de către tatăl său și de către fratele mai mare.

Creșterea tutunului în Virginia pentru vânzare, putea fi măsurat la vremea aceea prin numărul de sclavi folosiți pentru a-l cultiva. La nașterea lui George Washington populația coloniei era 50% de culoare, majoritatea sclavi Africani sau Afro-Americani. În tinerețea sa George Washington a lucrat ca topograf dobândind astfel o cunoaștere a terenului coloniei sale natale Virginia care mai târziu se va dovedi de neprețuit. Căsătoria fratelui său cel mai mare în puternica familie Fairfax i-a adus tânărului George protecția lui Thomas Fairfax, al șaselea Lord Fairfax of Cameron guvernator și latifundiar al regiunii Northern Neck^⁠(d) care se întindea pe circa 5 milioane de acri. Către sfârșitul lunii iulie 1749, imediat după înființarea orașului Alexandria, Virginia de-a lungul râului Potomac, George, în vârstă de 17 ani a fost numit primul topografist al ținutului nou creat Culpeper County, Virginia în interiorul coloniei.

Fără îndoială, această numire i se datorează intervenției Lordului Fairfax și a vărului acestuia William Fairfax of Belvoir, arendaș și membru în Consiliul Guvernatorului. Urmașul unei familii de aristocrați englezi emigrați în America, G Washington a fost unul dintre cei mai bogați plantatori. Alături de Jefferson el a reprezentat în Congres statul Virginia. Experiența militară a căpătat-o participând la conflictul dintre englezi și francezi din cadrul Războiului de 7 ani (1756-1763). În 1775 a fost numit comandant suprem al armatei coloniilor. După adoptarea Constituției din 1787, elaborarea căreia s-a făcut sub conducerea sa, la 16 aprilie 1789 a devenit primul președinte al S.U.A., îndeplinind două mandate (1789-1797). Washington a fost o personalitate istorică remarcabilă, un luptător înflăcărat pentru independența patriei sale, un om neînfricat și incoruptibil. În testamentul său politic a îndemnat americanii să dea întregii lumi un exemplu...,fiind călăuziți în mod consecvent de noțiunea de dreptate.

George Washington își începe cariera ca proprietar de plantație, sau ceea ce istoricii definesc pe cei ce dețin 20 sau mai mulți sclavi. În 1748 este invitat să ajute la topografierea terenurilor la vest de Blue Ridge^⁠(d), o ramură a munților Appalache. În 1749 este numit la primul său post public, topograf al ținutului nou creat Culpeper County. Prin intermediul fratelui său vitreg Lawrence Washington^⁠(d) devine interesat de Ohio Company^⁠(d), companie care țintea să exploateze pământul din vestul Americii. În 1751 George și fratele său vitreg Lawrence călătoresc în Barbados sperând într-o îmbunătățire a sănătății lui Lawrence care suferea de tuberculoză. Aceasta a fost singura dată când George Washington a călătorit în afara a ceea ce este acum Statele Unite. După moartea lui Lawrence în 1752, George Washington moștenește partea din pământul său și preia unele din îndatoririle sale, ca de pildă cea de adjutant al coloniei, ofițer cu rol de conducere în trupele neregulate.

Washington prezintă mesajul francezilor Fort Le Boeuf^⁠(d), 1753

Către sfârșitul anului 1752, noul guvernator al Virginiei, Robert Dinwiddie^⁠(d), divizează comanda armatei neregulate a coloniei, a miliției, în patru regiuni și George Washington solicită unul din posturile de comandă, singurele sale calificări fiind zelul și faptul că era fratele fostului ofițer comandant. Washington este numit ofițer adjutant de district în miliția Virginiei în 1752, funcție care îi aduce gradul de Maior la vârsta de 20 de ani. Este însărcinat cu instrucția miliției în districtul în care comandă. La vârsta de 21 de ani, în Fredericksburg^⁠(d), Washington devine Maestru Mason în Masonerie, o organizație modelată pe modelul frățiilor, care îl va influența toată viața. În decembrie 1753, lui Washington i se cere de către guvernatorul Virginiei, Robert Dinwiddie^⁠(d) să transmită un ultimatum francezilor la frontieră, pe râul Ohio. Washington evaluează forța efectivelor franceze și intențiile și predă mesajul francezilor la Fort Le Boeuf^⁠(d) în actualul Waterford^⁠(d). Mesajul care este ignorat, cere francezilor să abandoneze colonizarea în zona Ohio. Cele două puteri coloniale, Marea Britanie și Franța se îndreptau rapid către conflict la scară mondială. Raportul lui Washington asupra întregii situații este amplu citit de ambele părți ale Atlanticului.

În 1754 Robert Dinwiddie^⁠(d) îl deleagă pe Washington, pe atunci Locotenent Colonel și îi ordonă să conducă o misiune care urma să îi scoată pe francezi din Fort Duquesne^⁠(d). Împreună cu aliații săi indieni conduși de Tanacharison^⁠(d), Washington și trupele sale surprind în ambuscadă un detașament de recunoaștere francez de circa 30 de soldați conduși de Joseph Coulon de Jumonville^⁠(d). Washington și trupele sale sunt copleșiți la Fort Necessity National Battlefield^⁠(d) de o forță franceză și indiană numeric superioară și mai bine poziționată, în ceea ce a fost singura capitulare din cariera sa. Termenii capitulării includ aserțiunea că Washington l-a asasinat pe Jumonville^⁠(d) după ambuscadă. Cum Washington nu cunoștea franceza, nu și-a dat seama de conținut și a semnat documentul. Eliberat de către francezi, Washington se întoarce în Virginia, unde numele îi este spălat de vina capitulării, dar demisionează pentru că nu este de acord cu reorganizarea milițiilor coloniei.

Primul portret cunoscut al lui Washington, pictat în 1772 de Charles Willson Peale^⁠(d), înfățișându-l în uniformă de colonel al Regimentului Virginia.

În 1755 Washington este adjunctul generalului britanic Edward Braddock^⁠(d) în nefericita expediție Monongahela^⁠(d). Acesta a fost un efort major de recucerire al zonei Ohio. În timp ce Braddock este ucis și expediția se sfârșește într-un dezastru militar, Washington se distinge ca eroul de la Monongahela. Rolul lui Washington în timpul bătăliei este încă dezbătut, biograful Joseph Ellis^⁠(d), afirmă că Washington a călărit de-a lungul și de-a latul câmpului de bătălie reorganizând rămașițele forțelor Britanice și a milițiilor din Virginia pentru a se retrage. În urma acestei acțiuni, lui Washington i se încredințează comanda unei zone dificile de frontieră în munții Virginiei unde este recompensat prin avansarea la gradul de colonel și numit comandant al tuturor forțelor coloniei Virginia.... În 1758, Washington participă cu gradul de Brigadier General în expediția lui Forbes care îi silește pe francezi să evacueze Fort Duquesne și duce la întemeierea britanicului Pittsburgh. Târziu în același an, Washington demisionează din serviciul militar activ și petrece următorii 16 ani ca proprietar de plantație și politician în Virginia.

În calitate de ofițer în miliția colonială, cu toate că avea grad înalt, Washington conștientiza acut disparitatea între ofițerii din miliția colonială și cei din armata britanică (regularii). Fratele său cel mai mare Lawrence fusese norocos să fie recompensat cu un grad în rândul armatei britanice, în calitate de “Căpitan în regiment pedestru”, în vara lui 1740, când armata britanică creează un nou regiment (61 infanterie, cunoscut ca Gooch’s American Regiment) în colonii, pentru a fi folosit în lupte în Indiile de Vest. Fiecărei colonii i se îngăduia să își numească singură ofițerii de companie, căpitanii și locotenenții, numiri semnate de către colonelul Willliam Blakeney erau distribuite către diverși guvernatori. Cincisprezece ani mai târziu, când generalul Braddock ajunge în Virginia în 1755 cu două regimente de regulari (44 infanterie și 48 infanterie), Washington caută să obțină o numire dar niciuna nu era de vânzare (numirile ca ofițer putându-se cumpăra de cei cu origine aristocratică). Decât să servească ca locotenent colonel în miliția colonială unde ar fi fost inferior unor tineri ofițeri cu grad mai mic ca el dar în armata britanica ca regulari, Washington alege să servească în calitate privată ca aide-de-camp, ajutor de campanie pe lângă general. Ca ajutor de campanie putea să comande soldați din armata regulată. În urma înfrângerii lui Braddock, parlamentul britanic decide în noiembrie 1755 să creeze un nou regiment regal de infanterie, mai târziu numit Regimentul Regal de Pușcași, dar spre deosebire de predecesorul Regiment American din 1740-1742, toți ofițerii erau recrutați în Anglia sau Europa la începutul lui 1756.

Gravură reprezentând-o pe Martha Dandridge Custis, bazată pe un portret din 1757 de John Wollaston^⁠(d).

În Ianuarie 6, 1759 Washington se căsătorește cu Martha Dandridge Custis Washington, văduvă. Scrisorile care încă se mai păstrează, sugerează că s-ar putea să fi fost îndrăgostit la vremea aceea de Sally Faifax, soția unui prieten. Unii istorici cred că George și Martha ar fi fost rude îndepărtate. Cu toate acestea George și Martha au avut o căsnicie reușită și împreună au crescut doi copii din căsătoria ei anterioară, John Parke Custis^⁠(d) și Martha Parke Custis, alintați cu afecțiune de către familia Jackie și Patsie. Mai târziu soții Washington au crescut doi nepoți ai doamnei Washington, Eleanor Parke Custis Lewis^⁠(d) și George Washington Parke Custis. George și Martha Washington nu au avut copii împreună, variola lui din tinerețe este posibil să îl fi lăsat steril. Cuplul proaspăt căsătorit s-a mutat la Mount Vernon unde el s-a lansat în viața de proprietar de plantație și de figură politică. Căsătoria lui Washington cu Martha, o văduvă bogată, i-a mărit cu mult acestuia atât averea precum și statutul social. Prin căsătorie a dobândit o treime din cei 18000 de acri (73 kilometri pătrați) ai plantației Custis și administrează restul în numele copiilor Marthei. Cumpără frecvent terenuri în numele său. În plus i se dăruiește teren în ceea ce este azi West Virginia ca recompensă pentru serviciile aduse în timpul războiului cu francezii și indienii. În 1775 Washington dublase plantația Mount Vernon ca întindere și numărul de sclavi crescuse la mai mult de 100 de persoane. Ca erou militar și mare proprietar de teren, este ales în corpul legislativ al Virginiei, House of Burgesses^⁠(d), începând cu 1758.

Washington a lărgit reședința de la Mount Vernon^⁠(d) după căsătorie.

Stilul de viață trăit de Washington era unul aristocratic, vânătoarea de vulpi fiind activitatea favorită. Ca și majoritatea proprietarilor de plantație din Virginia timpului său, importa mărfuri de lux din Anglia și plătea pentru ele prin exportul recoltei de tutun. Cheltuielile extravagante precum și fluctuațiile pe piața tutunului însemna că mulți proprietari de plantație contemporani cu Washington pierdeau bani. (Thomas Jefferson spre exemplu a murit înglodat în datorii.) Washington începe să iasă din datorii prin diversificare. Pe la 1766 schimbase recolta principală a plantației din tutun în grâu, o recoltă care putea fi vândută în America și diversificase activitățile prin includerea morăritului, pescuitului, înmulțirea cailor, dărăcitului si țesutului. Moartea lui Patsy Custis de epilepsie în 1773 îl ajută pe Washington să-și plătească datoriile către creditorii britanici, deoarece jumătate din averea acesteia trecuse în numele său. În cursul acestor ani Washington se concentrează mai mult pe afaceri și rămăne oarecum mai puțin preocupat de politică. Deși își exprimase opoziția față de Taxa de timbru din 1765, primul impozit direct asupra coloniilor, nu își asumă un rol de conducere în mereu crescânda mișcare de rezistență din colonii până când protestele în urma Legilor Townshend emise in 1767 devin larg răspândite. În mai 1769, Washington introduce în parlament o propunere redactată de către prietenul său George Mason^⁠(d) care cheamă la boicotul mărfurilor englezești dacă legile nu sunt retrase. Parlamentul refuză adoptarea Legilor Towsend în 1770 și cel puțin pentru Washington criza trecuse. Totuși, Washington privea trecerea cu succes prin parlament a Intolerabilelor Legi în 1774 ca pe o ,,invazie a drepturilor și privilegiilor noastre’’. În iulie 1774 prezidează o ședintă în care sunt adoptate Rezoluțiile Fairfax, care cer printre altele crearea unui Congres Continental. În August, Washington participă la Prima Convenție a Virginiei, unde este ales ca delegat la Primul Congres Continental.

După începerea luptelor în aprilie 1775, Washington apare îmbrăcat în uniformă militară la Al doilea Congres Continental semnalând că el este pregătit de război. Washington avea prestigiul, experiența militară, carisma și prestanța militară, reputația de a fi un patriot, era sprijinit de către Sudul Americii în special Virginia. Deși nu a căutat explicit să ia comanda și chiar a afirmat că nu este la înălțimea unei astfel de însărcinări, nu avea nici un competitor serios. Congresul creează Armata Continentală pe data de 14 iunie 1775. Propus de către John Adams de Massachusetts, Washington este astfel numit General Maior și ales de către congress^⁠(d) pentru a fi Comandant Suprem. Washington preia comanda Armatei Continentale pe câmpul din Cambridge, Massachusetts în Iulie 1775, în timpul asediului Bostonului deja în desfășurare. Realizând că armata sa duce lipsă disperată de praf de pușcă, Washington caută alte surse. Sunt organizate raiduri asupra unor arsenale britanice, inclusiv unele în Caraibe și se încearcă producerea locală a prafului de pușcă. Către sfârșitul lui 1776 sunt obținute 2,5 milioane de livre, majoritatea din Franța, o cantitate abia adecvată față de nevoile armatei. Washington reorganizează armata și îi forțează pe englezi să se retragă prin instalarea artileriei pe înălțimile din Dorchester Heights^⁠(d) care dominau orașul. Britanicii evacuează Bostonul, iar Washington își mută armata la New York. Deși negative în aprecierile referitoare la Congresul Continental, ziare britanice lăudau caracterul lui Washington și calitățile sale de comandant militar. Acestea erau articole îndrăznețe despre un general inamic care comanda o armată apărând o cauză despre care mulți britanici credeau că va ruina imperiul britanic. Refuzul lui Washington de a se implica politic, întărea reputația acestuia de om total dedicat misiunii sale militare și deasupra luptelor diverselor facțiuni.

În august 1776, generalul britanic William Howe^⁠(d) lansează o campanie masivă navală și terestră cu scopul de a ocupa New York-ul și propune un acord negociat. Armata Continentală sub comanda lui Washington angajează inamicul pentru prima dată ca armată a Statelor Unite, de curând declarate independente. Bătălia de la Long Island, cum a rămas în istorie, a fost cea mai mare bătălie din întregul război. Retragerea în timpul nopții în urma bătăliei peste East River^⁠(d) fără nicio pierdere umană sau materială este văzută de către unii istorici ca una din cele mai mari realizări militare ale lui Washington. Această victorie britanică precum și alte câteva îl determină pe Washington să plece din New York și peste New Jersey, ceea ce riscă soarta Armatei Continentale. În 25 decembrie 1776, noaptea, Washington organizează un contraatac, conducând forțele americane peste Delaware River^⁠(d) și capturează în Trenton, New Jersey, 1000 de Hessian^⁠(d), (mercenari germani, soldați de elită, în slujba britanicilor). Urmează o altă victorie la Princeton la începutul lui ianuarie. Aceste victorii nu sunt suficiente pentru câștigarea războiului, mulți soldați nu se mai înrolează la expirarea termenului sau dezertează în cursul aprigei ierni. Washington reorganizează armata cu recompense crecute pentru cei care rămân și pedepse pentru dezertare, ceea ce ridică sensibil numărul trupelor disponibile pentru următoarele bătălii. Forțe britanice înfrâng trupele lui Washington în bătălia de la Brandywine la 11 septembrie 1777. Howe îl păcălește pe Washington și mărșăluiește practic nestingherit în Philadelphia în 26 septembrie. Armata lui Washington atacă fără succes garnizoana britanică din Germantown^⁠(d) la începutul lui octombrie. Între timp, Burgoyne^⁠(d), izolat, îndepărtat de Howe, este prins în capcană și forțat să se predea cu întreaga lui armată la Saratoga^⁠(d). Acesta este un eveniment major, care determină Franța să răspundă la înfrângerea lui Burgoyne prin intrarea în război, aliată deschis cu America și transformând Războiul Revoluționar într-un conflict mondial major. Pierderea orașului Philadelphia de către Washington determină unii membri ai Congresului să discute înlăturarea acestuia de la comandă. Această încercare eșuează însă, după ce suporterii săi se raliază în apărarea acestuia. Armata lui Washington își așează tabăra la Valley Forge^⁠(d) în Decembrie 1777 și rămâne acolo pentru următoarele șase luni. În cursul iernii 2500 de oameni dintr-un efectiv de 10000 de oameni mor de frig și boli. Totuși, primăvara următoare armata iese din tabăra de la Valley Forge în ordine, în parte mulțumită unui program de instruire pe scară largă, supravegheat de către Baronul von Steuben, un veteran al statului major prusac. Britanicii evacuează Philadelphia pentru a se îndrepta spre New York dar Washington îi atacă la Monmouth și îi obligă să se retragă de pe terenul de luptă. După aceasta britanicii continuă să se îndrepte spre New York în timp ce Washington își scoate armata din acest oraș. În vara lui 1779 la cererea lui Washington, generalul John Sullivan lansează o decisivă campanie a „pământului pârjolit” care distruge cel puțin 40 de așezări ale indienilor Iroquois în actuala zonă centrală și superioară a statului New York, ca răspuns la atacurile indiene și ale loialiștilor împotriva așezărilor americane cu ceva timp în urmă. Washington dă lovitura de grație britanicilor în 1781, după ce o victorie navală franceză le permite americanilor să încercuiască armata britanică în Virginia. Predarea britanicilor la Yorktown în octombrie 1781 marchează sfârșitul majorității ostilităților. Deși cunoscut pentru succesele din timpul războiului, Washington a suferit multe înfrângeri până să iasă victorios din război.

Pictură de John Trumbull^⁠(d) Washington dându-și demisia ca și comandant suprem

În martie 1783, Washington își folosește influența pentru a dispersa un grup de ofițeri care amenințau să confrunte congresul în legătură cu întârzierea plății soldelor. Prin Tratatul de la Paris, semnat în decembrie același an, Marea Britanie recunoaște independența Statelor Unite. Washington își dizolvă armata și pe 2 noiembrie le adresează soldaților săi un elocvent discurs de rămas bun. În noiembrie 25, britanicii evacuează New York City și Washington și guvernatorul preiau posesia. În decembrie 4 la Fraunces Tavern^⁠(d) Washington își ia formal rămas bun de la ofițerii săi iar în decembrie 23, 1783 imitându-l pe generalul roman Lucius Quinctius Cincinnatus^⁠(d) demisionează din funcția de comandant suprem. Washington a fost un exemplu republican ideal al cetățeanului conducător care refuză puterea. În timpul acestei perioade conform Articolele Confederației, precursoarele Constituției, nu exista încă funcția de președinte al Statelor Unite. Retragerea lui Washington la Mount Vernon a fost de scurtă durată. A făcut o expediție exploratorie la frontiera vestică în 1784, a fost apoi convins să participe la convenția constituțională în Philadelphia în vara lui 1787 și a fost ales unanim președinte al Convenției. S-a implicat doar puțin în dezbateri (chiar dacă a votat pentru sau împotrivă la diferite articole de lege), dar înaltul său prestigiu a menținut colegialitatea și a ținut delegații la munca lor. Delegații la convenție au creat funcția de președinte cu gândul la Washington și i-au îngăduit acestuia să definească postul odată ales. După convenție suportul acestuia pentru constituție i-a convins pe mulți inclusiv legislativul Virginiei să voteze pentru ratificare, noua constituție a fost în final ratificată de toate cele 13 state de la acea vreme.

Portret de Gilbert Stuart^⁠(d), 1795

Colegiul electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington președinte în 1789 și apoi în alegerile din 1792, Washington rămâne până azi singurul președinte care a luat 100% din voturile electorale. La inaugurarea sa a insistat să se servească rom de Barbados. John Adams a fost ales vicepreședinte. George Washington a depus jurământul ca prim președinte conform constituției Statelor Unite ale Americii în 30 aprilie 1789 la Federal Hall^⁠(d) în New York cu toate că, la început nu-și dorea această funcție. Primul Congres al Statelor Unite a votat să-i plătească lui Washington un salariu de 25000 de dolari pe an, o sumă foarte mare pentru 1789. Washington, deja bogat, refuză salariul deoarece prețuia foarte mult imaginea sa ca funcționar public dezinteresat. La insistența Congresului, totuși, acceptă în cele din urmă plata, pentru a evita un precedent în care postul de președinte ar fi perceput ca accesibil numai pentru persoanele bogate care își permiteau să servească țara fără salariu. Washington a participat cu mare atenție la pompa și ceremonia postului, având grijă ca titlurile și vestimentația să fie republicane și nu a imitat niciodată curțile regale europene. Până la sfârșit a preferat apelativul de ,, Domnule Președinte" altor denumiri pompoase care i-au fost sugerate. Washington s-a dovedit a fi un bun administrator. Bun în a delega sarcini și bun judecător al talentului și caracterului personal, Washington ținea regulat ședințe ale cabinetului pentru a dezbate problemele înainte de a lua o decizie. În privința sarcinilor de rutină era ordonat, energic, respectuos cu privire la opinia altora dar hotărât, urmărind obiective generale dar și consistența acțiunilor particulare în atingerea primelor. Washington a servit al doilea termen ca președinte fără entuziasm. A refuzat să candideze pentru al treilea, stabilind astfel obiceiul de maximum două termene ca președinte care mai târziu va deveni lege prin amendamentul 22 la Constituție.

Washington nu era membru al niciunui partid politic și spera că acestea nu se vor forma, fiind de părere că duc la conflict și stagnare.

Consilierii lui cei mai apropriați formează două facțiuni, creând cadrul pentru viitorul Prim Sistem Partinic. Secretarul trezoreriei Alexander Hamilton avea planuri îndrăznețe în crearea sistemului național de creditare și clădirea unei națiuni puternice financiar și pune bazele Partidului federalist. Thomas Jefferson, fondatorul "Jeffersonian Republicans", se opune puternic agendei lui Hamilton, dar Washington îl favorizează pe acesta din urmă.

Residence Act^⁠(d) semnat de Washington autorizează Președintele să aleagă reședința permanentă a guvernului, care va fi aleasă de-a lungul râului Potomac. Legea autorizează Președintele să numească trei împuterniciți care să măsoare și să achiziționeze proprietatea pentru această reședință. Washington supervizează personal aceasta de-a lungul întregului mandat. În 1791 acești împuterniciți numesc reședința guvernului „Orașul lui Washington în districtul Columbia”, în onoarea lui Washington.

În 1800 Teritoriul Columbia devine Districul Columbia unde guvernul federal se mută în conformitate cu prevederile legii privind reședința acestuia.

În 1791, Congresul impune o acciză pe băuturile spirtoase care duce la proteste în districtele de frontieră, în special în Pennsylvania. În 1794, după ce Washington ordonă protestatarilor să apară în fața "US district court", protestele se transformă în răscoale pe scară largă ca Rebeliunea Whiskey-ului.

Armata federală era prea mică să poată fi folosită, așa că Washington invocă Militia Act^⁠(d) din 1792 pentru a chema milițiile din Pennsylvania, Virginia și alte câteva state.

Guvernatorii trimit trupe și Washington ia comanda, mărșăluind în districtele răsculate. Nu au avut loc lupte, dar acțiunea în forță a lui Washington a dovedit că guvernul se poate apăra singur. A fost de asemenea una din cele două ocazii când un președinte în funcție comandă militar pe câmpul de operații. Aceste evenimente marchează prima ocazie când guvernul federal folosește forța militară pentru a-și exercita autoritatea asupra statelor și a cetățenilor.

Statuia lui Washington în Paris, Franța

În 1793 guvernul revoluționar francez îl trimite pe diplomatul Edmond-Charles Genêt^⁠(d), supranumit și ,,cetățeanul Genet" ca ambasador în America. Genet emite scrisori de sechestrare și represalii pentru vasele americane ca acestea să poată captura vase britanice. Genet încearcă să direcționeze sentimentul public american către amestecarea in război de partea Franței și împotriva Marii Britanii, prin crearea unei rețele de Societăți Democratice Republicane în marile orașe americane. George Washington respinge acest amestec în afacerile interne și cere guvernului francez să îl înlocuiască pe Genet, denunțând societățile acestuia.

Hamilton și Washington proiectează tratatul așa numit Jay Treaty^⁠(d) pentru a normaliza relațiile cu Marea Britanie, pentru a evacua britanicii din forturile vestice și a rezolva datoriile financiare în urma revoluției. John Jay negociază și semnează tratatul în 19 noiembrie 1794. Jeffersonienii sprijineau Franța și atacau puternic tratatul. Washington și Hamilton însă au mobilizat opinia publică și au obținut ratificarea de către senat prin accentuarea sprijinului acordat de Washington. Britanicii au fost de acord sa părăsească forturile din zona Marilor Lacuri, granița americano-canadiană a fost ajustată, numeroase datorii pre-revolutie au fost lichidate și britanicii își deschid coloniile din Indiile de Vest pentru comerțul american. Cel mai important însă, tratatul amână războiul cu Marea Britanie și aduce în loc un deceniu de comerț prosper cu această țară. Aceasta i-a înfuriat pe francezi și a devenit o problemă centrală în dezbaterile politice.

Discursul lui Washington de rămas bun (pus în circulație ca scrisoare publică) a fost unul din cele mai influente declarații politice despre valorile politice americane. Schițat în principal chiar de către Washington, cu ajutorul lui Hamilton, sfătuiește asupra necesității și importanței uniunii naționale, valorii constituției și domniei legii, asupra aspectelor negative ale partidelor politice și a adevăratelor valori pe care republicanii trebuie să le posede. În timp ce respinge sugestiile că ar trebui să includă că moralitatea necesită ,,o autoritate religioasă divină", el numește moralitatea ,, un necesar izvor al guvernării populare". Washington afirmă că ,,indiferent cât de mult atribuim influenței unei educații rafinate asupra unor minți de o anumită structură, atât rațiunea cât și experiența ne opresc să ne așteptăm ca morala națională să triumfe în excluderea principiului religios". Discursul politic public al lui Washington avertizează împotriva influenței străine în afacerile interne și asupra amestecului american în afacerile europene. De asemenea avertizează împotriva partizanatului excesiv în politica internă și apelează la toți să se situeze deasupra oricărui partizanat și să servească binele comun. Washington avertizează împotriva ,,alianțelor permanente cu oricare parte a lumii" afirmând că Statele Unite trebuie să se concentreze în principal pe interesele americane. El promovează prietenia și comerțul cu toate națiunile, dar avertizează împotriva amestecului în războaiele europene și a intrării în alianțe ,,încurcate" pe termen lung. Discursul său stabilește rapid standardul valorilor americane cu privire la religie și la relații externe.

După retragerea din funcția de președinte în 1797, Washington se retrage la Mount Vernon cu un profund sentiment de ușurare. Dedică mult timp agriculturii. În iulie 1798, Washington este împuternicit de către președintele John Adams să fie general locotenent și comandant suprem al armatelor ce urmau să fie recrutate în eventualitatea unui război cu Franța. Servește ca șeful statului major al Armatei Statelor Unite între 13 iulie 1798 și 14 decembrie 1799. A participat to planurile pentru o armata provizorie care să poată interveni în caz de nevoie, dar nu a participat de loc pe teren. În 12 decembrie 1799, Washington petrece câteva ore călare în ninsoare inspectându-și fermele, ninsoarea mai târziu se schimbă în grindină și lapoviță. Washington ia loc la cină în acea seară fără să-și schimbe hainele ude. Dimineața următoare se trezește cu o răceală puternică, febră și amigdalită care se transformă în laringită acută și pneumonie. Washington moare în seara de 14 decembrie 1799, în casa sa în vârstă de 67 de ani vegheat de Dr James Craik^⁠(d) unul din prietenii săi apropiați, Dr Gustavus Richard Brown, Dr Elisha C. Dick și Tobias Lear^⁠(d). Lear va însemna evenimentul în jurnalul său, scriind că ultimele sale cuvinte au fost „Tis well”. Doctorii de azi cred că Washington a murit mai mult din cauza tratamentului, care includea clorura de mercur și luarea de sânge rezultând într-o combinație șoc de la pierderea a mai mult de doi litri de sânge, deshidratare și asfixiere. Rămășițele pământești ale lui George Washington au fost înmormântate la Mount Vernon 18 decembrie,1799. Inițial a fost înhumat în vechiul mormânt al plantației. În 1831, la aniversarea a 100 de ani de la nașterea sa, rămășițele pământești i-au fost mutate în actualul mormânt. Pentru a proteja intimitatea lor, în urma morții lui Washington, Martha Washington a ars corespondența dintre cei doi soți. Doar trei scrisori ale cuplului au supraviețuit. În întreaga lume, vestea morții lui Washington a provocat tristețe. Napoleon a ordonat zece zile de doliu în întreaga Franță iar în Statele Unite mii de oameni au purtat doliu luni de zile.

În tinerețe Washington avea părul roșu. Unul din miturile populare americane este că purta perucă, așa cum era moda vremii. Washington nu purta perucă ci își pudra părul, așa cum este reprezentat în mai multe portrete inclusiv în cel mai cunoscut și neterminat pictat de Gilbert Stuart^⁠(d).

Washington a suferit de probleme cu dantura de-a lungul întregii vieți. Primul dinte l-a pierdut la vârsta de 22 de ani și rămăsese cu unul singur când a devenit președinte. John Adams pretinde că Washington și-a pierdut dinții pentru că obișnuia să spargă nuci de Brazilia cu dinții dar istoricii moderni cred că faptul că a fost tratat în tinerețe cu oxid de mercur pentru variolă și malarie, a contribuit la pierderea dinților.

A avut câteva proteze dentare, patru dintre ele create de un dentist cu numele de John Greenwood. Contrar unui alt mit popular american acestea nu erau confecționate din lemn. Proteza dentară creată când Washington a devenit președinte era făcută din fildeș de elefant și de hipopotam, ținute împreună cu arcuri din aur. Fildeșul de hipopotam era folosit pentru placă, în care erau introduși dinți umani și părți din dinți de cal sau de măgar. Problemele dentare ale lui Washington îi cauzau acestuia veșnice dureri din care cauză lua Laudanum^⁠(d). Această suferință este vizibilă în multe din portretele pictate când era încă în funcție, inclusiv în cel folosit pe bancnota de un dolar.

Unul din miturile de durată este acela când Washington a tăiat cireșul tatălui său și când a fost întrebat despre asta a folosit faimosul răspuns ,,nu pot să mint, am folosit securișca". Nu există nici o dovadă că aceasta s-a întâmplat. Aceasta, precum și legenda cu Washington aruncând dolarul de argint peste râul Potomac a făcut parte din colecția de mituri despre Washington scrisă de Parson Weems^⁠(d) care l-a făcut pe Washington o figură legendară nu numai prin realizările sale prezidențiale sau din timpul războiului.

George Washington

Părinți Augustine Washington[*] Mary Ball Washington  Frați și surori Lawrence Washington și Augustine Washington Căsătorit cu Martha Dandridge Custis Washington Primul Președinte al Statelor Unite În funcție 30 aprilie 1789 – 3 martie 1797 Vicepreședinte John Adams Precedat de — Succedat de John Adams Statuia lui Washington lângă Federal Hall în New York , Wall Street.     Statuie din muzeul George Washington.     Portretul lui George Washington pe Muntele Rushmore,(1932).     Semnătura lui George Washington.     Washington este comemorat pe moneda de un sfert de dolar (2006).     Washington comemorat pe unele monezi de 1 $.     George Washington pe bancnota de 1 $.   George Washington

·         1860: A decedat George Hamilton-Gordan, conte de Aberdeen, primul ministru englez al cărui guvern a implicat Marea Britanie în Războiul Crimeei care s-a incheiat cu infrangerea Rusiei; (n.28.01.1784).

·         1861: Printul Albert de Saxa-Coburg și Gotha (Francis Augustus Charles Albert Emanuel; n. 26 august 1819 - d. 14 decembrie 1861), a fost soțul Reginei Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei.

Albert s-a născut în Schloss Rosenau, aproape de Coburg, Germania, ca cel de-al doilea fiu al lui Ernest al III-lea, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a primei lui soții, Louise de Saxa-Gotha-Altenburg. Mătușa paternă a lui Albert, Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld, s-a căsătorit cu Edward Augustus, Duce de Kent, al patrulea fiu al regelui George al III-lea al Marii Britanii. Ea a fost mama viitoarei regine Victoria. Deci, Albert și viitoarea sa soție erau veri. De asemenea, ei s-au născut în același an și au fost asistați la naștere de aceeași moașă.^[1]

Albert a fost botezat la Biserica Evanghelică Luterană pe 19 septembrie 1819 în Sala de Marmură, la Schloss Rosenau cu apă luată dintr-un râu local.^[2] Nașii lui au fost: bunica paternă Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf, bunicul matern Ducele de Saxa-Gotha-Altenburg, împăratul Austriei, Ducele de Teschen și Contele von Mensdorff-Pouilly.^[3]

Mama lui Albert a fost exilată, s-a căsătorit pentru a doua oară cu iubitul ei, Alexander von Hanstein, Conte de Polzig-Baiersdorf și a murit la vârsta de 30 de ani de cancer.^[4] Anul următor, tatăl lor s-a căsătorit cu propria lui nepoată și verișoara lui Albert și a fratelui său mai mare, Ernest, cu Prințesa Maria de Württemberg.^[5] În 1825, unchiul lui Albert, Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg, a murit. Decesul a dus la o rearanjare a ducatelor saxone și anul următor, tatăl lui Albert a devenit duce de Saxa-Coburg și Gotha.^[6]

Cei doi frați au fost educați în primul rând de tutori privați și, mai târziu, la Universitatea din Bonn, ca mulți alți prinți. Acolo, Albert a studiat dreptul, economia politică, filozofie, istoria artei, muzică, gimnastică și a excelat la scrimă și echitație

Prințul Albert, fotografie colorată de mână daghereotipie, 1848

În jurul anului 1836, ideea căsătoriei între Albert și verișoara lui, moștenitoarea tronului britanic, Prințesa Victoria de Kent (așa cum era titlul ei atunci) a apărut în mintea ambițiosului lui unchi, Leopold, regele belgienilor. Leopold a aranjat cu sora lui (mama Victoriei), să-l invite pe Ducele de Saxa-Coburg și Gotha și cei doi fii ai lui s-o viziteze în mai 1836, cu scopul de a o întâlni pe Victoria. Regele William al IV-lea a dezaprobat orice căsătorie cu Coburg și l-a favorizat pe Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos.

După ce Victoria s-a urcat pe tronul britanic pe 20 iunie 1837, ea a scris scrisori prin care își arăta interesul față de educația lui Albert însă fără să se grăbească să se căsătorească.^[8] În octombrie 1839, Albert și fratele său Ernest au plecat în Anglia, pentru a o vizita pe regină, cu scopul de a soluționa definitiv cererea în căsătorie. Albert și Victoria s-au simțit atrași unul de celălalt. Intenția reginei de a se căsători a fost declarată oficial pe 23 noiembrie 1839^[9].

Cuplul s-a căsătorit pe 10 februarie 1840 la Capela Regală a Palatului St James. Cu patru zile înainte de nuntă, viitoarea soție i-a acordat titlul de Alteță Regală. La început nu a fost popular în rândul britanicilor. A fost perceput ca fiind dintr-un stat sărac și mic, puțin mai mare decât un județ englezesc.^[10] Primul ministru britanic, Lordul Melbourne, a sfătuit-o pe regină să nu-i acorde titlul de "Rege Consort". Parlamentul chiar a refuzat să-l facă pe Albert peer - în parte din cauza sentimentului anti-german și a dorinței de a-l exclude pe Albert din orice rol politic.^[11]

Melbourne a condus un guvern minoritar și opoziția a profitat de căsătorie pentru a continua să-i slăbească poziția. Ei s-au opus la înnobilarea lui Albert și i-au acordat un venit mai mic decât consortului anterior,^[12] 30.000 £ în loc de 50.000 £.^[13] Timp de 17 ani, Albert a folosit titlul de "ASR Prințul Albert" până la 25 iunie 1857 când Victoria i-a acordat titlul de Prinț Consort.

Familia reginei Victoria în 1846 de Franz Xaver Winterhalter de la stânga la dreapta: Prințul Alfred și Prințul de Wales; regina și Prințul Albert; Prințesele Alice, Elena și Victoria

Portret	Nume	Naștere	Deces	Soț/Soție (ani naștere & deces) și copii[15][16]
	Prințesa Victoria, Prințesă Regală	21 noiembrie 1840	5 august 1901	Căsătorită în 1858 cu Prințul Moștenitor al Prusiei Frederic, mai târziu Frederic al III-lea al Germaniei și rege al Prusiei (1831–1888); 4 fii, 4 fiice (inclusiv Wilhelm al II-lea al Germaniei și Sofia, regină a Greciei)
	Prințul Albert Eduard, Prinț de Wales, mai târziu regele Eduard al VII-lea	9 noiembrie 1841	6 mai 1910	Căsătorit în 1863 cu Prințesa Alexandra a Danemarcei (1844–1925); 3 fii, 3 fiice (inclusiv regele George al V-lea și Maud, regină a Norvegiei)
	Prințesa Alice	25 aprilie 1843	14 decembrie 1878	Căsătorită în 1862 cu Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse și de Rin (1837–1892); 2 fii, 5 fiice (inclusiv Alexandra, Împărăteasă a Rusiei)
	Prințul Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și Duce de Edinburgh; Amiral al Flotei	6 august 1844	31 iulie 1900	Căsătorit în 1874 cu Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei (1853–1920); 2 fii (1 făt mort), 4 fiice (inclusiv Maria, regină a României)
	Prințesa Elena	25 mai 1846	9 iunie 1923	Căsătorită în 1866 cu Prințul Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (1831–1917); 4 fii (1 făt mort), 2 fiice
	Prințesa Louise	18 martie 1848	3 decembrie 1939	Căsătorită în 1871 cu John Douglas Sutherland Campbell (1845–1914), marchiz de Lorne, mai târziu al 9-lea Duce de Argyll, de asemenea Guvernator-General al Canadei (1878–83); fără copii
	Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn; Mareșal, Guvernator-General al Canadei (1911–1916)	1 mai 1850	16 ianuarie 1942	Căsătorit în 1879 cu Prințesa Luise Margarete a Prusiei (1860–1917); 1 fiu, 2 fiice
	Prințul Leopold, Duce de Albany	7 aprilie 1853	28 martie 1884	Căsătorit în 1882 cu Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont (1861–1922); 1 fiu, 1 fiică
	Prințesa Beatrice	14 aprilie 1857	26 octombrie 1944	Căsătorită în 1885 cu Prințul Henric de Battenberg (1858–1896); 3 fii, 1 fiică (inclusiv Victoria Eugenie, regină a Spaniei)

Albert de Saxa-Coburg și Gotha

Prinț Consort

Fotografie din 1860 de J. J. E. Mayall Părinți Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Louise de Saxa-Gotha-Altenburg  Frați și surori Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha  Căsătorit cu Victoria a Regatului Unit Copii Victoria, Împărăteasa Germaniei Eduard al VII-lea Alice, Marea Ducesă de Hesa Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gota Elena, Prințesa Christian de Schleswig-Holstein Prințesa Louise, Ducesa de Argyll Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Prințul Leopold, Duce de Albany Beatrice, Prințesa Henry de Battenberg

·         1873: Elisabeth Ludovika de Bavaria (13 noiembrie 1801 – 14 decembrie 1873) a fost prințesă de Bavaria și, mai târziu, prin căsătorie, regină a Prusiei.

Elisabeta s-a născut la Munchen, ca fiica regelui Maximilian I Joseph de Bavaria și a reginei Carolina de Baden.^[3] A fost sora geamănă a Reginei Amalie a Saxoniei (soția regelui Ioan I al Saxoniei), sora Arhiducesei Sofia a Austriei (mama împăratului Franz Joseph al Austriei și a împăratului Maximilian I al Mexicului) și sora Ducesei de Bavaria, Ludovika (mama împărătesei Sisi). În familie i se spunea Elise.

La 29 noiembrie 1823 s-a căsătorit cu viitorul rege Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei.^[3] În 1830 s-a convertit la protestantism. A devenit regină a Prusiei în 1840 și a influențat politica Prusiei fiind activă în conservarea prieteniei dintre Prusia și Imperiul Austriac.

Soțului său i-a fost soție exemplară; în timpul lungii sale boli l-a îngrijit cu dedicație. Inițial a fost ostilă soției nepotului ei, Prințesa Victoria a Regatului Unit, apoi relația dintre cele două femei s-a dezghețat când Vicky a avut grijă de Elisabeta și a alinat-o în dureroasele primele zile ale văduviei. Elisabeta nu a uitat-o niciodată pe Vicky și a întrerupt tradiția lăsându-i ei bijuteriile. Aceste bijuterii erau menite să fie ale reginei Prusiei și regina de atunci a Prusiei, Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach nu a iertat-o pe Vicky pentru acest lucru. După decesul ei la 2 ianuarie 1861, Elisabeta a trăit retrasă la Sanssouci, Charlottenburg și s-a dedicat muncii de caritate în memoria soțului ei.

În timpul vizitei surorii sale gemene, regina Amelia a Saxoniei, Elisabeta a murit în 1873 la Dresda.^[3] A fost înmormântată lângă soțul ei la 21 decembrie la Friedenskirche în Potsdam.

Elisabeth Ludovika

Portret al Elisabetei de Joseph Karl Stieler, 1843 Părinți Maximilian I Iosif de Bavaria Carolina de Baden  Frați și surori Ludovic I al Bavariei Prințul Karl Theodor de Bavaria Prințesa Augusta de Bavaria Prințesa Ludovika de Bavaria Prințesa Sofia de Bavaria Carolina Augusta de Bavaria Maria Anna de Bavaria Prințesa Amalie Auguste de Bavaria Maximiliana of Bavaria[*]  Căsătorită cu Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei

·         1878: Prințesa Alice (Alice Maud Mary; 25 aprilie 1843 – 14 decembrie 1878) a fost o membră a familiei regale britanice, al treilea copil și a doua fiică a reginei Victoria. Căsătorită cu Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse, a purtat și titlul de Mare Ducesă de Hesse.

Prințesa Alice a fost străbunica Prințului Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a. De asemenea, a fost mama Alexandrei Feodorovna (Alix de Hesse), soția ultimului Țar al Rusiei, Nicolae al II-lea.

Prințesa Alice (dreapta) alături de sora ei mai mare, Victoria, anii anii 1850.

Alice s-a născut la 25 aprilie 1843 la Palatul Buckingham, Westminster, Londra.^[1] A fost al treilea copil și a doua fiică a Reginei Victoria și a Prințului Albert. A fost botezată Alice Maud Mary în capela palatului Buckingham, de către arhiepiscopul de Canterbury, William Howley, la 2 iunie 1843. Nașii aleși de regină au fost Ernest I, regele Hanovrei (reprezentat de Prințul Adolphus, Duce de Cambridge), Feodora, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg (reprezentată de Prințesa Victoria, Ducesă de Kent), Ernest al II-lea, prinț Ereditar de Saxa-Coburg și Gotha (reprezentat de Frederic Wilhelm, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Strelitz) și Prințesa Sophia Matilda de Gloucester.^[2]

Numele Alice a fost ales în onoarea prim-ministrului Victoriei, Lordul Melbourne, care era un admirator al reginei și al cărui nume feminin preferat era Alice.^[3] Maud, numele anglo-saxon pentru Matilda, a fost ales în onoarea uneia dintre nașele sale, Prințesa Sophia Matilda de Gloucester, o nepoată a regelui George al III-lea. Mary a fost ales deoarece Alice s-a născut în aceeași zi cu mătușa ei, Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester.^[4]

Educația lui Alicei a fost supravegheată de tatăl ei. La Osborne (reședința de vacanță a familiei), Alice și frații ei învățau abilități practice, cum ar fi menajul, gătitul, grădinăritul și tâmplăria.^[5] Victoria și Albert favorizau o monarhie bazată pe valorile familiei, iar copiii lor purtau haine de clasă de mijloc și dormeau în camere slab mobilate și încălzite.^[6] Alice era fascinată de lumea din afara Casei Regale; la Balmoral îi plăcea să viziteze localnicii care trăiau și munceau pe moșie. În 1854, în timpul războiului Crimeei, la unsprezece ani, Alice a vizitat împreună cu mama ei și cu sora ei mai mare spitalele din Londra pentru militarii răniți.^[7] Ea a fost cea mai sensibilă emoțional dintre toți frații ei.

În copilărie, Alice era foarte apropiată de fratele ei, Prințul de Wales, și de sora cea mare, Victoria, Prințesă Regală.

La 16 martie 1861, a murit bunica ei, Victoria, Ducesă de Kent, mama reginei Victoria. Alice a petrecut mult timp cu bunica sa, adesea cântând la pian pentru ea și îngrijind-o în stadiul final al bolii.^[8] După moartea mamei sale, regina era foarte mâhnită și s-a bazat foarte mult pe Alice, căreia Albert îi dădea instrucțiuni: „Du-te și fă-o pe mama ta să se simtă bine” ^[8] Regina i-a scris unchiului ei, regele Leopold al Belgiei: „draga de Alice a fost plină de tandrețe, afecțiune și suferință pentru mine”.^[9]

După numai câteva luni, la 14 decembrie 1861, a murit și tatăl ei, Prințul Albert. În timpul bolii lui, Alice a rămas lângă el. Tot ea i-a trimis și Prințului de Wales o telegramă fără știrea reginei, care refuza să-i spună despre boala tatălui lui deoarece îl considera vinovat pe el pentru acest lucru.^[10] Regina a fost răvășită de moartea soțului ei iar curtea a intrat într-o perioadă de doliu.^[11] Alice a devenit secretara neoficială a mamei ei pentru următoarele șase luni. Pe la ea treceau actele oficiale către și de la miniștri, regina fiind retrasă din viața publică.^[12] Alice a fost ajutată în această muncă de sora ei mai mică, Prințesa Louise.

Prințesa Alice, 1859

Regina Victoria începuse să facă planuri matrimoniale pentru Alice încă din 1860. Regina și-a dorit ca toți copiii ei să se căsătorească din dragoste, însă pretendenții erau în continuare limitați la membrii caselor regale din Europa. Cu ajutorul fiicei sale mai mari, Victoria, care se căsătorise de curând cu viitorul împărat german Frederic al III-lea, regina a alcătuit o listă cu posibili pretendenți pentru Alice. În urma căutărilor au rezultat doar doi candidați: Wilhelm, Prinț de Orania și Prințul Albert al Prusiei, văr cu soțul Victoriei. Prințul de Orania a fost exclus deoarece era îndrăgostit de o arhiducesă catolică^[13] și nu se arăta deloc interesat de Alice, în ciuda presiunilor făcute de mama lui, Sofia de Württemberg. Nici Prințul Albert nu a fost considerat suficient de bun pentru Alice. Atunci Prințesa Victoria l-a sugerat pe Prințul Ludovic de Hesse, nepotul Marelui Duce Ludovic al III-lea de Hesse.

Prințesa Victoria mersese la curtea ducatului de Hesse pentru a vedea dacă sora lui Ludovic, Prințesa Anna, era o potențială mireasă pentru fratele ei, Albert Eduard, Prinț de Wales. Deși nu și-a făcut o părere favorabilă despre Prințesa Anna, a fost plăcut impresionată de Ludovic și de fratele acestuia, Prințul Henric. Amândoi au fost invitați la Castelul Windsor în 1860 și au impresionat-o și pe regina Victoria.

Alice s-a logodit cu Prințul Ludovic de Hesse la 30 aprilie 1861, în urma consimțământului reginei.^[14] Regina l-a convins pe primul ministru, Lordul Palmerston, să voteze o zestre pentru Alice de 30.000 £.^[15]

Alice în 1861.

Între logodnă și nuntă, a murit tatăl lui Alice la 14 decembrie 1861. În ciuda doliului, regina a poruncit ca pregătirile de nuntă să continue. La 1 iulie 1862, Prințesa Alice s-a căsătorit la Casa Osborne din Isle of Wight cu Prințul german Ludovic de Hesse și de Rin, fiul Prințului Karl de Hesse și de Rin și nepotul lui Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse. Alice a fost condusă la altar de unchiul său, Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și a avut patru domnișoare de onoare: surorile ei mai mici, Prințesele Helena, Louise și Beatrice, și sora lui Ludovic, Prințesa Anna. Pentru ceremonie, Alice a purtat o rochie albă, cu un văl de dantelă Honiton, dar a fost obligată să poarte haine negre de doliu înainte și după ceremonie.

Alice și Ludovic și-au stabilit reședința la Darmstadt, în Hesse. Cuplul a avut șapte copii:

• Prințesa Victoria (1863–1950), s-a căsătorit cu Prințul Louis de Battenberg în 1884
• Prințesa Elisabeta (1864–1918), căreia familia îi spunea ‘Ella’, s-a căsătorit cu Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei în 1884 și a fost ucisă în timpul Revoluției bolșevice
• Prințesa Irene (1866–1953), s-a căsătorit cu vărul ei, Prințul Heinrich al Prusiei, în 1888
• Prințul Ernest Louis (1868–1937), ultimul Mare Duce de Hesse și de Rin.
• Prințul Friedrich (1870–1873), căruia familia îi spunea 'Frittie', a murit de hemofilie
• Prințesa Alix (1872–1918), s-a căsătorit cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei și a fost ucisă împreună cu familia sa la Ekaterinburg în timpul Revoluției bolșevice
• Prințesa Marie (1874–1878), căreia familia îi spunea 'May', a murit de difterie

Louis de Hesse, 1860

Tinerii căsătoriți au primit o casă în Darmstadt cu vedere la stradă. Alice a petrecut aici mult timp pentru a se familiariza cu noile împrejurimi. În 1863, a mers în Anglia la nunta fratelui ei, Prințul de Wales, cu prințesa Alexandra a Danemarcei, și pentru a naște primul ei copil, Victoria Alberta Elizabeth Matilda Marie, la 5 aprilie, în prezența reginei Victoria.^[16] Preotul curții din Darmstadt a fost chemat în Anglia pentru botez.^[17]

După revenirea la Darmstadt în luna mai, Alice și Ludovic au primit o nouă reședință, Kranichstein, la nord-est de Darmstadt. Alice a născut-o acolo pe a doua sa fiică, Elisabeta, poreclită „Ella”, la 1 noiembrie 1864. Decizia lui Alice de a-și alăpta fiica a supărat-o pe mama ei, care era împotriva alăptatului. În plus, regina dându-și seama că Alice este fericită în familia ei și că prin urmare va vizita Anglia mai rar, relațiile dintre mamă și fiică au început să se tensioneze, o tensiune care avea să continue până la moartea lui Alice.^[16]

În 1866, în timpul războiului austro-prusac, Alice, însărcinată cu al treilea copil, și-a îndeplinit îndatoririle regale făcând bandaje pentru trupe și pentru spitale. Trupele prusace au intrat în Darmstadt, iar Alice și-a dedicat mare parte din timpul ei pentru îngrijirea răniților și a bolnavilor. A fost prietenă cu Florence Nightingale, care a strâns și i-a trimis fonduri din Anglia, și i-a dat sfaturi despre curățenia și ventilația din spitale.^[18]

Alice a fost șocată de comportamentul trupelor prusace în Hesse. Berlinul a luat marelui ducat calea ferată și sistemele de telegraf și a îndatorat Hesse cu 3 milioane de florini. Sora lui Alice, prințesa moștenitoare a Prusiei, a spus că ea nu poate să facă nimic „pentru a o scuti pe Alice de poziția dureroasă și stresantă”.^[19] Ajutorul a venit de la împăratul Rusiei, care i-a cerut regelui prusac să-i permită Marele Duce să-și păstreze tronul. Faptul că mama împăratului era mătușa Marelui Duce iar sora lui Alice era prințesa moștenitoare a Prusiei probabil că a influențat generozitatea Prusiei. Totuși, Alice a fost mânioasă de vizita pe care a făcut-o prințesa Victoria în regiunea cucerită Homburg, inițial parte din Hesse, la scurt timp după ce a devenit teritoriu prusac.^[19]

Alice și Louis împreună cu copiii lor: Maria în brațele Marelui Duce și, de la dtânga la dreapta, Ella, Ernie, Alix, Irene și Victoria.

Alice s-a împrietenit cu teologul David Friedrich Strauss, o figură controversată a vremii; acesta a realizat un portret științific al lui Isus cel istoric, căruia i-a negat natura divină. Alice se bucura de compania intelectuală a lui Strauss, pe care soțul ei nu i-o putea oferi, iar acesta era invitat adesea la Palatul Nou pentru lecturi private. Alice l-a prezentat pe Strauss surorii sale Victoria și cumnatului ei Frederick, care l-au invitat la Berlin.^[20] Relația lui Alice cu Strauss a nemulțumit-o pe împărăteasa Augusta, care a etichetat-o pe Alice drept „complet atee”.^[21]

La sfârșitul anului 1871, Alice a călătorit la Balmoral pentru a-și vedea mama, însă aceasta se recupera după două boli grave, iar Alice a avut sentimentul că mama ei n-o voia acolo. Atunci Alice și Ludovic au stat la Prințul și Prințesa de Wales la Sandringham. Cu puțin timp înainte ca ei să plece de la Sandringham, Prințul de Wales s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. Situația Prințului a fost critică, însă în cele din urmă și-a revenit.^[22]

Tragedia s-a abătut asupra lui Alice la 29 mai 1873, când fiul ei cel mic, Friedrich, zis „Frittie”, a murit după ce a căzut 6 metri de la fereastră.^[23] Copilul suferea de hemofilie și, deși și-a recăpătat cunoștința, hemoragia internă nu a putut fi oprită. Alice nu și-a revenit niciodată complet după moartea lui Frittie. Ea s-a apropiat mai mult de celălalt fiu al ei, Ernest, și de nou-născuta Maria. În 1875 și-a reluat totuși îndatoririle publice, inclusiv strângerea de fonduri și activitatea medicală și socială.^[24] Relația cu soțul ei a început să se deterioreze. La sfârșitul anului 1876, Alice a mers în Anglia la un tratament și a rămas la Balmoral pentru recuperare.

În ciuda problemelor maritale, Alice a rămas un puternic susținător al soțului ei, extrem de critică atunci când abilitățile sau talentele lui nu erau pe deplin recunoscute. La 20 martie 1877, a murit tatăl lui Ludovic, iar la 13 iunie în același an, a murit și unchiul său, Marele Duce Ludovic al III-lea, Ludovic și Alice devenind astfel Mare Duce și Ducesă de Hesse. Alice s-a folosit de noul ei rol pentru a reforma condițiile sociale din Darmstadt, dar responsabilitatea de Landesmutter (mama poporului) i se părea obositoare.

Alice în anii 1870.

Crăciunul anului 1877 i-a acordat puțin răgaz lui Alice: toată familia s-a adunat din nou împreună, iar ea și-a putut răsfăța fiica cea mică, Maria. Alice a fost prea epuizată pentru a participa la nunta nepoatei ei, Prințesa Charlotte a Prusiei, la Berlin în ianuarie 1878. Deși a încercat să se implice mai mult în arte și științe și să evite evenimentele de protocol, a continuat să simtă povara îndatoririlor sale.^[18] În toamna lui 1878, regina Victoria a invitat familia Marelui Ducat într-o vacanță la Eastbourne, unde au stat într-o casă de pe Grand Parade. Alice a participat la diverse evenimente regale în această călătorie și a vizitat-o pentru ultima oară pe mama ei la Osborne, înainte de a reveni la Palatul Nou de la Darmstadt spre sfârșitul anului

În noiembrie 1878, familia ducală s-a îmbolnăvit de difterie. Prima care s-a îmbolnăvit a fost fiica cea mare, Victoria, care s-a plâns că are gâtul înțepenit în seara zilei de 5 noiembrie. A doua zi dimineața a fost diagnosticată cu difterie, iar în curând boala s-a răspândit și printre ceilalți copii. A urmat apoi și soțul lui Alice. Prințesa Elisabeta a fost singura care nu s-a îmbolnăvit, deoarece fusese trimisă la palatul bunicii ei, Elisabeta a Prusiei.^[26]

Prințesa Maria s-a îmbolnăvit grav la 15 noiembrie și a murit a doua zi, iar Alice i-a scris mamei ei că „durerea este mai presus de cuvinte”.^[27] Timp de câteva săptămâni, Alice nu le-a spus celorlalți copii despre moartea Mariei, dar în cele din urmă i-a spus lui Ernest la începutul lui decembrie. Copilul, care fusese foarte atașat de sora lui, a fost copleșit de durere, iar Alice nu s-a putut abține să nu îl ia în brațe, deși nu avea voie să intre în contact fizic cu bolnavii.^[28]

La început, boala nu s-a manifestat la Alice. S-a întâlnit cu sora ei Victoria care trecea prin Darmstadt în drum spre Anglia, și în aceeași zi i-a scris mamei ei pe un ton ceva mai vesel.^[28] Însă în seara de vineri spre sâmbătă 14 decembrie (ziua comemorării morții tatălui ei), a căzut brusc la pat, din cauza difteriei luate de la fiul ei. Ultimele ei cuvinte au fost „dragă tată”, iar peste noapte și-a pierdut cunoștința.^[29] Dimineața a murit.^[27] A fost înmormântată la 18 decembrie în mausoleul ducal de la Rosenhöhe, lângă Darmstadt, cu drapelul Union Jack pe coșciug.^[30] Joseph Boehm a ridicat acolo un monument special pentru Alice și Maria.^[31]

Ea a fost primul copil al reginei Victoria care a murit; mama ei i-a supraviețuit mai mult de 20 de ani, supraviețuind și altor doi copii ai ei: Leopold și Alfred.

Alice a Regatului Unit

Mare Ducesă de Hesse și de Rin

Părinți Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha Victoria a Regatului Unit  Frați și surori Prințesa Victoria a Regatului Unit Prințesa Beatrice a Regatului Unit Prințesa Elena a Regatului Unit Prințesa Louise a Regatului Unit Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Leopold, Duce de Albany Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Eduard al VII-lea al Regatului Unit  Căsătorită cu Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse Copii Prințesa Victoria de Hesse Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna Prințesa Irene de Hesse Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Prințul Friedrich de Hesse Alexandra, împărăteasă a Rusiei Prințesa Maria de Hesse

·         1937  - A încetat din viaţă Dumitru Brumărescu, inventator român. În 1910, la Salonul Aviaţiei de la Paris, erau expuse 12 aparate de zbor, dintre care două româneşti: avionul "Coandă" 1910, primul avion cu reacţie din lume şi "Columna " lui Dumitru Brumărescu, un hidroavion – elicopter de concepţie originală

* 1940: Maria Georgievna, Prințesă a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Μαρία της Ελλάδας και Δανίας) (3 martie 1876 – 14 decembrie 1940), a fost al cincilea copil și a doua fiică a regelui George I al Greciei și a reginei Olga.

Primii cinci copii ai regelui George I al Greciei și ai reginei Olga. De la stânga la dreapta: Constantin, George (sus), Maria, Nicolae și Alexandra (jos), 1880.

S-a născut la Atena ca sora mai mică a lui Constantin I al Greciei, Prințul George al Greciei, Alexandra Georgievna a Greciei și Prințului Nicolae al Greciei. A fost sora mai mare a Prințului Andrei al Greciei și Prințului Christofor al Greciei. Prin tatăl ei a fost nepoata regelui Christian al IX-lea al Danemarcei iar prin mama ei a fost strănepoata Țarului Nicolae I al Rusiei.

A fost foarte apropiată de verișoara sa, Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei. Mai târziu, amândouă s-au măritat cu Mari Duci Romanov și au stat împreună în mai multe ocazii.

La 30 aprilie 1900, Maria s-a măritat cu Marele Duce George Mihailovici al Rusiei în Corfu. George era numit în familie "Gogi", iar Maria a fost denumită "Greek Minny" pentru a o deosebi de împărăteasa Maria a Rusiei. Ea a refuzat să se căsătorească cu Gogi până când locul ei în linia de succesiune la tronurile Greciei și Danemarcei nu a fost asigurat. A arătat clar că nu era îndrăgostită de soțul ei atunci când s-au căsătorit însă Marele Duce a sperat că în timp sentimentele vor crește. Marele Duce o mai ceruse o dată pe Maria în căsătorie în aprilie 1896 și nu a încetat, ulterior, să-i facă curte și să viziteze Grecia după refuzul ei.

Chiar dacă nu era foarte frumos și avea cu 12 ani mai mult decât Maria, Marele Duce oferă avantajul de a fi în linia de succesiune la tronul Rusiei. El avea puține obligații publice la St. Petersburg lucru care îi dădea posibilitatea de a călători în străinătate. Prin căsătorie, prințesa Greciei spera să se poată întoarce regulat în țara natală.

După o lungă perioadă de gândire, ea a reuzat propunerea altui pretendent, regele Alexandru I al Serbiei și a acceptat cererea Marelui Duce. Sigur pe el, că prin eforturi, o va seduce pe prințesa greacă, Marele Duce George a făcut tot posibilul să-i facă pe plac. A obținut de la vărul său Țarul Nicolae al II-lea autorizația de a se căsători în Grecia, lucru care nu era obișnuit în tradiția Romanov. După luna de miere din Italia și Austria, George și Maria s-au instalat în Rusia, la palatul Mihailovski, nu departe de capitala imperială. Prințesa nu a făcut nici un efort să se integreze în noua țară. A făcut tot posibilul să nu utilizeze limba Romanovilor: cu soțul ei vorbea în general în franceză iar cu copiii în engleză.

Cuplul a avut două fete: Nina născută la 7 iunie 1901 și Xenia născută al 9 august 1903. Pe măsură ce fetele au crescut mai mari, Maria a profitat de oportunitatea de a petrece mai mult timp în străinătate, chipurile pentru sănătatea fiicelor ei, dar, de asemenea, să petreacă mai mult timp departe de soțul ei. Când a izbucnit Primul Război Mondial ea era în Marea Britanie și nu a putut reveni în Rusia; a patronat un spital militar acolo.

A devenit văduvă la 30 ianuarie 1919 când soțul ei a fost ucis de bolșevici. La 16 decembrie 1922, Maria s-a recăsătorit cu amiralul Pericles Ioannides în Wiesbaden. A murit în Atena natală în timpul războiului greco-italian (28 octombrie 1940 – 30 aprilie 1941).

Prințesa Maria

Marea Ducesă Maria Georgievna a Rusiei

Părinți George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei  Frați și surori Alexandra Georgievna a Greciei Constantin I al Greciei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Prințul George al Greciei și Danemarcei Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei  Căsătorită cu Marele Duce George Mihailovici al Rusiei Perikles Ioannidis Copii Prințesa Nina Georgievna Prințesa Xenia Georgievna

* 1945: Prințesa Maud, Contesă de Southesk (Maud Alexandra Victoria Georgina Bertha Carnegie; 3 aprilie 1893 – 14 decembrie 1945) a fost membră a familiei regale britanice, nepoată a regelui Eduard al VII-lea. Maud și sora ei mai mare, Alexandra, au fost singurele nepoate pe linie feminină ale unui suveran britanic care au primit titlul de "prințesă a Marii Britanii și a Irlandei de Nord".

Prințesa Maud de Fife

Contesă de Southesk

Părinți Alexander Duff, 1st Duke of Fife[*] Louise a Marii Britanii  Frați și surori Prințesa Alexandra, Ducesă de Fife  Căsătorită cu Charles Carnegie, al 11-lea Conte de Southesk Copii James Carnegie, al 3-lea Duce de Fife

·         1946: Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (n. 1 ianuarie 1868, Târgoviște - d. 14 decembrie 1946, București) a fost un prozator român, faimos pentru povestirile sale, scrise inițial pentru copiii săi.

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești s-a născut la Târgoviște, pe 1 ianuarie 1868, ca descendent al unei familii de boieri. Eroul din nuvela „Neamul Udreștilor” e un strămoș al scriitorului. A făcut Liceul și Universitatea la București. A fost judecător în București, Ploiești, Pitești, Craiova și Târgoviște, unde în anul 1896 s-a stabilit definitiv. Intră în viața politică și este prezent până în 1940 în toate legislaturile parlamentare: a fost secretar general al Camerei Deputaților (1914-1940). A fost membru al Academiei Române din 1918.^[1] În anul 1945 a câștigat Premiul Național Pentru Proză. După 1937 alunecă în atitudini profasciste, teoretizate în opuscule programatice: Huliganism (1938), Germanofobie (1940). ^[2]

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești

În literatură a debutat sub îndrumarea lui Titu Maiorescu, care i-a fost profesor. Primul volum, culegerea „Nuvele și schițe” i-a apărut în 1903. A urmat în 1906 „În lumea dreptății”, iar în 1912, „Întuneric și lumină”. În anii primului război mondial a scris, în colaborare cu A. de Herz (1887-1936), o piesă de teatru numită „Sorana”. În perioada interbelică a publicat mai puțină proză.

Este cunoscut în special pentru scrierile sale pentru copii: „Puiul” (tragica moarte a unui pui de prepeliță), „Privighetoarea”, „Bietul Tric”, „Niculăiță Minciună” (un copil isteț de la țară neînțeles de săteni) ș.a.

S-a stins din viață în anul 1946, pe 14 decembrie, la București.

Opera:

Antume

• Nuvele și schițe, 1903
• În lumea dreptății, 1906
• Întuneric și lumină, 1912
• Firimituri, 1929
• Cu undița, 1933
• Din pragul apusului, 1935

Reeditări

• Niculăiță Minciună, Editura HERRA, 2006, ISBN 973-7923-65-0
• În lumea dreptății. Întuneric și lumină, Editura Gramar, 2007
• Pagini alese, Editura Ștefan, 2007
• Rătăcire, Editura Semne, 2009
• Nuvele și schițe, Editura Donaris, 2009

Teatru radiofonic

În decursul timpului, Societatea Română de Radiodifuziune a dramatizat câteva din scrierile sale pentru emisiunea „Teatru radiofonic”: Călătorului îi șade bine cu drumul, În lumea dreptății și Un reghiment de antilerie.

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești
Ioan Alexandru Brătescu-Voinești
Date personale
Născut	1/13 ianuarie 1868  Târgoviște, România
Decedat	14 decembrie 1946 (78 de ani)  București, România
Părinți	Alexandru Brătescu Alexandrina Voinescu
Căsătorit cu	Penelope Popescu
Copii	2

·         1952: Fartein Valen, compozitor din Norvegia (n. 1887)

·         1962: Simion Mehedinți (n. 16 octombrie 1868, Soveja - d. 14 decembrie 1962, București) a fost un academician, geograf și geopolitician român. Spirit filozofic, format la școala lui Titu Maiorescu, a desfășurat o vastă activitate culturală ca educator al maselor și cu deosebire al tineretului, prin scrierile și numeroasele sale conferințe ținute în fața studențimii române din centrele universitare ale țării. Simion Mehedinți a fost un adept al ideilor naționaliste și legionare numai în ceea ce privește educația și cultul muncii.

Și-a făcut studiile la București, apoi în Franța și Germania. A fost profesor la Universitatea din București, la prima catedră de geografie din România. Academician - a fost membru titular al Academiei Române din anul 1915. A fost director al revistei Convorbiri literare.

A avut un rol important în dezvoltarea gândirii geografice și geopolitice în România. S-a preocupat de stabilirea obiectului și conținutului geografiei, de precizarea locului ei în sistemul științelor, de determinarea legilor și categoriilor geografice și a metodelor de cercetare în geografie și geopolitică.

A elaborat un sistem propriu de gândire geografică, concretizat în lucrarea sa fundamentală Terra - introducere în geografia ca știință (2 vol., 1931). Între 1940 și 1944 a colaborat cu revista Geopolitică și geoistorie. „Analizând metoda originală pe care Simion Mehedinți tocmai o „brevetase”, în premieră pe Glob - metoda geografică -, ajungem la câteva concluzii preliminare:

• funcția face organul cu o anumită formă, impusă de necesitatea funcției de a răspunde la solicitarea evolutivă;
• drept urmare, nu se poate înțelege un fenomen care se petrece la suprafața scoarței terestre fără a înțelege forma sa spațială (cât se desfășoară în suprafață, raportat la scară planetară) - dinamica în spațiu;
• pentru a nu greși, trebuie urmărită evoluția formei spațiale a fenomenului respectiv și în adâncimea sa istorică (raportat, de asemenea, la scară planetară) - dinamica în timp.”^[2]

Numit la 17 mai 1900 profesor la Facultatea de Litere din București, la prima catedră de geografie înființată în România, Simion Mehedinți a format în această calitate generațiile de mari geografi ai țării în frunte cu George Vâlsan, Constantin Brătescu, Vintilă Mihăilescu, Mihail D. David și alții.

A fost profesor la Școala Superioară de Război între 1919-1939, unde preda Geografia generală (...), fiind menționat în lucrarea Istoricul Școalei Superioare de Război 1889-1939, publicată cu ocazia serbării a 50 de ani de la înființarea acesteia.^[3]

A colaborat la numeroase ziare și reviste (mai ales Convorbiri literare pe care a condus-o mulți ani): "Cuvântul Studențesc", "Duminica poporului", "Lamura", precum și la cele de specialitate, cu multe studii de geografie, metodologie geografică și mai ales antropogeografie: "Analele Academiei Române", "Buletinul Societății Române de Geografie", "Analele Dobrogei", "Natura", "Anuarul de Geografie și Antropogeografie", "Volkermagasin" (Germania) și multe altele.

Marginalizat după instaurarea comunismului (cea mai mare parte a studiilor sale fiind interzise de noua orânduire politică), s-a stins din viață în anul 1962.

OPERE SELECTIVE

• Die Kartographische Induktion (teza). Leipzig, 1900
• Etrogeneitatea celor patru sfere. București, 1900
• Problemele geografiei contemporane ca știință despre Cosmos. București, 1900
• Introducere în studiul geografiei. București, 1904
• Die rumänische Steppe. Leipzig, 1904
• Către noua generație. București, 1912
• Poporul. București, 1913
• Primăvara literară, București, 1914
• Omul politic. București, 1915
• Școala poporului, București, 1918
• Legea Eforiilor, București, 1918
• Însușirile omului de Stat, București, 1919
• Altă creștere: Școala muncii, București, 1919
• Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale (Discurs de recepție la Academia Română), București, 1920
• Vechimea poporului româan și legătura cu elementele alogene, București, 1924
• Titu Maiorescu, București, 1925
• Școala română și capitalul biologic al poporului român, Biblioteca eugenică și biopolitică a ASTREI, Cluj, 1927
• Cadrul antropogeografic. Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul. Vol. I, 1918-1928, București
• Terra (metodologie geografică). Operă de importanță științifică mondială, aclamată de specialiștii mondiali în domeniu. Bucuresti, 1930
• Opere complete. „Fundația pentru Literatură și Artă”, București
• Geografia României, București
• Geografia României pentru clasa a III-a, București
• Aproprie-te de Isus prin biserica noastră și prin alegerea educatorilor, București
• Quelque observations sur l'evolution de la geographie en Roumanie. În "La vie scientifique en Roumanie", Academia Română, tomul IV: "Sciences pures" I, pag. 329-371. București, 1937
• Geografie și geografi la începutul sec. XIX-lea, Editura "SOCEC", București, 144 pag.
• Geografie și geografi la începutul sec. XX - Însemnări cu privire la desvoltarea științelor și a învățământului în România, Editura "SOCEC", București, 1938
• Trilogia științei. Cercetător - erudit - savant. În "Memoriul Secției Istorice a Academiei". Tip. Monitorul Oficial, București, 1939, 110 pagini
• Învățătorul și straja țării, Editura "CUGETAREA", București, 276 pagini
• Ce este Transilvania? Biblioteca "Revistei Istorice Române", București, 1940. (Traducere în limba engleză: "What is Transylvania?" de Traian Golea, Editura "Romanian Historical Studies", Miami Beach,  Florida, 1986

PUBLICAȚII ȘI STUDII

• Insula Șerpilor. În "Buletinul S.R.R. de Geografie", Vol. XIV
• Locul geografiei între știinte. În "Buletinul S.R.R. de geografie, Vol. XV
• Obiectul și definiția geografiei. În "Convorbiri litarare", 1901
• Aplicări antropogeografice în sfera etnografiei, istoriei și a altor științe. În "Anuarul de Geografie și Antropogeografie", Vol. I, 1910
• Observări asupra Dobrogei. În "Buletinul S.R.R. de Geografie", Vol. XXXVIII, 1919
• Premise etnografice în istoria românilor. În "Analele Academiei Române", București, 1922
• Dacia pontica și Dacia carpatica. În "Buletinul S.R.R. de Geografie", Vol. 47, București, 1923
• Religia ca mijloc de caracterizare a unui popor. În "Analele Academiei Române", București, 1924
• Rumänische Volkskultur. În "Völkermagazin", Berlin, 1924
• Direcția „Convorbirilor literare” și îndrumarea poporului român. În "Convorbiri literare", Ianuarie-Aprilie 1927, Anul LIX
• Considerațiuni geopolitice în Milvovia, anul I, numărul 1, București, 1930 ^[4]
• Coordonate etnografice: civilizația și cultura. În "Memoriile Academiei Române", București, 1930
• Moța-Marin - Urmașii lui Eminescu. În "Cuvântul Studențesc", Anul XII, Nr. 1-4, Ianuarie - Februarie 1937, București
• Deliormanul, o verigă între Carpați și țărmul Mării Negre. În "Analele Dobrogei", Anul XIV, Nr. 2, 1938
• Legăturile noastre cu Dunărea și Marea. Conferință inaugurală a ciclului de prelegeri: "Apele, Dunărea și Marea Neagră" ținute la Liga Navală Română, București, 1938
• Creștinismul Românesc. În "Chemarea Vremii", 194o

Simion Mehedinți

Geograful Simion Mehedinți

·         1989: A murit Andrei D. Saharov, fizician rus și cunoscut disident, laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1975; (n. 21.05.1921).

·         1990: Friedrich Dürrenmatt (n. 5 ianuarie 1921,Konolfingen[*], Elveția^[12] – d. 14 decembrie 1990,^]Neuchâtel, Elveția^[13]) a fost un dramaturg și prozator elvețian de talie europeană, care și-a scris opera în limba germană. A făcut studii de filozofie, literatură și teologie, dar și-a încercat talentul mai întâi ca grafician, tematica desenelor sale expresive prefigurând-o pe aceea a scrierilor de mai târziu. A fost permanent preocupat de confuzia de valori și de incertitudinile epocii în care trăia ("azi nu mai există nici vinovați, nici oameni care să poarte răspunderea a ceva").

În opera lui un loc central îl ocupă problematica dreptății și îndurării, tratată în cheie tragicomică și grotescă. Cele mai multe din povestirile sale îmbracă forma literaturii polițiste.

Ca dramaturg – unul din cei mai importanți de limbă germană din secolul XX – prefera comedia, considerând-o "unica formă dramatică ce mai poate exprima azi tragicul".
* 1990: Johannes, Prinț de Thurn și Taxis (5 iunie 1926 – 14 decembrie 1990) a fost om de afaceri german și șeful Casei de Thurn și Taxis din 1982 până la moartea sa.

Johannes

Prinț de Thurn și Taxis

Johannes, Prinț de Thurn și Taxis și soția sa, Gloria, 1981. Părinți Karl August, Prinț de Thurn și Taxis Princess Maria Anna of Braganza[*]  Căsătorit cu Contesa Mariae Gloria de Schönburg-Glauchau Copii Prințesa Maria Theresia Prințesa Elisabeta Prințul Albert (II.)

·         1994: A murit Petrache Lupu (de la Maglavit), omul care „a vorbit cu Dumnezeu”; (n. 1907). A fost un cioban din localitatea Maglavit din Oltenia, care a a avut mai multe viziuni divine. Acesta L-ar fi vazut pe Dumnezeu, ca un „mos”, langa o salcie, care i-a spus ca oamenii trebuie sa se pocaiasca, si ca el trebuie sa transmita mesajul preotului din sat. Viziunea s-a repetat timp de trei ori, in trei vineri consecutive. Din acel moment, viata ciobanului si a comunei avea sa fie alta. S-a declanșat un fenomen de masă, Maglavitul devenind loc de pelerinaj pentru mulțimi de oameni. Ologii aruncau carjele, orbii isi recapatau vederea, oamenii muţi incepeau sa vorbească…

Petrache Lupu

Petrache Lupu rugându-se. Petrache Lupu la stână     Petrache Lupu propovăduind     Petrache Lupu propovăduind

* 1996: Doina Petruța Cojocaru (nume de fată Băicoianu, n. 25 noiembrie1948, în Sighișoara - d. 14 decembrie 1996) a fost o handbalistăromână ce a jucat pentru echipa națională a României pe postul de coordonator.
* 1996: Nicole Valéry-Grossu (n. Nicoleta Valeria Bruteanu, 4 iulie 1919, la Turnu Măgurele, România - d. 14 decembrie 1996, la Paris, Franța) a fost o scriitoare și jurnalistă română, creștină și anticomunistă.

Nicoleta Valeria Bruteanu s-a născut la Turnu Măgurele, în ziua de 4 iulie 1919. Era nepoată, pe linie maternă, a lui Iuliu Maniu.

Încă din timpul războiului, Nicoleta Valeria Bruteanu a activat, în ilegalitate, în Partidul Național Țărănesc. După 1945 până în 1947, a fost redactor la ziarul Dreptatea, organ de presă al Partidului Național Țărănesc.

După instaurarea comunismului în România și după interzicerea Partidului Național Țărănesc, Nicoleta Valeria Bruteanu a fost evacuată, împreună cu familia sa din locuințele din București, iar în dimineața zilei de 24 august 1949 a fost arestată, fiind deținută, fără condamnare, timp de 4 ani. În decursul detenției sale a cunoscut ororile din închisorile politice ale României comuniste.

În anul 1957, Nicoleta Valeria Bruteanu s-a căsătorit cu scriitorul Sergiu Grossu, care a fost arestat în 1959, condamnat la 12 ani de închisoare, dar eliberat în 1962 după un decret de grațiere.

În anul 1969, Sergiu Grossu și soția sa au părăsit România și s-au refugiat în Franța, unde „Nicoleta Valeria” a devenit „Nicole Valéry-Grossu”.

În Franța, soții Grossu activează în publicistică și în activități de ajutorare. Astfel, Nicole Valéry-Grossu, susținea rubrica „Note de lectură”, corespondența și distribuirea revistei „Catacombes”.

În anul 1976, a editat publicația religioasă „Iisus Biruitorul”, în vederea unificării exilului românesc în jurul idealurilor mișcării Oastea Domnului.

Soții Grossu au fondat asociația La Chaine (în românește: „Lanțul”) și au organizat emisiuni radiofonice, în franceză și în română: „Duh și Adevăr”. Ei au inițiat conferințe în care au demascat realitatea cu privire la situația drepturilor religioase din România comunistă, denunțând comunismul ca fiind dușmanul lui Hristos în lume.

În anul 1976, apare la editura pariziană Plon cartea autobiografică Benie sois-tu, prison, care a avut un mare succes atât în Franța, cât și în alte țări,^[1] fiind tradusă în diferite limbi: engleză, germană, italiană, norvegiană^[1] și în română

Nicole Valéry-Grossu a decedat la spitalul Foch de la Paris, după o grea suferință, în seara zilei de 14 decembrie 1996. Ca urmare a dorinței sale, ea se odihnește, alături de strămoșii și părinții săi, în Cimitirul Sfânta Vineri din București.

Opera:

• Bénie sois-tu, prison^[3], Plon, Paris - Cea mai cunoscută lucrare literară a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu a apărut inițial în limba franceză, la editura Plon de la Paris. În traducere românească a apărut la Editura Univers din București, în 1997, iar ediția a doua, în limba română, a fost publicată în anul 2002 la aceeași editură bucureșteană. Cartea a fost ecranizată de Nicolae Mărgineanu, în anul 2002, având titlul Binecuvântată fii, închisoare.

Alte lucrări:

• Hegemonia violenței (Comunism, totalitarism, ateism), traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari, Editura „Duh și Adevăr”, București, 2000, 275 pagini, ISBN 973-98392-4-X
• Din toată inima, Editura „Duh și Adevăr”, București, 2003, 140 pagini ISBN 973-98392-7-4

Nicoleta Valeria Grossu
Date personale
Născută	4 iulie 1919 Turnu Măgurele
Decedată	14 decembrie 1996 (77 de ani) Paris
Căsătorită cu	Sergiu Grossu (1957–1996)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	scriitoare, jurnalistă
Pseudonim	Nicole Valéry-Grossu
Partid politic	Partidul Național-Țărănesc
Limbi	franceză, română
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	1945 - 1996
Opere semnificative	Binecuvântată fii, închisoare

·  1998:  A incetat din viata Mihai Maximilian, autorul textelor unor cunoscute slagare romanesti si scenarist pentru spectacolele Teatrului de Revista “Constantin Tanase”, indeosebi a celor in care rolul principal era detinut de cuplul Stela Popescu-Alexandru Arsinel.

·         2000 - A murit Nicolae N. Constantinescu, doctor docent în ştiinţele economice, membru al Academiei Române (n.27.03.1920).

·         2007: A murit Mihai Pelin, istoric, scriitor si publicist ; (n.25.08.1940, Cernauti).

* 2013 - A murit Peter O’Toole, actor englez de origine irlandeză (n. 1932)

Peter O’Toole - foto preluat de pe www.facebook.com

Peter Seamus Lorcan O’Toole (2 august 1932 – 14 decembrie 2013) a fost un actor englez de origine irlandeză, cunoscut pentru rolurile sale memorabile de film, de scenă și de voce.

* 2017:  Andrei Țugulea (n. 19 august 1928, Unțești, azi Republica Moldova - d. 14 decembrie 2017, București) a fost un inginer român, membru titular al Academiei Române (din 1999)

A contribuit la afirmarea școlii românești de electrotehnică edificată de Acad. Remus Răduleț, educând în domeniul Bazelor Teoretice ale Electrotehnicii peste 50 de generații de studenți în specialitățile Electrotehnică, Electronică, Energetică și conducând peste 30 de teze de doctorat.

S-a născut în Basarabia, tatăl său fiind învățător. Tot acolo a făcut și școala primară, în comuna Alexieni, județul Bălți (1934-1938)^[4]. După modelul unor veri ai săi, a învățat la Iași în perioada 1938-1944, la Liceul „Național”, un liceu de elită ce a dat absolvenți de renume. Ulterior (1944-1947), ultimele 3 clase le face la Râmnicu Vâlcea, la Liceul „Alexandru Lahovary”, fiind evacuați odată cu intrarea trupelor sovietice în România.^[5]

În anul 1947 intră la Institutul Politehnic din București, la Facultatea de Electro-Mecanică. În fapt, această facultate s-a separat, în acel an, în două: Facultatea de mecanică și Facultatea de Electrotehnică, Adrian Țugulea alegând la început mecanica dar, ulterior, transferându-se la electrotehnică, determinat fiind de prof. Constantin Budeanu.

La doi ani de la terminarea facultății se înscrie pentru doctorat la prof. Remus Răduleț (1953). În 1958 a susținut teza de doctorat cu titlul „Calculul pentru încadrare al permeanțelor în câmpuri cu simetrie”, devenind doctor inginer în specialitatea „bazele teoretice ale electrotehnicii” (secundar „fizică teoretică”), ceea ce-i permite să ocupe o nouă treaptă didactică.

În 1974 a primit titlul de doctor docent.

În 1951, după terminarea facultății, pentru o perioadă de 2 ani, este cercetător la Institutul de Energetică al Academiei Române, poziție la care va mai reveni și în anii următori (1960-1968). De asemenea, activează ca asistent în cadrul școlii, la Catedra de Măsuri și Aparate, și avansează în carieră, trecând pe rând prin treptele didactice: șef de lucrări (1957), conferențiar (1964) și profesor (1968).

Înainte de a fi numit conferențiar, urmează o specializare în U.R.S.S. (1963).

În anul 1972, pentru o perioadă de 4 ani, devine șeful Catedrei de Electrotehnică, pentru ca în perioada 1976-1984 să fie numit decan al Facultății de Electrotehnică. În această perioadă (1971-1981) participă la diverse stagii la ”Direcția de Studii și Cercetări” a societății ”Électricité de France” (E.D.F.), la solicitarea acesteia. Cu această ocazie realizează o serie de studii științifice:

• Aplicarea metodelor variaționale directe la calculul câmpurilor Laplaciene. De menționat că, în teza de doctorat (1958), prefigurează metoda elementului finit;
• Studiul câmpurilor electromagnetice cvasistaționare în medii conductoare (împreună cu Acad. Remus Răduleț și Acad. Alexandru Timotin), cu aplicații la ecranarea electromagnetică și la pătrunderea câmpurilor electromagnetice în structuri feromagnetice cu tole.

În 1984 stă la catafalcul prof. Remus Răduleț, îndrumătorul său la doctorat, și apoi, văduva profesorului îl învită să locuiască, împreună cu familia, în casa profesorului, de la Piața Spaniei, deoarece ea nu avea posibilități materiale de a mai păstra singură acea locuință.

Începând cu anul 1986 revine la conducerea Catedrei de Electrotehnică.

În 1995 este numit Director al Departamentului Științelor Inginerești cu predare în limbi străine, în cadrul facultății cu același nume, din Universitatea Politehnica din București. De asemenea, a ținut cursuri la Academia Tehnică Militară din București.

La 26 februarie 1999 a devenit Secretar General al Academiei Române, funcție pe care a deținut-o până în anul 2002. A lucrat la Institutul de Geodinamică „Sabba S. Ștefănescu” al Academiei Române (2008).

În legislatura 1992-1996 a fost ales senator în județul Sibiu pe listele Frontului Salvării Naționale și membru al Comisiei permanente pentru învățământ și știință din cadrul Senatului României (16 oct 1992-21 nov 1996)^[6] [7]. Este prezentat ca un om cu experiență profesională, având cursurile Facultății de Relații Internaționale la Universitatea din Kiev (1954) și fiind doctor în relații internaționale la Universitatea din New York (1970), adjunct al ministrului Afacerilor Externe în guvernul provizoriu.^[8] Aceasta îi dă ocazia să urce la alt nivel de conducere: adjunct al ministrului învățământului (1990)^[9] și secretar de stat la Ministerul Învățământului și Științei în noul guvern (1990-1991). Andrei Țugulea a fost membru în comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport.

La alegerile din 1996 a candidat la Senat, pentru București, pe listele Partidului Democrat, în alianța Uniunea Social Democrată, fără a mai fi ales^[10].

A fost membru în Comitetul Director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare^[11] și președinte al părții române al Consiliului chino-român de cooperare Tehnico-științifică (2014)

Andrei Țugulea este autor sau co-autor a peste 100 de lucrări științifice. Dintre contribuțiile sale originale se remarcă:

• introducerea parametrilor tranzitorii în circuitele electrice cu efect de câmp;
• ecranare electromagnetică; curenți turbionari în circuite magnetice anizotrope;
• aplicarea termodinamicii fenomenelor ireversibile la studiul fenomenelor de transport în semiconductoare;
• noua teorie cu privire la efectele energetice ale circulațiilor de puteri în regimurile nesimetrice și nesinusoidale ale sistemelor electromagnetice;
• stabilirea ecuațiilor bidimensionale ale telegrafiștilor și aplicarea lor la structurile planare de microunde (împreună cu Acad. Remus Răduleț), și altele.
• generalizarea teoriei fenomenelor deformante de circuit (Acad. Constantin Budeanu) la câmpul electromagnetic și la variații temporale cvasi-periodice.

A publicat numeroase lucrări științifice, dintre care pot fi citate:

• 1968 - Câmpul electro-magnetic al unei spire parcurse de curent alternativ în prezența unei coji sferice conductoare;
• 1972 - O teorie de câmp structurală a unei clase de simetrie lineare;
• 1972 - Regimul tranzitoriu al câmpului electromagnetic inductiv într-un sistem de bare conductoare masive. Parametrii tranzitorii;

A fost Secretar de Redacție al revistei ’’Electrotehnica’’ și Redactor Șef la ’’Revue Roumaine de Sciences Tehniques’’, seria ’’Electrotechnique et Energetique’’.

În cadrul activității sale științifice, împreună cu un colectiv de inventatori, a înregistrat și a primit următoarele brevete de invenție:

• Procedeu constructiv pentru micșorarea pierderilor în fier la generatoarele electrice de frecvență ridicată, brevet RO nr. 42449, din 22 aprilie 1961.
• Sisteme de bare pentru curenți de șoc de mare intensitate, brevet RO nr. 59311, din 3 mai 1971.
• Baterie termochimică miniaturizată, brevet RO nr. 96414, din 13 octombrie1986

Cărți:

• Redactor Coordonator al domeniului Electrotehnicii la Lexiconul Tehnic Român, Remus Răduleț, ediția a II, în 19 volume, Editura Tehnică, 1959.
• Protecția prin relee și automatizarea sistemelor energetice. Manual pentru școlile tehnice de maiștri, Colectiv, Editura Didactică și Pedagogică, 1964;
• Câmpul electromagnetic?, Colecția "Știință și Tehnică pentru Toți", Editura Tehnică, 1983;
• Electrotehnica. Manual pentru licee industriale cu profil de electrotehnica, clasele a XI-a și a XII-a, și pentru scoli profesionale, Colectiv, Editura Didactică și Pedagogică, 1981, 1983, 1987;
• Electrotehnica. Manual clasa a X-a, Colectiv, Editura Didactică și Pedagogică, 1989;
• Câmpul electromagnetic?, Ediția a II-a, Editura Tehnică, 1994, ISBN 9733106410;
• Bazele electrotehnicii. Partea 1. Electrostatica și electrocinetica, Colectiv, Editura Romconex, 1994, ISBN 973-96897-1-X;
• Electrotehnica și electronica aplicată, Colectiv, Editura Didactică și Pedagogică, 1995;
• Câmpul electromagnetic?, Ediția a III-a, Seria: "Cunoaștere, educație, știință și tehnică", Editura A.G.I.R., 2011, ISBN 978-973-720-411-0;

Andrei Țugulea

Acad. Andrei Țugulea (2008) Părinți Teodosie, Ana Căsătorit cu Tatiana N. Tureanu, 30 ian 1955[1] Copii Alexandru; Cezar-Adrian

* 2019 - Actriţa Anna Karina a murit la 79 de ani în urma unui cancer. (n. 1940). Anna Karina (născută Hanne Karin Bayer; 22 septembrie 1940 – d. 14 decembrie 2019) a fost o actriță, regizoare și scenaristă daneză cu cetățenie franceză, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții locuind și activând în Franța. Karina era ades recunoscută ca fiind „muza” regizorului francez Jean-Luc Godard,, unul din pionerii curentului La Nouvelle Vague în Franța. Printre colaborările sale cu Godard se numără filme ca Le Petit Soldat (1960), O femeie e o femeie (1961), A-și trăi viața (1962) și Alphaville (1965). Pentru rolul din O femeie e o femeie, actrița a fost premiată cu Ursul de aur pentru cea mai bună actriță în cadrul ediției a XI-a a Festivalului Internațional de Film de la Berlin.

Sărbători

·         Sf. Mc. Tirs, Calinic, Filimon si Apolonie (calendar creștin-ortodox)

Sf. Mc. Tirs, Levchie şi Calinic – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Aceşti sfinţi mucenici au pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în timp persecuţiei împăratului Deciu (249-251) din porunca guvernatorului Cumbriciu. Mucenicul Tirs a mărturisit cu mult curaj înaintea judecătorului faptul că a ales credinţa creştină deoarece: ea este curată şi adevărată.

România – Ziua Direcţiei Operaţii