7. /20 DECEMBRIE 2022 - MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT
CONSTANTIN BRĂILOIU
| Constantin Brăiloiu | |||
 Compozitorul, etnomuzicologul și profesorul Constantin Brăiloiu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Nume la naștere | Constantin René Brăiloiu | ||
| Născut |  13 august 1893București, România  | ||
| Decedat |  20 decembrie 1958Geneva, Geneva, Elveția | ||
| Cetățenie | România Elveția | ||
| Ocupație | compozitor, critic muzical, etnomuzicolog, folclorist, profesor, membru corespondent al Academiei Române | ||
| Activitate | |||
| Studii | Conservatoire de Lausanne[*] | ||
| Gen muzical | folclor, clasică | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
Constantin Brăiloiu (n. 13 august 1893, București – d. 20 decembrie 1958, Geneva) a fost un compozitor, critic muzical, etnomuzicolog, folclorist și profesor român din prima jumătate a secolului al XX-lea, animator al vieții muzicale, cu un rol însemnat în dezvoltarea școlii românești de compoziție și pedagogie muzicală. Este considerat și teoreticianul etnomuzicologiei moderne.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut la data de 13 august 1893 în București, fiind urmașul unei vechi familii boierești din Oltenia, cu rădăcini în neamul Brâncoveanu. Familia sa se mai înrudește cu alte familii celebre (Știrbei, Glogoveanu, Obedeanu, vechii Craiovești). Bunicul său, care purta tot prenumele Constantin studiase dreptul la Geneva și la Paris, s-a ocupat de redactarea legiuirii domnitorului Nicolae Caradja și a fost în Comisia de revizuire a Constituției din 1879. Tatăl său, Nicolae Brăiloiu, a fost om politic, jurist, cu studii în Franța și consilier la Curtea de Conturi.
Studiile muzicale le-a început în București (1901-1907) cu Dumitru Georgescu-Kiriac (teorie-solfegiu), continuându-le la Viena și Vevey (1908-1909), Lausanne (Institut cantonal „Thelin”, 1909-1911) și Paris (1912-1914) cu André Gedalge (contrapunct, compoziție).[1] În anul 1918 înființează, împreună cu Ernest Ansermet, Societatea independentă a Compozitorilor de Muzică din Geneva.[2]
În 1920 inițiază și organizează împreună cu George Enescu, D.G. Kiriac, Ion Nonna Otescu, Mihail Jora ș.a. Societatea Compozitorilor Români, în cadrul căreia devine secretar (1920-1926) și mai apoi secretar general (1926-1943).[2]
Din 1923 ajunge profesor suplinitor la Conservatorul din București, catedra de istorie și estetica muzicii, unde predă istoria muzicii. Doi ani mai târziu instituie premiul pentru stimularea colecționării de muzică populară.[2]
În anul 1928 întemeiază Arhiva de folklore a Societății Compozitorilor Români, fiind conducătorul ei până în 1943.[2] În același an se alătură echipelor de cercetare sociologică monografică, din cadrul „Școlii sociologice”, conduse de profesorul și sociologul Dimitrie Gusti.
Între 1928-1934, ia parte la anchetele sociologice din mai multe sate ale țării, notabile fiind: Fundu Moldovei (județul Suceava), Drăguș (județul Brașov), Runcu (județul Gorj).[3]
În 1929 devine membru în consiliul de administrație al Operei din București. În același an ajunge rector și profesor la Academia de muzică religioasă a Sfintei Patriarhii Române, unde activează până în 1935.[4]
În 1931, publică articolul Schița a unei metode de folklor muzical în revista „Boabe de grîu”, text fundamental pentru studiul vieții muzicale țărănești, căci prin aceasta teoretizează cercetarea științifică a folclorului muzical.
În 1932 ajunge membru al comisiei pentru Arhiva fonogramică a Ministerului Cultelor și Artelor, înființată și condusă din 1927 de George Breazul. Doi ani mai târziu devine membru al Fundației culturale regale „Principele Carol” și membru în consiliul de administrație al Operei din Cluj.
Între 1932-1941 ține un curs facultativ de folclor muzical la Conservatorul din București, care din 1941 va deveni obligatoriu.
În anul 1940 ajunge consilier tehnic în Ministerul Propagandei Naționale. În același an devine membru al Consiliului administrativ al Casei compozitorilor, pictorilor și sculptorilor de pe lângă Ministerul Muncii.
În 1943, presimțind deteriorarea situației politice românești, ia calea exilului stabilindu-se în Elveția.
Între 1943-1946 devine consilier tehnic la Legația română din Berna.
Pe 26 iunie 1944 fondează, împreună cu Eugene Pittard, „Archives internationales de musique populaire” (Arhiva internațională de muzică populară) din Geneva, pe care o conduce până în 1958, anul morții.[2][5]
În 1948 devine lector (până în 1950) și mai apoi conferențiar (1951-1958) la Centre national de la recherche scientifique d'ethno-musicologie du Musée de l'Homme și la Institut de musicologie de l'Université de Paris.[1] Din acest moment este invitat să participe la numeroase colocvii în toată Europa.
Între 1951-1958 lansează 40 volume (discuri de vinil) în seria Collection universelle de musique populaire enregistrée (Universal collection of recorded popular music), înregistrate pe discuri de gramofon.
În 1954 fondează cercul internațional de studii etnomuzicologice Les colloques de Wégimont.[6]
Este membru corespondent al Academiei Române din 1946.[7]
Realizări[modificare | modificare sursă]
A susținut conferințe, concerte-lecții, emisiuni radiofonice în țară și în străinătate (Paris, Praga, Bratislava, Geneva, Freiburg, Berna, Lausanne, Softens etc.).[8]
A susținut comunicări științifice la diferite simpozioane, conferințe și congrese: Praga (1930, 1936), Paris (1930, 1931, 1937, 1946-1958), Londra (1935), Budapesta (1937), Bratislava (1942), Geneva, Berna, Lausanne (1943-1952), Wegimont (1948, 1954, 1958), Veneția (1949), Palermo (1954) etc.[8]
A colaborat la enciclopedii, dicționare și lexicoane străine printre care Die musik in Geschichte und Gegenwart, Kassel (1954), Encyclopedie de la Musique, Paris (1959).
A semnat cronici de artă plastică, pictură pe sticlă, istorie literară (Rainer Maria Rilke).
A întreprins importante culegeri de folclor muzical în țară și în străinătate (Elveția, Franța, Iugoslavia etc.), imprimând numai în România 2.817 cilindri de fonograf cu 5.976 de melodii populare, precum și 851 discuri cu 1.784 de melodii.
A pus bazele școlii românești de folclor și etnomuzicologie, printre colaboratori și discipoli numărându-se Tiberiu Alexandru, Ilarion Cocișiu, Matei Socor, Emilia Comișel, Harry Brauner, Mihai Pop, Paula Carp, Constantin Bugeanu, Gheorghe Ciobanu, Achim Stoia, Tatiana Gălușcă, Ioan R. Nicola etc. A redactat numeroase prefețe, studii introductive la culegeri de folclor și cântece pentru copii.[9]
A publicat studii, articole, recenzii, note (unele semnate cu pseudonime - Pescatore di perle - și inițiale C., C.B. sau T.) în „Muzica”, „Muzică și poezie”, „Cuvântul”, „Epoca”, „Curentul”, „Rampa”, „Universul”, „Dimineața”, „Adevărul”, „Gândirea”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Luptătorul”, „Ultima oră”, „Revista vremii”, „Cele trei Crișuri”, „Timpul”, „Dreptatea”, „Radio și radiofonia”, „Adevărul literar și artistic”, „Credința”, „Izbânda”, „Argus”, „Politica”, Almanahul ziarelor „Adevărul”, „La Politique”, „L'Independance roumaine”, „L'Orient”, „Le Progres”, „Journal de Geneve”, „La Vie musicale” (Lausanne), „Tribune de Lausanne”, „Gazette de Lausanne”, „Feuilles d'avis de Lausanne”, „Le Monde Musical” (Paris), „La Revue musicale” (Paris), „Gazette des Etrangeres” (Geneva), „Schweitzerische Musikzeitung” (Zürich), „Musik-padagogische Zeitung” (Basel), „Musikblatter des Anbruch” (Viena), „Die Musiek” (Amsterdam), „Fidac” (Paris), „La Nation Roumaine” (București), „Revue de musicologie” (Paris), „Arhiva pentru știința și reforma socială”, „Analele culturale”, „Boabe de grâu”, „Rampa”, „Bulletin Mensual des Musees et Collections de la Ville de Geneve”, „Anuario Musical del Instituto Espanol de Musicologie del CSIC” (Barcelona) „Formes et Couleures” (Paris), „Suisse Contemporaine” (Geneva), „Viața românească” etc.[8]
Decesul[modificare | modificare sursă]
Moare la data de 20 decembrie 1958 la Geneva, în Elveția, în urma unei congestii cerebrale.[10]
Distincții[modificare | modificare sursă]
A fost distins și încununat cu numeroase premii și medalii, pentru activitatea sa în domeniul culturii muzicale:
- Ordinul național al Legiunii de Onoare franceze în gradul de cavaler (Paris, 1929)[7]
- Ordinul „Odradznie Polski” în grad de cavaler (Varșovia, 1932)[7]
- Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler, clasa I (7 iunie 1940), acordat prin decretul regelui Carol al II-lea
- Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer (1943), acordat prin decretul regelui Mihai I
Lucrări[modificare | modificare sursă]
Volume (postum)[modificare | modificare sursă]
- Problemes d'ethnomusicologie, textes réunis et préfacés par Gilbert Rouget, Minkoff Reprint, Geneva, 1973 ISBN 2826601016
- Problems of Ethnomusicology, Edited and Translated by A. L. Lloyd, Preface de Gilbert Rouget, Cambridge University Press, 1983 ISBN 0521245281
- Opere, ediții critice de Emilia Comișel, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., BucureștiVolumul 1, 1967, 454 pag.Volumul 2, 1969, 235 pag.Volumul 3: Cronici, 1974, 380 pag.Volumul 4: Probleme de metodologie, 1979, 295 pag.Volumul 5: Probleme de metodologie. Partea II; Studii, articole, conferințe, 1981, 347 pag.
- Folclor din Dobrogea, Editura Minerva, București, 1978, 612 pag. (în colaborare cu Emilia Comișel și Tatiana Gălușcă-Crâșmaru)
- Constantin Brăiloiu. Culegător și editor de folclor, ediții îngrijite de Nicolae Constantinescu și Mihail Adrian șerban, Editura Etnologică, București
Studii de etnomuzicologie și folclor[modificare | modificare sursă]
- Societatea Compozitorilor Români. Arhiva de folklore, în „Boabe de grâu”, București, 2, nr. 4, 1931; idem în extras, Editura Societății Compozitorilor Români, București, 1931 (sub titlul Arhiva de folklore a Soc. Compozitorilor Români. Schiță a unei metode de folklore muzical; idem (versiune prescurtată) în Îndrumări pentru monografiile sociologice, Institutul de Științe Sociale din România, București, 1940 (sub titlul Plan pentru cercetarea vieții muzicale)
- Esquisse d’une methode de folklore musical (Les Archives de la Societe des Compositeurs Roumains), în „Revue de musicologie” nr. 40, Paris, 1931); idem în limba engleză, traducere de Ann Briegleb, Mariana Kahane și Margaret Mooney, în „Ethnomusicology”, vol. XIV, nr. 3, 1970 (sub titlul Outline of a Method of Musical Folklore)
- Despre bocetul de la Drăguș (județul Făgăraș), în „Arhiva pentru știința și reforma socială” nr. 1-4, București, 1932
- Vicleiul din Târgu Jiu, în „Sociologie românească”, nr. 12, București, 1936 (în colaborare cu H. H. Stahl)
- „Ale mortului” din Gorj, în „Muzică și poezie”, nr. 1, București, 1936; idem în extras, Societatea Compozitorilor Români, „Publicațiile Arhivei de folklore”, București, 1936
- Nunta la Feleag, în „Muzică și poezie”, nr. 6, București, 1937; idem în extras, Societatea Compozitorilor Români, „Publicațiile Arhivei de folklore”, București, 1938
- Techniques des enregistrements sonores (1937), în „Travaux du I-er Congres International de Folklore”, Tours, Imprimerie Arrault, 1938; idem în „Muzica”, nr. 8, București, 1968
- Colindele Dlui G. Breazul, în „Viața românească” nr. 8, 1938; idem în extras, București, 1938
- Bocete din Oaș, în „Grai și Suflet”, VII, revista Institutului de filologie și folklor”, București, 1938 (transcrierile muzicale realizate în colaborare cu Paula Carp)
- La musique populaire roumaine, în „La musique dans les pays latins”, numéro spécial de „La Revue musicale”, février-mars, 1940
- Nunta în Someș, Societatea Compozitorilor Români, „Publicațiile Arhivei de folklore”, București, 1941
- Poeziile lui Vasile Tomuț din războiul 1914-18, în „Sociologie românească”, nr. , București, 1942; idem în extras, Societatea Compozitorilor Români, „Publicațiile Arhivei de folklore”, București, 1944 (sub titlul Poeziile soldatului Tomuț din războiul 1914-1918)
- Les Archives Internationales de Musique Populaires, în „Bulletin Mensuel des Musees et Collections de la Ville de Geneve”, nr. 3, Geneva, 1945
- Sur une ballade roumaine (La Mioritza), Geneva, 1946
- Le giusto syllabique bichrone. Un systeme rytmique propre a la musique populaire roumaine (1946-1948), în „Polyphonie”, Paris, 1948; idem în „Anuario Musical del Instituto Espanol de Musicologia del CSIC”, nr. 7, Barcelona, 1952
- A propos de Jodel (1948), în Kongressbericht der Internationalen Gesellschaft fur Musikwissenschaft, Basel, 1949
- Le folklore musical, în Musica Aeterna, Zürich, 1948; idem în Encyclopedie de la musique, Gallimard, Paris, 1959
- Le rythme aksak, în „Musique Russe”, II, Paris, 1953; idem în extras
- Elargissement de la sensibilite musicale devant les musiques folkloriques et extraoccidentales, în „Domaine Musicale” nr. 1, Paris, 1954
- Le vers populaire roumain chanté, în „Revue des études roumaines”, nr. 2, Paris, 1954
- La rythmique enfantine. Notions liminaires, în „Les Colloques de Wegimont” nr. 1, 1954-1955, Paris-Bruxelles, 1956
- Un type melodique mediterraneen. Melodie, ritmi, strumenti e simboli delle danze mediterranee, în „Congresso Internazionale di Musiche Popolari Mediterranee”, Palermo, 1954
- Un probleme de tonalite (la metabole pentatonique), în „Melanges d’histoire et d’esthetique musicales offerts a Paul-Marie Masson”, I, Richard-Masse, Paris, 1955
- L’Ethnomusicologie: II. Etude interne, în Precis de Musicologie par Jac ques Chailley, Presse Université de France, Paris, 1958
- Musicologie et ethnomusicologie aujourd’hui, în „Bericht uber den siebenten internationalen Musikwissenschaften Kongress, Köln, 1958”, Bärenreiter-Verlag, 1959; idem în „Muzica”, nr. 1, București, 1967, traducere de Emilia Comișel (sub titlul Muzicologia și etnomuzicologia astăzi)
- Reflexions sur la creation musicale collective, în „Diogéne”, nr. 25, Paris, 1959.
- Vie musicale d’un village. Recherche sur le repertoire de Drăguș (Roumanie) 1929-1932, Institut Universitaire Roumaine Charles I-er, Paris, 1960
Studii de muzicologie[modificare | modificare sursă]
- Spre muzica românească, în „Revista muzeelor”, 1, nr. 1, București, 1928
- Patru muzicanți francezi: Faure, Duparc, Debussy, Ravel, Editura Fundației pentru Literatură și Artă, București, 1935
- Străinii despre muzica noastră. Dl. Ludwig Schmid în „Die Musik”, în „Revista Fundațiilor Regionale”, nr. 1, 1939
- Les ecoles nationales, în „Les musiciens celebres”, Mazenod, Paris, 1946
- Pentatonism chez Debussy, în „Studia Memoriae Belae Bartok Sacra”, Aedes Academiae Scientiarum Hungaricae, Budapesta, 1956
- Coup d’oeil historique sur l’oeuvre de Debussy, în „Revue de musicologie”, T. 48, Paris, 1962
- La vie anterieure, în „Histoire de la musique” par Rolland Manuel, Gallimard, Paris, 1963
Ediții critice de folclor[modificare | modificare sursă]
- Treizeci cântece populare alese din culegerile premiate sau menționate cu prilejul concursului instituit de Societatea Compozitorilor Români în anul 1925, București, 1927
- D.G. Kiriac. Cântece și coruri școlare pentru toate treptele învățământului, Socec et Co., București, 1930
- Colinde și Cântece de stea, Academia de Muzică Religioasă, București, 1931
- Cântece bătrânești din Oltenia, Muntenia, Moldova și Bucovina, Societatea Compozitorilor Români, București, 1932
- Gh. Cucu. 200 colinde populare culese de la elevii seminarului Nifon în anii 1924-1927, Societatea Compozitorilor Români, București, 1932
Lucrări didactice[modificare | modificare sursă]
- Manual de muzică pentru clasa I a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1935
- Manual de muzică pentru clasa II-a a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1936
- Manual pentru clasa III-a a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1937
- Manual pentru clasa IV-a a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1938
- Abecedarul muzical, curs primar, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1937
- Manual de muzică pentru clasa I a liceelor comerciale, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1938
- Manual de muzică pentru clasa II-a a liceelor comerciale, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1938
PAUL CONSTANTINESCU
| Paul Constantinescu | |||
 Compozitorul Paul Constantinescu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 30 iunie 1909 Ploiești, România | ||
| Decedat | 20 decembrie 1963, (54 de ani) București, Republica Populară Română | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie | România | ||
| Ocupație | compozitor,violonist,dirijor. | ||
| Activitate | |||
| Educație | Conservatorul din București | ||
| Alma mater | Universitatea Națională de Muzică București | ||
| Organizație | Universitatea Națională de Muzică București | ||
| Premii | Premiul II (1932), Mențiunea a II-a (1934) și Premiul I (1938) de compoziție „George Enescu”. Premiul „Anhauch” (1937), Premiul de Stat, clasa II (1954) | ||
| Profesor pentru | Laurențiu Profeta | ||
| |||
| Prezență online | |||
| Internet Movie Database | |||
| Modifică date / text | |||
Paul Constantinescu (n. 30 iunie 1909, Ploiești – d. 20 decembrie 1963, București[1]) a fost un compozitor român de origine evreiască [2], membru corespondent (1963) al Academiei Române.Profesor la Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu" din București. Paul Constantinescu a fost un talent artistic cu certe aptitudini și față de literatură (poezie), artă plastică (desen, caricatură), cinematografie (operatorie). A manifestat o constantă preocupare față de folclor și melosul bizantin, transformându-se dintr-un cercetător pasional într-un creator de forme sonore novatoare, originale. Contrar generației anterioare ce și-a făcut studiile peste hotare, Constantinescu s-a călit la flacăra unor pedagogi de vocație din țară, reușind să-și apropie sursele de inspirație din solul natal, chiar de la debutul creator.
Studii[modificare | modificare sursă]
Studiile muzicale le-a început la Ploiești în 1919, după care le-a continuat la Conservatorul din București (1929-1933), având ca profesori pe Mihail Jora (armonie, compoziție, contrapunct), Constantin Brăiloiu (Istoria muzicii), Dimitrie Cuclin (estetica muzicală).[necesită citare] Din 1933 și până în 1935 și-a perfecționat studiile muzicale la Viena cu Franz Schmidt, Joseph Marx (compoziția).[necesită citare]
Activitate[modificare | modificare sursă]
A fost profesor de armonie, contrapunct și compoziție la Academia de muzică religioasă, apoi la Școala de muzică militară și la Conservatorul din București.[necesită citare] Paul Constantinescu a avut o activitate multilaterală în calitate de violinist, dirijor, compozitor, profesor, 18 ani la rând fiind profesor de armonie la Conservatorul din București.[necesită citare] A întreprins culegeri de folclor, a susținut prelegeri, conferințe, emisiuni de radio și televiziune.[necesită citare] A fost consilier pentru secția de cinematografie în Ministerul Propagandei Naționale din București și la Radiodifuziunea română.[necesită citare]
Caracteristici stilistice[modificare | modificare sursă]
Întreaga sa creație arată orientarea spre valorificarea valențelor folclorului și ale melosului psaltic, bizantin. A compus practic în toate genurile muzicii clasice, de la operă la lied, de la balet la simfonie, de la muzică de film la oratoriu.
Principalele creații[modificare | modificare sursă]
Muzică de teatru liric[modificare | modificare sursă]
- 1935 – O noapte furtunoasă, operă comică în 2 acte;
- 1938 - Meșterul Manole, operă în 3 acte, pe un libret de Mircea Streinul;
- 1939 – Nuntă în Carpați, poem coregrafic;
- 1955 – Pană Lesnea Rusalim, operă.
Muzică simfonică[modificare | modificare sursă]
- 1930-1936 – Suita românească
- 1937 – Simfonieta
- 1944 - Simfonia I
- 1946 – Variațiuni libere asupra unei melodii bizantine din secolul XIII, pentru violoncel și orchestră
- 1952 – Concert pentru pian și orchestră
- 1955 – Concertul pentru orchestră de coarde
- 1957 – Concert pentru vioară și orchestră
- 1960 – Concert pentru harpă și orchestră
- 1963 – Triplu concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră
- 1963 - Simfonia ploieșteană
Muzică vocal-simfonică[modificare | modificare sursă]
- 1936 – Ryga Crypto și Lapona Enigel
- 1943 – Patimile și Învierea Domnului, oratoriu bizantin de Paști
- 1947 – Nașterea Domnului, oratoriu bizantin de Crăciun
Muzică de cameră[modificare | modificare sursă]
- 1929 – Două studii în stil bizantin, pentru vioară, violă și violoncel
- 1943 – Sonatina bizantină pentru violă sau violoncel solo
- 1947 – Concert pentru cvartet de coarde
- 1950 – Baladă haiducească pentru violoncel și pian
Muzică pentru pian[modificare | modificare sursă]
- 1951 – Trei piese pentru pian
- 1957 – Toco-Toccatina
Muzică corală[modificare | modificare sursă]
- 1952 – Miorița, poem coral
4 madrigale pe versuri de Mihai Eminescu:
- Freamăt de codru
- La mijloc de codru des
- Peste vârfuri
- Stelele-n cer
Muzică vocală[modificare | modificare sursă]
- numeroase lieduri, pe versuri de Eminescu, Coșbuc, Goga, Șt. O. Iosif, Cicerone Theodorescu etc.
Muzică de film[modificare | modificare sursă]
- 1943 – O noapte furtunoasă
- 1954 – O scrisoare pierdută
- 1957 – La „Moara cu noroc”
Concursul „Paul Constantinescu”[modificare | modificare sursă]
Anual se organizează la Ploiești concursul național de interpretare și creație muzicală „Paul Constantinescu”, pentru elevi, studenți și absolvenți, cu următoarele secții: pian, vioară, canto, compoziție.
Cetățean de onoare[modificare | modificare sursă]
În 28 mai 2009, lui Paul Constantinescu i s-a acordat post-mortem, titlul de Cetățean de onoare al Municipiului Ploiești, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la naștere, pentru contribuția deosebită adusă la îmbogățirea zestrei de valori muzicale a municipiului Ploiești, precum și pentru promovarea imaginii orașului, prin creația sa componistică, pe plan național și internațional.[3]
Paul Constantinescu - Cântec vechi
Paul Constantinescu - Peste vârfuri
Paul CONSTANTINESCU - LITURGHIA in stil psaltic
ARTHUR RUBINSTEIN
Arthur Rubinstein (poloneză: Artur Rubinstein ; 28 ianuarie 1887 – 20 decembrie 1982) a fost un pianistpolonez-american . [1] Este considerat pe scară largă drept unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor. [2] [3] [4] A primit aprecieri internaționale pentru interpretări sale ale muzicii scrise de o varietate de compozitori și mulți dintre cei dintre cei mai mari interpretați.Chopinai timpului său. [5] [6] A jucat în public timp de opt decenii. [7]
Tinereţe
_ID_613239.jpg?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc)
Artur Rubinstein sa născut laŁódź,Polonia Congresului(partea aImperiului Ruspentru toată perioada în care Rubinstein a locuit acolo) la 28 ianuarie 1887, într-o familie de evrei. A fost cel mai mic dintre cei șapte copii ai lui Felicja Blima Fajga (născută Heiman) și Izaak Rubinstein. Tatăl său deținea sau mică fabrică de textile. [8] [9]
Numele de naștere al lui Rubinstein urma să fie Leu , dar fratele său în vârstă de opt ani a susținut că „Numele lui trebuie să fie Artur. Deoarece Artur X (fiul unui vecin) cântă atât de frumos la vioară, copilul poate deveni și un muzician grozav!” [10] Astfel, a fost numit Artur, deși în țările vorbitoare de limbă engleză, a preferat să fie cunoscut sub numele de Arthur Rubinstein . Cu toate acestea, impresarul său din Statele Unite ,Sol Hurok, a insistat să fie catalogat drept Artur , iar înregistrările au fost lansate în Occident sub ambele versiuni ale numelui său. [11]
La vârsta de doi ani, Rubinstein a demonstrat un tonabsolutși o fascinație pentru pian, urmărind lecțiile de pian ale surorii sale mai mari. Până la vârsta de patru ani, a fost recunoscut drept uncopil minune. Tatăl său avea o predilecție pentru vioară și ia oferit lui Rubinstein o vioară; dar Rubinstein a respins-o pentru că credea că instinctul său era pentru armonie și polifonie. violonistul maghiarJoseph Joachim, auzind copilul de patru ani cântând la pian, a fost foarte impresionat, spunând familiile lui Arthur: „Acest băiat poate deveni un muzician foarte grozav – cu siguranță are talentul pentru asta... Când va veni timpul pentru un studiu serios, adu- l la mine și voi fi bucuros să-i supraveghez educația artistică”. La 14 decembrie 1894, Arthur Rubinstein, în vârstă de șapte ani, a debutat cu piese deMozart,SchubertsiMendelssohn. [10] [12]
Când a împlinit zece ani, Rubinstein sa mutat laBerlinpentru a-și continua studiile și a susținut prima sa reprezentație cuFilarmonica din Berlinîn 1900, la vârsta de 13 ani. [5] Joseph Joachim la recomandat peKarl Heinrich Barthca profesor de pian al băiatului. În calitate de elev al lui Barth, Rubinstein a moștenit o filiație pedagogică renumită: Barth era el însuși elev al luiLiszt, care fusese predat deCzerny, care la rândul său fusese elev al luiBeethoven. [5]
Muzică și carieră
În 1904, Rubinstein sa mutat laParispentru a-și lansa cariera serios, unde ia cunoscut pe compozitoriiMaurice RavelsiPaul Dukasși pe violonistulJacques Thibaud. De asemenea, a interpretat Concertul pentru pian nr. 2 al luiCamille Saint-Saënsîn prezența compozitorului. Prin familia lui Julius Wertheim , a dezvoltării geniului lui Chopin la inspirat pe Rubinstein, el a legat prietenii cu violonistul Paul Kochanski și compozitorul Karol Szymanowski . [12]
Rubinstein și-a făcut debutul la New York laCarnegie Hallîn 1906, iar apoi a făcut un turneu în Statele Unite, Austria, Italia și Rusia. Potrivit propriei sale mărturii și a fiului său din filmul luiFrançois Reichenbach L'Amour de la vie(1969), el nu a fost bine primit în Statele Unite. Până în 1908, Rubinstein, sărac și disperat, urmărit de creditori și amenințat că va fi evacuat din camera sa de hotel din Berlin, a făcut o încercare eșuată de a se spânzură. Ulterior, a spus că sa simțit „renascut” și înzestrat cu o iubire necondiționată de viață. În 1912, și-a făcut debutul la Londra și-a găsit o casă muzicală acolo în Edith Grove,Chelsea, salonul muzical al lui Paul și Muriel Draper, în compania lui Kochanski,Igor Stravinsky .,Jacques Thibaud,Pablo Casals,Pierre Monteuxși alții. [12]
În timpulPrimului Război Mondial, Rubinstein a rămas la Londra, susținând recitaluri și însoțindu-l pe violonistulEugène Ysaÿe. În 1916 și 1917, a făcut primele sale turnee în Spania și America de Sud, unde fost apreciat pe scară largă. În timpul acelor turnee, a dezvoltat un entuziasm pe tot timpul vie pentru muzica luiEnrique Granados,Isaac Albéniz,Manuel de FallasiHeitor Villa-Lobos.El a fost dedicatul Fantasía Béticade Manuel de Falla, Rudepoêma de Villa-Lobos și Trois mouvements de Petrouchka deStravinsky.
Rubinstein a fost dezgustat de comportamentul Germaniei în timpul războiului și nu a mai jucat niciodată acolo. Ultima sa reprezentație în Germania a fost în 1914. [12]
În toamna anului 1919, Rubinstein a făcut un turneu în Marea Britanie cu sopranaEmma Calvéși tenorulVladimir Rosing. [13]
În 1921, Rubinstein a făcut două turnee americane, călătorind laNew Yorkcu Karol Szymanowski și prietenul său apropiat Paul Kochanski. [12]
În 1934, pianistul, care a declarat că și-a neglijat tehnica în primii săi ani, bazându-se în schimbul pe talentul natural, sa retras din viața de concert pentru câteva luni de studiu și practică intensivă.
Rubinstein a făcut din nou un turneu în Statele Unite în 1937, cariera sa devenit centrată acolo în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,când locuia înBrentwood, Los Angeles, California. A devenit cetățean american naturalizat în 1946. [14]
În timpul petrecut în California, Rubinstein a oferit coloana sonoră pentru pian pentru mai multe filme, inclusivSong of LovecuKatharine Hepburn. A apărut, ca el însuși, în filmeleCarnegie Hallși Of Men and Music .
Deși cel mai bine cunoscut ca recitalist și solist de concert, Rubinstein a fost considerat un muzician de cameră remarcabil, în parteneriat cuHenryk Szeryng,Jascha Heifetz,Pablo Casals,Gregor PiatigorskysiCvartetul Guarneri. Rubinstein a înregistrat o mare parte din repertoriul de bază pentru pian, în special pe cel al compozitorilorromantici . La momentul morții sale,The New York Times, descriindu-l, a scris: „Chopina fost specialitatea lui... a fost [ca] un chopinist care a fost considerat de mulți fără egal”. [5] Cu excepțiaStudiilor, o mare parte a lucrărilor lui Chopin. În 1964, în timpulRăzboiului Rece, a susținut un concert legendar laMoscova, cu un program pur Chopin. [15] El a fost unul dintre cei mai timpurii campioni ai compozitorilor spanioli și sud-americani, precum șicompozitorilor francezide la începutul secolului al XX-lea (cum ar fiDebussysiRavel). În plus, Rubinstein a promovat muzica compatriotului săuKarol Szymanowski. Rubinstein, într-o conversație cuAlexander Scriabin, la numit peBrahmsdrept compozitorul său favorit, un răspuns care la înfuriat pe Scriabin. [16]
În 1969, a fost lansat filmulArthur Rubinstein – Iubirea vieții; a câştigatpremiul Oscarpentru cel mai bun film documentar. (O specială TV ulterioară, Rubinstein at 90 , a evidențiat modul în care a jucat pentru oameni timp de opt decenii.)
Pe la mijlocul anilor 1970, vederea lui Rubinstein începuse să se deterioreze. Sa retras de pe scena la vârsta de 89 de ani în mai 1976, dând ultimul său concert laWigmore Halldin Londra , unde cântase pentru prima dată cu aproape 70 de ani înainte.
Rubinstein, care vorbea fluent opt limbi, [14] a păstrat o mare parte din repertoriu (și nu numai pe cel al pianului) în memoria sa formidabilă. [14] Conform memoriilor sale, el a învățat Variațiunile simfonice ale luiCésar Franckîn timp ce se află într-un tren în drum spre concert, fără a beneficia de un pian, exersând pasaje în poală. Rubinstein și-a descris memoria ca fiind fotografică , în măsura în care ar vizualiza o pătă de cafea în timp ce amintea sau partitură. [17]
Rubinstein avea și abilitățiauditiveexcepțional de dezvoltat , care i-au permis să cânte simfonii întregi în mintea lui. „La micul dejun, s-ar putea să trec în cap o simfonie a lui Brahms”, a spus el. „Atunci sunt sunat la telefon și o jumătate de oră mai târziu constată se întâmplă tot timpul și sunt într-o treime mișcare”. This abilitate a fost adesea testată de prietenii lui Rubinstein, care alegeau la întâmplare extrase din operă și partituri simfonice și îi cereau să le cânte din memorie. [5]
Autobiografia lui Rubinstein conține două volume: Anii mei tineri (1973); și Mulți ani ai mei (1980). Mulți au fost nemulțumiți de accentul pus pe anecdotele personale în detrimentul muzicii. PianistulEmanuel Axe, unul dintre cei mai mari admiratori ai lui Rubinstein, a fost profund dezamăgit citind „Mulți anii mei ”: „Până atunci”, ia spus el luiHarvey Sachs, „l-am idolatrisit pe Rubinstein — îmi doream să am o viață ca a lui, cartea a schimbat toate astea. .” [7]
Într-o muză reflexivă, Rubinstein a remarcat odată „Este pur și simplu viața mea, muzica. O trăiesc, o respir, vorbesc cu ea. Sunt aproape inconștient de ea. Nu, nu vreau să spun că o iau de la sine înțeles – nu ar trebui niciodată. iau de la sine înțeles oricare dintre darurile lui Dumnezeu. Dar este ca un braț, un picior, o parte din mine. Pe de altă parte, cărțile și picturile și limbile și oamenii sunt pasiuni pentru mine, care trebuie mereu cultivate. Călătorii și eu. Sunt un om norocos că am o afacere care îmi permite să fie atât de mult pe drum. În tren, în avion, am timp să citesc. Din nou, sunt un om norocos să fiu pianist. Un instrument splendid, pian, la dimensiune potrivită, astfel încât să nu-l poată lua cu tine. În loc să exersez, pot să citesc. Un tip norocos, nu-i așa?" [18]
Viata personala
_by_Erling_Mandelmann.jpg?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc)
Căsătoria și familia
Despre tinerețea sa, Rubinstein a spus odată: "Se spune despre mine că, când eram tânăr, îmi împărțeam timpul imparțial între vin, femei și cântec. Neg acest lucru categoric. Nouăzeci la sută din interesele mele erau". [5] La vârsta de 45 de ani, în 1932, Rubinstein sa căsătorit cu Nela Młynarska , obalerinăpoloneză de 24 de ani (care a studiat cuMary Wigman). Nela era fiica dirijorului polonezEmil Młynarskiși a soției sale Anna Talko-Hryncewicz, care provinea dintr-o familieheraldicăaristocratică poloneză a stemei Iłgowski. Nela se îndrăgostise pentru prima dată de Rubinstein la 18 ani, dar sa căsătorit cuMieczysław Munz, un alt pianist polono-american, după ce Rubinstein a început o aventură cu o prințesă italiană. [19] [20] Ulterior, Nela a divorțat de Munz și trei ani mai târziu sa căsătorit cu Rubinstein. [20] Au avut cinci copii (unul a murit în copilărie), inclusiv fotografulEva Rubinstein, care sa căsătorit cuWilliam Sloane Coffin, și fiulJohn Rubinstein, un actorcâștigător al premiului Tonyși tatal actoruluiMichael Weston. [21] Ulterior, Nela a scris Cartea de bucate a Nelei , care includea preparate pe care le-a pregatit pentru petrecerile legendare ale cuplului. [22]
Atât înainte, cât și în timpul căsătoriei sale, Rubinstein a purtat o serie de aventuri cu femei, inclusiv Lesley Jowitt, soția politicianului britanicWilliam Jowitt, șiIrene Curzon. [23]
Pe lângă faptul că a avut o fiică (pianista brazilianăLuli Oswald [24] ) cu marchiza italiană Paola Medici del Vascello (născută Prințesa Paola di Viggiano, de asemenea: Donna PaolaSanfelicedei Principi di Viggiano), el ar fi putut fi tatăl unui decorator american. și fiul artisteiMuriel Draper , Sanders Draper, care a murit în al Doilea Război Mondial. [12] Luli Oswald nu a fost niciodată recunoscută de părinții ei biologici, ascunsă publicului și dată ca nou-născută unui prieten de-al lui Rubinstein, dirijorul și compozitorul brazilian.Henrique Oswald .(1852-1931). Fiica din urmă Maria și soțul ei Odoardo Marchesini au crescut-o și au adoptat-o. Părinții adoptivi au semnat o declarație pe propria răspundere în 1967 în care afirmă că Luli Oswald le-a fost încredințată de părinții ei biologici, Paola Medici și Arthur Rubinstein, deoarece ea era „fructul unei iubiri interzise”. [25] După adopție, numele ei era Margarida Henriqueta Marchesini. Ulterior, Oswald a cântat sub numele de scenă Luli Oswald.
Deși el și Nela nu au divorțat niciodată, în 1977, la vârsta de 90 de ani, a părăsit-o pentruAnnabelle Whitestone, pe atunci în vârstă de 33 de ani.
identitate evreiască
agnostic,Rubinsteinera mândru de moștenirea saevreiască . [26] A fost un mare prieten alIsraelului, [27] pe care la vizitat de mai multe ori împreună cu soția și copiii săi, susținând concerte cuOrchestra Filarmonicii din Israel, recitaluri și cursuri de master laCentrul de Muzică din Ierusalim. În 1949, Rubinstein, care și-a pierdut membri ai familiilor întimpul Holocaustului,împreună cu alți muzicieni proeminenți (inclusivHorowitzsiHeifetz) au anunțat că nu va apărea laSimfonia din Chicagodacă ar fi angajat dirijorulWilhelm Furtwängler ., care rămăsese în Germania în timpul războiului și care interpretase o simfonie de ziua lui Hitler. [7]
identitate poloneză
De-a lungul vieții, Rubinstein a fost profund atașat de Polonia. La inaugurareaOrganizației Națiunilor Uniteîn 1945, Rubinstein și-a declarat patriotismul polonez la un concert pentru delegați. El a început concertul declarat-și profundă dezamăgire că conferința nu a avut o delegație din Polonia. Rubinstein a descris mai târziu că a fost copleșit de o furie oarbă și a subliniat cu furie publicului absența drapelului polonez. A încetat să cânte la pian, le-a spus publicului să se ridice, inclusiv sovieticilor, și a cântat.imnul național polonezcu voce tare și încet, repetând partea finală într-un puternic tunsător . Când a terminat, publicul ia făcut o ovație mare. [14] [28]
Contributii caritabile
Rubinstein a fost activ în sprijinirea organizațiilor caritabile de-a lungul vieții sale. A susțin concert de caritate pentru strânge donații pentru numeroase organizații care l-au interesat. În 1961, a susținut zece recitaluri la Carnegie Hall pentru un strânge de aproximativ 100.000 de dolari pentru organizații caritabile, inclusivBig Brothers,United Jewish Appeal,Polish Assistance, Fondul de urgență pentru muzicieni,Asociația Națională pentru Sănătate MintalăsiFondul de Apărare Legală al Avansului Național al Oamenilor de culoare.. [29]
La practica
În cele două autobiografii ale sale, Rubinstein este adesea intens autocritic. Pianist natural cu o tehnică mare, a susținut că a exersat cât mai puțin posibil, învățând piese noi rapid și cu o atenție insuficientă la detalii, bazându-se pe farmecul și carisma lui pentru a ascunde lipsa de finisaj în jocul său. Adevărul literal al acestor critici auto-dirijate poate fi pus sub semnul întrebării: Rubinstein nu sa împotrivit să facă el însuși capul unei povești bune. Chiar și așa, el a insistat că atitudinea lui față de practică sa schimbat după căsătorie. El a declarat că nu a vrut ca copiii săi să-l vadă ca pe un al doilea, așa că a început în vara anului 1934 să-și re-estudieze întregul repertoriu. „M-am agățat înapoi la muncă – șase ore, opt ore, nouă ore pe zi”.și-a amintit în 1958. „Și sa întâmplat un lucru ciudat... Am început să descopere noi semnificații, noi calități, noi posibilități în muzica pe care o cânt în mod regulat de mai bine de 30 de ani.” În general, totuși, Rubinstein credea că excesivă ar putea fi periculoasă pentru tinerii pianiști.cu sindrom de stres repetitiv, Rubinstein a sfătuit în mod regulat ca tinerii pianiști să practice nu mai mult de trei ore pe zi. „M-am născut foarte, foarte leneș și nu exersez întotdeauna foarte mult”, a spus el, „dar trebuie să spun, în apărarea mea, că nu este atât de bine, din punct de vedere muzical, să exersezi. Când o faci, muzica pare să iasă din buzunar.Dacă joci cu un sentiment de „Oh, știu asta”, cânți fără acea pictură de sânge proaspăt care este necesar – iar publicul o simte.” Despre propriile sale metode de exersare, a spus el:[5] [30]
Elevii
Rubinstein a fost reticent să predea viața sa mai devreme, refuzând să accepte cererea de lecții a lui.William Kapell . Abia la sfârșitul anilor 1950 a acceptat primul său elev,Dubravka Tomšič Srebotnjak. Alți elevi ai lui Rubinstein includFrançois-René Duchâble,Avi Schönfeld,Ann Schein Carlyss,Eugen Indjic,Janina Fialkowska,Dean Kramerși Marc Laforêt. Rubinstein a ținut și cursuri de master spre sfârșitul vieții. [27]
Moartea și moștenirea
Rubinstein a murit în somn în casa sa dinGeneva,Elveția, la 20 decembrie 1982, la vârsta de 95 de ani. Rămășițele sale au fostincinerate. [5] La prima aniversare de la moartea sa, o urnă care îi ținea cenușa a fost îngropată laIerusalim, așa cum se specifică întestamentulsău, într-un teren dedicat, numit acum „Pădurea Rubinstein”, cu vedere laPădurea Ierusalimului. [32] Acest lucru a fost aranjat de primarul de atunciTeddy KollekcuRabinii-șefi ai Israelului, care se opusese dorinței lui Rubinstein de a-și împrăștia cenușa peste Pădurea Ierusalimului, având în vedere că legea evreiască interzice incinerarea și pădurea este un parc public și, ca atare, intră sub incidenta legii religioase care guvernează cimitirele. [33]
În octombrie 2007, familia sa a donatȘcolii Juilliardo colecție extinsă de manuscrise originale, copii manuscrise și ediții publicate care fuseseră confiscate degermaniîn timpul celui de-al Doilea Război Mondialdin reședința sa dinParis . Șaptezeci și unu articole de au fost returnate celor patru copii ai săi, marcând pentru prima dată când proprietatea evreiască păstrată înBiblioteca de Stat din Berlin afost returnată moștenitorilor legali. [34]
În 1974, Jan Jacob Bistritzky a înființatArthur Rubinstein International Piano Master Competition, organizat o dată la trei ani în Israel, menit să promoveze cariera tinerilor și remarcabili pianiști. Premiul Arthur Rubinstein și alte premii sunt prezentate câștigătorilor. Concursul Rubinstein comandă și lucrări ale compozitorilor israelieni. [35]
Există o stradă Arthur Rubinstein înTel Avivși înBiałogard(poloneză: ulica Artura Rubinsteina ) și un pasaj Arthur Rubinstein înŁódź(poloneză: aleja Artura Rubinsteina ).
Înregistrări
În 1910, Rubinstein a înregistrat Rapsodia maghiară nr. 10 a luiFranz Lisztpentru casa de discuri poloneză Favorit. [12] Pianistul a fost nemulțumit de procesul de înregistrare acustică , spunând că a făcut pianul să sune „ca un banjo ” și nu a înregistrat din nou până la apariția înregistrărilor electrice . Cu toate acestea, Rubinstein a realizat numeroase reguli pentru cântător de pian pentru sistemul Aeolian Duo-Art și American Piano Company (AMPICO) în anii 1920.
Începând cu 1928, Rubinstein a început să înregistreze pe scară largă pentruGramophone Company(cunoscută mai târziu sub numele deEMI Records), mai cunoscută caHis Master's Voiceîn Anglia și pentruRCA Victorîn Statele Unite, realizând un număr mare de înregistrări solo, concerte și muzicăde cameră. până la pensiea sa în 1976. Pe măsură ce tehnologia de înregistrare a fost creată, de la discuția de 78 rpm la LP-uri și înregistrări stereofonice, Rubinstein și-a reînregistrat o mare parte din repertoriul său. Toate înregistrările lui RCA Victor au fost reeditate pedisc compactși însumează aproximativ 107 ore de muzică.
Rubinstein a preferat să facă înregistrări de studio și, în timpul vieții sale, a aprobat lansarea doar în jur de trei ore de înregistrări live. Cu toate acestea, de la moartea sa, mai multe cazuri de discuri au emis multe dintre înregistrările sale live, provenite din diferite emisiuni radio.
Onoruri
Ofițer alOrdinului Saint James of the Sword, Portugalia (31 mai 1958) [36]- Premiul SonningalDanemarcei(1971)
Marele Ofițer alOrdinului Sfântul Iacob al Sabiei, Portugalia (9 mai 1972) [36]- Medalia prezidențială a libertățiiSUA, prezentată de președinteleGerald Ford(1 aprilie 1976)
- Cavaler-Comandant Onorific al Cel mai Excelent Ordin al Imperiului Britanic(KBE) al Marii Britanii și Irlandei de Nord (1977) [37]
- Kennedy Center Honorsal Statelor Unite ale Americii (1978)
- Marele Ofițer alOrdinului Național al Legiunii de Onoarea Franței
- Crucea de Ofițer (Krzyż Oficerski) aOrdinului Polonia Restitutaal Poloniei
- Marea Cruce aOrdinului de Merit al Republicii ItalieneItalia
- Membru alOrdinului Civil al lui Alfonso X, ÎnțeleptulSpaniei
- Ofițer alOrdinului Leopoldal Belgiei
- A votat în Hall of Fame a Gramophone în 2012 [38 ]
- Pierre Fournier, Arthur Rubinstein șiHenryk SzeryngpentruSchubert: Triourile nr. 1 în si bemol, op. 99 și 2 în mi bemol, op. 100 (Triouri cu pian) (Premiile Grammy din 1976)
- Pierre Fournier, Arthur Rubinstein și Henryk Szeryng pentruBrahms: Triouri (complete)/Schumann: Trio nr. 1 în re minor (Premiile Grammy din 1975)
- Arthur Rubinstein pentru „Beethoven: Sonata pentru pian nr. 18 în mi bemol/Schumann:Fantasiestücke, op. 12 (Premiile Grammy din 1978)
- Arthur Rubinstein pentru Beethoven: Sonate nr. 21 în do (Waldstein) și nr. 18 în mi bemol (premiile Grammy din 1960)
- Premiul Grammy pentru întreaga viață(1994)
Filmografie
- Cântec de noapte(1948)
- Arthur Rubinstein – Iubirea vieții( L'Amour de la vie – Artur Rubinstein , 1969)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu