8. /4 DECEMBRIE 2022 - MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

MARCEL PAVEL

Date personale
Marcel Pavel
Născut	4 decembrie 1959 (62 de ani)^[1] Independența, Galați, România
Cetățenie	România
Ocupație	Cântăreț
Activitate
Gen muzical	Muzică ușoară
Tipul de voce	Tenor^[2]
Instrument(e)	chitară bas voce[*]
Ani de activitate	1981 - prezent
Interpretare cu	Monica Anghel
Prezență online
Site web pagină Facebook
Modifică date / text

Marcel Pavel (n. 4 decembrie 1959,^[1] Independența, Galați, România) este un cântăreț român de muzică ușoară.^[3] Împreună cu Monica Anghel a reprezentat România la concursul muzical Eurovision 2002 cu piesa "Tell me why".

Biografie[modificare | modificare sursă]

Marcel Pavel s-a născut pe 4 decembrie 1959, în satul Independența, județul Galați, dar a crescut și copilărit la Câmpulung Muscel, unde familia lui s-a mutat pe când avea doar 3 ani. Artistul face parte dintr-o familie de muzicieni, tatăl fiind violonist – o parte din educația muzicală primind-o de la dânsul. Frații săi sunt de asemenea instrumentiști, Micky Pavel – saxofon, claviaturi, solo voce, Gigi Pavel – stabilit în Germania, saxofonist profesionist, Gina Pavel pianistă și solistă vocală. Bunicul a fost un rapsod popular cunoscut și îndrăgit: Ion Taraș. Deși mama nu a fost niciodată direct implicată în muzică, Marcel Pavel consideră că îi datorează totul mamei sale.

Marcel și-a arătat pasiunea pentru muzică la vârsta de trei ani, când a început să bată la tobe. A început studiile muzicale la șase ani, în clasa a IV-a, înscriindu-se la Școala de Muzică și Arte Plastice din Câmpulung Muscel (jud. Argeș), la violoncel și pian – auxiliar. Și astăzi, Marcel Pavel își amintește cu mare plăcere și mândrie de orașul Câmpulung Muscel unde și-a petrecut copilăria și a început activitatea artistică.

A urmat Liceul de Muzică și Arte Plastice din Pitești, studiind în paralel în particular percuția, iubind foarte mult stilurile de muzică rock și jazz-rock. Este absolvent al UNMB (Universtatea Națională de Muzică București)-secția Canto clasic.

În prezent este compozitor și poliinstrumentist, cunoscând chitara bas, contrabasul, violoncelul, pianul și percuția. Începând din anul 1981 a susținut nenumărate turnee în străinătate: Olanda, Germania, Italia, Belgia, Franța (Paris), Elveția (Lausanne, Geneva), Austria, Polonia, Egipt, Israel, Statele Unite ale Americii, Spania, Portugalia, Grecia, Turcia, Cipru, Estonia, Republica Moldova.

În urma experienței căpătate de-a lungul acestor ani, în vara lui 2000 a devenit un artist cunoscut la nivel național lansându-se cu melodia "Frumoasa Mea" compusă de Ovidiu Komornik. Despre "Frumoasa Mea" artistul spune că speră să rămână mult timp în inima românilor.

Albumul "Frumoasa Mea" a fost vândut în 250.000 de exemplare, fapt pentru care i s-a acordat Discul de Platină. A colaborat cu numeroase personalități din show-biz-ul românesc și internațional – Monica Anghel, Sanda Ladoși, Luminița Anghel, Nico, Andra, Bodo, Laurențiu Cazan, Elena Cârstea, Costi Ioniță, Lavinia – ex Spicy, soprana Mihaela Stanciu, soprana Irina Iordăchescu, soprana Crina Zancu, Toto Cutogno, Boney M (în concert la Chișinău, în 2006), Smokie (în concert, la Craiova, 40000 de spectatori, 3 iunie 2007) precum și cu Orchestra Filarmonicii George Enescu condusă de Iosif Prunner și Big Bandul Radio condus de Ionel Tudor. A fost membru al formației "Riff" și în anul 1981 a efectuat un turneu de șase luni împreună cu formația Semnal M.

În 2002 a câștigat selecția națională pentru Eurovision 2002 alături de Monica Anghel cu piesa "Tell me why". În finală s-au clasat pe locul nouă, cea mai bună poziție a României în concurs de până atunci.^[4]

El este membru al Partidului Ecologist Român.^[5]

Viață personală[modificare | modificare sursă]

Marcel Pavel s-a căsătorit în 1992 cu Violeta Șmîșleaeva, fostă balerină a Teatrului Bolșoi din Moscova. Cuplul are trei copii. Cei doi băieți, Sasha și Richard, sunt amândoi interesați de oportunitatea unei cariere muzicale. În 2013, Violeta i-a dăruit și o fetiță, care a primit două nume Ioana și Iuvenalia după bunicul ei din partea mamei.

Premii[modificare | modificare sursă]

1996 - Premiul "Vocea de la miezul nopții" al Editurii Actualitatea Muzicală (Revistă bilunară editată de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România)
2000 - Premiul "Vocea anului" al Editurii Actualitatea Muzicală
2000 - Premiul de popularitate la Festivalul de Muzică Ușoară de la Mamaia, cu melodia "Frumoasa Mea"
2000 - Premiul I al "Societății Române de Radio", la secțiunea "Interpreți de muzică pop"
2000 - Locul I, "Vedeta Anului" al "Premiile Redacției Muzicale"
2000 - Locul I, "Piesa Anului" cu melodia "Frumoasa Mea" al "Premiile Redacției Muzicale"
2001 - Premiul "Cel mai bun debut" din partea "Premiile Industriei Muzicale"
2001 - Premiul I la secțiunea creație, împreună cu compozitorul Raymond Vancu, pentru melodia "Unde ești" la Festivalul de Muzică Ușoară Mamaia
2002 - Premiul "Cea mai bună voce masculină", secțiunea pop, din partea "Premiile Industriei Muzicale"
2002 - Premiul "Omul Lunii" și "Evenimentul Lunii - Eurovision 2002" de către "VIP TOP Exploziv"
2002 - Prima calificare la "Eurovision" în istoria acestui concurs, împreună cu Monica Anghel, Ionel Tudor și Mirela Fugaru
2003 - Premiul "Cel mai bun album pop" ("Te vreau lângă mine") din partea "Premiile Muzicale Radio România"
2005 - Diploma "10 pentru România" (nominalizat la categoria "Cel mai bun interpret vocal") din partea "Realitatea TV"
2006 - Premiul II la secțiunea creație cu melodia "De dragul tău" compusă de Andrei Tudor la Festivalul de Muzică Ușoară Mamaia
2006 - Diploma de excelență din partea TVR pentru rolul avut în istoria televiziunii române.

În 2013 a abținut premiul "The Best Live Act 2013" pentru concertul "Very Classic" prezentat la Sala Palatului în București acompaniat de peste 140 de muzicieni și artiști. Concertul a avut loc în aceeași zi cu lansarea dublului CD "Very Classic".

Discografie[modificare | modificare sursă]

Frumoasa mea (2000)
Concert live la Ateneul Român – Marcel Pavel și invitații săi (2001)
Te vreau lângă mine (2001)
Doar pentru tine (2004)
De dragul tău (2007)
"The best of" (2010)
"Nu Te Mai Am" (2011)
"Very Classic" (2013) - Dublu CD
"Marcel Pavel & Bucharest Symphony Orchestra live in concert - Very Classic" (2013) - DVD

ZMF 2022: Selectiuni din concertul susținut de Marcel Pavel

BENJAMIN BRITTEN

Britten în 1968, de Hans Wild

Edward Benjamin Britten, Baron Britten OM CH (22 noiembrie 1913 – 4 decembrie 1976) a fost un compozitor, dirijor și pianist englez. A fost o figură centrală a muzicii britanice a secolului al XX-lea, cu o gamă largă de lucrări, inclusiv operă, altă muzică vocală, piese orchestrale și de cameră. Cele mai cunoscute lucrări ale sale includ opera Peter Grimes (1945), Requiem de război (1962) și piesa orchestrală The Young Person's Guide to the Orchestra (1945).

Născut în Lowestoft , Suffolk , fiul unui dentist, Britten a dat dovadă de talent de la o vârstă fragedă. A studiat la Royal College of Music din Londra și în privat cu compozitorul Frank Bridge . Britten a ajuns pentru prima dată în atenția publicului cu lucrarea corală a capella A Boy was Born în 1934. Odată cu premiera lui Peter Grimes în 1945, a sărit la faima internațională. În următorii 28 de ani, el a scris încă 14 opere, impunându-se ca unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului al XX-lea în acest gen. Pe lângă operele la scară largă pentru Sadler's Wells și Covent Garden , el a scris opere de camerăpentru forțe mici, potrivite pentru performanță în locuri de dimensiuni modeste. Printre cele mai cunoscute dintre acestea se numără The Turn of the Screw (1954). Temele recurente în operele sale includ lupta unui străin împotriva unei societăți ostile și corupția inocenței.

Celelalte lucrări ale lui Britten variază de la orchestral la coral, vocal solo, de cameră și instrumental, precum și muzică de film. A avut un mare interes pentru a scrie muzică pentru copii și interpreți amatori, inclusiv opera Noye's Fludde , o Missa Brevis și colecția de cântece Friday Afternoons . Adesea compunea avându-se în vedere anumiți interpreți. Muza sa cea mai frecventă și importantă a fost partenerul său personal și profesional, tenorul Peter Pears ; alții au inclus Kathleen Ferrier , Jennifer Vyvyan , Janet Baker , Dennis Brain , Julian Bream , Dietrich Fischer-Dieskau ,Osian Ellis și Mstislav Rostropovici . Britten a fost un pianist și dirijor celebru, interpretând multe dintre propriile sale lucrări în concert și pe disc. De asemenea, a interpretat și a înregistrat lucrări ale altora, cum ar fi Concertele Brandenburg ale lui Bach , simfoniile Mozart și ciclurile de cântece de Schubert și Schumann .

Împreună cu Pears și libretistul și producătorul Eric Crozier , Britten a fondat festivalul anual Aldeburgh în 1948 și a fost responsabil pentru crearea sălii de concerte Snape Maltings în 1967. În ultimul său an, a fost primul compozitor căruia i-a fost dat o viață. noria .

Primii ani [ editare ]

Locul natal al lui Britten în Lowestoft, care a fost casa familiei Britten timp de peste douăzeci de ani

Britten s-a născut în portul de pescuit Lowestoft din Suffolk , pe coasta de est a Angliei, la 22 noiembrie 1913, ^[1] de sărbătoarea Sfintei Cecilia . ^[2] A fost cel mai mic dintre cei patru copii ai lui Robert Victor Britten (1877–1934) și ai soției sale Edith Rhoda, născută Hochei (1874–1937). ^{[n 1]} Ambiția din tinerețe a lui Robert Britten de a deveni fermier fusese zădărnicită de lipsa de capital și, în schimb, se pregătise ca stomatolog, profesie pe care a practicat-o cu succes, dar fără plăcere. În timp ce studia la Spitalul Charing Cross din Londra, a cunoscut-o pe Edith Hockey, fiica unui funcționar public din guvernul britanic.Home Office . S-au căsătorit în septembrie 1901 la St John's, Smith Square , Londra. ^[4]

Consensul dintre biografii lui Britten este că tatăl său a fost un părinte iubitor, dar oarecum sever și îndepărtat. ^[5] Britten, potrivit surorii sale Beth, „s-a înțeles bine cu el și și-a împărtășit simțul umorului ironic, dăruirea față de muncă și capacitatea de a lua dureri”. ^[6] Edith Britten a fost un muzician amator talentat și secretar al Societății Muzicale Lowestoft. ^[7] În provinciile engleze de la începutul secolului al XX-lea, distincțiile de clasă socială au fost luate foarte în serios. Britten și-a descris familia drept „clasa de mijloc foarte obișnuită”, dar au existat aspecte ale familiei Britten care nu erau obișnuite: tatăl lui Edith era nelegitim, iar mama ei era alcoolică; Robert Britten a fost un agnostic și a refuzat să meargă la biserică duminica. ^[8]Muzica a fost principalul mijloc prin care Edith Britten s-a străduit să mențină statutul social al familiei, invitând pilonii comunității locale la seri muzicale la casă. ^[9]

Când Britten avea trei luni, a contractat pneumonie și aproape a murit. ^[10] Boala l-a lăsat cu inima afectată, ^[11] iar medicii i-au avertizat părinții că probabil că nu va putea niciodată să ducă o viață normală. ^[12] El și-a revenit mai mult decât se aștepta și, în copilărie, a fost un jucător de tenis și cricket pasionat. ^[13] Spre marea bucurie a mamei sale, el a fost un copil extraordinar de muzical, spre deosebire de surorile sale, care au moștenit indiferența tatălui lor față de muzică, în timp ce fratele său, deși talentat muzical, era interesat doar de ragtime . ^[14] Edith i-a dat tânărului Britten primele sale lecții de pian și notație. Primele încercări de compoziție le-a făcut când avea cinci ani. ^[15]A început lecțiile de pian când avea șapte ani, iar trei ani mai târziu a început să cânte la violă . ^[16] A fost unul dintre ultimii compozitori crescuți exclusiv pe muzică live: tatăl său a refuzat să aibă un gramofon sau, mai târziu, un radio în casă. ^[9]

Educație [ editare ]

Lowestoft [ editează ]

Când avea șapte ani, Britten a fost trimis la o școală de doamne , condusă de domnișoara Astle. Sora mai mică, Ethel, i-a dat lecții de pian; mai târziu în viață a spus că a rămas recunoscător pentru excelența învățăturii ei. ^[17] În anul următor s-a mutat la o școală pregătitoare , South Lodge , Lowestoft, ca un băiat de zi . ^[18] Directorul, Thomas Sewell, era un disciplinar de modă veche; tânărul Britten a fost revoltat de pedepsele corporale severe aplicate frecvent, iar mai târziu a spus că pacifismul său de o viață își are probabil rădăcinile în reacția lui la regimul de la școală. ^[19]El însuși a căzut rar în fața lui Sewell, un matematician, la care subiectul Britten a fost un elev vedetă. Școala nu avea tradiție muzicală, iar Britten a continuat să studieze pianul cu Ethel Astle. De la vârsta de zece ani a luat lecții de violă de la o prietenă a mamei sale, Audrey Alston, care fusese jucătoare profesionistă înainte de căsătoria ei. ^[20] În timpul liber a compus prolific. Când Simfonia sa simplă , bazată pe aceste juvenili, a fost înregistrată în 1956, Britten a scris acest portret în stilou al tânărului său sine pentru nota de mânecă:

A fost odată un băiat de grădiniță. ... Era un băiețel obișnuit... îi plăcea cricketul, doar că îi plăcea destul de mult fotbalul (deși dădea cu piciorul într-un „colț” drăguț); adora matematica, se înțelegea bine cu istoria, era speriat de latina nevăzută; s-a comportat destul de bine, a zdrențuit doar cantitatea recunoscută, astfel încât contactele lui cu bastonul sau papucul erau din fericire rare (deși o expediție nocturnă pentru a urmări fantomele și-a lăsat urmele în urmă); a urcat în școală încet și constant, până când, la vârsta de treisprezece ani, a atins acel apogeu al importanței și măreției, care nu va fi niciodată pe deplin egalat în zilele de mai târziu: șeful celui de-al șaselea, prefectul șef, și Victor Ludorum.. Dar – a fost un lucru curios la acest băiat: a scris muzică. Prietenii lui s-au plictisit, dușmanii au dat puțin cu piciorul dar nu pentru mult timp (era destul de dur), personalul nu putea obiecta dacă munca și jocurile lui nu aveau de suferit. A scris o mulțime de ele, de multe și de multe. ^[21]

Frank Bridge, profesorul lui Britten

Audrey Alston a încurajat-o pe Britten să meargă la concerte simfonice în Norwich . La unul dintre acestea, în timpul festivalului trienal de la Norfolk și Norwich, din octombrie 1924, a auzit poemul orchestral The Sea al lui Frank Bridge , dirijat de compozitor. A fost prima piesă substanțială de muzică modernă pe care a întâlnit-o vreodată și, în propria sa expresie, a fost „doborât lateral” de ea. ^[22]^[23] Audrey Alston a fost o prietenă cu Bridge; când s-a întors la Norwich pentru următorul festival, în 1927, ea a adus-o pe elevul ei nu tocmai de 14 ani să-l cunoască. Bridge a fost impresionat de băiat și, după ce au trecut împreună prin câteva dintre compozițiile lui Britten, l-a invitat să vină la Londra pentru a lua lecții de la el.^[24] Robert Britten, susținut de Thomas Sewell, s-a îndoit de înțelepciunea de a urma o carieră de compozitor; S-a convenit un compromis prin care Britten va merge, așa cum era planificat, la școala sa publică în anul următor, dar va face excursii regulate de o zi la Londra pentru a studia compoziția cu Bridge și pian cu colegul său Harold Samuel . ^[25]

Bridge i-a impresionat lui Britten importanța atenției scrupuloase acordate meșteșugului tehnic al compunerii ^{[n 2]} și maxima că „ar trebui să te regăsești și să fii fidel la ceea ce ai găsit”. ^[27] Cele mai vechi lucrări substanțiale compuse de Britten în timp ce studia cu Bridge sunt Cvartetul de coarde în fa, finalizat în aprilie 1928, și Quatre Chansons Françaises , un ciclu de cântece pentru voce înaltă și orchestră. Autoritățile diferă în ceea ce privește gradul de influență a lui Bridge asupra tehnicii elevului său. Humphrey Carpenter și Michael Oliver consideră că abilitățile lui Britten ca orchestrator au fost în esență autodidact; ^[28] Donald Mitchell consideră că Bridge a avut o influență importantă asupra ciclului.^[27]

Școală publică și Colegiul Regal de Muzică [ editare ]

Influențe timpurii, în sensul acelor de ceasornic din stânga sus: Mahler , Irlanda , Șostakovici , Stravinsky

În septembrie 1928, Britten a mers ca internat la Gresham's School , în Holt, Norfolk . La acea vreme se simțea nefericit acolo, scriind chiar în jurnalul său despre sinucidere sau fuga: ^[29] ura să fie separat de familia sa, mai ales de mama sa; îl dispreţuia pe maestrul de muzică; și a fost șocat de prevalența agresiunii, deși nu era ținta acesteia. ^[30]^{[n 3]} A rămas acolo doi ani, iar în 1930, a câștigat o bursă de compoziție la Royal College of Music (RCM) din Londra; examinatorii săi au fost compozitorii John Ireland și Ralph Vaughan Williamsși profesorul de armonie și contrapunct al colegiului, SP Waddington. ^[32]

Britten a fost la CRM între 1930 și 1933, studiind compoziția cu Irlanda și pianul cu Arthur Benjamin . A câștigat Premiul Sullivan pentru compoziție, Premiul Cobbett pentru muzică de cameră și a câștigat de două ori Premiul Ernest Farrar pentru compoziție. ^[33] În ciuda acestor onoruri, el nu a fost foarte impresionat de instituție: i-a găsit pe colegii săi „amatori și populari”, iar personalul „înclinat să suspecteze strălucirea tehnică a fi superficială și nesinceră”. ^[34]^{[n 4]} Un alt elev irlandez, compozitorul Humphrey Searle, a spus că Irlanda ar putea fi „un profesor inspirator pentru cei de pe propria sa lungime de undă”; Britten nu a fost și a învățat puțin de la el. ^[36] A continuat să studieze în privat cu Bridge, deși mai târziu a lăudat Irlanda pentru că „mă îngrijește foarte ușor printr-o adolescență muzicală foarte, foarte dificilă”. ^[37]

De asemenea, Britten și-a folosit timpul petrecut la Londra pentru a participa la concerte și pentru a se familiariza mai bine cu muzica lui Stravinsky , Șostakovici și, mai ales, a lui Mahler . ^{[n 5]} Intenționa să studieze postuniversitar la Viena cu Alban Berg , studentul lui Arnold Schoenberg , dar a fost în cele din urmă descurajat de părinții săi, la sfatul personalului CRM. ^[39]

Primele compoziții ale lui Britten care au atras atenția larg au fost compuse în timpul CRM: Sinfonietta , op. 1 (1932), cvartetul de oboi Phantasy , op. 2, dedicat lui Léon Goossens , care a jucat prima reprezentație într-o emisiune BBC pe 6 august 1933, și un set de variații corale A Boy was Born , scrise în 1933 pentru BBC Singers , care a interpretat-o pentru prima dată în anul următor. ^[40] În aceeași perioadă a scris Friday Afternoons , o colecție de 12 cântece pentru elevii școlii Clive House, Prestatyn , unde fratele său era director. ^[41]

Cariera [ editează ]

Viața profesională timpurie [ editare ]

În februarie 1935, la instigarea lui Bridge, Britten a fost invitat la un interviu de angajare de către directorul de muzică al BBC Adrian Boult și asistentul său Edward Clark . ^[42] Britten nu a fost entuziasmat de perspectiva de a lucra cu normă întreagă în departamentul de muzică al BBC și a fost ușurat când ceea ce a ieșit din interviu a fost o invitație de a scrie partitura pentru un film documentar, The King's Stamp , regizat de Alberto Cavalcanti . pentru Unitatea de film GPO . ^[43]

WH Auden în 1939

Britten a devenit membru al grupului mic de colaboratori obișnuiți al unității de film, altul dintre care a fost WH Auden . Împreună au lucrat la filmele documentare Coal Face și Night Mail în 1935. ^[44] Au colaborat și la ciclul de cântece Our Hunting Fathers (1936), radical atât în politică, cât și în tratarea muzicală, iar ulterior și alte lucrări, inclusiv Cabaret Songs , On This . Island , Paul Bunyan și Imnul Sfintei Cecilia . ^[45]Auden a avut o influență considerabilă asupra lui Britten, încurajându-l să-și lărgească orizonturile estetice, intelectuale și politice și, de asemenea, să se împace cu homosexualitatea sa. Auden a fost, așa cum spune David Matthews , „promiscuu vesel și fără vinovăție”; Britten, puritan și convențional prin natură, a fost reprimat sexual. ^[46]

În cei trei ani din 1935 până în 1937, Britten a scris aproape 40 de partituri pentru teatru, cinema și radio. ^[47] Printre muzica de film de la sfârșitul anilor 1930, Matthews remarcă Night Mail și Love from a Stranger (1937); din muzica de teatru selectează pentru mențiune The Ascent of F6 (1936), On the Frontier (1938) și Johnson Over Jordan (1939); și a muzicii pentru radio, King Arthur (1937) și The Sword in the Stone (1939). ^[48]

În 1937 au avut loc două evenimente de o importanță uriașă în viața lui Britten: mama lui a murit și l-a cunoscut pe tenorul Peter Pears . Deși Britten a fost extraordinar de devotat mamei sale și a fost devastat la moartea ei, pare să fi fost și o eliberare pentru el. ^[49] Abia după aceea a început să se angajeze în relații emoționale cu oameni de vârsta lui sau mai tineri. ^[50] Mai târziu, în cursul anului, a ajuns să-l cunoască pe Pears în timp ce amândoi ajutau la curățarea cabanei de țară de un prieten comun care murise într-un accident aerian. ^[51] Pears a devenit rapid inspirația muzicală a lui Britten și prietenul apropiat (deși pentru moment platonic). Prima lucrare a lui Britten pentru el a fost compusă în câteva săptămâni de la întâlnirea lor,un decor al poeziei lui Emily Brontë , „O mie de focuri strălucitoare”, pentru tenor și coarde. ^[52]

În 1937, Britten a compus un marș pacifist după cuvintele lui Ronald Duncan pentru Peace Pledge Union , din care, ca pacifist, devenise membru activ; lucrarea nu a avut succes și a fost în scurt timp retrasă. ^[53] Cea mai cunoscută dintre compozițiile sale din această perioadă este probabil Variations on a Theme of Frank Bridge pentru orchestră de coarde, descrisă de Matthews ca fiind prima dintre lucrările lui Britten care a devenit un clasic popular. ^[54] A fost un succes în America de Nord, cu spectacole la Toronto, New York, Boston, Chicago și San Francisco, sub dirijori precum John Barbirolli și Serge Koussevitzky . ^[55]

America 1939–42 [ editare ]

În aprilie 1939, Britten și Pears au navigat în America de Nord, mergând mai întâi în Canada și apoi la New York. Au avut mai multe motive pentru a părăsi Anglia, inclusiv poziția dificilă a pacifților într-o Europă tot mai belică; succesul de care se bucurase Frank Bridge în SUA; plecarea lui Auden și a prietenului său Christopher Isherwood în SUA din Anglia cu trei luni în urmă; recenzii ostile sau înjositoare ale muzicii lui Britten în presa engleză; și spectacole insuficient repetate și inadecvate. ^[27]^[56] Britten și Pears și-au desăvârșit relația și de atunci până la moartea lui Britten au fost parteneri atât în viața lor profesională, cât și în viața personală. ^[57]Când a început cel de-al Doilea Război Mondial, Britten și Pears au apelat la ambasada britanică la Washington și li sa spus că ar trebui să rămână în SUA ca ambasadori artistici. ^[55] Pears era înclinat să ignore sfatul și să se întoarcă în Anglia; Britten a simțit și el dorința de a se întoarce, dar a acceptat sfatul ambasadei și l-a convins pe Pears să facă același lucru. ^[58]

Deja prieten cu compozitorul Aaron Copland , Britten a întâlnit cele mai recente lucrări ale sale Billy the Kid și An Outdoor Overture , ambele care i-au influențat propria muzică. ^[59] În 1940, Britten a compus Seven Sonnets of Michelangelo , primul dintre multele cicluri de cântece pentru Pears. ^[60] Lucrările orchestrale ale lui Britten din această perioadă includ Concertul pentru vioară și Sinfonia da Requiem . În 1941, Britten a produs prima sa dramă muzicală, Paul Bunyan , o operetă , pe un libret de Auden. ^[56] În timp ce se afla în SUA, Britten a avut prima întâlnire cuMuzică gamelan balineză , prin transcripții pentru duo de pian realizate de compozitorul canadian Colin McPhee . Cei doi s-au cunoscut în vara lui 1939 și ulterior au interpretat o serie de transcripții ale lui McPhee pentru o înregistrare. ^[61] Această întâlnire muzicală a dat roade în mai multe lucrări de inspirație balineză mai târziu în cariera lui Britten. ^[62]

Mutarea în SUA nu l-a scutit pe Britten de neplăcerea criticii ostile: deși Olin Downes , decanul criticilor muzicali din New York, și Irving Kolodin s-au apucat de muzica lui Britten, Virgil Thomson a fost, așa cum spune savantul în muzică Suzanne Robinson, în mod constant. sever și plin de ciudă”. Thomson a descris Les Illuminations (1940) ca „puțin mai mult decât o serie de „efecte” bromide și facile... pretențioase, banale și total dezamăgitoare”, și a fost la fel de nemăgulitor în privința vocii lui Pears. Robinson presupune că Thomson a fost motivat de „un amestec de ciudă, mândrie națională și gelozie profesională”. ^[55] Paul Bunyan s-a întâmpinat cu dezaprobarea critică,Sinfonia da Requiem (deja respinsă de sponsorii săi japonezi din cauza naturii sale deschis creștine) a primit o primire mixtă când Barbirolli și Filarmonica din New York au avut-o în premieră în martie 1941. Reputația lucrării a fost mult sporită când Koussevitzky a preluat-o la scurt timp după aceea. ^[64]

Întoarcere în Anglia [ editare ]

Pagina din „Peter Grimes” în ediția din 1812 a lui Crabbe’s The Borough

În 1942, Britten a citit pentru prima dată opera poetului George Crabbe . ^[65]Borough , situat pe coasta Suffolk, aproape de patria lui Britten, a trezit în el atâtea dorințe pentru Anglia încât știa că trebuie să se întoarcă. De asemenea, știa că trebuie să scrie o operă bazată pe poemul lui Crabbe despre pescarul Peter Grimes. ^[55] Înainte ca Britten să părăsească SUA, Koussevitzky, mereu generos în încurajarea noilor talente, ia oferit un comision de 1.000 de dolari pentru a scrie opera. ^[55]^{[n 6]} Britten și Pears s-au întors în Anglia în aprilie 1942. În timpul lungii traversări transatlantice, Britten a finalizat lucrările corale A Ceremony of Carols and Hymn to St Cecilia. Aceasta din urmă a fost ultima sa colaborare la scară largă cu Auden. Britten s-a îndepărtat de el, iar Auden a devenit unul dintre așa-numitele „cadavre” ale compozitorului – foști intimi cu care a întrerupt complet contactul odată ce au depășit utilitatea lor pentru el sau l-au jignit într-un fel. ^[68]

Ajunși în Marea Britanie, Britten și Pears au solicitat recunoașterea ca obiectori de conștiință ; Inițial, lui Britten i sa permis doar serviciul necombatant în armată, dar la apel a obținut scutire necondiționată. ^[69] După moartea mamei sale în 1937, el a folosit bani, ea i-a lăsat moștenire pentru a cumpăra Old Mill din Snape , Suffolk, care a devenit casa lui la țară. Și-a petrecut mare parte din timpul acolo în 1944 lucrând la opera Peter Grimes . Pears s-a alăturat companiei Sadler's Wells Opera , al cărei director artistic, cântăreaţa Joan Cross , şi-a anunţat intenţia de a redeschide baza companiei din Londra cu opera lui Britten, ea şi Pears în rolurile principale. ^{[n 7]}Au existat plângeri de la membrii companiei despre presupusul favoritism și „cacofonia” partiturii lui Britten, precum și unele remarci homofobe prost suprimate. ^[71] Peter Grimes a fost deschis în iunie 1945 și a fost salutat de public și critici; ^[72] încasările sale de box-office au egalat sau depășit cele pentru La bohème și Madame Butterfly , care au fost organizate în același sezon. ^[73] Administratorul de operă, Lord Harewood , a numit-o „prima operă britanică cu adevărat de succes, în afară de Gilbert și Sullivan , de la Purcell ”. ^[74]Consternat de luptele interne din cadrul companiei, Cross, Britten și Pears și-au rupt legăturile cu Sadler's Wells în decembrie 1945, mergând apoi să înființeze ceea ce urma să devină English Opera Group . ^[75]

La o lună după deschiderea lui Peter Grimes , Britten și Yehudi Menuhin au mers în Germania pentru a susține recitaluri supraviețuitorilor din lagărele de concentrare. ^[76] Ceea ce au văzut, mai ales la Belsen , l-a șocat atât de mult pe Britten, încât a refuzat să vorbească despre asta până la sfârșitul vieții, când i-a spus lui Pears că a colorat tot ce a scris de atunci. ^[77] Colin Matthews comentează că următoarele două lucrări compuse de Britten după întoarcerea sa, ciclul de cântece The Holy Sonnets of John Donne and the Second String Quartet, contrastează puternic cu lucrările anterioare, mai uşoare, cum ar fi Les Illuminations . ^[78] Britten și-a recuperat bucuria de a trăipentru The Young Person's Guide to the Orchestra (1945), scris pentru un film educațional, Instruments of the Orchestra , regizat de Muir Mathieson și cu Orchestra Simfonică din Londra, condusă de Malcolm Sargent . ^[79] A devenit și a rămas opera sa cea mai des jucată și populară. ^[80]

Următoarea operă a lui Britten, The Rape of Lucretia , a fost prezentată la primul festival postbelic de la Glyndebourne în 1946. Apoi a fost dusă în turneu în orașe de provincie sub steagul „Glyndebourne English Opera Company”, o alianță neliniștită a lui Britten și a lui. se asociază cu John Christie , proprietarul autocrat al Glyndebourne. ^[81] Turneul a pierdut foarte mult bani, iar Christie a anunțat că nu va mai susține turnee. ^[82] Britten și asociații săi au înființat grupul de opera engleză; libretistul Eric Crozier și designerul John Pipersa alăturat lui Britten ca director artistic. Scopul expres al grupului a fost de a produce și comanda noi opere englezești și alte lucrări, prezentându-le în toată țara. ^[83] Britten a scris opera comică Albert Herring pentru grup în 1947; În timpul turneului în noua lucrare, Pears a venit cu ideea de a organiza un festival în micul oraș de pe malul mării din Suffolk Aldeburgh , unde Britten se mutase din Snape la începutul anului și care a devenit principalul său loc de reședință pentru restul vieții sale. viaţă. ^[84]

Aldeburgh; anii 1950 [ editare ]

Festivalul Aldeburgh a fost lansat în iunie 1948, regizați de Britten, Pears și Crozier. ^[85] Albert Herring a cântat la Jubilee Hall, iar noua cantată a lui Britten pentru tenor, cor și orchestră, Saint Nicolas , a fost prezentată în biserica parohială. ^[86] Festivalul a fost un succes imediat și a devenit un eveniment anual care a continuat în secolul XXI. ^[87] Lucrări noi ale lui Britten au apărut în aproape fiecare festival până la moartea sa în 1976, inclusiv premierele operelor sale A Midsummer Night's Dream la Jubilee Hall în 1960 și Death in Venice la Snape Maltings Concert Hall în 1973. ^[88]

Fereastra memorială Benjamin Britten a lui John Piper din Biserica Sf. Petru și Sf. Paul, Aldeburgh

Spre deosebire de mulți compozitori englezi de top, Britten nu era cunoscut ca profesor, ^{[n 8]} dar în 1949 și-a acceptat singurul elev privat, Arthur Oldham , care a studiat cu el timp de trei ani. Oldham s-a făcut util, acționând ca asistent muzical și aranjând Variations on a Theme de Frank Bridge pentru orchestră completă pentru baletul Frederick Ashton Le Rêve de Léonor (1949), ^[92] dar mai târziu a descris relația profesor-elev drept „cinci benefice”. la sută pentru [Britten] și nouăzeci și cinci la sută pentru mine!" ^[93]

De-a lungul anilor 1950, Britten a continuat să scrie opere. Billy Budd (1951) a fost bine primit la premiera din Covent Garden și a fost privit de recenzenți ca un avans al lui Peter Grimes . ^[94]Gloriana (1953), scrisă pentru a marca încoronarea Elisabetei a II -a, a avut o primire rece la premiera galei în prezența reginei și a instituției britanice în masă . Povestea defavorabilă a Elisabetei I în declinul ei și scorul lui Britten – despre care se spune că membrii publicului premierei au considerat „prea modern” pentru o astfel de gală ^[95] – nu au depășit ceea ce Matthews numește „filistinismul înrădăcinat” al claselor conducătoare.^[96]^{[n 9]} Deși Gloriana s-a descurcat bine la box office, nu au mai existat producții în Marea Britanie pentru încă 13 ani. ^[97] Mai târziu a fost recunoscută drept una dintre cele mai bune opere ale lui Britten. ^[98]The Turn of the Screw din anul următor a fost un succes necalificat; ^[99] împreună cu Peter Grimes a devenit, iar în 2013 a rămas, una dintre cele două cele mai frecvent interpretate dintre operele lui Britten. ^[100]

În anii 1950, ministrul de Interne „foarte anti-homosexual” , Sir David Maxwell Fyfe , ^[101] a îndemnat poliția să aplice legile victoriane care făceau actele homosexuale ilegale. ^[102]^{[n 10]} Britten și Pears au fost cercetați; Britten a fost vizitat de ofițeri de poliție în 1953 și a fost atât de tulburat încât a discutat cu asistentul său Imogen Holst despre posibilitatea ca Pears să fie nevoit să încheie o căsătorie simulată (cu care nu este clar). Până la urmă nu s-a făcut nimic. ^[103]

O influență din ce în ce mai importantă asupra lui Britten a fost muzica din Orient, un interes care a fost stimulat de un turneu acolo cu Pears în 1956, când Britten a întâlnit din nou muzica gamelanului balinez ^[104] și a văzut pentru prima dată japonezul Noh . , pe care a numit-o „una dintre cele mai minunate drame pe care le-am văzut vreodată”. ^[105] Aceste influențe orientale au fost văzute și auzite în baletul Prințul Pagodelor (1957) și mai târziu în două dintre cele trei „Parabole pentru spectacolul bisericii” semi-operatice: Curlew River (1964) și Fiul risipitor (1968). . ^[106]

anii 1960 [ editare ]

În anii 1960, Festivalul Aldeburgh își depășea locurile obișnuite și planurile de a construi o nouă sală de concerte în Aldeburgh nu progresau. Când clădirile de malțuri victoriane redundante din satul Snape, la șase mile în interior, au devenit disponibile pentru închiriere, Britten și-a dat seama că cea mai mare dintre ele ar putea fi transformată într-o sală de concert și operă. Sala Snape Maltings, cu 830 de locuri, a fost deschisă de regina la începutul celui de-al XX-lea Festival Aldeburgh, pe 2 iunie 1967; a fost imediat salutată drept una dintre cele mai bune săli de concerte din țară. ^[107] Sala a fost distrusă de un incendiu în 1969, dar Britten a fost hotărât să fie reconstruită la timp pentru festivalul din anul următor, care a fost. Regina a participat din nou la spectacolul de deschidere în 1970. ^[108]

Mstislav Rostropovici și Britten, 1964

The Maltings a oferit festivalului un loc care ar putea găzdui confortabil lucrări orchestrale și opere mari. Britten a dirijat prima reprezentație în afara Rusiei a Simfoniei a Paisprezecea a lui Șostakovici la Snape în 1970. ^[109] Șostakovici, un prieten din 1960, i-a dedicat simfonia lui Britten; ^[110] el a fost el însuși dedicatul Fiului risipitor . ^[111] Alți doi muzicieni ruși care au fost apropiați de Britten și au cântat în mod regulat la festival au fost pianistul Sviatoslav Richter și violoncelistul Mstislav Rostropovich . Britten și-a compus suitele pentru violoncel , Cello Symphony și Cello Sonatapentru Rostropovici, care le-a prezentat în premieră la Festivalul de la Aldeburgh. ^[112]

Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Britten, Requiem-ul Războiului , a avut premiera în 1962. El fusese rugat cu patru ani mai devreme să scrie o lucrare pentru sfințirea noii catedrale din Coventry , o clădire modernistă proiectată de Basil Spence . Vechea catedrală fusese lăsată în ruine de un raid aerian asupra orașului în 1940, în care au murit sute de oameni. ^[113] Britten a decis că lucrarea sa va comemora morții din ambele războaie mondiale într-o partitură la scară largă pentru solisti, cor, ansamblu de cameră și orchestră. Textul său a intercalat tradiționala Liturghie de Requiem cu poezii de Wilfred Owen . Matthews scrie: „Cu Requiem-ul de războiBritten a atins apogeul reputației sale: a fost aproape universal salutat ca o capodoperă.” ^[114] Șostakovici i-a spus lui Rostropovici că el crede că este „cea mai mare lucrare a secolului al XX-lea”. ^[115]

În 1967, BBC l-a însărcinat pe Britten să scrie o operă special pentru televiziune. Owen Wingrave s-a bazat, ca The Turn of the Screw , pe o poveste cu fantome de Henry James . ^[56] În anii 1960, Britten a găsit compoziția mult mai lentă decât în tinerețea sa prolifică; i-a spus compozitorului în vârstă de 28 de ani Nicholas Maw : „Fă-ți cât mai multe acum, pentru că devine mult, mult mai dificil pe măsură ce îmbătrânești”. ^[116] Nu a finalizat partitura noii opere până în august 1970. ^[56] Owen Wingravea fost difuzat pentru prima dată în Marea Britanie în mai 1971, când a fost televizat și în Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Irlanda, Olanda, Norvegia, Suedia, Elveția, SUA și Iugoslavia. ^[117]

Ultimii ani [ editare ]

În septembrie 1970, Britten i-a cerut lui Myfanwy Piper , care adaptase cele două povestiri ale lui Henry James, să transforme o altă poveste în proză într-un libret. Aceasta a fost novela lui Thomas Mann Moartea la Veneția , un subiect pe care îl luase în considerare de ceva vreme. ^[118] Într-un stadiu incipient al compoziției lui Britten i sa spus de către medicii săi că o operație pe inimă era esențială dacă urma să trăiască mai mult de doi ani. Era hotărât să termine opera și a lucrat urgent pentru a o finaliza înainte de a merge la spital pentru operație. ^[119] Colegul său de lungă durată, Colin Graham , a scris:

Poate dintre toate lucrările sale, aceasta a intrat cel mai adânc în sufletul lui Britten: există curente încrucișate extraordinare de afinitate între el, propria sa stare de sănătate și suflet, Thomas Mann, Aschenbach (protagonistul muribund al lui Mann) și Peter Pears, care trebuie a trebuit să se rupă în trei pentru a se reconstitui ca personajul principal. ^[119]

După terminarea operei, Britten a intrat la Spitalul Național de Inimă și a fost operat în mai 1973 pentru a înlocui o valvă cardiacă care se defecta. Înlocuirea a avut succes, dar a suferit un ușor accident vascular cerebral, care i-a afectat mâna dreaptă. Acest lucru i-a pus capăt carierei de interpret. ^[56] În timp ce era în spital, Britten a devenit prietenoasă cu o soră care alăptează în vârstă, Rita Thomson; s-a mutat la Aldeburgh în 1974 și a avut grijă de el până la moartea lui. ^[120]

Ultimele lucrări ale lui Britten includ Suite on English Folk Tunes „A Time There Was” (1974); al treilea cvartet de coarde (1975), care s-a bazat pe material din Death in Venice ; și cantata dramatică Phaedra (1975), scrisă pentru Janet Baker . ^[121]

În iunie 1976, ultimul an al vieții sale, Britten a acceptat o noră pe viață – primul compozitor astfel onorat – devenind baronul Britten, din Aldeburgh în comitatul Suffolk. ^[122]^{[n 11]} După Festivalul de la Aldeburgh din 1976, Britten și Pears au călătorit în Norvegia, unde Britten a început să scrie Praise We Great Men , pentru voci și orchestră, pe baza unui poem de Edith Sitwell . ^[125] S-a întors la Aldeburgh în august și a scris Welcome Ode pentru corul și orchestră de copii. ^[126] În noiembrie, Britten și-a dat seama că nu mai poate compune. ^[127] La 63 de ani de naștere, 22 noiembrie, la cererea sa Rita Thomsona organizat o petrecere cu șampanie și și-a invitat prietenii și surorile Barbara și Beth, să-și ia rămas bun de la compozitorul pe moarte. ^[128] Când Rostropovici și-a făcut vizita de adio câteva zile mai târziu, Britten i-a oferit ceea ce a scris despre Praise We Great Men . ^[128]

Am auzit de moartea lui... și am făcut o plimbare lungă în tăcere totală prin zăpada care cădea ușor peste un lac înghețat, ceea ce corespundea exact sentimentului inexprimabil de amorțeală la o asemenea pierdere. Lumea este mai rece și mai singură fără prezența creatorului nostru suprem de muzică.

Peter Maxwell Davies , 1977 ^[116]

Britten a murit de insuficiență cardiacă congestivă la 4 decembrie 1976. Slujba sa de înmormântare a avut loc la Biserica parohială Aldeburgh trei zile mai târziu, ^[128] și a fost înmormântat în curtea bisericii, cu o piatră funerară sculptată de Reynolds Stone . ^[129] Autoritățile de la Westminster Abbey au oferit înmormântarea acolo, dar Britten a precizat clar că și-a dorit ca mormântul său să fie alături de cel al lui Pears. ^[130] La 10 martie 1977 a avut loc o slujbă comemorativă la mănăstire, la care congregația a fost condusă de Regina Elisabeta Regina Mamă . ^[131]

Viața personală și caracterul

În ciuda numărului său mare de lucrări pe teme creștine, Britten a fost uneori considerat agnostic. ^[132] Pears a spus că atunci când s-au întâlnit în 1937, el nu era sigur dacă Britten s-ar fi descris sau nu ca fiind creștin. ^[133] În anii 1960, Britten s-a numit un creștin dedicat, deși simpatic față de opiniile radicale propuse de episcopul de Woolwich în Honest to God . ^[134] Din punct de vedere politic, Britten era pe stânga. El i-a spus lui Pears că a votat întotdeauna fie liberal , fie laburist și că nu și-ar putea imagina că va vota vreodată conservator , dar nu a fost niciodată membru al niciunui partid, cu excepția Peace Pledge Union. ^[135]

Din punct de vedere fizic, Britten nu a fost niciodată robustă. A mers și a înotat în mod regulat și s-a menținut cât a putut de în formă, dar Carpenter în biografia sa din 1992 menționează 20 de boli, câteva dintre ele minore, dar cele mai destul de grave, suferite de-a lungul anilor de Britten înainte de a se dezvolta ultima lui plângere cardiacă. ^[136] Din punct de vedere emoțional, potrivit unor comentatori, Britten nu a crescut niciodată complet, păstrând în viziunea sa ceva din viziunea unui copil asupra lumii. ^[56]^[137] Nu a fost întotdeauna încrezător că este geniul pe care alții îl declarau că este și, deși era hipercritic față de propriile sale lucrări, era sensibil, chiar și agresiv, la criticile oricui altcuiva. ^[138]

Britten era, după cum a recunoscut, renumit pentru că și-a aruncat prietenii și colegii care fie l-au jignit, fie au încetat să-i fie de folos – „cadavrele”. ^[139] Dirijorul Sir Charles Mackerras credea că termenul a fost inventat de Lord Harewood. Atât Mackerras, cât și Harewood s-au alăturat listei cadavrelor, primul pentru că glumea că numărul de băieți din Noye's Fludde trebuie să fi fost o încântare pentru compozitor, iar cel din urmă pentru o relație extraconjugală și divorțul ulterior de Lady Harewood , care a șocat puritana Britten. . ^[140] Printre alte cadavre s-au numărat și libretiștii săi Montagu Slaterși Eric Crozier. Acesta din urmă a spus în 1949: „Mi-a spus uneori, în glumă, că într-o zi mă voi alătura rândurilor „cadavrelor” lui și am recunoscut întotdeauna că orice persoană obișnuită trebuie să-și supraviețuiască în curând utilitatea pentru un artist creativ atât de mare ca Ben. ." ^[139] Dame Janet Baker a spus în 1981: „Cred că era destul de îndreptățit să ia ceea ce dorea de la alții... Nu a vrut să rănească pe nimeni, dar sarcina în mână era mai importantă decât orice și oricine”. ^[141] Matthews consideră că acest aspect al lui Britten a fost exagerat și observă că compozitorul a întreținut multe prietenii profunde până la sfârșitul vieții sale. ^[142]

Controverse [ editare ]

Băieți [ editare ]

De-a lungul vieții sale de adult, Britten a avut o relație deosebită cu copiii și s-a bucurat de prietenii strânse cu mai mulți băieți, în special cu cei aflați la începutul adolescenței. ^{[n 12]} Prima astfel de prietenie a fost cu Piers Dunkerley, în vârstă de 13 ani în 1934, când Britten avea 20 de ani. ^[145] Alți băieți cu care Britten s-a împrietenit au fost tinerii David Hemmings și Michael Crawford , ambii cântând roluri triple în lucrările sale din anii 1950. ^[146] Hemmings a spus mai târziu: „În tot timpul pe care l-am petrecut cu el, nu a abuzat niciodată de această încredere”, iar Crawford a scris: „Nu pot spune destul despre bunătatea acelui om mare... a avut o răbdare și o afinitate minunată. cu tinerii. Îi plăcea muzica și îi iubea pe tinerii cărora le pasă de muzică.”^[27]^{[n 13]}

Câțiva dintre apropiații lui Britten au bănuit multă vreme că era ceva excepțional în atracția lui față de băieți adolescenți: Auden s-a referit la „atracția lui Britten pentru minorii subțiri ca la bord... față de cei asexuați și inocenți” ^[148] iar Pears i-a scris odată lui Britten: „Amintește-ți că mai sunt lucruri minunate pe lume – copii, băieți, soare, mare, Mozart, tu și cu mine”. ^[149] În public, problema a fost puțin discutată în timpul vieții lui Britten și mult discutată după aceasta. ^{[n 14]} Biografia lui Carpenter din 1992 a examinat îndeaproape dovezile, la fel ca și studiile ulterioare despre Britten, mai ales Copiii lui John Bridcut .(2006), care se concentrează pe prieteniile și relațiile lui Britten cu diverși copii și adolescenți. Unii comentatori au continuat să pună la îndoială comportamentul lui Britten, uneori foarte ascuțit. ^[151] Carpenter și Bridcut concluzionează că a ținut orice impuls sexual sub control ferm și a păstrat relațiile afectuoase – inclusiv împărțirea patului, sărutările și scăldatul nud – dar strict platonice. ^[152]^[153]^[154]

Mormântul lui Britten în Biserica Sf. Petru și Sf. Paul, Aldeburgh , Suffolk

Cauza morții [ editare ]

O controversă mai recentă a fost declarația într-o biografie a lui Britten din 2013 de către Paul Kildea că insuficiența cardiacă a compozitorului s-a datorat sifilisului nedetectat , despre care Kildea speculează că a fost rezultatul promiscuității lui Pears în timp ce cei doi locuiau la New York. ^[155] Ca răspuns, cardiologul consultant al lui Britten a spus că, la fel ca toate cazurile similare din spital, Britten a fost testat de rutină pentru sifilis înainte de operație, cu rezultate negative. ^[156] El a descris drept „un gunoi complet” afirmația lui Kildea că chirurgul care a operat pe Britten în 1973 ar fi acoperit sau chiar ar fi putut acoperi o afecțiune sifilitică. ^[157]Kildea a continuat să susțină: „Când sunt luate în considerare toate simptomele compozitorului, poate exista o singură cauză”. ^[158] În The Times , Richard Morrison a lăudat restul cărții lui Kildea și a sperat că reputația ei nu va fi „pătată de o speculație senzațională... niște auzite la mâna a doua... prezentând bârfe nefondate ca fapte”. ^[159]

Muzică [ editare ]

Influențe [ editare ]

Viața muzicală timpurie a lui Britten a fost dominată de maeștrii clasici; Ambiția mamei sale a fost ca el să devină „ Al patrulea B ” – după Bach , Beethoven și Brahms . ^[160] Britten urma să afirme mai târziu că dezvoltarea sa inițială ca compozitor a fost înăbușită de reverența față de acești maeștri: „Între treisprezece și șaisprezece ani am cunoscut fiecare notă de Beethoven și Brahms. Îmi amintesc că am primit partitura completă a lui Fidelio pentru mine . a paisprezecea aniversare... Dar cred că, într-un fel, nu i-am iertat niciodată că m-au dus în rătăcire în propria gândire și înclinații naturale.” ^[161]A dezvoltat o deosebită animozitate față de Brahms, a cărui muzică de pian o ținea cândva cu mare stima; în 1952, a mărturisit că a cântat prin toată muzica lui Brahms din când în când, "pentru a vedea dacă am dreptate în privința lui; de obicei constat că am subestimat data trecută cât de rău a fost!" ^[56]

Prin asocierea sa cu Frank Bridge, orizonturile muzicale ale lui Britten s-au extins. ^[24] El a descoperit muzica lui Debussy și Ravel care, scrie Matthews, „i-a oferit un model pentru un sunet orchestral”. ^[162] Bridge l-a condus și pe Britten la muzica lui Schoenberg și Berg; moartea acestuia din urmă în 1935 l-a afectat profund pe Britten. O scrisoare de la acea vreme dezvăluie gândurile sale despre scena muzicală contemporană: „Adevărații muzicieni sunt atât de puțini și la distanță, nu-i așa? În afară de Berg, Stravinsky, Schoenbergs & Bridges, unul este puțin nedumerit după nume, nu-i așa? una?" – adăugând, ca un gând ulterior: „Șostakovici – poate – eventual”.Școala Pastorală Engleză reprezentată de Vaughan Williams și Irlanda, a cărei opera a comparat-o nefavorabil cu „aranjamentele geniale de cântece populare ale lui Percy Grainger”; Grainger a devenit inspirația multor aranjamente populare de mai târziu ale lui Britten. ^[163] Britten a fost, de asemenea, impresionat de Delius , și l-a considerat „delicios” pe Brigg Fair când l-a auzit în 1931. ^[164] Tot în acel an, a auzit sărbătoarea primăverii a lui Stravinski , pe care l-a găsit „îngrozitor și terifiant”, totuși la în același timp „incredibil de minunat și de captivant”. Simfonia psalmilor a aceluiași compozitor și Petrushka au fost lăudate în termeni similari.El și Stravinsky au dezvoltat mai târziu o antipatie reciprocă informată de gelozie și neîncredere. ^[165]

Pe lângă atașamentele sale tot mai mari față de lucrările maeștrilor secolului XX, Britten – împreună cu contemporanul său Michael Tippett – a fost devotat muzicii engleze de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, în special operei lui Purcell . ^[166] În definirea misiunii sale de compozitor de operă, Britten a scris: „Unul dintre scopurile mele principale este să încerc să redau cadrului muzical al limbii engleze o strălucire, libertate și vitalitate care au fost în mod curios de rare de la moartea lui. Purcell.” ^[167] Printre cele mai apropiate spirite de compozitor rude ale lui Britten – chiar mai mult decât Purcell – a fost Mahler , a cărui simfonie a patra.Britten a auzit-o în septembrie 1930. La acea vreme muzica lui Mahler era puțin apreciată și cântată rar în sălile de concerte engleze. ^[168] Britten a scris mai târziu despre modul în care l-a impresionat scorul acestei lucrări: „... complet curat și transparent... materialul a fost remarcabil, iar formele melodice extrem de originale, cu o tensiune atât de ritmică și armonică de la început până la sfârșit. " ^[38] El a descoperit curând și alte lucrări Mahler, în special Das Lied von der Erde ; i-a scris unui prieten despre concluzia „Abschied” din Das Lied : „Este crud, știi, ca muzica să fie atât de frumoasă”. ^[169]^{[n 15]}În afară de influența generală a lui Mahler asupra stilului compozițional al lui Britten, încorporarea de către Britten a melodiilor populare (cum ar fi, de exemplu, în Death in Venice ) este o moștenire directă de la compozitorul mai vechi. ^[171]

Opere [ editează ]

Fundația Britten-Pears consideră operele compozitorului „poate cea mai substanțială și importantă parte a moștenirii sale compoziționale”. ^[172] Operele lui Britten sunt ferm stabilite în repertoriul internațional: conform Operabase , ele sunt interpretate în întreaga lume mai mult decât cele ale oricărui alt compozitor născut în secolul al XX-lea, ^[173] și doar Puccini și Richard Strauss îi sunt înaintea în cazul în care lista. este extinsă la toate operele compuse după 1900. ^[174]

Opereta timpurie Paul Bunyan se deosebește de lucrările de operă ulterioare ale lui Britten. Philip Brett o numește „o încercare favorizantă de a evoca spiritul unei națiuni care nu este a lui a lui WH Auden, în care Britten a fost un complice oarecum uimit”. ^[175] Publicului american i-a plăcut, dar criticilor nu, ^{[n 16]} și a căzut în neglijare până când interesul a reînviat aproape de sfârșitul vieții compozitorului. ^[56]

Peter Pears în rolul generalului în Owen Wingrave , 1971

Operele ulterioare ale lui Britten variază de la lucrări de mare amploare scrise pentru companii de operă de mare putere, până la opere de cameră pentru reprezentații de mici ansambluri de operă în turneu sau în biserici și școli. În categoria pe scară largă se află Peter Grimes (1945), Billy Budd (1951), Gloriana (1953), Visul unei nopți de vară (1960) și Death in Venice (1973). Dintre operele rămase, Răpirea lui Lucreția (1946), Albert Herring (1947), The Little Sweep (1949) și The Turn of the Screw (1954) au fost scrise pentru mici companii de operă. Noye's Fludde (1958), Râul Curlew(1964), The Burning Fiery Furnace (1966) și The Prodigal Son (1968) au fost pentru spectacole la biserică și au avut premiera la Biserica Sf. Bartholomew, Orford . Secularul Deşertăciunea de aur a fost destinat să fie interpretat în şcoli. Owen Wingrave , scris pentru televiziune, a fost prezentat pentru prima dată în direct de Opera Regală la Covent Garden în 1973, la doi ani după premiera sa difuzată. ^[56]

Criticii muzicali au comentat frecvent tema recurentă în operele lui Britten, de la Peter Grimes în sus, a individului izolat în dezacord cu o societate ostilă. ^[177] Este dezbătută măsura în care acest lucru reflecta percepția lui Britten despre sine, pacifist și homosexual, în Anglia anilor 1930, 40 și 50. ^[178] O altă temă recurentă este corupția inocenței, cel mai clar văzută în The Turn of the Screw . ^[179]

De-a lungul celor 28 de ani dintre Peter Grimes și Death in Venice , stilul muzical al lui Britten s-a schimbat, pe măsură ce a introdus elemente de atonalism – deși rămânând în esență un compozitor tonal – și de muzică estică, în special sunete gamelan, dar și armonii orientale. ^[56] În Visul unei nopți de vară, partitura orchestrală variază pentru a se potrivi naturii fiecărui set de personaje: „sunetele strălucitoare și percutante ale harpelor, clapelor și percuției pentru lumea zânelor, coarde calde și vânt pentru perechile de îndrăgostiți și suflat inferior și alamă pentru mecanică." ^[180] În Moartea la VenețiaBritten îl transformă pe Tadzio și familia sa în dansatori tăcuți, „însoțiți de sunetele colorate și strălucitoare ale percuției acordate pentru a sublinia îndepărtarea lor”. ^[181]

Încă din 1948, analistul muzical Hans Keller , rezumand impactul lui Britten asupra operei secolului al XX-lea până la acea dată, și-a comparat contribuția cu cea a lui Mozart din secolul al XVIII-lea: „Mozart poate fi considerat, în anumite privințe, ca un fondator (un „al doilea fondator”. ') al operei. Același lucru se poate spune deja și astăzi, în ceea ce privește domeniul britanic modern – poate nu numai britanic – al lui Britten.” ^[182] Pe lângă propriile sale opere originale, Britten, împreună cu Imogen Holst, a revizuit pe larg Dido și Aeneas (1951) și The Fairy-Queen (1967) de Purcell. Realizările lui Britten Purcelll-a adus pe Purcell, care a fost apoi neglijat, la un public mai larg, dar ei înșiși au fost neglijați de când domina tendința către practica autentică a performanței. ^[183] Revizia sa din 1948 a Operei Cerșetorului echivalează cu o recompunere angro, păstrând melodiile originale, dar oferindu-le noi acompaniamente orchestrale extrem de sofisticate. ^[184]

Cicluri de melodii [ editare ]

De-a lungul carierei sale, Britten a fost atras de forma ciclului cântec. În 1928, când avea 14 ani, a compus un ciclu orchestral, Quatre chansons françaises , cu cuvinte de Victor Hugo și Paul Verlaine . Brett comentează că, deși lucrarea este mult influențată de Wagner, pe de o parte, și de manierisme franceze, pe de altă parte, „melodia diatonică asemănătoare cu pepiniera pentru băiatul trist cu mama consumatoare din „L’enfance” este complet caracteristică”. ^[56] După ce a intrat sub influența lui Auden, Britten a compus Our Hunting Fathers(1936), aparent un protest împotriva vânătorii de vulpi, dar care face și aluzie alegoric la starea politică contemporană a Europei. Lucrarea nu a fost niciodată populară; în 1948, criticul Colin Mason a plâns neglijarea acesteia și a numit-o una dintre cele mai mari lucrări ale lui Britten. În viziunea lui Mason, ciclul este „la fel de incitant ca Les Illuminations și oferă multe anticipări interesante și plăcute ale celor mai bune momente ale lucrărilor sale ulterioare”. ^[185]

Poeți ale căror cuvinte Britten au inclus (în sensul acelor de ceasornic de sus l) Blake , Rimbaud , Owen și Verlaine

Primul dintre ciclurile de cântece ale lui Britten care a câștigat popularitate pe scară largă a fost Les Illuminations (1940), pentru voce înaltă (inițial soprană, mai des cântată de tenori) ^{[n 17]} cu acompaniament de orchestră de coarde, cu cuvinte de Arthur Rimbaud . Muzica lui Britten reflectă erotismul din poeziile lui Rimbaud; Copland a comentat despre secțiunea „Antique” că nu știa cum a îndrăznit Britten să scrie melodia. ^[56] „Antique” a fost dedicat lui „KHWS”, sau Wulff Scherchen , primul interes romantic al lui Britten. Matthews consideră că piesa este capodopera de vârf a primilor ani ai lui Britten. ^[186] Până la momentul următorului ciclu al lui Britten, Seven Sonnets of Michelangelo(1942) pentru tenor și pian, Pears devenise partenerul și muza lui; în fraza lui Matthews, Britten a scris ciclul ca „declarația sa de dragoste pentru Peter”. ^[186] De asemenea, găsește senzualitatea versurilor pe care le stabilește, deși în structura sa seamănă cu un ciclu de cântece convențional din secolul al XIX-lea. Mason face o distincție între acesta și ciclurile anterioare ale lui Britten, deoarece aici fiecare cântec este autonom și nu are nicio legătură tematică cu niciunul dintre celelalte. ^[185]

Serenada pentru tenor, corn și coarde (1943) setează versuri ale unei varietăți de poeți, toate pe tema nopții. Deși Britten a descris ciclul ca „lucru neimportant, dar destul de plăcut, cred”, a fost imediat salutat ca o capodoperă și, împreună cu Peter Grimes , l-a stabilit ca unul dintre cei mai importanți compozitori ai zilei sale. ^[27] Mason o numește „o lucrare frumos unificată pe poeme total diferite, ținute împreună prin metoda simfonică cea mai superficială, dar cea mai eficientă și, prin urmare, cea mai potrivită. O parte din muzică este pictura pură a cuvintelor , altele pictura de spirit, de cel mai subtil fel.” ^[187] Doi ani mai târziu, după ce a fost martor la ororile lui Belsen, Britten a compusThe Holy Sonnets of John Donne , o lucrare a cărei sumbrătate nu a fost egalată până la ultimul său ciclu de tenor și pian, un sfert de secol mai târziu. Tehnica lui Britten în acest ciclu variază de la atonalitate în prima melodie până la tonalitatea fermă mai târziu, cu un acord de si major hotărât la punctul culminant al lui „Death, be not proud”. ^[76]

Nocturne (1958) este ultimul dintre ciclurile orchestrale. La fel ca și în Serenade , Britten a spus cuvinte de o serie de poeți, care includ aici Shakespeare , Coleridge , Keats , Shelley , Tennyson și Wilfred Owen . ^[56] Întregul ciclu este mai întunecat ca ton decât Serenada , cu ecouri prealabile ale Requiem-ului de război . ^[188] Toate melodiile au orchestrații subtil diferite, cu o parte obbligato proeminentă pentru un instrument diferit în fiecare. ^[188] Printre ciclurile ulterioare de cântece ale lui Britten cu acompaniament de pian se numără șiCântece și Proverbe ale lui William Blake , compuse pentru baritonul Dietrich Fischer-Dieskau . Aceasta își prezintă toate poeziile într-un flux continuu de muzică; Brett scrie că „intercalează un cadru asemănător unui ritornello al celor șapte proverbe cu șapte cântece care pictează o imagine din ce în ce mai sumbră a existenței umane”. ^[56] Un ciclu Pușkin, Ecoul poetului (1965), a fost scris pentru Galina Vishnevskaya și arată o latură mai robustă și mai extrovertită a compozitorului. ^[56] Deși scris în mod aparent în tradiția ciclurilor de cântece europene, se bazează în mod atmosferic pe polifonia muzicii din Asia de Sud-Est. ^[27]Cine sunt acești copii? (1969), stabilind 12 versuri deWilliam Soutar , este printre cele mai sumbre dintre ciclurile lui Britten. După ce nu a mai putut cânta la pian, Britten a compus un ciclu de setări Robert Burns , A Birthday Hansel (1976), pentru voce și harpă. ^[56]

Alte lucrări vocale [ editare ]

Nicholas Maw a spus despre muzica vocală a lui Britten: „Sentimentul său pentru poezie (nu numai pentru engleză) și inflexiunile limbii îl fac, cred, cel mai mare realizator muzical de engleză”. ^[116] Una dintre cele mai cunoscute lucrări în care Britten a stabilit poezia a fost Requiem de război (1962). Se intersectează masa de recviem latină , cântată de soprană și cor, cu decoruri ale poetului Wilfred Owen din Primul Război Mondial , cântate de tenor și bariton . La final cele două elemente sunt combinate, deoarece ultima linie a „Întâlnirii ciudate” a lui Owen se amestecă cu In paradisum.a masei. Matthews descrie încheierea lucrării ca „un mare val de binecuvântare [care] amintește de sfârșitul Sinfonia da Requiem și refluxul său similar în mare, care simbolizează atât reconcilierea, cât și moartea”. ^[189] În același an, a compus Imnul Sf. Columba pentru cor și orgă, punând o poezie a sfântului din secolul al VI-lea . ^[190] Alte lucrări pentru voci și orchestră includ Missa Brevis și Cantata academica (ambele din 1959) pe teme religioase, Cruciada copiilor la un text de Bertolt Brecht despre un grup de copii în Polonia în timpul războiului ., care urmează să fie interpretată de copii (1969), și regretata cantată Phaedra (1975), o poveste despre dragoste și moarte soartă după modelul cantatelor italiene ale lui Händel . ^[191]

Lucrările la scară mai mică pentru voce acompaniată includ cele cinci Canticle , compuse între 1947 și 1974. Sunt scrise pentru o varietate de voci (tenor în toate cele cinci; contra-tenor sau alto în II și IV și bariton în IV) și acompaniamente (pian). în I la IV, corn în III şi harpă în V). ^[192] Primul este un decor al poemului din secolul al XVII-lea al lui Francis Quarles „A Divine Rapture”, ^[193] și, conform lui Britten, a fost modelat după Imnurile divine ale lui Purcell . ^[194] Matthews o descrie ca fiind una dintre cele mai senine lucrări ale compozitorului, care „se termină într-o stare de fericire netulburată care va deveni în curând rară în muzica lui Britten”. ^[193] Al doilea Cantic a fost scris în 1952,Billy Budd și Gloriana , pe tema ascultării lui Avraam față de Autoritatea Divină în jertfa oferită de fiul său Isaac . ^[195]^{[n 18]} „Cântul III” din 1954 este un decor al poemului de război al lui Edith Sitwell „Still Falls the Rain”, compus imediat după The Turn of the Screw cu care este asociat structural și stilistic. Ciclul de douăsprezece note din primele cinci bare ale părții pentru pian a Canticlei a introdus o trăsătură care a devenit apoi o parte obișnuită a tehnicii compoziționale a lui Britten. ^[197]Canticul IV: Călătoria magilor , premieră în 1971, se bazează pe poemul lui TS Eliot „". Din punct de vedere muzical, este aproape de The Burning Fiery Furnace din 1966; Matthews se referă la el ca pe o „piesă însoțitoare” a lucrării anterioare. ^[198] Canticul final a fost un alt decor Eliot, poemul său juvenil „Moartea Sfântului Narcis”. Deși Britten nu avea nicio idee despre ce este vorba în poezie ^[199] , muzicologul Arnold Whittall găsește textul „aproape înspăimântător de potrivit... pentru un compozitor conștient de propria sa boală.” ^[200] Matthews îl vede pe Narcis ca „o altă figură din Lumea magică a viselor și a frumuseții ideale a [Britten].” ^[201]

Lucrări orchestrale [ editare ]

Audio extern
S-ar putea să auziți „Ghidul orchestrei pentru tineri” de Benjamine Britten, op. 34 cu Britten dirijând Orchestra Simfonică din Londra în 1967 Aici pe Archive.org

Savantul din Britten, Donald Mitchell , a scris: „Este ușor, din cauza amplorii, staturii și volumului total al operelor și a bogăției muzicii vocale de toate felurile, să acordați o atenție insuficientă numeroaselor lucrări pe care le-a scris Britten în altele, în special genuri non-vocale”. ^[27] Maw a spus despre Britten: „El este unul dintre marii compozitori orchestrali ai secolului XX... Orchestrația sa are o individualitate, incisivitate și integrare cu materialul muzical realizate doar de cei mai mari compozitori”. ^[116] Printre cele mai cunoscute lucrări orchestrale ale lui Britten se numără Variations on a Theme of Frank Bridge (1937), Sinfonia da Requiem (1940), Four Sea Interludes (1945) șiGhidul de orchestră al tânărului (1945). Variațiile, un omagiu afectuos adus profesorului lui Britten, variază de la parodii comice ale clișeelor operistice italiene și valsuri vieneze până la un marș struning, care reflectă ascensiunea militarismului în Europa și un marș funerar mahlerian; piesa se încheie cu un exuberant final fugal . ^[202] Sinfonia trece de la o Lacrymosa de deschidere plină de frică și lamentări la un Dies irae aprig și apoi la un Requiem aeternam final , descris de criticul Herbert Glass drept „cea mai neliniștită „odihnă eternă” posibilă”. ^[203]Mason consideră Sinfonia un eșec: „mai puțin distractiv decât de obicei, deoarece scopul ei nu este în principal să distreze, ci să se exprime simfonic. Eșuează pentru că nu este nici pitoresc, nici formal simfonic”. ^[185] The Sea Interludes , adaptat de Britten din partitura completă a lui Peter Grimes , alcătuiește o suită de concerte înfățișând marea și districtul în care este plasată opera; caracterul muzicii este puternic contrastat între „Zori”, „Dimineața de duminică”, „Lună de lună” și „Furtuna”. Comentatorul Howard Posner observă că nu există un bar în interludii, oricât de frumos ar fi, care să fie lipsit de presimțiri. ^[204] Ghidul tânărului, bazat pe o temă a lui Purcell, prezintă secțiunile și grupurile individuale ale orchestrei și a câștigat o popularitate larg răspândită încă de la început. ^[205]^[206] Christopher Headington numește lucrarea „muzică exuberantă și necomplicată, realizată cu claritate și vigoare [care] se potrivește bine în opera lui Britten ”. ^[205] David Matthews îl numește „un exercițiu educațional strălucit”. ^[206]^{[n 19]}

Spre deosebire de predecesorii săi englezi, cum ar fi Elgar și Vaughan Williams, și de compozitorii din Europa continentală pe care îi admira, inclusiv Mahler și Șostakovici, Britten nu a fost un simfonist clasic. Jocurile sale tinerești , Simfonia simplă (1934) se află într-o structură simfonică convențională, observând forma sonatei și modelul tradițional cu patru mișcări, dar dintre lucrările sale mature Simfonia de primăvară (1949) este mai mult un ciclu de cântece decât o adevărată simfonie, ^[56] și simfonia concertantă pentru violoncel(1963) este o încercare de a echilibra concertul tradițional și simfonia. În timpul celor patru mișcări ale sale, Simfonia pentru violoncel trece de la o deschidere profund pesimistă la un final de fericire radiantă, rară pentru Britten în acest moment. ^[208] Compozitorul l-a considerat „cel mai bun lucru pe care l-am scris”. ^[209]

Concertul pentru pian (1938) a fost la început criticat pentru că este prea lejer și virtuoz. În 1945, Britten a revizuit-o, înlocuind o a treia mișcare supărătoare cu o pasacaglia mai sumbră , care, în viziunea lui Matthews, dă lucrării mai multă profunzime și face ca triumful aparent al finalului să fie mai ambivalent. ^[210] Concertul pentru vioară (1939), terminat în primele săptămâni ale Războiului Mondial, are elemente virtuoase, dar ele sunt echilibrate de pasaje lirice și elegiace, „reflectând, fără îndoială, preocuparea tot mai mare a lui Britten pentru escaladarea ostilităților mondiale”. ^[211]Niciun concert nu este printre cele mai populare lucrări ale lui Britten, dar în secolul al XXI-lea Concertul pentru vioară, care este dificil din punct de vedere tehnic, a fost interpretat mai des decât înainte, atât în sala de concerte, cât și pe disc, ^[211] și are interpreți și susținători entuziaști, în special violonistul Janine Jansen . ^[212]

Muzica incidentală a lui Britten pentru teatru, film și radio, în mare parte nepublicată, a făcut obiectul unui eseu al lui William Mann , publicat în 1952 în prima evaluare critică detaliată a muzicii lui Britten până la acea dată. ^[213] Dintre aceste piese, muzica pentru o piesă de teatru radiofonic, The Rescue , de Edward Sackville-West , este lăudată de muzicologul Lewis Foreman ca „de o asemenea statură și caracter individual încât merită un loc obișnuit alături de alte drame [213] ale lui Britten. scoruri.” ^[214] Mann găsește în această partitură pre-ecouri ale celui de-al doilea act al lui Billy Budd , ^[215] în timp ce Foreman observă că Britten „pare să fi făcut aluzii trecătoare la The Rescue.în ultima sa opera, Moartea la Veneția . ^[214]

Lucrări de cameră și instrumentale [ editare ]

Prietenia strânsă a lui Britten cu Rostropovici a inspirat Sonata pentru violoncel (1961) și trei suite pentru violoncel solo (1964–71). ^[216] Cvartete de coarde au fost prezentate de-a lungul carierei de compoziție a lui Britten, de la o lucrare studentească în 1928 la al treilea cvartet de coarde (1975). Al doilea cvartet , din 1945, a fost scris în omagiu lui Purcell; Mason a considerat-o cea mai importantă lucrare instrumentală a lui Britten până la acea dată. ^[187] Referindu-se la această lucrare, Keller scrie despre ușurința cu care Britten, relativ devreme în cariera sa compozițională, rezolvă „problema sonatei moderne – realizarea simetriei și unității într-un cerc ternar extins bazat pe mai mult de un subiect”. Keller aseamănă priceperea inovatoare a Cvartetului cu cea a lui WaltonConcertul pentru violă al lui . ^[217] Al treilea cvartet a fost ultima lucrare majoră a lui Britten; criticul Colin Anderson a spus despre aceasta în 2007, „una dintre cele mai mari realizări ale lui Britten, una cu aluzii interesante la Bartók și Shostakovich și scrisă cu o economie care deschide o adâncime de emoție care poate fi destul de înfricoșătoare. ^[218] Variațiile Gemeni . (1965), pentru flaut, vioară și duet de pian, s-au bazat pe o temă a lui Zoltán Kodály și au fost scrise ca o piesă virtuozică pentru gemenii Jeney, în vârstă de 13 ani, minuni muzicale pe care Britten îi cunoscuse la Budapesta în anul precedent ^{. 219]} Pentru Osian Ellis , Britten a scris Suite for Harp (1969), careJoan Chissell a descris-o în The Times drept „o mică capodopera de fantezie concentrată”. ^[220]Nocturnal after John Dowland (1963) pentru chitară solo a fost scris pentru Julian Bream și a fost lăudat de Benjamin Dwyer pentru „complexitatea sa semantică, argumentul muzical prelungit și profunzimea filozofică”. ^[221]

Moștenire [ editare ]

Sala de concerte Snape Maltings , o locație principală a Festivalului Aldeburgh , fondată de Britten, Pears și Crozier

Colegii compozitori ai lui Britten aveau păreri împărțite despre el. Pentru Tippett era „pur și simplu cea mai muzicală persoană pe care am întâlnit-o vreodată”, cu o măiestrie tehnică „incredibilă”; ^[222] unii contemporani au fost însă mai puțin efuzivi. În opinia lui Tippett, Walton și alții erau convinși că Britten și Pears erau liderii unei conspirații homosexuale în muzică, ^{[n 20]} o credință pe care Tippett o respinge ca ridicolă, inspirată de gelozia față de succesele postbelice ale lui Britten. ^[224] Leonard Bernstein l- a considerat pe Britten „un om în dezacord cu lumea” și a spus despre muzica sa: „[Dacă o auzi, nu doar o asculți superficial, devii conștient de ceva foarte întunecat”. ^[225] Tenorul Robert Tear, care a fost strâns asociat cu Britten în ultima parte a carierei compozitorului, a spus un punct similar: „Era un mare, uriaș abis în sufletul lui... A intrat în valea umbrei morții și nu a putut ajunge. afară.” ^[226]

În deceniul de după moartea lui Britten, poziția sa de compozitor în Marea Britanie a fost într-o oarecare măsură umbrită de cea a Tippett încă în viață. ^{[227] Realizatorul} de film Tony Palmer a crezut că ascensiunea temporară a lui Tippett ar fi putut fi o problemă de personalități contrastante ale celor doi compozitori: Tippett avea mai multă căldură și își făcuse mai puțini dușmani. În orice caz, acesta a fost un fenomen de scurtă durată; Adepții Tippett, cum ar fi compozitorul Robert Saxton , și-au redescoperit curând entuziasmul pentru Britten, a cărui audiență a crescut constant în ultimii ani ai secolului XX. ^[226] Britten a avut puțini imitatori; Brett îl descrie ca fiind „inimitabil, posedat de... o voce și un sunet prea periculos pentru a fi imitat”.^[56] Cu toate acestea, după moartea sa, Britten a fost lăudat de tânăra generație de compozitori englezi pentru care, în cuvintele lui Oliver Knussen , a devenit „o figură tatăl fenomenală”. ^[226] Brett crede că a afectat fiecare compozitor britanic ulterior într-o oarecare măsură: „El este o figură cheie în creșterea culturii muzicale britanice în a doua jumătate a secolului al XX-lea și efectul său asupra tuturor, de la operă la revitalizarea muzicii. educația este greu de supraestimat”. ^[56]

Whittall crede că un motiv pentru popularitatea de durată a lui Britten este „conservatorismul progresiv” al muzicii sale. În general, a evitat avangarda și nu a contestat convențiile în felul în care au făcut-o contemporanii precum Tippett. ^[228] Poate, spune Brett, „valea care a măturat serialismul, atonalitatea și majoritatea formelor de modernism muzical și a adus neoromantismul, minimalismul și alte moduri de exprimare implicate cu tonalitate a dus cu el interesul reînnoit față de compozitorii care fuseseră în afara ei. în pas cu vremurile.” ^[56] Britten și-a definit misiunea de compozitor în termeni foarte simpli: compozitorii ar trebui să urmărească „să-i placă oamenilor de astăzi cât de serios putem”. ^[229]

Pianist și dirijor [ editare ]

Britten, deși un dirijor reticent și un pianist nervos, a fost foarte căutat în ambele calități. ^[230] Acompaniistul de pian Gerald Moore a scris în memoriile sale despre cântatul la toate festivalurile de muzică principale, cu excepția celui de Aldeburgh, deoarece „în calitate de geniu care prezidează, există cel mai mare acompaniator din lume, serviciile mele nu sunt necesare”. ^[231]^{[n 21]} Parteneriatul de recital al lui Britten cu Pears a fost cea mai cunoscută colaborare a sa, dar el i-a însoțit și pe Kathleen Ferrier , Rostropovich, Dietrich Fischer-Dieskau , James Bowman și John Shirley-Quirk , printre alții. ^[233]Deși de obicei prea nervos pentru a cânta solo-uri la pian, Britten a interpretat adesea duete de pian cu Clifford Curzon sau Richter și muzică de cameră cu Cvartetul Amadeus . ^[233] Compozitorii ale căror lucrări, altele decât ale lui, le cânta cel mai des au fost Mozart și Schubert ; acesta din urmă, în viziunea lui Murray Perahia , era cel mai mare idol al lui Britten. ^[234] Când era băiat și tânăr, Britten l-a admirat intens pe Brahms, dar admirația sa a scăzut la nimic, iar Brahms rareori a apărut în repertoriul său. ^{[n 22]}

Cântăreții și jucătorii au admirat dirijorul lui Britten, iar David Webster a apreciat-o suficient de bine pentru a-i oferi conducerea muzicală a Operei Covent Garden în 1952. ^{[n 23]} Britten a refuzat; nu era încrezător în abilitățile sale de dirijor și era reticent să petreacă prea mult timp interpretând în loc să compună. ^[238] În calitate de dirijor, repertoriul lui Britten a inclus Purcell , Bach , Haydn , Mozart și Schubert, și ocazional opțiuni mai puțin caracteristice, inclusiv Scenele lui Schumann din Faust lui Goethe ; Elgar's The Dream of Gerontius and Introduction and Allegro ;Egdon Heath a lui Holst și piese scurte de Percy Grainger. ^[233]^[239]

Înregistrări [ editare ]

Britten, la fel ca Elgar și Walton înaintea lui, a fost înscris de o mare companie de înregistrări britanică ^{[n 24]} și a interpretat o mare parte din producția sa pe disc. Pentru Compania de discuri Decca a realizat câteva discuri monofonice în anii 1940 și 1950, urmate, cu sprijinul entuziast al producătorului Decca, John Culshaw , de numeroase versiuni stereofonice ale lucrărilor sale. ^[233] Culshaw a scris: „Cele mai fericite ore pe care le-am petrecut în orice studio au fost cu Ben, pentru motivul de bază că nu părea că încercăm să facem înregistrări sau casete video; încercam doar să facem muzică”. ^[242]^{[n 25]}

În mai 1943, Britten și-a făcut debutul în studiourile Decca, însoțind-o pe Sophie Wyss în cinci dintre aranjamentele sale de cântece populare franceze. În ianuarie următor, el și Pears au înregistrat împreună, în aranjamentele lui Britten de cântece populare britanice, iar a doua zi, în duet cu Curzon, el a înregistrat Introduction și Rondo alla burlesca și Mazurka elegiaca . În mai 1944, a dirijat orchestra de coarde Boyd Neel , Dennis Brain and Pears în prima înregistrare a Serenadei pentru tenor, corn și coarde , care a fost reeditată frecvent, cel mai recent pe CD. ^[233]

Prima înregistrare de operă a lui Britten a fost The Turn of the Screw , realizată în ianuarie 1955 cu forțele originale English Opera Group. În 1957, a condus The Prince of the Pagodas într-o înregistrare stereo timpurie, supravegheată de Culshaw. ^[233] Primul succes comercial major al Decca cu Britten a venit în anul următor, cu Peter Grimes , care, în 2013, nu a ieșit niciodată din cataloage de la prima sa lansare. ^[233] Din 1958, Britten a condus înregistrările Decca ale multor opere și lucrări vocale și orchestrale ale sale, inclusiv Nocturna (1959), Simfonia de primăvară (1960) și Requiem de război (1963). ^[233]Ultimul s-a vândut într-un număr neașteptat de mare pentru un set clasic, iar ulterior Decca a pus fără încetare resurse disponibile pentru Culshaw și succesorii săi pentru înregistrările Britten. ^[244] Urmează seturile de Albert Herring (1964), Sinfonia da Requiem (1964), Curlew River (1965), Visul unei nopți de vară (1966), The Burning Fiery Furnace (1967), Billy Budd (1967) și multe dintre ele. celelalte lucrări majore. ^[233] În 2013, pentru a marca aniversarea nașterii lui Britten, Decca a lansat un set de 65 de CD-uri și un DVD, Benjamin Britten – Complete Works . ^{[n 26]}Majoritatea înregistrărilor au fost din catalogul Decca, dar, din motive de exhaustivitate, un număr substanțial de piese au fost licențiate de la alte 20 de companii, inclusiv EMI , Virgin Classics , Naxos , Warner și NMC . ^[245]

Ca pianist și dirijor în muzica altor compozitori, Britten a făcut multe înregistrări pentru Decca. Printre colaborările sale de studio cu Pears se numără seturi de Winterreise și Die schöne Müllerin de Schubert, Dichterliebe de Schumann și melodii de Haydn, Mozart, Bridge , Ireland , Holst, Tippett și Richard Rodney Bennett . ^[233] Alți soliști pe care Britten i-a însoțit în discuție au fost Ferrier, Rostropovich și Vishnevskaya. Ca dirijor a înregistrat o gamă largă de compozitori, de la Purcell la Grainger. Printre cele mai cunoscute înregistrări ale sale Decca se numără The Fairy-Queen de Purcell, Concertele Brandenburg de Bach., Cantata 151 , Cantata 102 și Patima Sfântului Ioan , Visul lui Gerontius de Elgar și ultimele două simfonii ale lui Mozart. ^[233]

Onoruri, premii și comemorări [ modifica ]

Placă albastră la 137 Cromwell Road din Londra

Onorurile de stat acordate lui Britten au inclus Companion of Honor (Marea Britanie) în 1953; ^[246] Comandant al Ordinului Regal al Stelei Polare (Suedia) în 1962; Ordinul de Merit (Marea Britanie) în 1965; ^[247] și o noră pe viață (Marea Britanie) în iulie 1976, ca baron Britten, din Aldeburgh în comitatul Suffolk . ^[122] A primit diplome de onoare și burse de la 19 conservatoare și universități din Europa și America. Premiile sale au inclus Premiul Hanseatic Goethe (1961); Premiul Aspen, Colorado (1964); Medalia de aur a Societății Filarmonice Regale (1964); Premiul Wihuri Sibelius(1965); medalia Mahler (Bruckner and Mahler Society of America, 1967); Premiul de muzică Léonie Sonning (Danemarca, 1968); Premiul de muzică Ernst von Siemens (1974); și Premiul Ravel (1974). ^[248] Premiile pentru lucrări individuale au inclus UNESCO International Rostrum of Composers 1961 pentru A Mid Summer Night's Dream ; și Premiile Grammy în 1963 și 1977 pentru War Requiem . ^[249]

Casa Roșie, Aldeburgh , unde Britten și Pears au trăit și au lucrat împreună din 1957 până la moartea lui Britten în 1976, este acum casa Fundației Britten-Pears, înființată pentru a-și promova moștenirea muzicală. ^[250] În anul centenarului lui Britten, studioul său de la Casa Roșie a fost restaurat la felul în care era în anii 1950 și deschis publicului. Fânul transformat a fost proiectat și construit de HT Cadbury Brown în 1958 și a fost descris de Britten drept o „lucrare magnifică”. ^[251] În iunie 2013, Dame Janet Baker a deschis oficial arhiva Britten-Pears într-o clădire nouă din incinta Casei Roșii. ^[252] Academia de muzică Benjamin Brittenîn Lowestoft, fondată în onoarea compozitorului, a fost finalizată în 1979; este o școală de zi mixtă pentru 11-18 ani, cu legături cu Fundația Britten-Pears. ^[253]

Scallop de Maggi Hambling este o sculptură dedicată lui Benjamin Britten pe plaja din Aldeburgh . Marginea cochiliei este străpunsă cu cuvintele „Aud acele voci care nu vor fi înecate” de la Peter Grimes .

O piatră memorială a lui Britten a fost dezvelită în culoarul de nord al corului Westminster Abbey în 1978. ^[254] Există plăci memoriale pentru el la trei dintre casele sale din Londra: 173 Cromwell Road, ^[255] 45a St John's Wood High Street, ^{[256] ]} și 8 Halliford Street din Islington . ^[257] În aprilie 2013, Britten a fost onorat de Royal Mail din Marea Britanie, ca una dintre zece persoane selectate ca subiecte pentru emisiunea de mărci poștale comemorative „Great Britons” . ^[258]

Alți artiști creativi l-au sărbătorit pe Britten. În 1970, Walton a compus Improvisations on an Impromptu of Benjamin Britten , bazat pe o temă din Concertul pentru pian al lui Britten. ^[259] Lucrările care îl comemora pe Britten includ Cantus in Memoriam Benjamin Britten , o piesă orchestrală scrisă în 1977 de Arvo Pärt și Variations on a Theme of Benjamin Britten a lui Sally Beamish , bazată pe cel de-al doilea Sea Interlude din Peter Grimes ; ea a compus lucrarea pentru a marca centenarul lui Britten. ^[260] Alan Bennett îl înfățișează pe Britten într-o piesă din 2009 The Habit of Art , plasată în timp ce Britten compune Death in Venice și centrat pe o întâlnire fictivă dintre Britten și Auden. Britten a fost interpretat în producția în premieră de Alex Jennings . ^[261]

Tony Palmer a realizat trei filme documentare despre Britten: Benjamin Britten & his Festival (1967); ^[262] A Time There Was (1979); ^[263] și Nocturne (2013). ^[264]

În 2019, Requiem- ul lui Britten a fost selectat de Biblioteca Congresului SUA pentru păstrare în Registrul Național de Înregistrări pentru că este „semnificativ din punct de vedere cultural, istoric și estetic”. ^[265]

În aprilie 2022 a fost lansat un proiect comunitar, cu un eveniment special de strângere de fonduri, când radiodifuzorul și autorul pentru copii din Lowestoft Zeb Soane și o echipă de localnici din Lowestoft au dezvăluit o machetă a unei statui a lui Britten în copilărie, realizată de sculptorul Ian Rank . -Broadley , pentru a fi instalat pe malul mării. ^[266]

Centenar [ editare ]

În septembrie 2012, pentru a marca următorul centenar al compozitorului, Fundația Britten-Pears a lansat „Britten 100”, o colaborare a organizațiilor de top din artele spectacolului, ediții, radiodifuziune, film, mediul academic și patrimoniu. ^[267] Printre evenimente s-au numărat lansarea unui lungmetraj Benjamin Britten – Peace and Conflict [ ^268] și o expoziție centenară la British Library . ^[269] Monetăria Regală a emis o piesă de 50 de pence , pentru a marca centenarul - prima dată când un compozitor apare pe o monedă britanică. ^[270]

Spectacolele centenare ale Requiem-ului Războiului au fost oferite în optsprezece locații din Marea Britanie. Producțiile de operă au inclus Owen Wingrave la Aldeburgh, Billy Budd la Glyndebourne, Death in Venice de English National Opera , Gloriana de The Royal Opera și Peter Grimes , Death in Venice și A Midsummer Night's Dream de Opera North . ^[271] Peter Grimes a fost interpretat pe plaja din Aldeburgh, deschizând Festivalul Aldeburgh 2013 în iunie 2013, cu Steuart Bedford dirijor și cântăreți de la Chorus ofOpera North și Chorus of the Guildhall School of Music and Drama , ^[272] descrise de The Guardian drept „o realizare remarcabilă și cu siguranță irepetabilă”. ^[273]

Pe plan internațional, aniversarea a fost marcată de spectacole de War Requiem , Peter Grimes și alte lucrări pe patru continente. În SUA, evenimentele centenarului au fost descrise ca „de la coastă la coastă”, cu un festival Britten la Carnegie Hall și spectacole la Filarmonica din New York , Opera Metropolitană și Opera din Los Angeles .

Benjamin Britten - Four Sea Interludes from "Peter Grimes"

TEO PETER

Date personale
Teo Peter

Născut	11 aprilie 1954
Decedat	3 decembrie 2004 (50 de ani)
Cauza decesului	accident rutier[*]
Cetățenie	România
Ocupație	muzician
Activitate
Instrument(e)	chitară
Modifică date / text

Teofil Nelu Peter (cunoscut ca Teo Peter, n. 11 aprilie 1954, Cluj, România – d. 4 decembrie 2004, București, România) a fost un muzician rock român, basist și cofondator în 1977, împreună cu Costi Cămărășan, al formației Compact, respectiv fondator în 1988 al formației Compact B (prescurtare pentru Compact București).

Note biografice[modificare | modificare sursă]

Break Group[modificare | modificare sursă]

Cei doi fondatori ai trupei Compact, Teo Peter și Costi Cămărășan, erau prieteni din cartierul adolescenței lor, Gheorgheni, din Cluj, „unde zeci de tineri clujeni se adunau, seara, pentru a cânta la chitară. [Acolo] s-au împrietenit și au înființat Break Group, care s-a destrămat după trei ani, odată cu plecarea fiecăruia din ei în armată. ” ^[1]

Fondarea Compact-ului[modificare | modificare sursă]

Prieteni din adolescență, Teo Peter și Costi Cămărășan, au abandonat vechea lor formație, Break Group, constituită înaintea serviciului lor militar, înființând trupa Compact la revenirea lor „la vatră”, în 1977. Succesul a venit într-o formulă inițială de șase (Teo și Costi, care i-au co-optat pe Cornel Moldovan, Marius Luca, Balacs Laszlo și pe un student din Congo, Pascal Goelot, care ulterior, terminând facultatea de Educație Fizică și Sport, a plecat acasă) și apoi de cinci.

Primele succese încep să apară. Astfel, în 1981, trupa originară Compact obține Marele Premiu Perpetuum Vox Transilvania la Mediaș, unde Peter și Cămărășan i-au cunoscut pe Paul Ciuci și pe Aurel "Lențu" Vasilescu, care erau fondatorii și membri trupei Telegraf, din Câmpia Turzii.

După plecarea (în toamna lui 1981) ai celorlalți trei din formula Compact-ului, Peter și Cămărășan îi cooptează pe cei doi muzicieni turdeni, Ciuci și Vasilescu, în echipa trupei Compact, care va rămâne așa până în 1988, când se va produce a triplă sciziune, Ciuci va pleca în Statele Unite ale Americii, Peter va înființa formația Compact B (prescurtare pentru Compact București), iar Cămărășan va rămâne la Cluj, înființând formația Compact C (prescurtare pentru Compact Cluj).

Deces[modificare | modificare sursă]

A decedat tragic pe 4 decembrie 2004, în urma unui accident rutier, taxiul în care se afla fiind lovit de un Ford Expedition condus de un angajat al Ambasadei SUA din București aflat în stare de ebrietate, Christopher VanGoethem.^[2] Înainte de accident, Teo Peter a fost prezent la Sala Polivalentă în calitate de organizator al unui concert. După un simulacru de proces în USA, VanGoethem a fost găsit nevinovat de omor și a primit doar o mustrare scrisă. ^[3]

Compact - Sa te gindesti din cind in cind la mine (live)

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

#saxophoneromantic #SaxophoneLoveSongs #saxophoneinstrumental

Greatest 200 Romantic Saxophone Love Songs🎷Love Song With Saxophone🎷Saxophone Instrumental

Classical Guitar Music .70s 80s 90s Folk Rock Country Music . Best Guitar Music Ever In The World

sâmbătă, 3 decembrie 2022