6. /5 DECEMBRIE 2022 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
| Wolfgang Amadeus Mozart | |
 Wolfgang Amadeus Mozart - pictură de Barbara Krafft | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart |
| Născut | [1][2][3][4]  Salzburg, Sfântul Imperiu Roman[5][6][7][8] |
| Decedat | (35 de ani)[1][2][3][4] Viena, Sfântul Imperiu Roman[9][6][7][10] |
| Înmormântat | Sankt Marxer Friedhof[*] |
| Părinți | Leopold Mozart[11] Anna Maria Mozart[*] |
| Frați și surori | Maria Anna Mozart |
| Căsătorit cu | Constanze Mozart (–) |
| Copii | Karl Thomas Mozart[*] Franz Xaver Wolfgang Mozart[*] |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | Compozitor |
| Locul desfășurării activității | Salzburg Viena |
| Alte nume | Wolfgang Amadeus Mozart |
| Gen muzical | Clasic |
| Instrument(e) | Pian și vioară |
| Ani de activitate | 1761-1791 |
| Premii | Ordine dello Speron d'oro[*] |
| Discografie | |
| Înregistrări notabile | Flautul fermecat Nunta lui Figaro Don Giovanni Così fan tutte Răpirea din serai simfonia 40[*] Mica serenadă Recviem |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb canal YouTube | |
Modifică date / text  | |
Wolfgang Amadeus Mozart (n. ,[1][2][3][4] Salzburg, Sfântul Imperiu Roman[5][6][7][8] – d. ,[1][2][3][4] Viena, Sfântul Imperiu Roman[9][6][7][10]) a fost un compozitor austriac, unul din cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la nașterea compozitorului, în Austria și Germania a fost cunoscut ca „Anul muzical Mozart”.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Wolfgang Amadeus Mozart (născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci capitala unui principat-arhiepiscopat (germ. Fürstbistum) ce făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac). Tatăl său, Leopold Mozart, a fost un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui-arhiepiscop de Salzburg, apreciat și pentru aptitudinile sale pedagogice. În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, și-a luat numele de "Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitor de Dumnezeu”).
Încă de mic copil, Mozart dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani, înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obține de la arhiepiscopul Sigismund von Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii acest miracol”. Turneul a durat în realitate 9 ani. Prima apariție are loc la München, unde Wolfgang cântă la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în fața familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris și Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria. Între decembrie 1769 și martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florența, Roma și Napoli au fost principalele stațiuni de concerte. Peste tot, publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.
În serviciul curților princiare[modificare | modificare sursă]
Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlinește 16 ani și pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), un renumit pedagog în arta compoziției. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, Hieronymus von Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămâne timp de șase ani, deși relațiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l ca angajat și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg. Nemaiputând suporta aceste conveniențe sociale, Wolfgang Amadeus Mozart și-a dat demisia în 1777 și a plecat, însoțit de mama sa, la München, unde a solicitat un angajament la curtea principelui elector Maximilian al III-lea. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parizian nu-și mai amintea însă de copilul minune de atunci și Mozart se lovește de multe greutăți. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoțise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compozițiile sale încep să fie apreciate la curțile domnești. Lipsurile materiale îl constrâng totuși să părăsească Parisul și iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomeneo, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuși în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului.
Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârșit independent și își creează un cerc de relații, conștient de faptul de a fi un virtuoz fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif al II-lea cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach și Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.
La 4 august 1782 s-a căsătorit cu Constanze Weber. La 1785 a fost vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacție reușita fiului său. A fost încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif al II-lea - prezent în sală - s-a ridicat în picioare agitându-și pălăria și strigând "Bravo Mozart!". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la cvartete dedicate lui Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Pierre Beaumarchais, operă revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile din partea nobilimii.
Ultimii ani[modificare | modificare sursă]
În timp ce Mozart termină compoziția operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăvește și moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educația muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie și contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.
Între 1784 și 1786, Mozart realizează în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga și este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puțin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise și protectorul său, împăratul Iosif al II-lea, cel care îl numise "compozitor al curții imperiale".
În martie 1790 a susținut ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV 595. A compus de asemenea opera Flautul fermecat, cu care a obținut un mare succes. Începând din luna noiembrie 1791 sănătatea lui Mozart s-a degradat progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă, cu insuficiență renală.
Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator a fost hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze asupra cărora s-a speculat au fost febră reumatică, sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficiență cardiacă și venisecție. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în timpul copilăriei sale. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat și afectarea altor organe.
Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră și datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câștigat nu mai puțin de 8 Premii Oscar.[12] La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția Requiemului, pe care însă nu va reuși să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai târziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție proprie. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la Catedrala Sfântul Ștefan din Viena (Stefansdom), trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoțitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieții, din cauza vremii nefavorabile, foarte puține persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoțit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost: „Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine.”
Opera muzicală a lui Mozart[modificare | modificare sursă]
În scurta sa viață, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat și catalogat compozițiile lui Mozart, fiind numerotate cu mențiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creație, Recviemul în re minor, are numărul 626.
Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menționat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.
A compus 27 concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă și flaut, pentru corn și orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.
În domeniul muzicii de cameră sunt de menționat cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară și pian, triouri pentru vioară, violoncel și pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc.
Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.
A mai compus 19 mise, cantate, motete pentru soprană și orchestră, oratoriul "Die Schuldigkeit des ersten Gebots" și, în fine, Recviemul în re minor.
„Geniul său excepțional îl situează mai presus de oricare maestru, în toate domeniile artei și în toate timpurile”—Richard Wagner
Imagini cu W.A.Mozart[modificare | modificare sursă]
Există 25 imagini autentice cu W.A.Mozart[13] și 17 false[14].
Cel mai cunoscut portret autentic al lui Mozart a fost creat de pictorița austriacă Barbara Krafft (1764-1825) în anul 1819, la 28 de ani după decesul compozitorului. A luat ca model chipul lui Mozart pictat de austriacul Johann Nepomuk della Croce (1736-1819) în anul 1781 (Mozart avea atunci 25 ani), într-o scenă familială, in care mai apare Leopold Mozart (tatăl lui Amadeus, la 62 de ani), mama Anna Maria (deja decedată, prezentă într-un tablou pe un perete) și sora Maria Anna („Nannerl”, la 30 de ani).
Imagini ale lui W.A.Mozart sunt imprimate si pe celebrul Mozartkugel, preparat exclusiv la Salzburg. Acesta este un confet mic, rotund, dulce, făcut din fistic, marțipan și nuga[15], învelit în ciocolată neagră.
| Răpirea din serai | |
 Afișul original la premiera operei comice (1782) | |
| Titlu original | Die Entführung aus dem Serail |
|---|---|
| Genul | operă comică (Singspiel) |
| Ciclul | 3 acte (patru tablouri) |
| Compozitorul | Wolfgang Amadeus Mozart |
| Libretul | Johann Gottlieb Stephanie după o piesă de C. F. Bretzner |
| Data premierei | 16 iulie 1782 |
| Locul premierei | Burgtheater, Viena |
| Durată | cca. 2 ore 30 minute |
| Locul acțiunii | moșia lui Selim Pașa, din Asia-Mică |
| Timpul acțiunii | mijlocul sec. al XVI-lea |
| Modifică date / text | |
Răpirea din serai (titlul original în germană Die Entführung aus dem Serail) este o operă comică (Singspiel)[1], a cărei muzică a fost scrisă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret de Stephanie Gottlieb, care a revizuit libretul cu titlul Belmont und Constanze, oder Die Entführung aus dem Serail, scris de Christoph Friedrich Bretzner.
Premiera absolută a operei a avut loc la 16 iulie 1782, la "Teatrul Național" din Viena.
Are numerotația K 384 în catalogul Köchel.
Personajele operei[modificare | modificare sursă]
- Selim Pașa (rol parlando)
- Constanța, logodnica lui Belmonte (Soprană/Soprană de coloratură)
- Blonda, însoțitoarea Constanței (Soprană)
- Belmonte, un nobil spaniol (tenor / tenor lirico-lejer)
- Pedrillo, servitorul lui Belmonte și supraveghetor al grădinilor Pașei (tenor / Tenor buff)
- Osmin, supraveghetorul proprietăților lui Selim Pașa (bas bass-buffo)
- Klaas, un corăbier (rol parlando)
- un mut
- o gardă (rol parlando)
- corul ienicerilor (cor)
- ieniceri, soțiile lui Selim Pașa, paznici, sclavi
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Acțiunea se petrece în Turcia.
Actul I[modificare | modificare sursă]
(În palatul lui Selim Pașa se găsesc închise Constanța și camerista ei Blonda. Curând apare Belmonte, un tânăr nobil spaniol, iubitul Constanței, sosit pentru a o elibera. Pedrillo, valetul său, prizonier și el, îi promite ajutorul......)Dar intrarea în palat îi este închisă de Osmin, căpetenia ienicerilor. Profitând de faptul că Pașa Selim este mare amator de arhitectură, Pedrillo ajuns grădinar îl recomandă pe Belmonte drept unul dintre cei mai renumiți arhitecți italieni ai timpului, reușind astfel să-i asigure accesul în serai. Inima lui Belmonte este plină de speranță. Constanța, dimpotrivă, singură și prizonieră în palat, își cântă dragostea pe care o crede pierdută.
Actul II[modificare | modificare sursă]
(În interiorul seraiului, Blonda își bate joc de caraghiosul Osmin. Deprimată și înspăimântată de amenințările lui Selim, Constanța își exprimă gândurile triste. ...)Dar iată că apare Pedrillo care anunță celor două femei sosirea lui Belmonte și planul lor de a fugi în aceeași noapte. Osmin va fi adormit cu un praf pe care Pedrillo i-l va turna în vin. Pentru moment cei patru îndrăgostiți se regăsesc fericiți.
Actul III[modificare | modificare sursă]
(La miezul nopții, Belmonte și Pedrillo pătrund în grădina palatului. Cu ajutorul unei scări, Constanța și Blonda coboară și cele două perechi se îndreaptă către o barcă acostată la țărm...) Osmin însă se trezește și îi surprinde. Selim Pașa sosește. Pe rând, Belmonte și Constanța iau vina asupra lor, fiecare dorind să-l salveze pe celălalt. Impresionat de puterea dragostei lor, Selim Pașa îi iartă și le redă tuturor libertatea.
Felicia Filip-Martern aller arten (din opera "Rapirea din Serai")
Don Giovanni
| Don Giovanni | |
_-_Archivio_Storico_Ricordi_ICON007410.jpg) Don Giovanni, desen de costumație pentru Don Giovanni d'Austria (1879). | |
| Titlu original | Il dissoluto punito ossia Il Don Giovanni |
|---|---|
| Genul | operă |
| Ciclul | două acte (10 tablouri)[1] |
| Compozitorul | Wolfgang Amadeus Mozart |
| Libretul | Lorenzo Da Ponte după Don Giovanni Tenorio de Giovanni Bertati |
| Data premierei | 29 octombrie 1787 |
| Locul premierei | Praga, Teatrul Național, astăzi: Teatrul de Stat |
| Durată | cca. 165 minute |
| Locul acțiunii | Sevilla |
| Timpul acțiunii | prima jumătate sec. al XVII-lea[2][3] |
| Modifică date / text | |
Don Giovanni (titlul complet în italiană Il dissoluto punito ossia Il Don Giovanni) este o operă a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret scris în limba italiană de Lorenzo da Ponte.
Are numerotația K 527 în catalogul Köchel.
Premiera absolută a operei a avut loc la Praga, la Ständetheater, la data de 29 octombrie 1787, sub conducerea muzicală a compozitorului.
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Personajele principale[modificare | modificare sursă]
- Don Giovanni, gentleman, întruchiparea lui „Don Juan” (bariton)
- Leporello, valetul său (bas)
- Comandantul, tatăl Donnei Anna (bas)
- Donna Anna, fiica Comandantului (soprană)
- Don Ottavio, logodnicul Donnei Anna (tenor)
- Donna Elvira, soția părăsită a lui Don Giovanni (soprană)
- Zerlina, tânără țărancă, logodnica țăranului Masetto (soprană)
- Masetto, tânăr țăran, logodnicul Zerlinei (bas)
- țărani, muzicanți, servitori, invitați la bal
Actul I[modificare | modificare sursă]
| |||
Plimbându-se prin fața casei comandorului, Leporello mormăie înciudat. S-a săturat de înjosirile și mai ales de emoțiile pe care i le oferea cu dărnicie stăpânul său. Cu fața ascunsă sub o mască, Don Giovanni coboară grăbit scările casei, urmat de Donna Anna, fiica comandorului. Revolta împotriva necunoscutului, care a sedus-o, se amestecă în sufletul ei cu admirația pentru farmecul lui irezistibil. Scena aceasta ciudată este întreruptă de apariția comandorului, care zărindu-l pe necunoscut, trage spada. Brațul său se va pleca însă în fața tinereții. Lovit de moarte, comandorul se prăbușește. Don Giovanni se mistuie în întunericul nopții. În fața corpului neînsuflețit al bătrânului, Donna Anna jură să se răzbune. Don Ottavio, logodnicul ei, o va ajuta. Abia scăpat din această primejdioasă aventură, Don Giovanni e gata să se lase antrenat într-o alta, tentat de silueta atrăgătoare a unei femei pe care o zărește în stradă. Dezamăgit, când își dă seama că a reîntâlnit-o pe Donna Elvira, fosta lui iubită care-l urmărește cu reproșurile și dragostea ei, Don Giovanni se face nevăzut, lăsându-l pe Leporello să rezolve situația. Șiretul valet va ști într-adevăr să se descurce. El o consolează pe Donna Elvira, arătându-i catalogul impresionant, neîncheiat încă, al victimelor stăpânului său. Între timp, Don Giovanni își alege o nouă victimă: mireasa lui Masetto - frumoasa Zerlina. Nuntașii sunt poftiți să petreacă la palatul său, dar Masetto care a priceput intențiile cavalerului, nutrește gânduri de răzbunare. Leporello face tot posibilul ca să-l liniștească, în timp ce stăpânul său încearcă cu abilitate s-o convingă pe Zerlina de sinceritatea sentimentelor sale. Apariția inoportună a Donnei Elvira îi strică planurile și nefericita femeie îi dezvăluie Zerlinei crudul adevăr, pe care ea însăși îl aflase de la Leporello. Donna Anna, împreună cu Don Ottavio vin să-i ceară lui Don Giovanni sprijinul pentru descoperirea ucigașului comandorului. Șovăind o clipă, cavalerul le promite cu seninătate tot concursul său. Donna Anna a recunoscut însă glasul necunoscutului care i-a adus nefericirea. În acest timp elegiacul ei logodnic o asigură încă o dată de dragostea și credința lui. În grădina palatului său, Don Giovanni e mai vesel ca oricând. Serbarea pe care o dă în cinstea Zerlinei e grandioasă. Cei doi logodnici, Masetto și Zerlina s-au împăcat, dar apariția lui Don Giovanni stârnește din nou gelozia lui Masetto. În grădină au apărut trei oaspeți mascați: Donna Elvira, Donna Anna și Don Ottavio. Invitați de Leporello, ei pătrund în palat. Nepăsător, surâzător și ceremonios, Don Giovanni nu dă multă atenție oaspeților, preocupat de izbânda să care, de această dată însă, va întârzia să vină. Sărind în ajutorul Zerlinei, dezvăluindu-și identitatea, Donna Elvira, Donna Anna și Don Ottavio îl acuză pe cavaler de crimele săvârșite. Descoperit, Don Giovanni își face loc cu spada în mână și dispare în adâncurile palatului.
Actul II[modificare | modificare sursă]
Îmbrăcat cu hainele stăpânului său, Leporello pătrunde în apartamentul Donnei Elvira. Înșelată de cuvintele pătimașe pe care i le șoptește cel pe care îl crede iubitul ei, Donna Elvira dispare împreună cu Leporello. Nestingherit, Don Giovanni își poate adresa cuvintele de dragoste cameristei Donnei Elvira. În locul celei așteptate își face apariția Masetto cu o ceată de oameni înarmați după el. Luându-l drept Leporello, din cauza hainelor, Masetto ascultă sfaturile lui Doni Giovanni, trimițându-și oamenii care încotro, în căutarea presupusului stăpân. Dându-și seama prea târziu de eroare, Masetto încasează o bătaie strașnică de la Don Giovanni, care dispare în noapte, dar mângâierile Zerlinei îl vor consola. În acest timp Leporello a ajuns cu Donna Elvira în grădina casei comandorului. Încercând să fugă, se vede înconjurat de dușmanii stăpânului său care hotărăsc fără șovăire moartea vinovatului. Dezvăluindu-și identitatea, Leporello reușește să scape. Copleșită de durere în fața acestei noi mârșăvii pusă la cale de Don Giovanni, Donna Elvira se simte totuși cuprinsă de milă și compasiune, presimțind ca pedeapsă nu va mai întârzia. În cimitirul unde s-a ascuns împreună cu Leporello, Don Giovanni zărește statuia comandorului ucis. Bătându-și joc de el, îl invită la serbarea pe care o dă în acea seara la palatul său. Spre groaza lui Leporello, statuia pare a înclina capul în semn de încuviințare. O voce de tunet îi anunță lui Don Giovanni apropiatul sfârșit. Fără a lua în seamă cumplitul avertisment, cavalerul pleacă nepăsător. Donna Anna încearcă să explice sentimentele ce o leagă, în ciuda dorinței ei, de Don Giovanni. Jucând dubla comedie a răzbunării filiale și a fidelității față de logodnicul ei, ea nu urmărește de fapt decât să se răzbune pe seducătorul care a abandonat-o și pe care l-ar prefera oricând molatecului Don Ottavio. În palatul său, Don Giovanni ia masa. E vesel și fredonează câteva din melodiile la modă, între care și o celebră arie din opera "Nunta lui Figaro". Donna Elvira face o ultimă încercare de a redobândi dragostea cavalerului. Speranțele sale se lovesc însă de un dispreț jignitor. Retrăgându-se, Donna Elvira rămâne împietrită în prag. La fel și Leporello: statuia comandorului urcă amenințătoare scările. A venit să-și împlinească răzbunarea. Flăcările se ridică din toate părțile, zidurile se prăbușesc, ultima clipă a lui Don Giovanni a sosit. Atingându-l, mâna statuii îi transmite fiorul înghețat al morții. Viața își reia cursul ei normal. Amintirea cavalerului va dăinui însă pentru toate cele care l-au cunoscut, chiar și pentru o clipă doar, dăruirea; și în sufletul îndurerat al Donnei Elvira, și chiar în acela al Donnei Anna, care îi cere logodnicului ei răgazul unui an de gândire până la căsătorie.
| Nunta lui Figaro | |
 Afișul original operei (1786) | |
| Titlu original | Le nozze di Figaro o sia la folle giornata |
|---|---|
| Genul | operă |
| Ciclul | 4 acte |
| Compozitorul | Wolfgang Amadeus Mozart |
| Libretul | Lorenzo da Ponte după piesa omonimă a lui Beaumarchais |
| Data premierei | 1 mai 1786 |
| Locul premierei | Burgtheater, Viena |
| Durată | cca. 3 ore |
| Locul acțiunii | Castelul Contelui de Almaviva, lângă Sevilla |
| Timpul acțiunii | în jurul anului 1780 |
| Modifică date / text | |
Nunta lui Figaro (conform titlului original în italiană Le nozze di Figaro sau Le nozze di Figaro o sia la folle giornata - „Nunta lui Figaro sau o zi nebună”), înregistrată sub numărul K 492 în Catalogul Köchel. Este o operă în 4 acte[1], a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret scris în limba italiană de Lorenzo da Ponte, care a fost inspirat și bazat pe comedia lui Pierre Caron de Beaumarchais - La folle journée ou Le mariage de Figaro (1784).
Nunta Lui Figaro este împărțită în două părți și patru acte. Partea nr. 1: Actul I, Actul II; Partea nr. 2: Actul III, Actul IV.
Premiera absolută a operei a avut loc la 1 mai 1786, la "Burgtheater" din Viena.
Personajele operei[modificare | modificare sursă]
- Contele de Almaviva (bariton)
- Rosina, Contesa de Almaviva (soprană)
- Figaro, valetul contelui (bas)
- Susanna, cameristă, logodnica lui Figaro (soprană)
- Cherubino, paj (sopran)
- Doctorul Bartolo (bas)
- Marcellina, menajera doctorului Bartolo (mezzo-soprană)
- Don Bazilio, profesor de muzică (tenor)
- Don Curzio, judecător (tenor)
- Antonio, grădinar în serviciul contelui (bas)
- Barbarina, fiica sa (soprană)
- țărani, țărance, fete din popor, servitori[2]
| Rol | tip de voce | Premiera pe 1 mai 1786 Dirijor: W.A. Mozart |
|---|---|---|
| Contele Almaviva | bas | Stefano Mandini |
| Contesa Rosina Almaviva | soprană | Luisa Laschi |
| Susanna, servitoarea contesei | soprană | Nancy Storace |
| Figaro, valetul personal al contelui | bas | Francesco Benucci |
| Cherubino, pajul contelui | soprană (în travesti) | Dorotea Bussani |
| Marcellina, servitoarea doctorului Bartolo | soprană | Maria Mandini |
| Bartolo, medicul Seviliei | bas | Francesco Bussani |
| Basilio, profesorul de muzică al Susannei | tenor | Michael Kelly |
| Don Curzio, judecătorul | tenor | Michael Kelly |
| Barbarina, fiica lui Antonio | soprană | Anna Gottlieb |
| Antonio, grădinarul contelui, unchiul Susannei | bas | Francesco Bussani |
| cor format din țărani, săteni și servitori | ||
Acțiunea operei[modificare | modificare sursă]
Nunta lui Figaro este o operă plină de contraste, cu arii melodioase, care la rândul lor evoluează dintr-un cântec linistit, într-o explozie sonoră fulminantă.
Contele Almaviva, căsătorit cu Rosina, dar plictisit de ea, încearcă să o cucerească pe subreta Susanna, logodnica lui Figaro. Contele încearcă să împiedice nunta celor doi, ajutat de Marcellina, menajera doctorului Bartolo. Marcellina încearcă să-l forțeze pe Figaro să o ia de nevastă, în contul unei datorii pe care acesta nu a putut să i-o restituie. Figaro, la rândul său, încearcă să împiedice acest plan și să o ia de soție pe Susanna. Planul Marcellinei se destramă când Figaro află întâmplător că Marcellina este de fapt mama sa, de mult pierdută. După multe trucuri și aventuri, Figaro și Susanna redobândesc încrederea și dragostea, iar Contele Almaviva este nevoit să o roage pe Rosina să-l ierte.
Actul I[modificare | modificare sursă]
Într-o cameră din palatul contelui Almaviva din Sevilla, Figaro măsoară odaia pentru a așeza mobila. Logodnica lui, Susanna, își pregătește ținuta de nuntă. Curând, Susanna află de la Figaro că acea cameră îi este destinată ei după căsătorie. Susanna îi spune că domnul conte îi face avansuri și în fiecare dimineață îi trimite scrisori de amor. Aflând acestea, Figaro se înfurie și dorește să îi dejoace planurile contelui. După aria "Se vuol ballare", "signor Contino", intră doctorul Bartolo în scenă, tutorele contesei Rosina. Împreună cu Bartolo intră și o bătrână menajeră - Marcellina. Aceasta inventează un act în care îi cere lui Figaro o sumă de bani pe care Figaro nu i-o poate da. Iar dacă Figaro nu plătește la timp suma de bani, el trebuie să se căsătorească cu Marcellina. Susanna, auzind așa ceva își bate joc de pretențiile menajerei. Dar, Bartolo vrând să se răzbune pe Figaro, deoarece l-a ajutat pe conte să o ia de soție pe Rosina, și nu l-a lăsat pe el, (Bartolo) să se căsătorească cu ea, (în Bărbierul din Sevilla), o ajută pe Marcellina. Intră apoi pajul Cherubino care, din cauza dragostei sale față de femei în special de contesa Rosina, îl enervează pe conte. Cherubino spune că a venit ca să își ceară scuze Barbarinei, deoarece a intrat în camera ei și o roagă pe Susanna să îl ajute. Apoi, îi face cameristei Susanna o declarație de dragoste. Auzindu-l pe conte, Susanna îl ascunde pe Cherubino pe un fotoliu acoperit de cearceaf (scena 19). Contele îi face declarații de dragoste. Sosirea profesorului de muzică al Susannei, Don Basilio, o face pe aceasta să-l ascundă pe conte după fotoliu. Basilio intenționează să-i spună că Cherubino ar fi îndrăgostit de Rosina. Auzind acest lucru, contele iese din ascunzătoare și îl descoperă pe Cherubino, luând cearceaful de pe fotoliu. Almaviva hotărăște să il pedepsească pe pajul necredincios, trimițăndu-l într-unul din regimentele sale. Glumeț, Figaro îi povestește lui Cherubino în aria "Non piu andrai" cum e să fii militar. Apoi, contele amână nunta lui Figaro și a Susannei.
Actul II[modificare | modificare sursă]
În camera ei, Rosina este sigură că contele nu o mai iubește. Susanna, Figaro și Rosina plănuiesc să-i facă contelui o farsă: Susanna îi va scrie contelui o scrisoare în care îl invită pe acesta la o întâlnire în grădină, însă va merge doar Cherubino, abia venit din armată, îmbrăcat în hainele cameristei Susanna. Pajul vine și îi cântă contesei o serenadă, acompaniat de Susanna cântând la chitara contelui. Dar, se auzi vocea lui Almaviva! Susanna și Rosina erau cuprinse de panică, neștiind ce să facă. Susanna plecă, iar contesa îl ascunse pe Cherubino într-o altă cameră. Contesa, refuzând să deschidă dulapul, îl pune pe gânduri pe conte. Împreună cu soția lui, contele se duce să își ia uneltele pentru a sparge ușa. În acest timp, Susanna îi deschide ușa lui Cherubino și îi spune să sară pe geam. Susanna se duce în camera în care a fost ascuns pajul. Contele, venind cu un topor, rămăsese surprins să vadă că în cameră era Susanna. Lucrurile iau din nou o întorsătură rea, deoarece a venit grădinarul Antonio, plângându-se contelui că un adolescent (Cherubino) i-a distrus florile. Figaro spune că el este vinovatul, dar contele nu credea. Marcellina, Bartolo și Basilio amână iar nunta celor doi
Actul III[modificare | modificare sursă]
Susanna îi scrie contelui un bilet în care îl invită la o întâlnire în grădina palatului, seara. Contesa este nevoită să se ducă ea, dar îmbrăcată în hainele Susannei. Mai târziu, Marcellina și Bartolo află că Figaro era de fapt fiul lor, iar contele este obligat să îl lase pe valetul său să se căsătorească cu Susanna. În timpul căsătoriei, Susanna îi dă biletul.
Actul IV[modificare | modificare sursă]
În grădina palatului, Barbarina caută acul cu care a fost sigilat biletul cameristei. Contele i-a cerut Barbarinei acul pentru a i-l da Susannei în semn că ar fi primit biletul. Figaro o vede pe Barbarina și curând află povestea cu acul. Apoi, valetul Figaro se crede înșelat. În întuneric se văd două femei: Rosina și Susanna. Dar una are rochia celeilalte. Susanna îi spune lui Figaro cât de mult îl iubește. Apoi, începe aventura - Cherubino crede că Susanna e contesa și contele crede că contesa este Susanna și amândoi fac declarații de dragoste pretinselor iubite. Dar Figaro știe care este soția lui datorită glasului ei. Susanna și Figaro se amuză văzând că domnul conte a fost păcălit. Almaviva îi cere scuze contesei pentru infidelitatea sa, iar Figaro și Susanna își redobândesc dragostea și fericirea de altă dată.
Arii celebre din Nunta lui Figaro[modificare | modificare sursă]
Primul act[modificare | modificare sursă]
| |||
| |||
- N. 1 Duet - Cinque... dieci... venti... (Susanna, Figaro)
- N. 2 Duet - Se a caso madama la notte ti chiama (Susanna, Figaro)
- N. 3 Cavatina - Se vuol ballare, signor Contino (Figaro)
- N. 4 Arie - La vendetta, oh la vendetta! (Bartolo)
- N. 5 Duet - Via resti servita, madama brillante (Susanna, Marcellina)
- N. 6 Arie - Non so più, cosa son, cosa faccio (Cherubino)
- N. 7 Terțet - Cosa sento! tosto andate (Susanna, Basilio, contele)
- N. 8 Cor - Giovani liete, fiori spargete (Soprană, Alto, Tenor, Bas) - sătenii
- N. 9 Arie - Non più andrai, farfallone amoroso (Figaro)
Actul al doilea[modificare | modificare sursă]
| |||
- N. 10 Cavatina - Porgi amor qualche ristoro (contesa)
- N. 11 Arie - Voi che sapete che cosa è amor (Cherubino)
- N. 12 Arie - Venite inginocchiatevi (Susanna)
- N. 13 Terțet - Susanna or via sortite (Contesa, Susanna, contele)
- N. 14 Duet - Aprite presto aprite (Susanna, Cherubino)
- N. 15 Final - Esci omai garzon malnato (Susanna, contesa, Marcellina, Basilio, contele, Antonio, Bartolo, Figaro)
Actul al treilea[modificare | modificare sursă]
| |||
- N. 16 Duet - Crudel! perché finora (Susanna, contele)
- N. 17 Arie recitativă - Hai già vinta la causa - Vedrò mentr'io sospiro (contele)
- N. 18 Sextet - Riconosci in questo amplesso (Susanna, Marcellina, Don Curzio, contele, Bartolo, Figaro)
- N. 19 Arie recitativă - E Susanna non vien - Dove sono i bei momenti (contesa)
- N. 20 Duet - Canzonetta sull'aria (Susanna, contesa)
- N. 21 Cor - Ricevete, o padroncina (Sopranele I, II)
- N. 22 Finalul - Ecco la marcia, andiamo (Susanna, contesa, contele, Figaro; Cor)
Actul al patrulea[modificare | modificare sursă]
| |||
| |||
| |||
| |||
- N. 23 Cavatina - L'ho perduta... me meschina (Barbarina)
- N. 24 Aria - Il capro e la capretta (Marcellina)
- N. 25 Aria - In quegl'anni in cui val poco (Basilio)
- N. 26 Arie recitativă - Tutto è disposto - Aprite un po' quegl'occhi (Figaro)
- N. 27 Arie recitativă - Giunse alfin il momento - Deh vieni, non tardar (Susanna)
- N. 28 Finalul - Pian pianin le andrò più presso (Susanna, contesa, Barbarina, Cherubino, Marcellina, Basilio, contele, Antonio, Figaro)
Nunta lui Figaro Opera Brasov 16 Februarie 2021
| Flautul fermecat | |
 Desen reprezentându-l pe Emanuel Schikaneder, primul Papageno (coperta ediției originale a libretului) | |
| Titlu original | Die Zauberflöte |
|---|---|
| Genul | operă |
| Ciclul | două acte (12 tablouri)[1] |
| Compozitorul | Wolfgang Amadeus Mozart |
| Libretul | Emanuel Schikaneder |
| Data premierei | 30 septembrie 1791 |
| Locul premierei | Theater im Freihaus auf der Wieden, Viena |
| Durată | cca. 3 ore |
| Locul acțiunii | Egipt |
| Timpul acțiunii | în antichitate |
| Modifică date / text | |
Flautul fermecat (titlul original: în germană Die Zauberflöte) este o operă în două acte, a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart, pe un libret scris în limba germană de Emanuel Schikaneder. Premiera absolută a operei a avut loc la Viena, la Burgtheater, la data de 30 septembrie 1791, sub conducerea muzicală a compozitorului.
Are numerotația K 620 în catalogul Köchel.
Personaje[modificare | modificare sursă]
- Tamino – tânărul prinț (tenor)
- Pamina – tânără iubită de Tamino (soprană)
- Regina Nopții, mama Paminei (soprană)
- Papageno – păsărarul (bas)[2]
- Papagena (soprană)
- Sarastro – marele preot al Împărăției Înțelepciunii (bas)
- Monostatos – un negru, temnicerul Paminei și servitorul lui Sarastro (tenor)
- Prima zână (soprană)
- A doua zână (mezzo-soprană)
- A treia zână (contralto)
- un preot bătrân (bas)
- un preot (bas)
- un preot (tenor)
- primul străjer (tenor)
- al doilea străjer (bariton)
- trei tineri (soprani)
- trei sclavi (roluri parlando)
- oratorul (bas)
- preoți, sclavi.
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Actul I[modificare | modificare sursă]
Prințul Tamino își pierde cunoștinta. Cele trei doamne îl salvează dar, la trezirea sa, păsărarul Papageno se laudă că el a făcut-o. Doamnele reapar, nu numai pentru a-l pedepsi pe păsărar pentru minciună, dar și pentru a încredința lui Tamino portretul fiicei Reginei Nopții, pe care acesta va trebui să o salveze de temutul Sarastro. Însăși Regina vine să întărească această rugăminte. Tamino primește ca armă un flaut fermecat, iar Papageno un joc de clopoței. În tărâmul lui Sarastro, Pamina suferă din cauza paznicului Monostatos, care o dorește. Papageno apare și îi spune că Tamino o va salva. De la un preot, Tamino află că Sarastro nu este un tiran, ci un mare învățat. Cei doi tineri se vor întâlni, dar gărzile îl conduc pe Tamino la Sarastro. Acesta îi explică lui Tamino că Pamina este protejată de el împotriva influenței nefaste a Reginei. Cei doi nu se vor putea uni decât după ce vor trece prin Templul Încercărilor.
Actul II[modificare | modificare sursă]
În fața preoților, Sarastro arată că Tamino și Pamina sunt sortiți unul altuia. Prima încercare este tăcerea, pe care Tamino o învinge, nu însă și Papageno (Papagheno). Regina Nopții vrea s-o convingă pe Pamina să-l ucidă cu un pumnal pe Sarastro, dar ea refuză. Între timp, lui Papageno, o bătrână oribilă îi oferă să bea apă, spunând că-i este iubită. La sunetul flautului, Pamina se apropie și, neînțelegând tăcerea lui Tamino, se crede părăsită. Preoții anunță o a doua încercare, sfătuindu-i pe cei doi tineri să-și ia rămas bun. Pentru că Papageno a greșit, are de ales între bătrânică sau pedeapsă. Resemnat, acceptă căsătoria și are surpriza să vadă, alături de el, o încântătoare Papagena. Paminei, care vrea să se sinucidă, trei mesageri îi spun că Tamino o iubește, oprind-o de la gestul fatal. Probele care urmează vor fi trecute de amândoi - Apa și Focul. În sunetul flautului, ei le înfruntă victorioși, în aclamațiile triumfătoare ale întregii asistențe. Papageno, rămas singur, vrea să se spânzure, dar cei trei mesageri îl sfătuiesc să cânte din clopoței. Deîndată Papagena reapare spre fericirea lui. Degeaba mai încearcă Regina Nopții să se răzbune. Întreaga ei suită va fi înghițită de întunericul etern. Într-o strălucitoare lumină, Tamino și Pamina sunt primiți de Sarastro, care îi unește în sunetele vocilor celeste.
Compoziție[modificare | modificare sursă]
Opera a reprezentat culminarea unei perioade în care Mozart s-a implicat tot mai mult în trupa teatrală a lui Schikaneder, care din 1789 era compania rezidentă la Theater auf der Wieden. Mozart era prieten apropiat al unuia dintre cântăreții-compozitori ai trupei, tenorul Benedikt Schack (primul Tamino), și a contribuit la compozițiile trupei, care erau adesea scrise în colaborare. Participarea lui Mozart s-a intensificat odată cu contribuțiile sale la opera în colaborare Der Stein der Weisen (Piatra filosofală), incluzând duetul ("Nun liebes Weibchen", Catalog Köchel 625/592a), printre alte pasaje. Precum Flautul fermecat, Der Stein der Weisen era o operă de basm și poate fi considerată un fel de precursor; aceasta punea în mare masură aceeași distribuție în roluri similare.
Libretul pentru Flautul fermecat, scris de către Schikaneder, este considerat de către specialiștii din domeniu ca a fi bazat pe mai multe surse. Unele dintre operele literare actuale în Viena din zilele lui Schikaneder care ar fi putut folosi ca și surse de inspirație includ romanul cavaleresc Yvain, de Chrétien de Troyes, romanul Sethos, de Jean Terrason, și eseul „Despre misterele egiptenilor”, de Ignaz von Born. Libretul este, de asemenea, o continuare a unei serii de opere de basm produse în acea perioadă de trupa lui Schikaneder, incluzând și o adaptare a Singspiel-ului Oberon, al lui Sophie Seyler, dar și Der Stein der Weisen. Pentru rolul lui Papageno în special, libretul se inspiră din tradiția Hanswurst a teatrului vienez popular. Mulți specialiști recunosc, de asemenea, influența francmasoneriei.
În procesul compunerii operei, este evident faptul că Mozart a avut în vedere aptitudinile cântăreților plănuiți pentru premieră, printre care erau atât virtuoși, cât și actori comici obișnuiți, puși să cânte pentru acea ocazie. Așadar, liniile vocale pentru Papageno- cântate de Schikaneder însuși- și Monostatos (Johann Joseph Nouseul) sunt adesea enunțate primele prin corzi, cântărețul putând să-și găsească tonul, și sunt adesea dublate de instrumente. În contrast, cumnata lui Mozart, Josepha Hofer, care a jucat în premieră rolul Reginei nopții, a avut, evident, prea puțină nevoie de asemenea ajutor; deși acest rol este cunoscut pentru dificultatea sa. În ansamblu, Mozart a combinat măiestrit nivele diferite ale abilităților vocale.
Desfășurările vocale ale celor doi cântăreți originari, pentru care Mozart și-a croit muzica, au adus dificultăți pentru mulți cântăreți care le-au recreat rolurile. Ambele arii ale Reginei nopții, „O zittre nicht, mein lieber Sohn” și „Der Hölle Rache kocht in meinem Herzen", includ sunetul fa3, rar întâlnit în genul de operă. În cealaltă parte a spectrului, rolul lui Sarastro, jucat în premieră de Franz Xaver Gerl, include un excentric Fa din octava mare, pe alocuri.
Premiera[modificare | modificare sursă]
Opera a apărut în premieră la Viena, în 30 septembrie 1791, la Freirhaus-Theater auf der Wieden. Mozart a dirijat orchestra, Schikaneder însuși a jucat rolul lui Papageno, iar rolul Reginei nopții a fost jucat de cumnata lui Mozart, Josepha Hofer.
Prima publicare[modificare | modificare sursă]
În 28 decembrie 1791, la trei săptămâni și jumătate de la moartea lui Mozart, văduva acestuia, Constanze, s-a oferit să trimită un manuscris al Flautului fermecat la curtea electorală de la Bonn. Nikolaus Simrock a publicat acest text în prima ediție completă (Bonn, 1814), susținând că este „conform cu dorința lui Mozart".
Teme[modificare | modificare sursă]
Flautul fermecat se remarcă prin elementele sale masonice, deși unii specialiști susțin ca influența masonică ar fi exagerată. Schikaneder și Mozart erau francmasoni, precum și Ignaz Alberti, cel care a gravat și printat primul libret. Opera este, de asemenea, influențată de filosofia iluministă, și poate fi văzută ca și o alegorie care susține absolutismul luminat. Regina nopții reprezintă o formă periculoasă de obscurantism sau, după unii, pe romano-catolica Împărăteasă Maria Theresa - care era împotriva masoneriei; sau însăși Biserica romano-catolică, care era, de asemenea, puternic împotrivită masoneriei. Antagonistul ei, Sarastro, simbolizează suveranul iluminat, care conduce conform principiilor bazate pe rațiune, înțelepciune și natură. Povestea în sine ilustrează educarea omenirii, progresul dinspre haos (șarpele), prin superstiție religioasă (Regina și Doamnele), către iluminarea raționalistă (Sarastro și Preoții), prin încercare (Tamino) și eroare (Papageno), pentru a face într-un final „Pământul un regat ceresc și muritorii precum zeii” („Dann ist die Erd’ ein Himmelreich, und Sterbliche den Gottern gleich”); acest cuplet fiind cântat la finalul ambelor acte.
Audiențele moderne găsesc urmele proeminente de misoginism și rasismul nepăsător din Flautul fermecat ca și problematic. Sarastro o descrie pe Regina nopții ca uzurpatoare a puterii îndreptățite a bărbaților, și presupusa ei isterie răzbunătoare „feminină" se opune rațiunii demne, „masculine", a lui Sarastro. Pe de altă parte, antagonistul perfid Monostatos este prezentat ca și un Maur (African).
Flautul fermecat-W.A.Mozart
| Così fan tutte | |
 Pagina de titlu a libretului, la premiera în Burgtheater din Viena, 26 ianuarie 1790 | |
| Titlu original | Così fan tutte |
|---|---|
| Genul | operă |
| Ciclul | două acte |
| Compozitorul | Wolfgang Amadeus Mozart |
| Libretul | Lorenzo Da Ponte |
| Data premierei | 26 ianuarie 1790 |
| Locul premierei | Burgtheater am Michaelerplatz din Viena |
| Limba | italiană |
| Durată | cca. 3 ore |
| Locul acțiunii | Napoli |
| Timpul acțiunii | sec. al XVIII-lea |
| Modifică date / text | |
Così fan tutte (titlul original în italiană Così fan tutte, ossia La scuola degli amanti, în română Așa fac toate, sau Școala îndrăgostiților[1]) este o operă în două acte a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret scris în limba italiană de Lorenzo da Ponte. Are numerotația K 588 în catalogul Köchel.
Premiera absolută a operei a avut loc la Viena, la "Burgtheater", în iunie 1790, sub conducerea muzicală a compozitorului.
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Actul I[modificare | modificare sursă]
Tinerii ofițeri Guglielmo si Ferrando se întrec în a lăuda grația și virtuțile logodnicelor lor - surorile Dorabella si Fiordiligi. Prietenul lor mai vârstnic, Don Alfonso, ascultă toată această tiradă cu un aer amuzat și îngaduitor, dar nu pare deloc convins de constanța si fidelitatea în dragoste a celor două logodnice, a femeilor în general. Discuția celor trei este gata sa se transforme într-o cearta serioasa, când Don Alfonso, pus pe glume si farse, ca de obicei, propune o solutie rezonabila. Vor face un pariu: daca într-un timp stabilit cele doua logodnice se vor dovedi credincioase si incoruptibile, Don Alfonso va plati prietenilor mai tineri o pungă cu țechini de aur. Daca nu, va primi el aceasta sumă frumoasa, pe lânga satisfactia de a fi învingator. În acest timp, Dorabella si Fiordiligi îsi amăgesc nerabdarea cu care asteaptă sosirea logodnicilor iubiți, privind portretele acestora. Suspinele lor drăgostoase sunt întrerupte de sosirea lui Don Alfonso care, cu o vădită “strângere de inima”, le comunică trista veste: Guglielmo si Ferrando vor trebui să plece la razboi. Știrea cade ca un trăznet asupra bietelor fete, care se pierd în lacrimi. Conform întelegerii secrete, cei doi logodnici sosesc și ei dupa scurta vreme, pentru a-și lua adio de la iubitele lor. Promisiunile si juramintele prin care se leagă să-si ramână credincioși dau o dovadă în plus pentru dragostea celor patru tineri, care acum urma sa fie pusă la încercare. Tristețea si suferinta celor doua surori nu este înteleasa și nici acceptată de camerista lor - vesela si isteata Despinetta, care le sfătuieste să renunțe la lacrimi, fiindcă nu aduc nici un folos, și nu sunt nici meritate de cele mai multe ori. Preocupat să-și ducă planul cu bine până la capăt, Don Alfonso a câstigat de partea sa pe Despinetta, care, în schimbul unei pungi cu bani, consimte să-i dea tot ajutorul. Astfel, în casa celor două surori sunt introduși doi tineri îmbrăcați excentric. Prezentați de către Don Alfonso drept prietenii lui, tinerii par încântati de cunoștință si nu pregetă să facă declarații de dragoste stapânelor casei. Mai întâi surprinse, apoi intrigate de îndrazneala oaspetilor, Dorabella si Fiordiligi îi resping, demne si cu răceală. În aparență dezamăgiți, cei doi tineri, care nu sunt altii decât Guglielmo si Ferrando deghizati, par încântați de fidelitatea logodnicelor si se vad cu pariul aproape câstigat. Însa Don Alfonso pune la cale o altă încercare. În grădină, în fața celor două surori, tinerii simulează o adevărată disperare din cauza iubirii neîmpărtășite, care îi determină să se otravească. Cu toții intră în panică, iar Despinetta, expeditivă, aleargă să cheme un doctor. Acesta sosește și, uimindu-i pe toti cu știința lui cam bizară, pretinde celor două surori să-i sărute pe tineri, fiindcă numai așa îsi vor reveni. De această rețetă originală numai Don Alfonso nu se miră, pentru că numai el știa că medicul era defapt Despinetta travestită.
Actul II[modificare | modificare sursă]
Despinetta dorește să-și convingă stapânele că tinerii străini îndragostiți de ele merită mai multă atenție, iar o femeie trebuie întotdeauna să știe să se facă ascultată si iubită. Drăgălașele fete ajung pâna la urma la concluzia ca admiratorii lor nu sunt lipsiti de farmec si astfel fiecare alege pe cel preferat, care în realitate era logodnicul celeilalte. În amurgul blând care învaluie gradina, Dorabella, ascultând cuvintele de dragoste ale lui Guglielmo, este aproape convinsă de sinceritatea sentimentelor lui. Medalionul pe care i-l daruiește, si care simbolizează inima îndragostită a tânarului, o cucerește definitiv. În semn de afecțiune, ea îi oferă portretul logodnicului plecat. Compătimindu-l pe Ferrando înșelat de logodnică, Guglielmo ia lucrurile mai ușor, încercând să nu facă o tragedie din aceasta întâmplare. Fiordiligi, logodnica lui Guglielmo, care fusese mai ferma si mai greu de convins, se lasă până la urmă și ea cucerită de insistențele tandre ale lui Ferrando. Si pentru ca farsa să aiba un punct culminant, Don Alfonso pregatește numaidecât celebrarea căsătoriei dintre cele doua surori si noii lor pretendenți. Este adus notarul, care întocmește actele așa de bine, încât nimeni nu-și dă seama ca este tot Despinetta travestită. Dar, tocmai când urma sa fie semnate contractele de căsătorie, de afară răzbat glasuri care anunță reîntoarcerea din război a celor doi logodnici trădați. Teama si panica îi cuprind pe toti, iar în învălmășeala produsă Guglielmo si Ferrando reusesc sa se strecoare afară, unde îsi schimbă costumele, ca peste câteva momente să apară, spre uimirea și încurcătura mireselor. Ca întotdeauna, la momentul potrivit intervine însa Don Alfonso. El reușește să-i împace pe tineri, după ce le dăduse o lecție, sfătuindu-i că-i bine să știi să iei lucrurile așa cum sunt. În definitiv, “cosi fan tute” (“așa fac toate”).
Così fan tutte - Operă de W.A. Mozart
| José Carreras | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Cetățenie |  Spania |
| Ocupație | |
| Studii | Conservatorio Superior de Música del Liceo[*] |
| Gen muzical | Operă |
| Tipul de voce | tenor[3][4] |
| Instrument(e) | voce[*] |
| Case de discuri | Sony Classical[*] |
| Premii | Osgar[*] |
| Discografie | |
| Listă completă | José Carreras discography[*] |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Josep Carreras i Coll (n. ,[1][2][7][8] Barcelona, Spania[9][4]), cunoscut ca José Carreras, este un tenor spaniol de origine catalană. Acesta este unul dintre cei mai proeminenți tenori ai generației sale, datorită vocii sale care în tinerețe avea o puternică rezonanță lirică, fapt ce i-a permis de-a lungul carierei să se remarce în opere scrise de către compozitorii italieni Giuseppe Verdi și Giacomo Puccini (La traviata, Rigoletto, Il trovatore, La boheme, Tosca și Turandot etc.). Cariera sa cuprinde 81 de roluri distincte (Don Jose, Mario Cavaradossi, Rodolfo, Alfredo, Ducele de Mantua, Canio, Turiddu etc.) interpretate pe scenele celor mai prestigioase teatre de operă din lume (La scala, Covent Garden, Metropolitan New York Opera, Opera de Stat din Viena etc.) și numeroase albume de studio înregistrate (Carreras performs Puccini, Carreras sings Donizetti, Bellini, Verdi, Mercadente, Ponchielli, The essential Jose Carreras, Carreras: 50 greatest tracks etc.).
Carreras a dobândit o largă faimă și recunoaștere internațională făcând parte din trioul "The three tenors", alături de tenorii Placido Domingo și Luciano Pavarotti într-o serie de concerte foarte populare în perioada 1990-2003. Cele mai importante concerte "The three tenors" au fost: cel de la Termele lui Caracalla (1990), cel de la Dogdem Stadium (1994), cel de la Champ de Mars (1998) și cel de la Yokohamma (2002). Albumul înregistrat live în 1990 la Caracalla "The three tenors in concert" a câștigat Premiul Grammy pentru cea mai bună interpretare vocală clasică și este cel mai bine vândut album de muzică clasică din toate timpurile.
De asemeni, acesta este cunoscut pentru eforturile sale umanitare îndreptate spre tratarea bolnavilor de leucemie. Tenorul catalan este fondatorul și președintele Fundației Internaționale Jose Carreras pentru lupta împotriva leucemiei, pe care a fondat-o în 1988 după recuperarea sa miraculoasă de această boală. Interpretul de operă organizează anual gale televizate filmate în orașul german Leipzig, care au drept scop strângerea de fonduri destinate fundației.
Repertoriu[modificare | modificare sursă]
 | Acest articol (sau secțiunea de mai jos) conține greșeli de ortografie sau de punctuație. Puteți consulta manualul de stil și contribui prin corectarea greșelilor. |
Repertoriul lui Jose Carreras este unul foarte variat, de-a lungul carierei sale abordând 81 de roluri. Dintre acestea, cele mai emblematice pentru el sunt cele ale lui Don Jose (din opera Carmen de Georges Bizet) și Mario Cavaradossi (din Tosca de Giacomo Puccini). Rolul lui Don Jose este preferatul tenorului catalan, acesta afirmând la un moment dat "că dacă i s-ar cere vreodată să aleagă dintre rolurile sale unul pe care să-l joace în ultima lui reprezentație de operă acela ar fi cel al lui Don Jose". Bucurându-se de o puternică rezonanță lirică a vocii dar și de un timbru grav, acesta a putut aborda atât roluri lirice cât și dramatice. Cu toate acestea, tenorul catalan s-a remarcat cel mai bine în operele bel canto ale lui Giuseppe Verdi, Giacomo Puccini sau Vincenzo Bellini. Asemeni prietenului și compatriotului său spaniol, tenorul Placido Domingo, în tinerețea sa Carreras nu și-a impus restricții în cea ce privește repertoriul, astfel că la vârsta de 25 de ani interpretul de operă avea 20 de roluri distincte jucate în opere celebre de mare calitate (Norma, Lucia di Lammermoor, Beatrice di Tenda, La traviata, Rigoletto, La boheme, Tosca, Carmen, etc.). Mai jos sunt prezentate rolurile sale, acestea fiind ordonate în ordine alfabetică:
- Adriana Lecouvreur (Francesco Cilea): Maurizio
- Aida (Giuseppe Verdi): Radames
- Amunt (Joan Altisent): Amunt
- Andrea Chenier (Umberto Giordano): Andrea Chenier
- Beatrice di Tenda (Vincenzo Bellini): Orombello
- Canco d'amor i de guerra (Rafael Valls): Eloi
- Carmen (Georges Bizet): Don Jose
- Caterina Cornaro (Gaetano Donizetti): Gerard
- Cavalleria Rusticana (Pietro Mascagni): Turiddu
- Cristobal Colon (Leonardo Balada): Cristobal Colon
- Der Rosenkavalier (Richard Strauss): Der Rosenkavalier
- Don Carlos (Giuseppe Verdi): Don Carlos (Jose Carreras a jucat atât în versiunea în 4 acte a operei verdiene cât și în cea în 5 acte)
- El giravolt (Eduard Toldra): El giravolt de maig
- El retablo de maese pedro (Manuel de Falla): el retablo
- Elisabetta, regina d'Inghilterra (Giachino Rossini): comandantul armatei
- Faust (Charles Gounod): Faust
- Fedora (Umberto Giordano): Contele Loris Ipanov
- Herodiade (Jules Massenet): Jean
- I due foscari (Giuseppe Verdi): Jacopo Foscari
- I lombardi (Giuseppe Verdi): Arvino
- Paiațe (Ruggero Leoncavallo): Canio
- Il corsaro (Giuseppe Verdi): Corrado
- Il giuramento (Saverio Mercadente): Viscardo di Benevento
- Il trovatore (Giuseppe Verdi): Manrico
- Jerusalem (Giuseppe Verdi): Gaston
- La boheme (Giacomo Puccini): Rodolfo
- La batagllia di Legnano (Giuseppe Verdi): Arrigo
- La damoiselle elue (Claude Debussy): tenorul
- La forza del destino (Giuseppe Verdi) Don Alvaro
- La gioconda (Amilcare Ponchielli): Enzo Grimaldo
- L'africaine (Lloyd Meyerbeer): Vasco da Gama
- La perichole (Jasques Offenbach): Piquillo
- La pietra del paragone (Giachino Rossini): Giocondo
- La juive (Fromental Halevy): Eleazar
- La tabernera del puerto (Pablo Sorozabal): Leandro
- La traviata (Giuseppe Verdi): Alfredo
- La vida breve (Manuel de Falla): Paco
- Lelio (Hector Berlioz): tenorul
- L'elisir d'amore (Gaetano Donizetti): Nemorino
- L'enfant prodique (Claude Debussy): Azael
- Lou salome (Giuseppe Sinopoli): Mahler Bruckner
- Lucia di Lammermoor (Gaetano Donizetti): Sir Edgardo de Ravenswood, iubitul Luciei
- Lucrezia Borgia (Gaetano Donizetti): Gennaro
- Luisa Miller (Giuseppe Verdi): Rodolfo
- Macbeth (Giuseppe Verdi): Malcolm
- Madama Butterfly (Giacomo Puccini): Benjamin Franklin Pikerton
- Manon Lescaut (Giacomo Puccini): Chevalier Renato des Gieux
- Maria Stuarda (Gaetano Donizetti): Roberto
- Maruxa (Amadeo Vives): Antonio
- Medea (Luigi Cherubini): Jason
- Mefistofele (Arrigo Boito): Faust
- Messa di requiem (Wolfgang Amadeus Mozart): tenorul
- Messa di requiem (Giuseppe Verdi): tenorul
- Misa di tempore in aevum (Francesco Colluso): tenorul
- Misa criolla y Navidad nuestra (Giuseppe Ramirez): tenorul
- Missa de beatificatione (Gaetano Rendez) : tenorul
- Nabucco (Giuseppe Verdi): Ismaele
- Norma (Vincenzo Bellini): Flavio
- Norma (Vincenzo Bellini): Pollione, proconsul roman în galia
- Otello (Giachino Rossini): Otello
- Otello (Giuseppe Verdi): Otello
- Pedro yel lobo (Serghei Prokofiev): tenorul
- Petite messe solennelle (Giachino Rossini): tenorul
- Psalmus hungaricus (Zoltan Kodali): tenorul
- Rigoletto (Giuseppe Verdi): Ducele de Mantua
- Roberto Devereux (Gaetano Donizetti): Roberto Devereux, Duce de Sussex
- Romeo et Juliette (Charles Gounod): Romeo
- Romanza Final: Julian Gayarre
- Samson et Dalila (Camille Saint-Saens): Samson
- Simon Boccanegra (Giuseppe Verdi): Gabriele Adorna
- Sly (Ermanno Wolf-Ferrari): Sly
- South Pacific (Richard Rodgers): Locotenent Joseph Cable
- Stiffelio (Giuseppe Verdi): Stiffelio
- Te deum (Hector Berlioz): tenorul
- Thais (Jules Massenet): Nicias
- Tosca (Giacomo Puccini): Mario Cavaradossi
- Turandot (Giacomo Puccini): Calaf
- Un ballo in maschera (Giuseppe Verdi): Regele Gustav al III-lea al Suediei
- Un giorno di regno (Giuseppe Verdi): ofițerul Edoardo di Sanval
- Werther (Jules Massenet): Werther
- West side story (Leonard Bernstein): Toni
Vocea[modificare | modificare sursă]
 | Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
În tinerețea sa, vocea lui Jose Carreras era considerată drept una drept una dintre cele mai frumoase voci de tenor. Aceasta a fost descrisă ca fiind una specifică unui tenor liric, având generozitatea în pasaje a unui tenor lirico-lejer, cu timbru nobil, coloratură bogată și rezonanță lirică puternică. Aceste calități au putut fi cel mai bine exemplificate în special în reprezentațiile sale în operele Tosca (în rolul lui Mario Cavaradossi) și Carmen (în rolul lui Don Jose).
Odată cu înaintarea în vârstă, acesta a început să aibă probleme în atingerea notelor din registrul înalt, fapt ce s-a putut observa în producțiile operelor La forza del destino (în rolul lui Don Alvaro) și Andrea Chenier (în rolul personajului principal cu același nume). Ironia sorții face ca unul dintre idolii săi, tenorul Giuseppe di Stefano, să se asemene cu interpretul de operă, di Stefano întâmpinând de asemeni dificultăți în atingerea notelor înalte.
Forțarea vocii sale în perioada anilor '80 în opere care nu se pretau cu timbrul lui liric, a dus în timp la căpătarea unui timbru mult mai întunecos și la reducerea ambitusului său vocal.
Daily Telegraph a scris despre producția operei Andrea Chenier din 1984 de la Covent Garden următoarele: "Trecând fără vreun efort în doar câteva săptămâni de la poetul liric Rodolfo din La boheme la eroicul poet Chenier, arta vocală a tenorului spaniol ne-a impresionat într-un mod foarte plăcut". Despre reprezentația lui din 1985 a operei Andrea Chenier de la Teatro alla Scala (înregistrată pe DVD), Carl Battaglia a scris în Opera News faptul că interpretul catalan de operă a dominat această producție "cu o formidabilă concentrare și un rafiment vocal inteligent care îl face să se adapteze la rolul lui de tenor spinto-dramatic, submânind vocea lui cu rezonanță lirică". De asemeni, Carl H. Hiller a observat că în registrul grav "acesta a emis toate notele așa cum au fost scrise, dând dovadă de o coloratură a vocii foarte bogată, cu nuanțe eroice și dramatice, în timp ce în acut acesta a întâmpinat dificultăți, notele înalte părând să fie produse cu destul de mult efort".
Cariera muzicală[modificare | modificare sursă]
Jose Carreras a debutat pe data de 8 ianuarie 1970 la Gran Teatre del Liceu în rolul lui Flavio din Norma de Vincenzo Bellini. În ciuda faptului că acesta era un rol minor, aria pe care a cântat-o a atras atenția sopranei catalane care se afla în rolul principal al operei, Monsterrat Caballe. Aceasta i-a cerut tânărului tenor să joace în rolul lui Gennaro din opera bel canto scrisă de către Gaetano Donizetti, Lucrezia Borgia. Premiera a avut loc de asemeni la Gran Teatre del Liceu pe data de 19 decembrie 1970. Rolul lui Gennaro a reprezentat primul rol important în cariera lui Carreras, pe care de altfel tenorul îl consideră adevăratul său rol de debut. În 1971, interpretul de operă și-a făcut debutul internațional într-o reprezentanție a operei Maria Stuarda de Gaetano Donizetti la Royal Festival Hall, în care Caballe a jucat din nou rolul principal. Soprana catalană a fost esențială în promovarea și afirmarea lui Carreras ca tenor de talie internațională, jucând în peste 15 producții distincte cu acesta (La forza del destino, Beatrice di Tenda, Caterina Cornaro, Lucia di Lammermoor etc.)
În perioada anilor '70, cariera lui Carreras a progresat rapid. În iunie 1971, interpretul de operă a câștigat Premiul I la prestigiosul Festival Voci Verdiane, organizat la Parma, fapt care a condus la debutul lui în Rodolfo din opera verismo La boheme de Giacomo Puccini la Teatro Regio di Parma pe data de 12 ianuarie 1972. Pe parcursul aceluiași an, Carreras a debutat la Metropolitan New York Opera, având rolul lui Pinkerton în Madama Butterfly de Puccini. După această producție, acesta a fost contactat și de alte teatre de operă din America de Nord, jucând la San Francisco Opera în 1973 ca Rodolfo în La boheme, la Philadelphia Lyric Opera Company în rolul lui Alfredo din La traviata de Giuseppe Verdi în același an și ca Mario Cavaradossi în Tosca de Puccini la Met în 1974. La numai 28 de ani, Carreras avea 25 de roluri distincte jucate în cele mai prestigioase teatre de operă din America de Nord și Europa.
Pe data de 10 aprilie 1976, Carreras a debutat la Festivalul Internațional de la Salzburg în rolul lui Don Jose din Carmen de Georges Bizet, acesta aflându-se sub bagheta dirijorului Herbert von Karajan. După această reprezentație au urmat numeroase colaborări cu von Karajan, acesta fiind de asemeni și cel care l-a sfătuit pe tenorul catalan să abordeze roluri de tenor spinto-dramatic, în opere de Verdi precum La forza del destino, Aida sau Don Carlos. Mulți critici consideră că aceste roluri, nepretându-se cu timbrul liric al cântărețului, au dus la îmbătrânirea forțată a vocii sale. (consultați secțiunea legată de vocea lui Carreras)
De asemeni, interpretul de operă a avut un contract exclusiv cu Philips, înregistrând operele verdiene Il corsaro, I due Foscari, La battaglia di Legnano și Stiffelio.
În anii '80, tenorul catalan a abordat de asemeni repertoriul non-operatic, jucând în zarzuele, musical-uri și operete. Acesta a înregistrat musical-urile West Side Story (în 1985) și South Pacific (în 1986), alături de soprana Kiri Te Kanawa.
După recuperarea sa aproape miraculoasă de leucemie, tenorul spaniol a debutat în 1990 în opera Samson et Dalila de Camille Saint-Saens. Apoi, în același an, cântărețul a format alături de tenorii Placido Domingo și Luciano Pavarotti trioul The three tenors, aceștia având un concert rămas celebru organizat la Termele lui Caracalla, cu ocazia Finalei FIFA World Cup 1990. După acest concert, au mai urmat o serie de 37 reprezentații The three tenors organizate în perioada 1990-2003. Cele mai importante concerte au fost: cel de la Termele lui Caracalla (1990), cel de la Dogdem Stadium (1994), cel de Champ de Mars (1998) și cel de la Yokohamma (2002). Albumul înregistrat live în 1990 la Caracalla "The three tenors in concert" a câștigat Premiul Grammy pentru cea mai bună interpretare vocală clasică și este cel mai bine vândut album de muzică clasică din toate timpurile.
De-a lungul carierei sale ca interpret de operă, Carreras a colaborat cu unele dintre cele mai importante soprane și mezzo-soprane ale vremii, dintre care le vom aminti pe următoarele: Monsterrat Caballe, Renata Scotto, Joan Sutherland, Kiri De Kanawa, Ileana Cotrubaș, Viorica Cortez, Angela Gheorghiu, Katia Ricciarelli etc. De asemeni, tenorul spaniol s-a bucurat și de atenția celor mai virtuoși dirijori ai acelei perioadei, aflându-se adesea sub bagheta lui Herbert von Karajan, Leonard Bernstein, Zubin Mehta, James Levine sau Sir Colin Davis.
În perioada 1970-2004, Jose Carreras a avut 784 de reprezentații de operă, dintre care 438 au fost data pe scenele celor mai prestigioase teatre de operă din lume (La scala, Covent Garden, Metropolitan New York Opera și Opera de Stat din Viena).
De asemeni, acesta a înregistrat numeroase albume de studio, dintre care le vom aminti pe următoarele: Carreras: 50 greatest tracks, The essential Jose Carreras, Carreras sings Donizetti, Bellini, Verdi, Mercadente, Ponchielli și Carreras performs Puccini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu