2. /23 IANUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Decese, Sărbători

Decese

·         1002 – Moare de malarie la varsta de 21 de ani, imparatul Imperiului romano-german Otto al III-lea.  La 7 iunie, ii va succeda la tron varul sau Henric, ducele de Bavaria.

·         1516: Ferdinand al II-lea de Aragon (spaniolă Fernando II de Aragón y V de Castilla "el Católico", catalană Ferran II d'Aragó "el Catòlic"; 10 martie 1452– 23 ianuarie 1516) a fost rege al Aragonului (1479–1516), al Siciliei (1468–1516), al Neapolelui (1504–1516), Valenciei, Sardiniei și al Navarei, Conte de Barcelona, rege al Castiliei (1474-1504) și apoi regent al acestei țări din 1508 până la moartea sa.

Ferdinand a primit împreună cu soția sa titlul de Reyes Católicos din partea Papei Alexandru al VI-lea, papă al cărui secularism, Isabela nu îl aproba. Pe lângă unificarea fizică a Spaniei, Ferdinand și Isabela au încercat să unifice religios regatul, prin intermediul romano-catolicismului. Inchiziția a fost instituționalizată ca parte a acestui proces. După o revoltă din 1499, Tratatul de la Granada a fost anulat, și în 1502 musulmanii au fost obligați să se convertească sau să plece din regat. Confesorul Isabelei, Cisneros, a fost numit arhiepiscop de Toledo. Acesta a jucat un rol important în programul de reabilitare a instituțiilor religioase din Spania, punând bazele viitoarei Contrareforme. În calitate de Cancelar, puterea lui a sporit treptat.

Ferdinand și Isabela creaseră un imperiu, iar în ultimii ani ai domniei lor s-au văzut presați de chestiuni de administrare și politică; erau preocupați de succesiune, astfel încât au încercat să lege coroana spaniolă de alte case regale din Europa. Din punct de vedere politic, asta se poate vedea din încercări de eliminare a influenței franceze, și de a uni întreaga Peninsulă Iberică. Până la începutul lui 1497 părea că toate piesele se potriveau: Juan, prinț de Asturia, moștenitorul tronului, s-a căsătorit cu Margareta de Austria, stabilind o legătură cu habsburgii. Fiica cea mare, Infanta Isabela, s-a căsătorit cu Manuel I al Portugaliei, iar Infanta Ioana s-a căsătorit cu alt prinț habsburg, Filip de Burgundia. Cu toate acestea, planurile lor pentru copii nu au dat roade. Juan a murit la scurt timp după ce s-a căsătorit; Isabela a murit la naștere și fiul ei Miguel a murit la vârsta de doi ani. Titlurile reginei Isabela au revenit fiicei sale Ioana cea Nebună, a cărui mariaj cu Filip cel Frumos a fost unul problematic. Isabela a murit în 1504 la Medina del Campo, înainte ca Filip și Ferdinand să devină inamici.

După moartea Isabellei în 1504, regatul a fost preluat de fiica lor, Ioana. Ferdinand a servit ca regent al acesteia în timpul absenței sale în Țările de Jos. Ferdinand a încercat să-și păstreze domnia permanentă dar a fost respins de nobilimea castiliană și înlocuit cu soțul Ioanei, care a devenit Filip I al Castiliei. După moartea lui Filip, în 1506, Ioana s-a presupus că devenise instabil psihic, iar Ferdinand a preluat din nou regența, conducând prin Francisco Jiménez de Cisneros, cancelarul Regatului. Carol, fiul Ioanei, a devenit rege al Aragonului în 1516, împreună cu mama sa ca regina cu numele, după mortea lui Ferdinand.

Ferdinand al II-lea de Aragon – foto: ro.wikipedia.org

·         1549: A încetat din viaţă Ioan Honterus, învățat umanist sas, reformator religios al sașilor din Transilvania. Johannes Honterus, născut Austen (n. 1498, Brașov – d. 23 ianuarie 1549, Brașov) a fost un învățat umanist sas, reformator religios al sașilor din Transilvania, fondatorul gimnaziului săsesc din Brașov, din curtea Bisericii Negre, actualul liceu Johannes Honterus. Numele de Honterus, pe care îl folosește mai târziu, este forma latinizată derivată din „Honter”, denumirea săsească a cuvântului Holler sau Holunder (în traducere soc). Prin activitatea sa vastă și multilaterală, a dobândit încă din viață un meritat renume, ce a depășit granițele țării în care a trăit.

* 1567: Împăratul Jiajing (chineză: 嘉靖; pinyin: Jiājìng; Wade–Giles: Chia-ching; 16 septembrie 1507 - 23 ianuarie 1567) a fost împărat al dinastiei Mingcare a domnit între 1521 și 1567. Născut sub numele de Zhu Houcong, el a fost vărul împăratului Zhengde. Tatăl său, Zhu Youyuan (1476–1519), prinț de Xing, a fost al patrulea fiu al împăratului Chenghua (domnit 1465–1487) și fiul cel mare din cei trei născuți de concubina împăratului, Shao. Numele regal al împăratului, "Jiajing", înseamnă "liniște admirabilă".

Ca nepot de frate al împăratului Hongzhi, Zhu Houcong nu a fost crescut pentru a accede la tron. Cu toate acestea, tronul a devenit vacant în 1521 odată cu moartea subită a fiului împăratului Hongzhi, Împăratul Zhengde, care nu a lăsat nici un moștenitor. În vârstă de 14 de ani, Zhu Houcong a fost ales pentru a deveni împărat, și a fost mutat de la principatul tatălui său în capitală, la Beijing. Jiajing era dezinteresat de putere, ocupat fiind de viața sa galantă și de căutarea elixirul nemuririi prin ritualuri taoiste. Sub domnia lui, părțile laterale și vestice ale Orașului Interzis s-au aflat în plină construcție.

În decurs de 17 ani, el a învins birocrația imperiului în Controverse asupra Marilor Ritualuri, polemici pentru a decide titulatura postumă a părinților săi.^[1]

Împăratul Jiajing era cunoscut a fi inteligent și eficient; în timp ce mai târziu a intrat în grevă și a ales să nu participe la nici o întâlnire de stat, el nu și-a neglijat documentele și alte aspecte guvernamentale. Împăratul Jiajing era de asemenea cunoscut a fi un împărat crud și îngâmfat; el a ales să locuiască în afara Orașului Interzis astfel încât să trăiască în izolare. Ignorând afacerile de stat, împăratul s-a bazat pe Zhang Cong și Yan Song să se ocupe de ele. În timp, Yan Song și fiul său Yan Shifan au câștigat putere reușind să domine întregul guvern fiind chiar numiți "primul și al doilea prim-ministru". Miniștri cum ar fi Hai Rui și Yang Xusheng i-au contestat și chiar pedepsit pe Yan Song și pe fiul acestuia, însă împăratul i-a ignorat complet. Hai Rui și mai mulți miniștri au sfârșit prin a fi executați sau demiși. În timpul grevei care a durat 25 de ani când a refuzat să se vadă cu miniștrii săi, el a ales să fie reprezentat prin eunuci și oficiali. Numai Yan Song, câțiva eunuci și preoții daoiști îl puteau vedea pe împărat. Acest lucru a condus în cele din urmă la corupție la toate nivelele guvernării Ming.

Vas de porțelan din era Jiajing

Lipsa de scrupule a împăratului Jiajing a dus la un complot intern al concubinelor sale care au plănuit să-l asasineze în octombrie 1542 strangulându-l în timp ce dormea. Un grup de cameriste de la palat, care se săturaseră de cruzimea împăratului, au decis să se unească cu concubinele să-l omoare. Camerista principală a încercat să-l stranguleze cu panglici din părul ei în timp ce altele țineau brațele și picioarele împăratului însă a făcut o greșeală fatală - nodul din jurul gâtului împăratului nu s-a strâns. Între timp, unele dintre tinerele cameriste implicate au început să intre în panică și una dintre ele (Zhang Jinlian) a alergat la împărăteasă. Complotul a fost expus și la ordinul împărătesei și a unor oficiali, toate servitoarele implicate, inclusiv concubina favorită a împăratului și o altă concubină, au fost executate prin felierea lentă iar familiile lor au fost ucise.^[2][3][4]

Dinastia Ming s-a bucurat o lungă perioadă de pace, dar în 1542 liderul mongol Altan Khan a început să hărțuiască China, de-a lungul graniței de nord. În anul 1550, el a ajuns chiar și în suburbiile Beijingului. În cele din urmă, guvernul Ming l-a domolit prin acordarea de drepturi speciale de tranzacționare. Guvernul a Ming a avut, de asemenea, înțelegeri cu pirații wokou care atacau coasta de sud-est.^[5]

O copie a Enciclopediei Yongle (o enciclopedie chinezească care conținea aproape 1 milion de pagini finalizată în 1408) a fost realizată în 1557, sub oblăduirea sa.

În 1556 a avut loc cutremurul de la Shaanxi, cutremurul cu cel mai mare număr de morți din toate timpurile, când au murit peste 800.000 de oameni.

După 45 de ani pe tron (a doua cea mai lungă domnie din dinastia Ming), împăratul Jiajing a murit în 1567, la vârsta de 59 de ani - posibil din cauza unei supradoze de mercur despre care se credea că este Elixirul Vieții. A fost succedat de fiul său, Împăratul Longqing.

* 1708: Frederic al II-lea de Hesse-Homburg (germană Friedrich II. von Hessen-Homburg), cunoscut drept Prinț de Homburg (30 martie 1633–24 ianuarie1708) a fost Landgraf de Hesse-Homburg. De asemenea, el a fost un experimentat și de succes general al coroanelor Suediei și Brandenburg.

Frederic s-a născut la Homburg (actualul Bad Homburg vor der Höhe), și a fost al șaptelea și cel mai mic copil al Landgrafului Frederic I de Hesse-Homburg, care a murit în 1638, lăsându-și copii în grija mamei lor, Margaret Elisabeth de Leiningen-Westerburg.

La dorința mamei sale, Frederic a fost educat de profesori particulari împreună cu fiii vărului său, Georg al II-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt, la Marburg. În 1648 el și-a rupt piciorul și și-a petrecut convalescența la Bad Pfäfers.

Când mareșalul Henri de la Tour d'Auvergne, Viconte de Turenne a apărut în imediata apropiere, Frederic a fost trimis de mama sa să poarte negocieri pentru siguranța Homburg. Turenne a găsit prințul atât de cuceritor încât a vrut să-l ia imediat în armata sa și să plătească pentru educația lui militară. Mama lui Frederic s-a opus.

La vârsta de 16 ani el a făcut Marele Tur prin Italia și Franța apoi a devenit student la Universitatea din Geneva, deși el nu a urmat un curs real academic: a învățat dans, călărie și scrimă, și și-a îmbunătățit cunoștințele limbii franceze.

Cum frații lui mai mari îl precedau în linia de succesiune, el s-a decis pentru o carieră militară și în 1654 a devenit colonel în armata regelui Carol al X-lea al Suediei.

Frederic al II-lea de Hesse-Homburg: bust de Andreas Schlüter.

În 1659 în timpul asaltului asupra Copenhaga Frederic a fost atât de grav rănit încât piciorul inferior drept a trebuit să fie amputat. El a fost promovat la rangul de general-maior (Generalmajor) și de atunci a avut un picior de lemn. Frederic a fost ales de regele Carol al X-lea ca Statthalter în Livonia, însă după moartea regelui lucrurile s-au schimbat în mod considerabil, iar Frederic a părăsit serviciul suedez în 1661.

În același an el s-a căsătorit cu Margareta Brahe, o văduvă bogată suedeză, doamnă de onoare a reginei Suediei, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât el. Căsătoria a provocat un scandal, iar cuplul a trebuit să părăsească Suedia. Margareta Brahe a murit după opt ani, în 1669. Cu averea ei el a cumpărat moșii în Brandenburg și a devenit un prieten al Electorului Friedrich Wilhelm I de Brandenburg. În 1670 Frederic s-a recăsătorit cu nepoata Electorului, Prințesa Luise Elisabeth von Kurland, după ce s-a convertit de la luteranism la biserica reformată și a intrat în serviciul Brandenburg ca general. În 1672 el a primit comanda tuturor forțelor din Brandenburg.

În 1672 și 1674 a luptat în Războiul olandez. În calitate de comandant al cavaleriei Brandenburg, în timpul invaziei suedeze, la 28 iunie 1675 în Bătălia de la Fehrbellin, el a atacat armata suedeză fără ordin de a face acest lucru, producându-le pierderi grele. Această mișcare a contribuit în mod decisiv la victoria Brandenburg dar și la nemulțumirea Electorului. Acest eveniment istoric l-a inspirat în 1809 pe dramaturgul Heinrich von Kleist la redactarea piesei sale Prințul de Hombourg, al cărui erou, Prințul Frederic, are asemănări cu personajul istoric.

În anii 1676-1678, el a participat la campaniile din Pomerania și Prusia și a negociat, în numele Electorul de Brandenburg, Tratatul de la Saint-Germain din 1679.

În 1681, după decesul fratelui său Wilhelm Christoph, Frederic a preluat guvernarea teritoriului Hesse-Hombourg și a domnit sub numele de Frederic al II-lea.

În 1690 soția sa a murit după ce i-a dăruit 12 copii. La vârsta de 59 de ani, Frederic s-a căsătorit a treia oară: cu văduva Sofia Sybille von Leiningen-Westerburg, o rudă a familiei mamei sale, care i-a mai dăruit încă trei copii.

Frederic a murit în 1708 la Homburg, aparent de pneumonie, după o ultimă călătorie la Leipzig pentru a-l întâlni pe regele Carol al XII-lea al Suediei.

Frederic al II-lea s-a csătorit de trei ori: în 1661 cu contesa Margareta Brahe (1603–1669); în 1670 cu Prințesa Louise Elisabeth de Courland (1646–1690); și în 1691 cu contesa Sofia Sybille de Leiningen-Westerburg (1656–1724).

Copii cu Louise Elisabeth de Courland:

• Charlotte Dorothea Sofia (1672–1738); s-a căsătorit în 1694 cu Johann Ernst al III-lea, Duce de Saxa-Weimar (1664–1707)
• Frederic al III-lea, Landgraf de Hesse-Homburg (1673–1746); s-a căsătorit în 1700 cu Prințesa Elisabeth Dorothea de Hesse-Darmstadt (1676–1721). În 1728 s-a recăsătorit cu Prințesa Christiane Charlotte de Nassau-Ottweiler (1685–1761)
• Karl Christian (1674–1695), căzut în Asediul de la Namur
• Hedwig Luise (1675–1760); s-a căsătorit în 1718 cu contele Adam Friedrich von Schlieben (1677–1752)
• Filip (1676–1706); căzut în Bătălia de la Speyerbach în Războiul Succesiunii Spaniole
• Wilhelmine Maria (1678–1770); s-a căsătorit în 1711 cu contele Anton II de Aldenburg (1681–1738)
• Eleonore Margarete (1679–1763)
• Elisabeth Franziska (1681–1707); s-a căsătorit în 1702 cu Prințul Frederic Wilhelm Adolf, Prinț de Nassau-Siegen (1680–1722)
• Johanna Ernestine (1682–1698)
• Ferdinand (n./d. 1683)
• Karl Ferdinand (1684–1688)
• Casimir Wilhelm (1690–1726); s-a căsătorit în 1722 cu contesa Christine Charlotte de Solms-Braunfels (1690–1751)

Copii cu Sofia Sybille de Leiningen-Westerburg:

• Ludwig Georg (1693–1728); s-a căsătorit în 1710 cu contesa Christine de Limpurg-Sontheim (1683–1746)
• Friederike Sophie (1693–1694)
• Părinții Mariei Tereza, Prințul Moștenitor Iosif și Prințesa Isabella Maria de Parma s-au căsătorit la Viena la 16 octombrie 1760. La sfârșitul anului 1761, Isabella a rămas însărcinată și la 20 martie 1762 ea a născut o fiică care a fost botezată Maria Theresia Elisabeth Philippine Louise Josephe Johanna.^[1]
  Pe linie maternă, mica Maria Tereza descindea din primul rege Bourbon al Spaniei, Filip al V-lea. Pe linie paternă descindea din faimoasa împărăteasă Maria Tereza și a soțului acestuia, Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Când mica arhiducesă avea puțin peste un an, mama ei a murit dând naștere surorii ei, arhiducesa Marie Christine, care a murit la câteva minute după naștere. Tatăl ei și-a găsit refugiu în mica lui fiică. De asemenea, Maria Tereza era apropiată de mătușa paternă, Arhiducesa Maria Antoaneta (viitoarea regină a Franței), care era cu doar șapte ani mai mare decât ea.^[2] Ea a fost primul nepot al împărătesei Maria Tereza.
  Cu doar câteva luni înainte de a împlini opt ani, Arhiducesa Maria Tereza s-a îmbolnăvit de pleurizie. Tatăl ei, în acel moment împărat al Sfântului Imperiu Roman, a făcut tot ce i-a stat în putință s-o salveze. Totuși medicina din acele timpuri nu era dezvoltată și mica arhiducesă a murit la 23 ianuarie 1770 de febră mareLeopold (n./d. 1695)

·         1744: Giovanni Battista (Giambattista) Vico sau Vigo (n. 23 iunie 1668; d. 23 ianuarie 1744) a fost un filosof, retorician, istoric și jurist italian. El a criticat extinderea și dezvoltarea raționalismului modern, a fost apologist pentru antichitatea clasică, precursor al gândirii sistematice și complexe, în opoziție cu analiza carteziană și alte tipuri de reducționism și a fost primul exponent al fundamentelor științei sociale și ale semioticii .

Aforismul latin Verum esse ipsum factum ("Ce este adevărat este tocmai ceea ce este făcut") creat de Vico este o primă instanță a epistemologiei constructiviste. El a inaugurat domeniul modern al filosofiei istoriei și deși termenul filozofie a istoriei nu este în scrierile sale, Vico vorbea despre o "istorie a filosofiei relatată filosofic". Deși el nu era un interes istoricist și contemporan în Vico de obicei a fost motivat de istoriciști, cum ar fi Isaia Berlin, un istoric al ideilor, Edward Said un critic literar și Hayden White un metahistorian.

Giambattista Vico este un magnat opus al cărții Scienza Nuova (1725, New Science), care încearcă o organizare sistematică a științelor umaniste ca o singură știință care a înregistrat și a explicat ciclurile istorice prin care societățile se ridică și cad.

Giovanni Battista (Giambattista) Vico sau Vigo - foto: ro.wikipedia.org

* 1753: Louise Bénédicte de Bourbon (Anne Louise Bénédicte; 8 noiembrie 1676– 23 ianuarie 1753), a fost fiica lui Henri Jules de Bourbon Prinț de Condéși al Anne Henriette de Bavaria. Ca membră a Casei de Bourbon a fost prințesă de sânge. S-a căsătorict cu Louis Auguste de Bourbon, fiul recunoscut al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale, Madame de Montespan.
* 1770: Arhiducesa Maria Tereza de Austria (germană Maria Theresia Elisabeth Philippine Louise Josephe Johanna; 20 martie 1762  – 23 ianuarie 1770) a fost fiica împăratului Iosif al II-lea și a primei lui soții, Prințesa Isabella Maria de Parma.

·         1806: A murit William Pitt cel Tânăr, politician britanic; (n. 28.05.1759). William Pitt cel Tânăr (n. 28 mai 1759 – d. 23 ianuarie 1806, Buckinghamshire) a fost un politician britanic, prim ministru al Marii Britanii în perioadele 1783-1801 și 1804-1806, care în primul său mandat a stabilit recordul, de atunci ne-egalat, de a fi cel mai tânăr prim-ministru din istoria Regatului Unit al Marii Britanii.

·         1820: Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn (Edward Augustus; n. 2 noiembrie 1767 – d. 23 ianuarie 1820) a fost membru al Familiei Regale Britanice, al patrulea fiu al Regelui George al III-lea și tatăl Reginei Victoria.

Prințul Eduard a fost numit Duce de Kent și Strathearn și Conte de Dublin în 23 aprilie 1799 și, câteva săptămâni mai târziu, numit General și comandant-șef al forțelor Britanice în America de Nord; în 23 martie a fost numit Guvernator al Gibraltarului, funcție pe care a deținut-o nominal până la moarte. Ducele de Kent a fost numit Mareșal al Forțelor 3 Septembrie 1805.

El a fost primul membru al familiei regale care a trăit în America de Nord pentru o perioadă mai lungă decât o vizită scurtă și primul prinț ce a intrat în Statele Unite după independență, în 1794.

Prințul Eduard s-a născut pe 2 noiembrie 1767. Tatăl său era deținătorul tronului, George al III-lea, băiatul cel mai mare al lui Frederick, Prinț de Wales si al Augustei de Saxe-Gotha. Mama sa era Regina Charlotte(născută Ducesa Charlotte de Mecklenburg-Strelitz), fiica Ducelui Charles Louis Frederick de Mecklenburg-Sterlitz.

Ca fiu al monarhului Britanic, el a primit de la naștere titlul de Înălțimea Sa Prințul Edward, și era al patrulea în linia de succesiune la tron. El a primit numele după unchiul său patern Ducele de York și Albany, care murise cu câteva săptămâni mai devreme și care fusese înmormântat la Westminster Abbey cu o zi înainte de nașterea sa.

Prințul Edward a fost botezat la 30 noiembrie 1767; nașii săi au fost Prințul Moștenitor de Brunswick-Luneburg (unchiul patern prin căsătorie, reprezentat de Contele de Hertford, Lordul Chamberlaine), Ducele Charles de Mecklengurg-Strelitz (unchiul matern, reprezentat de Contele de Huntingdon), Prințesa moștenitoare de Brunswick-Wolfenbuttel (mătușa paternă, reprezentată de altcineva) și Contesa de Hesse-Kassel (mătușa maternă și paternă în același timp, reprezentată de către Ducesa de Argyll).

Prințul și-a început pregătirea militară în Germania în 1785. Regele George al III-lea a intenționat să îl trimită la Universitatea din Göttingen, dar s-a răzgândit în urma sfatului Ducelui de York. În schimb, Prințul Edward a mers la Lüneburg și mai târziu la Hanovra, acompaniat de către tutorele sau, Baronul Wangenheim. Între 1788 și 1789 și-a completat educația la Geneva.

În 1790 s-a întors acasă fără permisiune, și în dizgrație, a fost trimis în Gibraltar ca simplu ofițer și a adus-o cu el din Marsiliape Doamna de Saint-Laurent.

A fost trimis în Canada în 1791. În cea mai mare parte a carierei sale în Canada a locuit în Halifax, Noua Scoție și a fost activ în formarea apărării militare a portului pentru a proteja baza Navală Regală, și influențarea instituțiilor socio-politice și economice ale coloniei și orașului. Prințul a fost avansat la gradul de general-maior în octombrie 1793 iar în anul următor a servit cu succes în campanile din Indiile de Vest, primind mulțumiri de la parlament. Tatăl său i-a refuzat atunci întoarcerea acasă, și a fost avansat ca locotenent-general în ianuarie 1796.

I s-a permis să se întoarcă în Anglia doar după ce a suferit o cădere de pe cal, în 1798. Pe 24 aprilie 1799, a fost numit Duce de Kent și Strathearn și Conte de Dublin, a primit mulțumirile parlamentului și un venit de 12,000 £ și a fost mai târziu, în mai, avansat la gradul de general și numit Comandant-șef al Forțelor Britanice în America de Nord. A primit permisiunea parinților săi pe 22 iulie 1799 și a plecat cu vaporul la Halifax. A părăsit Halifax doar 12 luni mai târziu și a ajuns în Anglia pe 31 august 1800 unde îl aștepta numirea ca Lord locotenent al Irlandei.

Numit Guvernatorul Gibraltarului de către Biroul de Război, publicat pe 23 martie 1802, Ducele și-a luat postul în primire pe 24 mai 1802 cu ordin expres de la guvern de a restaura disciplina printre trupele bete, dar disciplina sa aspră a provocat dezastru iscând o răscoală printre soldați în regimentul său și al 25-lea Regiment, în Ajunul Crăciunului 1802. Ducele de York, pe atunci Comandant șef al Forțelor, l-a chemat înapoi în mai 1803 după primirea rapoartelor privind răscoala, dar în ciuda ordinului său direct a refuzat să se întoarcă în Anglia până la sosirea noului succesor. I s-a refuzat permisiunea de a se întoarce în Gibraltar pentru o anchetă și deși i s-a permis să continue gurvernarea Gibraltarului până la moarte, nu i s-a permis să se întoarcă.

Ca o consolare pentru sfârșitul carierei sale militare active la vârsta de 35 ani, a fost avansat la gradul de mareșal și numit Ranger al Hampton Court Park pe 5 septembrie 1805 ceea ce i-a oferit rezidența în ceea ce acum se numește Pavilionul. Fratele său marinar, William, ce avea copii pe care trebuia să îl întrețină a fost numit Ranger al Bushy Park în 1797. El a continuat să servească ca si colonel onorific al 1st Regiment of Foot (the Royal Scots) până la moarte.

Deși s-a dovedit a fi un dezastru ca soldat și deși comportamentul său a fost până la un punct, ca al colegilor săi, s-a sugerat că excesele sale ca disciplină militară nu erau trăsături ale caracterului său natural, ci erau învățate de la tutorele său Baronul Wangenheim. Desigur, Wangenheim, acordându-i o alocație foarte mică, l-a obișnuit cu împrumuturile la o vârstă foarte fragedă. Ducele a aplicat aceeași disciplină militară îndatoririlor sale personale ca cea pe care o cerea celorlalți, probabil separând comportamentul militar corespunzător de cel civil. El a introdus prima școală regimentală. Ducele de Wellington l-a considerat un orator de prima mână. El a fost interesat tot timpul de experimentele sociale ale lui Robert Owen, a votat pentru emancipare catolică și a susținut literatura, Biblia și societățile anti-sclavie.

Fiica sa Victoria, după ce a auzit ideile Lordului Melbourne, a adăugat în jurnalul său privat din data de 1 august 1838 “din ceea ce am auzit, era cel mai bun dintre toți ».

Ca urmare a morții în noiembrie 1817 a unicului nepot al Regelui Goerge al III-lea, Prințesa Charlotte Augusta de Wales, succesiunea a început să pară nesigură. Prințul regent și fratele său mai mic, Ducele de York, deși căsătoriți, erau înstrăinați de soțiile lor și nu aveau nici un moștenitor legitim. Fiicele moștenitoare ale regelui George III erau toate trecute de vârsta la care puteau fi fertile. Ceilalți fii necăsătoriți ai Regelui George al III-lea, Ducele de Clarence (mai târziu Regele William al IV-lea), Ducele de Kent, și Ducele de Cambridge, toți s-au grăbit să contracteze căsătorii legale și să asigure un urmaș la tron. (Cel de-al cincilea fiu al Regelui George al III-lea, Ducele de Cumberland, era deja căsătorit dar nu avea nici un copil în viață în acel moment, în timp ce căsătoria celui de-al șaselea fiu, Ducele de Sussex, era nulă deoarece s-a căsătorit în contravenție cu Actul de Căsătorie Regal din 1772).

Din partea sa, Ducele de Kent, în vârstă de 50 ani, deja luând în considerare căsătoria și încurajat în această partidă cu cumnata nepoatei sale decedate Prințesa Charlotte, s-a logodit cu Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld (17 august 1786 – 16 martie 1861) cuplul căsătorindu-se pe 29 mai 1818 la Schloss Ehrenburg, Coburg (în religia Luterană) și din nou pe 11 iulie 1818 la Kew Palace, Kew, Surrey.

Ei au avut un singur copil, Prințesa Alexandrina Victoria de Kent (24 mai 1819 – 22 ianuarie 1901), care a devenit Regina Victoria pe 20 iunie 1837. Ducele era foarte mândru de fiica sa spunându-le prietenilor săi să se uite bine la ea deoarece ea va fi Regina Angliei.

Văduvă cu 3 copii (doi din prima căsătorie), Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld era fiica Ducelui Franz Friedrich de Saxa-Coburg-Saalfeld și sora Prințului Leopold de Saxa-Coburg-Saalfeld soț al moștenitoarei tronului de-abia decedate. Primul soț al noii Ducese de Kent a fost Emich Carl, al doilea Prinț de Leiningen, cu care a avut 2 copii, un fiu Carl și o fiică Fedora.

Ducele de Kent a cumpărat o casă proprie de la Doamna Fitzherbert în 1801. Castelul Hill Lodge din Castlebar Hill Ealing a fost atunci plasat arhitectului James Wyatt și s-au cheltuit mai mult de £100,000. Un vecin apropiat al Little Boston House între 1815 și 1817 a fost US Envoy cu soția sa englezoaică. “Ne-am dus toți la biserică și am auzit o predică de caritate susținută de Dr. Crane în fața Ducelui de Kent”. În 1829 fostul ajutor de tabără al Ducelui a cumpărat casa de la Ducesa într-o tentativă de a-i reduce datoriile.

Ca urmare a nașterii Prințesei Victoria în mai 1819, Ducele și Ducesa au încercat să găsească un loc unde să trăiască fără prea multe cheltuieli, luând în considerare datoria foarte mare a Ducelui (ce nu a fost plătită până ce fiica sa a ajuns pe tron și plătită apoi în timp, din venitul ei). După ce le-a fost recomandată coasta Devonului, ei au închiriat de la General Baynes, în încercarea de a rămâne incognito, Cabana Woolbrook pe plaja Sidmouth.

Ducele de Kent a murit de pneumonie pe 23 ianuarie 1820 la Cabana Woolbrook, Sidmouth, Devon și a fost înmormântat în Capela Sf. George, la Castelul Windsor. El a murit cu doar 6 zile înaintea tatălui sau, George al III-lea, și la mai puțin de un an de la nașterea fiicei sale.

El i-a precedat pe tatăl și pe cei trei frați mai mari ai săi, dar din moment ce nici unul dintre frații săi mai mari nu a avut nici un moștenitor legitim, fiica sa, Victoria, a succedat la tron la moartea unchiului său Regele William al IV-lea în 1837.

Ducele de Kent a avut numeroase amante. În Geneva: Adelaide Dubus, care a murit la nașterea fiicei lor Adelaide Victoria Auguste Dubus (1789- în sau după 1832) și Anne Gabrielle Alexandrine More’ mama lui Edward Schenker Scheener (1789-1853). Scheener s-a căsătorit dar nu a avut copii și s-a întors la Geneva, probabil semnificativ în 1837, unde a și murit mai târziu.

Ducele a fost acompaniat din 1790 până la căsătoria sa în 1818, timp de 28 de ani, de Doamna de Saint-Laurent sau Julie de St. Laurent (1760-1830) născută Therese-Bernardine Montgenet. Portretul Ducelui semnat de către Beechey a fost al ei.

Nu există nici o dovadă că ar fi rezultat copii dar multe familii din Canada au pretins a fi descendenți ai cuplului.

·         1888:  A murit Eugène Labiche, dramaturg francez (“O pălărie de pai din Italia”); (n.05.05.1815). Eugène-Marin Labiche (n. 5 mai 1815 – d. 23 ianuarie 1888) a fost un dramaturg francez. A scris comedii de moravuri și vodeviluri (unele în colaborare cu Émile Augier). Se remarcă tehnica teatrală și simțul caricatural, prezentarea lucidă, cu ochiul moralistului, a lumii micii burghezii din acea epocă.
* 1891: Prințul Baudouin al Belgiei (3 iunie 1869 – 23 ianuarie 1891), a fost fiul cel mare al Prințului Filip, Conte de Flandra și a soției acestuia, Maria de Hohenzollern-Sigmaringen.

Baudouin s-a născut în timpul domniei unchiului său, regele Leopold al II-lea al Belgiei. Decesul singurului fiu al regelui, Leopold, Duce de Brabant, în ianuarie, înainte de nașterea lui Baudouin, a făcut ca următorul în linia de succesiune la tron să fie fratele mai mic al regelui Leopold, Contele de Flandra, tatăl Prințului Baudouin. Nașterea în iunie a prințului a fost celebrată în toată țara.

Baudouin a murit la palatul contelui de Flandra la 23 ianuarie 1891, la o zi după comemorarea decesului vărului său, Leopold. Baudouin fusese vizitat de sora sa care era bolnavă, Henriette. Prințul, care avea gripă, a insistat să stea cu sora sa. La 23 ianuarie el a fot rănit în duelul cu soțul amantei sale și a murit în urma rănilor.

La momentul decesului său, Baudouin urma să se logodească cu verișoara sa, Clémentine (fiica regelui Leopold).^[1]

După moartea sa, fratele mai mic al lui Baudouin, Albert, a devenit moștenitor al tronului după moartea tatălui lor, și mai târziu și-a succedat unchiul, devenind regele Albert I al Belgiei.

* 1901: Matei Vlădescu (n. 2 februarie 1835 București - d. 23 ianuarie 1901, București) a fost un politician și general român, erou al Războiului de Independență al României și ministru al apărării naționale.

1854 - absolvent al Școlii Militare din București.

A lucrat împreună cu reprezentanții Statului-Major din Austria la realizarea primelor hărți militare ale României. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza este numit atașat militar pe lângă misiunea franceză care a redactat regulamentele tactice și administrative ale armatei române.

În plan politic a desfășurat o importantă actitvitate politică în calitate de senator

În timpul Războiului de Independență de la 1877, a condus, în calitate de colonel, trupe ale armatei române la Vidin și Plevna.

În 1883 a fost ridicat la gradul de General de Brigadă.

5 noiembrie 1889 - 15 februarie 1891 a avut funcția de Ministru al Războiului,

În anul 1892 este numit Șef al Statului Major Regal și Șef al Casei Regale.

În anul 1893 este ridicat la gradul de General de Divizie.

·         1931- A încetat din viaţă celebra balerină Anna Pavlovna Pavlova, consacrată ca o interpretă desăvârşită a rolurilor din "Frumoasa din pădurea adormită", "Giselle". Celebrul coregraf M.Fokin a creat special pentru ea baletul "Moartea lebedei" (n. 12 februarie 1881)

·         1934: László Székely, arhitect maghiar (n. 1877)
Fiul al lui Mihály Székely, antreprenor și maistru constructor și al Zsuzsannei Mados, a deprins de tânăr pasiunea pentru construcții. A absolvit liceul la Salonta, apoi a lucrat aici ca maistru constructor apoi la Budapesta. Aici Székely a absolvit în 1900 Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității Politehnice unde l-a avut ca mentor pe marele arhitect Alajos Hauszmann, cel care a proiectat Palatul Regal din Buda. După absolvire a beneficiat de o bursă de studii în Italia, unde și-a rafinat stilul. Întors din Italia a lucrat pentru atelierul lui Czigler Győzőunui, un maistru arhitect din Budapesta. Tot acesta l-a recomandat pentru postul de arhitect-șef al Timișoarei. Postul era nou înființat de primarul de atunci, Karoly Telbisz. La numai 31 de ani a devenit primul arhitect-șef al orașului de pe Bega, unde autoritățile locale i-au încredințat proiectarea unui abator modern (actualul complex al Abatorului Comunal (1904)). A lucrat timp de aproape două decenii în serviciul Primăriei, proiectând un număr mare din cele mai importante clădiri din centrul orașului. În paralel a condus propriul atelier de proiectare, de unde lucra pentru privați și comunități religioase, atât din Timișoara cât și din alte părți ale Imperiului Austro-Ungar. A decedat în ianuarie 1934, la numai 57 de ani.

·         1941 – A murit  Teodosie Cojocaru, unul dintre liderii militari ai Sfatului Tarii din Basarabia; fost ofiter în armata tarista; a detinut (1918) functia de Director General al Razboiului în Guvernul Republicii Democratice Moldovenesti; a murit, la închisoarea nr.1 din Chisinau; (n.03.05.1879). Teodor Cojocaru (născut Teodosie Cojocaru, 3 mai 1879, Bubuieci – 23 ianuarie 1941, Chișinău) a fost un militar și om politic basarabean, ofițer în armata țaristă, membru al Sfatului Țării între 1917-1918, primar al Chișinăului între 1919-1920 și director general al Forțelor Armate ale Republicii Democratice Moldovenești în 1917. De asemenea Teodor Cojocaru a mai fost și deputat în Parlamentul Român pentru o scurtă perioadă între 1919-1920. La 13 august 1940 el a fost arestat de autoritățile sovietice, fiind acuzat abuziv de săvârșirea unor crime prevăzute de articolele 54-4, 54-13 și 54-11 ale Codului Penal al RSS Ucrainene. A decedat în închisoarea nr.1 din Chișinău.

* 1942: Prințul Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary (Ludwig Gaston Klemens Maria; 15 septembrie 1870 - 23 ianuarie 1942) a fost al patrulea fiu al Prințului Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary și a soției sale, Leopoldina a Braziliei.

Părinți	Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary Prințesa Leopoldina a Braziliei
Frați și surori	Prințul August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary Prințul Petru de Saxa-Coburg-Kohary Prince Joseph Ferdinand of Saxe-Coburg and Gotha[*]
Căsătorit cu	Prințesa Matilda de Bavaria Ana de Trauttmansdorff-Weinsberg
Copii	Prințul Antonius Maria Ludwig Prințesa Maria Immaculata Leopoldine Prințesa Josefine Maria Anna

·         1944 - A murit pictorul norvegian Edvard Munch, ale cărui lucrări au prefigurat programul artei expresioniste ("Strigătul") (n.12.12.1863).

·         1947 – A murit  Pierre Bonnard, pictor postimpresionist francez (“Nud în faţa căminului”, “Corsajul roşu”, “Natură moartă în faţa ferestrei”, ultima, în colecţia Zambaccian); (n.03.10.1867). Pierre Bonnard (n. 3 octombrie 1867 Fontenay-aux-Roses, Franța – d. 23 ianuarie 1947, Le Cannet) a fost un pictor, ilustrator de carte și litograf francez. Artist postimpresionist, a făcut parte din grupul Les Nabis.
* 1950: Vasil Petrov Kolarov (în bulgară Васил Петров Коларов) (n. 16 iulie1877, Șumen, Imperiul Otoman, astăzi în Bulgaria - d. 23 ianuarie 1950, Sofia) a fost un lider comunist și academician bulgar, care a îndeplinit funcțiile de scretar-general al Cominternului (1922-1924), președinte interimar (1946-1947) și prim-ministru al Bulgariei (1949-1950).
* 1953: Ioan Gh. Botez (n. 5 martie 1892, satul Chișcăreni, județul antebelic Iași - 23 ianuarie 1953, colonia de muncă de la Capul Midia) a fost un profesor al Universității din Iași, întemeietor al școlii românești de antropologie și om politic român.
Ioan Gh. Botez a fost al doilea dintre cei șase copii ai învățătorului Gheorghe Botez, din satul Chișcăreni, județul Iași, și ai Emiliei, născută Dașchevici.

Ioan Gh. Botez a urmat studiile secundare la Liceul Internat din Iași obținând bacalaureat în anul 1912.

Licențiat în științe naturale, în anul 1918, al Facultății de științe a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Numit, la 1 ianuarie 1926, preparator la Catedra de morfologie animală de la Univesitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, profesor fiind academicianul Paul Bujor. A obținut, prin concurs, o bursă a Academiei Române, pentru a se specializa în antropologie la Paris.

S-a pregătit, între anii 1921 și 1926, pentru doctorat, sub direcția savantului R. Anthony de la Școala de antropologie din Paris. Lucrarea de doctorat poartă titlul Etude morphologique et morphogénique du squelette du bras et de l'avant-bras chez les primates, publicată la Paris, în anul 1926.

La susținerea lucrării, care a avut loc la Sorbona, a obținut titlul de doctor în antropologie, cu aprecierea "trés honorable". Teza sa de doctorat a fost recompensată cu premiul Broca al Societății de antropologie din Paris, acordat în anul 1926.

Ioan Gh. Botez a fost numit, la 1 ianuarie 1926, conferențiar suplinitor la cursul de paleontologie umană al Facultății de Științe din Iași. În 1930 este creată, la Universitatea din Iași, catedra de paleontologie și antropologie. Ioan Gh. Botez este numit, la 1 octombrie 1930, profesor suplinitor, iar la 1 decembrie 1931 devine primul profesor titular al acestei catedre.

În paralel cu activitatea de la catedră, Ioan Gh. Botez a efectuat studii privind anatomia comparată a primatelor și a omului. A inițiat studii multilaterale asupra paleoliticului de pe teritoriul României, aprofundând probleme de stratigrafie, paleontologie și arheologie. Din studiile efectuate în aceste domenii el a publicat lucrarea Date paleolitice pentru stratigrafia loessului în nordul Basarabiei, apărută în 1930 și distinsă cu premiul Academiei Române.

Una dintre realizările remarcabile ale profesorului Ioan Gh. Botez a fost descoperirea, pentru prima oară pe teritoriul României, în săpăturile de la Cormani, efectuate împreună cu cercetători de la catedra sa de la Universitatea din Iași, a unor rămășițe fosile umane provenite din paleolitic. Este vorba despre un fragment de femur. A continuat să cerceteze zona dintre Prut și Nistru, în căutarea unor urme din perioada paleoliticului mijlociu.

În 1935 a prezentat la Congresul Internațional de Preistorie de la Washington lucrarea Report on the Paleolithic in Romania. În anul 1937 a avut loc la București Congresul Internațional de Antropologie și Arheologie Preistorică. Ioan Gh. Botez a făcut parte din comitetul de organizare a congresului. El a fost și unul dintre președinții Secțiunii a doua, de Paleontologie umană și arheologie preistorică, împreună cu K. Asolan, Ioan Andrieșescu și Sergio Sergi.

A participat la prima Reuniune Internațională de fizică, chimie și biologie, care a avut loc la Paris, pe timpul Expoziției Internaționale din 30 septembrie - 9 octombrie 1937.

În anul 1938 catedra de paleontologie și antropologie a universității din Iași a fost desființată. Personalul vechii catedre a fost transferat la catedra de morfologie animală. Aici au fost continuate studiile începute de specialiștii paleontologi și antropologi. Începând cu anul 1940 a condus Stațiunea zoologică marină Regele Ferdinand de la Agigea, unde a asigurat studierea cu succes a biologiei marine a Mării Negre.

A fost membru al Societății de antropologie din Paris (Société d'Anthropologie de Paris) și al Societății geologice din Franța(Société Géologique de France). Primele studii de antropologie au fost introduse în România de profesorul Francisc Iosif Rainer. Totuși profesorul Ioan Gh. Botez este pe drept cuvânt considerat fondatorul școlii românești de antropologie. El a condus prima catedră din România a acestei specialități, cea de la Iași. Tot el a fost acela care a publicat primele cursuri de strictă specialitate.

Ioan Gh. Botez a fost membru al Partidului Național-Țărănesc, președinte al organizației din Iași și membru al Delegației permanente a partidului. A fost ales deputat de Iași.

Ioan Botez era dintre cei care, la începutul anului 1940, își declarau deschis atitudinea anti-nazistă și profesau public convingerea în prăbușirea celui de-al Treilea Reich. El făcea parte din grupul de intelectuali ieșeni, format în majoritate din membri ai P.N.Ț., care în timpul războiului, a întreținut în opinia publică ieșeană încrederea în prăbușirea regimului totalitar din Germania și în viitorul României. În toamna lui 1946 Ioan Gh. Botez a desfășurat o intensă activitate politică, mai cu seamă la sate, încercând să contribuie la salvarea țării de pericolul comunist. La alegerile din 19 noiembrie a anului 1946 a figurat pe lista Partidului Național Țărănesc pentru alegerile parlamentare.

În luna august 1948 a apărut noua lege a învățământului, care lăsa pe dinafară toate cadrele necolaboraționiste, reorganizând atât învățământul mediu cât și pe cel superior conform modelului sovietic. Tot în vara anului 1948 erau desființate toate vechile institute de cercetări, înlocuite cu altele noi, sub patronajul Academiei R.P.R.

Prin aplicarea măsurilor restrictive politice ale reformei învățământului, profesorului Ioan Gh. Botez i s-a interzis să mai lucreze la catedra universitară. Era efectul activității sale politice în cadrul P.N.Ț., dar mai ales urmarea activității intense pe care o dusese în vederea alegerilor din noiembrie 1946. În schimb, i s-a făcut propunerea bizară de a preda limba rusă, pe care nu o cunoștea, la un gimnaziu dintr-o localitate aflată în prejma orașului Piatra Neamț. Evident că nu a putut da curs acestei propuneri.

În toamna lui 1948, aflat la Iași, i s-a înscenat o diversiune pentru a se găsi motivul imaginar al unei detenții pe motive politice. Era acuzat că a contribuit cu bani la ajutorarea unui grup anticomunist. A rămas arestat un an și jumătate, dar fără a fi judecat și condamnat. După eliberarea din detenție i s-a interzis, în continuare, exercitarea profesiei. A urmat o nouă perioadă de detenție, în închisori și lagăre de muncă, de anchetări și supunere la chinuri fizice și morale. A beneficiat de o eliberare condiționată și cu supraveghere la domiciliu, situație care s-a dovedit doar provizorie.

S-au păstrat câteva scrisori din anul 1951, din care se văd eforturile pe care le făcea pentru găsirea unei slujbe. Cunoaștem din aceste scrisori pe cei câțiva prieteni care, cu riscul periclitării propriilor lor poziții profesionale, încercau să-i găsească o slujbă corespunzătoare valorii lui științifice și umane. Unul dintre cei care au încercat, cu insistență, să-l ajute era fostul său student și asistent, devenit profesorul Mihai Băcescu. Ultimele speranțe de angajare dispar când, la 23 decembrie, primește o scrisoare prin care Băcescu îi comunică: „... trebuie să-mi fac proasta datorie de a vă anunța rezultatul negativ ... primirea v-a fost respinsă de cadre, cu toate bunele referate. Promisiuni – promisiuni și așteptare de scheme. Știu că vi s-a aplecat de promisiuni, dar, credeți-mă, n-am avut în viață mai mare dorință de a face ceva și mai mare amărăciune în fața neputinței mele.”

Într-una din nopțile verii anului 1952, organele autorităților comuniste i-au făcut o percheziție la locuința sa: au răscolit absolut toată casa – prin cămări și prin pod, nu numai în camere. I s-au aruncat în stradă toate lucrările și manuscrisele și biblioteca sa științifică. Toate actele și lucrările lui au fost împrăștiate. Unele cărți publicate de el, care li se păruseră subversive, au fost luate.

A fost din nou arestat și trimis în lagărul de muncă forțată și de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Aici a fost introdus în brigadă formată din foștii membri ai comitetelor județene ale P.N.Ț. și P.N.L. Subnutrit, grav bolnav și epuizat fizic, în ultimele zile de viață reușea cu eforturi supraomenești să se țină pe picioare. În aceste condiții inumane era silit să sape și să transporte roaba cu pământ și piatră pe distanțe mari.

Ioan Gh. Botez a murit în ziua de 23 ianuarie a anului 1953, în colonia penitenciară de la Capul Midia. Deși în certificatul oficial de deces cauza morții sale este indicată ca fiind insuficiența cardiacă, se știe în mod sigur că nu a fost vorba de o moarte naturală. A fost înmormântat într-una din gropile comune din cimitirul fără cruci din Țiganca Dobrogei, împreună cu trupurile altor martiri ai comunismului. Un milițian s-a prezentat la rudele profesorului din Iași, aducând vestea decesului și o bocceluță cu lucrurile rămase de la el.

Vestea morții lui Ioan Gh. Botez a impresionat lumea universitară din Iași, pe care o înnobilase prin personalitatea sa umană și științifică. Cu toată atmosfera de teroare care domnea în acele timpuri, mai mulți universitari au prezentat condoleanțe familei. Printre aceștia s-au numărat, spre cinstea lor, profesorii Vasile Pavelcu, Dimitrie Mangeron, Octav Mayer și Olga Necrasov. Trebuie să menționăm că Olga Necrasov, cea care i-a urmat profesorului la catedră, i-a dedicat o prezentare sinceră și demnă, care a fost publicată în lucrarea Istoria Științelor în România, în anul 1975.

·         1956 – A decedat Sir Alexander Korda, regizor şi producător britanic de film, de origine maghiară. A avut o contributie deosebita la înflorirea, în anii 30, a cinematografului britanic;(n.16.09.1893).
* 1958: Constantin Pantazi (n. 26 august 1888, Călărași - d. 23 ianuarie 1958, Râmnicu Sărat) a fost un general de armată român și ministru al apărării în perioada 23 ianuarie 1942 - 23 august 1944. A fost unul din cei mai fideli adepți ai generalului Ion Antonescu.

A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 8 iunie 1940.^[1]

După învestirea generalului Antonescu cu prerogativele de Conducător al Statului Român, generalul Pantazi a fost numit la 7 septembrie 1940 în funcția de subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale^[2] și reconfirmat la 14 septembrie 1940 ca subsecretar de stat pe lângă Departamentul Apărării Naționale, pentru Armată, în noul guvern național-legionar al României.^[3]ț

Generalul Pantazi, subsecretar de Stat al Armatei de Uscat, a fost numit în 22 ianuarie 1942 în funcția de ministru secretar de stat al apărării naționale.^[4]

Generalul de corp de armată Constantin Pantazi a fost arestat la 23 august 1944 și judecat în „lotul Antonescu”.

Generalul de corp de armată Constantin Pantazi a fost trecut din oficiu în poziția de retragere, alături de mareșalul Antonescu și de alți comandanți militari cu rang înalt ai regimului antonescian, care au fost acuzați că „prin activitatea lor în funcțiunile sau comenzile ce au avut, au sprijinit conducerea politico-militară a Mareșalului Antonescu Ioan, contribuind astfel la dezastrul Armatei”, prin decretul nr. 312 din 6 februarie 1945.^[5]

În 1946, Tribunalul Poporului din București l-a condamnat la moarte, pentru crime de război. Premierul Petru Groza i-a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață, în timp ce Pantazi era dus spre locul de execuție [1].

Primul ministru Groza și ministrul de justiție Lucrețiu Pătrășcanu au semnat decretul la 1 iunie 1946 și l-au înaintat, pentru contrasemnare, Regelui Mihai I. [2]

Constantin Pantazi a murit în 1958 în penitenciarul de la Râmnicu Sărat.

* 1962: Natalia Ivanovna Sedova (n. 5 aprilie 1882 - d. 23 ianuarie 1962) a fost a doua soție a lui Lev Troțki.

·         1963: Constantin Bedreag, fizician român (n. 1883)

* 1975: Prințul Karl Franz al Prusiei (15 decembrie 1916 – 23 ianuarie 1975) a fost singurul copil al Prințului Joachim al Prusiei și a soției sale, Prințesa Marie-Auguste de Anhalt.^[1][2] Tatăl său a fost fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei. Pe linie paternă a fost stră-strănepot al reginei Victoria.

Prințul Karl Franz s-a născut la 15 decembrie 1916 la Potsdam. A fost singurul copil al Prințului Joachim al Prusiei și a soției sale, Prințesa Marie-Auguste de Anhalt. Karl Franz a fost al patrulea nepot al împăratului Wilhelm al II-lea născut de la începerea Primului Război Mondial; el a fost, prin urmare, foarte tânăr la căderea Hohenzollernilor.^[2] Bunicul său a abdicat în 1918 iar tatăl său s-a sinucis în 1920.^[1] La momentul abdicării bunicului său, Prințul Karl Franz era al 12-lea în linia de succesiune la tronul german și prusac.

După sinuciderea tatălui său, Karl Franz a fost luat în custodia unchiului patern, Prințul Eitel Friedrich al Prusiei.^[3] Ca șef legal al Casei de Hohenzollern, el a pretins acest drept, deoarece împăratul Wilhelm a emis un edict prin care a introdus competențele Hohenzollern în mâinile lui Eitel.^[3] Acest lucru a fost declarat mai târziu ilegal și mama lui a primit custodia deplină a fiului ei în 1921.^[4] Ea a primit acest drept, în ciuda faptului că ea a fugit de la soțul ei și că au existat numeroși funcționari care au depus mărturie împotriva ei.^[3]De asemenea, apărarea lui Eitel a declarat că Marie-Auguste nu era o persoană potrivită pentru tutela lui Karl Franz.^[4]. Marie-Auguste s-a dus în instanță unde a pledat motivând că este cu inima zdrobită, lucru care poate a ajutat la câștigarea cazului.^[4]

În 1922, Marie-Auguste l-a dat în judecată pe fostul împărat Wilhelm pentru sprijinul financiar pe care îl promisese la căsătoria ei cu Joachim.^[5] Avocatul lui Wilhelm a susținut că în interiorul Casei de Hohenzollern legile nu mai sunt valabile, și, prin urmare, nu există nici o obligație pentru a o susține.^[5]

În 1926, mama lui s-a recăsătorit cu Johannes-Michael Freiherr von Loën.^[6] Ei au divorțat în 1935.

În Al Doilea Război Mondial, Karl Franz a servit ca locotenent într-o divizie de mașini blindate, iar la un moment dat a fost staționat pe frontul polonez.^[7] A fost decorat cu Crucea de Fier.

Căsătorii:

Prima

La 5 octombrie 1940, Karl Franz s-a căsătorit cu Prințesa Henriette Hermine Wanda Ida Luise de Schönaich-Carolath.^[8] Ea era fiica Prințesei Hermine Reuss de Greiz, care era a doua soție a bunicului lui Karl Franz, împăratul Wilhelm al II-lea din 1922 (Henriette era fiica vitregă a fostului kaiser Wilhelm).^[9] Ceremonia a avut loc la reședința privată a lui Wilhelm^[9] și a fost efectuată de primarul din Doorn.^[8]

Ei au avut trei copii:

• Prințul Franz Wilhelm Viktor Christoph Stephan al Prusiei (n. 3 septembrie 1943); s-a căsătorit cu pretendenta la tronul Rusiei, Maria Vladimirovna a Rusiei. Copilul lor este George Mihailovici al Rusiei, Prinț al Prusiei, născut la 13 martie 1981 în Spania.
• Prințul Friedrich Christian Ludwig al Prusiei (3 septembrie 1943 – 26 septembrie 1943)
• Prințul Franz Friedrich Christian al Prusiei (n. 17 octombrie 1944).

Au divorțat la 5 septembrie 1946.

A doua

Karl Franz s-a căsătorit a doua oară, morganatic, la 9 noiembrie 1946, cu Luise Dora Hartmann (5 septembrie 1909 – 23 aprilie 1961). Cuplul nu a avut copii și au divorțat în 1959.

A treia

Prințul Karl s-a căsătorit ultima dată la 20 iulie 1959 la Lima, Peru, cu Doña Eva Maria Herrera y Valdeavellano (10 iunie 1922 Lima, Peru – 6 martie 1987 Lima, Peru). Ei au fost căsătoriți până la decesul prințului Karl și au avut două fiice:

• Alexandra Maria Augusta Juana Consuelo Prinzessin von Preussen (n. 29 aprilie 1960 Lima, Peru). S-a căsătorit cu Alberto Reboa în octombrie 1995 la Lima, Peru. Au doi copii:
  • Alberto Reboa von Preussen (n.1994)
  • Alexandra Reboa von Preussen (n.1995)
• Désirée Anastasia Maria Benedicta Prinzessin von Preussen (n. 13 iulie 1961 Lima, Peru). S-a căsătorit cu Juan Carlos Gamarra y Skeels la 25 mai 1983 la Lima, Peru. Au doi copii:
  • Juan Francisco Gamarra von Preussen (n.1987)
  • Ines Gamarra von Preussen (n.1989).

·         1981: Samuel Barber, compozitor american (n. 1910)

·         1989 – A murit  in urma unei insuficiente cardiace, la varsta de 84 ani, pictorul si graficianul suprarealist spaniol Salvador Dali. A fost un personaj pitoresc al lumii artistice, pictor, scriitor, scenarist, creator de decoruri si costume pentru spectacolele de opera si balet, care s-a bucurat inca in timpul vietii de o popularitate exceptionala. Salvador Dalí, numele la naștere, Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech, (n. 11 mai 1904, Figueras, Spania – d. 23 ianuarie 1989, Figueras) a fost un pictor spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant de seamă al curentului suprarealist în artă. Grație aparițiilor excentrice și megalomaniei sale, Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reușit să folosească forța mass-media pentru a-și spori averea și gloria A fost un personaj pitoresc al lumii artistice, pictor, scriitor, scenarist,creator de decoruri si costume pentru spectacolele de opera si balet, care s-a bucurat inca in timpul vietii de o popularitate exceptionala; (n.11.05.1904).
* 1992: Dimitrie Ardelean (sârba: Dimitrije Erdeljan/Димитрије Ердељан, n. 18 decembrie 1941, Alibunar, Banatul de Sud - d. 23 ianuarie 1992, Belgrad) a fost un pictor academic și profesor de arte plastice la Școala Normală din Vârșeț, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Voivodina.

A absolvit Artele Plastice la Belgrad. Este profesor de arte plastice la Școala Normală din Vârșeț (secția în limba română).

A avut mai multe expoziții încă din studenție în 1964 la Belgrad, iar mai apoi la Vârșeț în anii 1973, 1984, 1987, 1992, la Belgrad și Panciova în 1987, la Novi Sad în 1988, la Kuhr (Elveția) în 1990. A participat și la expoziții colective la Belgrad, în 1964, 1965, 1966.

Între anii 1969–1992 expune în mai multe localități din Voivodina și Timoc: Alibunar, Vârșeț, Pancevo, Smederevska Palanka, Svilajnac, Novi Sad.

·         1996 - A murit Ion Vicol, dirijor, pedagog şi teoretician (n.22.02.1898).

·         2000: Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu (n. 15 august 1909, București - d. 23 ianuarie 2000) a fost un chimist român, membru titular al Academiei Române.

• 1909 – S-a născut la 15 august la București, în familia învățătorului Ion C. Ciorănescu, inițiatorul învățământului pentru surdo-muți. A mai avut patru frați, matematicianul Nicolae Ciorănescu, poetul Ioan Ciorănescu, Alejandro Ciorănescu și George Ciorănescu, toți intelectuali de prestigiu.
• 1928-1931 – A urmat cursurile Facultății de Fizică și Chimie a Universității din București.
• 1936 – Și-a susținut teza de doctorat în chimie cu titlul „Sinteze cu clorură de aluminiu în seria hidrocarburilor alifatice și aliciclice”, sub coordonarea profesorului Costin Nenițescu, căruia îi va deveni colaboratoare și mai apoi, soție. A debutat în învățământul universitar ca și asistent, fiind prima femeie asistent la Catedra de chimie organică a Politehnicii bucureștene.
• 1941 – Devine șef de lucrări la Catedra de chimie organică a Politehnicii bucureștene.
• 1945 - A urmărit elaborarea unor procedee de sinteză a unor medicamente și intermediari pentru industria chimică organică (sulfamide, medicamente antituberculoase, insecticide), contribuind astfel, la realizarea industriei de medicamente de sinteză în România.
• 1947-1954 - A fost profesor de chimie organică la Institutul de Petrol și Gaze din București, unde a înființat Laboratorul de chimie organică.
• 1949 – Este numită conferențiar la aceeași catedră.
• 1957 – Este autoarea primului curs de sinteza medicamentelor la o universitate românească și autoarea primului tratat românesc de Medicamente de sinteză.
• 1961-1980 – A obținut rezultate deosebite privind reacțiile de dublă lărgire de ciclu și stereospecificitatea lor, și a realizat sinteza de substanțe cu acțiune antiumorală pornind de la ideea de a grefa o grupă cu acțiune citostatică.
• 1962-1977 – Devine profesor la Catedra de chimie organică a Facultății de Chimie Industrială a Institutului Politehnic București. În 1963 devine membru corespondent al Academiei Române.
• 1971-1977 - A fost șef al Catedrei de chimie organică la Institutul Politehnic București. Din 1971 este membră a Academiei Tiberina din Roma și membră a Societății de Chimie din New York.
• 1970-1991 – A ocupat funcția de director al Centrului de Chimie Organică al Academiei Române.
• 1974 – Devine membru titular al Academiei Române.
• 2000 – A încetat din viață pe 23 ianuarie la București, lăsând în urma ei o vastă bibliografie în domeniul chimiei organice și a medicamentelor de sinteză

·         2002 – A murit  Pierre Bourdieu, unul dintre cei mai importanţi filosofi şi sociologi contemporani (n. 1 august 1930.

·         2004: Helmut Newton, artist fotograf german (n. 1920)

·         2004 - A murit Sacha Distel, cântăreţ de succes şi compozitor francez. Printre melodiile care l-au făcut celebru se numără: „La belle de ma vie”, „Toute la pluie tombe sur moi”, „Scoubidou” (n.29.01.1933).

* 2005: Johnny Carson (n. 23 octombrie 1925 -d. 23 ianuarie 2005) a fost un prezentator, actor, scriitor, producător și muzician american, care a fost gazda The Tonight Show Starring Johnny Carson timp de 30 de ani, pentru care a primit șase Premii Emmy. În 1992 a fost decorat cu Medalia Prezidențială pentru Libertate, urmat în 1993 de Premiul Kennedy Center Honor
* 2011: Francois Henri "Jack" LaLanne (n. 26 septembrie 1914 – d. 23 ianuarie2011) a fost un antrenor de fitness, nutriționist și gazdă TV supranumită drept „Tatăl aerobicului” și „primul supererou de fitness.”^[1] El considera că „cultura fizicului și nutriția reprezintă salvarea Americii”.^[2]

Recordmen mondial la abdomene: 1.033 în 23 minutes (o medie de 45/minut)^[3] în anul 1956 la vârsta de 42 de ani

* 2012: Ovidiu Constantinescu (n. 1933, Constanța – d. 23 ianuarie 2012, Uppsala) a fost un biolog, botanist, lichenolog și micolog român, cunoscut în primul rând pentru lucrarea sa despre taxonomia ordinului Peronosporales din clasa Oomycetes precum în domeniul metodologiei micologice. Abrevierea numelui său în cărțile științifice este Constant.

Înainte de a urma studii la Universitatea din București, Ovidiu Constantinescu a absolvit o școală militară. El a intrat la Institutul de Biologie din București, care avea o mare tradiție micologică datorită activității fondatorului Traian Săvulescu (1889-1963) și a soției sale, Alice. Ovidiu a avut relații foarte bune cu familia Săvulescu încă din anii săi ca student. Atât Traian, cât și Alice i-au fost profesori universitari și, de asemenea, mentori. Fiind un elev apreciat, Ovidiu a fost adesea invitat în casa Săvulescu, unde a ajutat la organizarea bibliotecii private, imensă și foarte valoroasă. Relația a continuat de-a lungul anilor, când Ovidiu a avut o poziție de cercetător științific.

Din anul 1970 Constantinescu a deținut pozițiile de asistent la Universitatea din București și curator al Ierbarului Micologic de la Institutul de Biologie al capitalei, unde a lucrat împreună cu Gavril Negrean, publicând 24 de fascicule din Herbarium Mycologicum Romanicum, una dintre cele mai importante serii recente de ierbare din Europa. El a reorganizat ierbarul micologic și a crescut colecțiile sale de la aproximativ 36.000 de exemplare (cea mai mare parte rămase de la Traian Săvulescu) până la 128.000 de exemplare. De-a lungul anilor, Ierbarul BUCM a devenit unul dintre cei mai mari și cei mai moderne de acest fel din Europa.^[1]

Constantinescu a avut un interes foarte mare cu privire la taxonomia diferitelor grupuri de ciuperci care cresc pe plante. La acea vreme, el a publicat aproximativ 50 de publicații științifice. A contribuit mai ales la descrierea familiei Peronosporaceae-lor (în special a mucegaiurilor pufoase), în care a descoperit și descris nu mai puțin de șase genuri noi.^[2] Participând în cadrul proiectului Flora Criptogamică în România la explorarea științifică a mai multor parcuri naționale sau naturale române (între altele: Munții Bucegi, Masivul Cozia, Cheile Nerei - Beușnița, Delta Dunării, Porțile de Fier, Domogled-Valea Cernei, Masivul Piatra Craiului sau Munții Rodnei), el și colaboratorii săi au înregistrat numeroși taxoni noi în România în acest domeniu pentru Europa, de exemplu, Plasmopara (Bremiella) baudysii.

Lucrarea sa inițială despre biologia celulară și subcelulară, citologie și parazitologie, publicată la Editura Ceres din București în 1974, a fost Metode și tehnici în micologiescrisă în limba română. Deși netradusă în alte limbi la vremea respectivă, a fost considerată cel mai bun studiu dedicat metodologiei micologice

·         2016 – A încetat din viață șahista română, multiplă campioană, Elisabeta Polihroniade.

Sărbători

·         Sf. Sfințit Mc. Clement, episcopul Ancirei; Sf. Mc. Agatanghel; Sf Părinți de la Sinodul VI Ecumenic (calendar creștin-ortodox)

Sfântul Mucenic Clement, Episcopul Anciriei, Sfântul Mucenic Agatanghel, Cuviosul Dionisie din Olimp - Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro