2. /28 IANUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Decese, Sărbători

Decese

·         592: A murit  Guntram (n.cca. 532), rege al Burgundiei intre anii  561-592. A fost cel mai mare dintre cei trei fii ai lui Clothar si Ingunda. La moartea tatălui său (561), a devenit rege al regatului francilor și a stabilit capitala la Orleans.

·       814 - A murit Carol cel Mare (Charlemagne), rege al francilor si fondator al Imperiului  Carolingian; (n.02.04.742/748).

Carol cel Mare - ro.wikipedia.org

Carol cel Mare a devenit  rege al francilor in anul 768 si  împărat din anul 800. A stapanit un vast imperiu, care cuprindea teritorii din Franţa, Spania, Italia si Germania de astazi.

·         1271: Isabela de Aragon, soția regelui Filip al III-lea al Franței (n. 1247)

·         1547: Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa.

Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr.

Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului.

Născut la Palatul Placentia în Greenwich, Henric al VIII-lea a fost al doilea copil al regelui Henric VII și al Elisabetei de York. Din cei șase frați ai lui Henric, numai trei — Alexandru(Prinț de Wales), Margareta și Maria — au supraviețuit copilăriei. În 1493, la vârsta de doi ani, Henric este numit Conetabil al Castelului Dover și Lord Warden iar în 1494 Duce de York.

Henric a primit o educație de prim rang și vorbea fluent în latină, franceză și spaniolă.^[1] Pentru că era de așteptat ca tronul să fie moștenit de fratele mai mare al lui Henric, Prințul Arthur, Henric a fost pregătit pentru o viață monahală.^[2]

În 1502, după moartea fratelui său Arthur la vârsta de 15 ani, Henric devine Prinț de Wales și moștenitor al tronului. Deoarece moartea prematură a Prințului Arthur a rupt alianța maritală dintre Anglia și Spania .

Consiliul, care dorea s-o păstreze pe Caterina regină, roagă pe noul Prinț de Wales s-o accepte ca soție. Deoarece un text din Levitic ^[3]interzicea căsătoria dintre un cumnat și o cumnată, a trebuit să se obțină o bulă papală (în 1503) și să se facă dovada că prima căsătorie a Caterinei n-a fost consumată. La 14 luni după decesul soțului ei, Caterina este logodită cu Henric. Caterina era cel mai mic copil supraviețuitor al regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și al reginei Isabela I a Castiliei.^[4] În 1505 când Henric al VII-lea își pierde interesul față de o alianță cu Spania, tânărul Henric declară că logodna a fost aranjată fără consimțământul său.

După moartea regelui Henric al VII-lea, la numai 17 ani, Henric al VIII-lea se căsătorește cu Caterina la 11 iunie 1509 și la 24 iunie 1509 cei doi sunt încoronați la Westminster Abbey.

La începutul domniei, Henric nu a guvernat el însuși, ci toată autoritatea a revenit ministrului pe care și l-a ales, cancelarul Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich.

La două zile după încoronare, Henric a arestat doi dintre cei mai nepopulari miniștri ai tatălui său, Sir Richard Empson și Edmund Dudley. Ei au fost acuzați fără dovezi de înaltă trădare și executați în 1510.

Henric a cultivat imaginea omului renascentist iar curtea lui era centrul educației și inovațiilor artistice. Tânărul rege avea gust literar, compunea poeme, muzică și cânta la lăută. Compoziția muzicală cea mai cunoscută a lui este "Pastime with Good Company" sau "The Kynges Ballade". De asemenea, era un excelent sportiv și îi plăcea vânătoarea și tenisul.

În 1511, Papa Iulius al II-lea a proclamat Sfânta Ligă împotriva Franței. Această alianță nouă a crescut rapid și a inclus Spania, Sfântul Imperiu Roman și Anglia. Henric a decis să folosească această ocazie ca o scuză pentru a-și extinde teritoriile în nordul Franței. A încheiat Tratatul de la Westminster, un gaj de ajutor reciproc cu Spania împotriva Franței, în noiembrie 1511 și s-a pregătit pentru implicarea în războiul Ligii din Cambrai. În 1513 Henric a invadat Franța și trupele lui au învins armata franceză în bătălia de la Spurs. Cumnatul său, Iacob al IV-lea al Scoției a invadat Anglia la ordinul lui Ludovic al XII-lea al Franței^[5] însă nu a reușit să distragă atenția lui Henric de Franța. Scoțienii au fost învinși în bătălia de la Flodden Field la 9 septembrie 1513. Printre cei uciși în bătălie a fost și regele Scoției, a cărui moarte a pus capăt scurtei implicări a Scoției în război.

Henric a extins Marina Regală de la 5 la 53 de nave. Iubea palatele; la începutul domniei avea o duzină și când a murit avea cincizeci și cinci, în care a atârnat 2000 tapiserii ^[6] Își arăta cu mândrie colecția sa de arme care includea un exotic echipament de tir cu arcul, 2250 bucăți de muniție de teren și 6500 de pistoale.^[7]

La 18 februarie 1516, regina Caterina după mai multe avorturi a născut o fată, prințesa Maria a Angliei, care mai târziu va domni sub numele Maria I. Regele care își dorea cu înfocare un fiu începuse se se întrebe dacă căsătoria lui nu fusese blestemată.

Din 1514 până în 1529, Thomas Wolsey (1473–1530), un cardinal catolic a servit ca lord cancelar și practic a controlat politica internă și externă pentru rege. Henric al VIII-lea îndrăgostit de Anne Boleyn vrea să o ia în căsătorie pentru a căpăta un moștenitor legitim. Pentru că divorțul civil nu exista, trebuie să ceară Papei anularea căsătoriei.

Anne Boleyn a doua soție a regelui Henric al VIII-lea.

Wolsey este însărcinat să trateze cu Roma însă nepotul reginei, Carol Quintul se opune divorțului. Papa Clement îl trimite în Anglia pe cardinalul Campeggio care trebuia împreună cu Wolsey să judece cazul însă regina obține ca procesul să se judece la Roma. Convins că el a fost trădător, Anne Boleyn a insistat și a reușit ca Wolsey să fie demis din funcții publice în 1529.

Cardinanul a început un complot secret pentru a o forța pe Anne să plece în exil și a început comunicarea cu regina Caterina și cu Papa în acest scop. Când acest lucru s-a descoperit, Henric a ordonat arestarea lui Wolsey și dacă n-ar fi murit din cauza bolii sale în 1530, ar fi fost executat pentru trădare.^[8]

Înlocuitorul lui, Sir Thomas More inițial a cooperat cu regele la noua sa politică denunțându-l pe Wolsey în Parlament și proclamând că mariajul lui Henric cu Ecaterina a fost ilegal. Cum regele a început să nege autoritatea Papei, mustrările lui More au crescut. Thomas Cranmer, fost capelan al familiei Boleyn este numit arhiepiscop de Cantebury. La 25 ianuarie 1533 acesta celebrează în secret căsătoria lui Henric cu Anne. La 23 mai 1533 căsătoria dintre Henric și Caterina este declarată nulă iar cinci zile mai târziu căsătoria dintre Henric și Anne este declarată validă.

Caterina a fost în mod formal deposedată de titlu de regină și Anne a fost încoronată la 1 iunie 1533. Noua regină a născut prematur la 7 septembrie 1533 o fată care a fost botezată Elisabeta, în onoarea mamei lui Henric, Elisabeta de York.^[9]Respingând deciziile Papei, Parlamentul a validat căsătoria dintre Henric și Anne cu Actul de Succesiune din 1533. Fiica Caterinei, Lady Mary, a fost declarată nelegitimă scoasă din linia de succesiune. Tuturor adulților din regat li s-a cerut să recunoască dispozițiile Actului prin jurământ iar cei care au refuzat erau închiși pe viață.

Parlamentul Reformei care a ținut șapte ani (1529-1536) a votat toate măsurile propuse de coroană. Clerul a trebuit să acorde regelui titlul de protector și șef suprem al bisericii și să desființeze „primul venit” al beneficiilor ecleziastice, care până atunci fuseseră plătite papei. Parlamentul a votat Statutul apelurilor care interzicea să se facă apel la Roma, Actul de Supremație, care-l considera pe rege „unicul și supremul șef al bisericii Angliei” și îi atribuia jurisdicția spirituală cât și jurisdicția civilă și Actul de Succesiune, care anula prima căsătorie, pe copiii născuți din această căsătorie îi priva de drepturile lor la coroană în favoarea descendenților Annei Boleyn.

Opoziția la politica religioasă a regelui a fost repede suprimată în Anglia. Un număr de călugări disidenți au fost torturați și executați. Cei mai proeminenți au fost John Fisher, episcop de Rochester și Sir Thomas More, fostul Lord Cancelar al lui Henric, ambii au refuzat să depună jurământul față de rege și au fost ulterior condamnați pentru înaltă trădare și decapitați. Ulterior, John Fisher și Thomas Morus au fost canonizați de Biserica Catolică, iar în 1980, Thomas Morus a fost canonizat și de Biserica Anglicană.

După mai multe încercări de definire a religiei anglicane Henric a obținut votarea de către Camera Lorzilor a unui statut în șase articole care a fost supranumit „actul sângeros” sau „biciul cu șase corzi”, act care afirma transsubstanțierea, validitatea legământului de castitate, superioritatea celibatului clerical și care admitea spovedania și liturghia particulară.

Cuplul regal s-a bucurat de o perioadă de calm și afecțiune însă Anne a refuzat să joace rolul supus care se aștepta de la ea. Vivacitatea și opiniile ei care au făcut-o atât de atractivă în timpul iubirii ilicite au făcut-o prea independentă pentru rolul de soție regală. Henric se aștepta la obediență absolută de la toți cu care interacționa la curte. Regelui a început să-i displacă iritabilitatea constantă a Annei și caracterul violent. După un avort în 1534 el a văzut drept o trădare eșecul de a-i dărui un moștenitor. În ajunul Crăciunului din 1534 Henric discută cu Cranmer și Cromwell șansa de a o părăsi pe Anne fără să fie obligat să se întoarcă la Caterina.^[10]

După ce Anne și-a revenit dintr-un nou avort în ianuarie 1536 Henric declară că mariajul este produsul unei vrăjitorii. Noua metresă, Jane Seymour, este mutată rapid la curte. Cinci bărbați, inclusiv fratele Annei sunt arestați sub acuzația de incest și trădare, acuzați că au avut relații sexuale cu regina.^[11] La 2 mai 1536 Anne a fost arestată și dusă în Turnul Londrei. Este acuzată de adulter, incest și înaltă trădare.^[12] Deși dovezile împotriva lor au fost neconvingătoare, acuzații au fost găsiți vinovați și condamnați la moarte. George Boleyn și ceilalți bărbați acuzați au fost executați pe 17 mai 1536. La 8 dimineața la 19 mai1536, regina a fost executată. Ea a îngenuncheat în poziție verticală, în stil francez de execuții.

A doua zi după execuția Annei, Henric s-a logodit cu Jane Seymour, una din doamnele de onoare ale reginei. Zece zile mai târziu s-au căsătorit. În același an se votează Actul de Succesiune din 1536, care declară copiii lui Henric cu regina Jane drept moștenitori ai tronului în timp ce Lady Mary și Elisabeta sunt declarate nelegitime și excluse din linia de succesiune. În 1537, Jane naște un fiu, Prințul Eduard, viitorul Eduard al VI-lea. Nașterea a fost dificilă, iar regina a murit la Palatul Hampton la 24 octombrie 1537 de o febră puerperală. Henric a considerat-o pe Jane "adevărata" lui soție, singura care i-a dăruit moștenitorul pe care l-a dorit cu atâta disperare.

În 1540, Henric sancționează distrugerea sanctuarelor sfinților. Dorește să se căsătorească din nou pentru a asigura succesiunea. Thomas Cromwell, numit conte de Essex, sugerează o căsătorie cu o prințesă germană Anne de Cleves, sora ducelui protestant de Cleves, care era privit ca un aliat important în cazul unui atac romano-catolic asupra Angliei. Hans Holbein cel Tânăr a fost trimis la Cleves pentru a picta un portret al Annei pentru rege. Deși s-a spus că el a pictat-o într-o lumină măgulitoare, este puțin probabil ca portretul să fi fost extrem de inexact, deoarece Holbein a rămas favorit la curte. După ce a privit portretul pictat de Holbein și a cerut descrieri de la curteni, Henric a fost de acord cu căsătoria. După sosirea Annei în Anglia, Henric o găsește complet neatractivă. Cu toate acestea, căsătoria are loc la 6 ianuarie 1540.

În scurt timp regele dorește să anuleze căsătoria nu doar pentru că cei doi nu se înțelegeau dar și pentru că Ducele de Cleves s-a angajat într-o dispută cu Sfântul Imperiu Roman, cu care Henric dorea pacea. Regina Anne a fost destul de inteligentă pentru a nu împiedica încercarea lui Henric de anulare a căsătoriei. Întrebată, ea a mărturisit că acestă căsătorie nu a fost niciodată consumată. Henric a declarat că intra în cameră în fiecare noapte și își săruta noua mireasa pe frunte înainte de culcare. Toate impedimente în calea unei anulări au fost astfel înlăturate.

Căsătoria a fost dizolvată iar Anne a primit titlul de "Sora Regele" și Castelul Hever, fosta reședință a familiei Boleyn. Cromwell, între timp, a căzut în dizgrația pentru rolul său în aranjarea căsătoriei a fost ulterior decapitat.

La 28 iulie 1540 (în aceeași zi Cromwell a fost executat) Henric s-a căsătorit cu tânăra Catherine Howard, verișoara primară și doamna de onoare a Annei Boleyn.^[13] Era absolut încântat de noua lui regină. La scurt timp după căsătorie, regina Caterina are o aventură cu curteanul Thomas Culpeper.

Catherine Howard cea de-a cincea soție a regelui Henric al VIII-lea.

Catherine Parr cea de-a șasea și ultima soție a regelui Henric al VIII-lea.

De asemenea, ea l-a angajat pe Francis Dereham, care a fost anterior logodit cu ea și cu care a avut o aventură înainte de căsătorie, în calitate de secretar ei. Thomas Cranmer, care s-a opus familiei romano-catolice Howard, a adus dovezi privind activitățile desfășurate de regina Caterina în atenția regelui.

Deși inițial Henric a refuzat să creadă afirmațiile, i-a permis lui Cranmer să efectueze o anchetă, care a condus la implicarea reginei Caterina. Întrebată, regina ar fi putut recunoaște un contract cu Dereham înainte de a se căsători, ceea ce ar fi făcut căsătoria cu Henric invalidă însă ea a afirmat că Dereham a forțat-o să intre într-o relație adulteră. În același timp, Dereham a expus relația dintre regină cu Thomas Culpeper. La fel ca în cazul Annei Boleyn, Catherine Howard nu putea fi acuzată de adulter din moment ce căsătoria era oficial nulă. Din nou, acest punct a fost ignorat iar Caterina a fost executată la 13 februarie 1542. Când a murit avea între 17 și 22 de ani (opiniile diferă în ceea ce privește anul ei de naștere).

În același an, mănăstirile rămase din Anglia, au fost dizolvate iar proprietățile lor transferate Coroanei.

Henric s-a căsătorit pentru ultima dată cu văduva Catherine Parr în 1543. Ea l-a ajutat să se împace cu fiicele lui, Lady Mary și Lady Elizabeth. În 1544 un act al Parlamentului a repus fiicele regelui în linia de succesiune după Eduard, Prinț de Wales.

În ultimii ani ai vieții, Henric a devenit obez și a trebuit mutat cu ajutorul unei invenții mecanice. Era acoperit cu abcese dureroase și posibil să fi suferit de gută. Obezitatea lui a început în 1536 când a suferit un accident din care s-a ales cu răni la picior. Acest lucru l-a împiedicat să facă exerciții și treptat acestea au devenit ulceroase. Fără îndoială acestea i-au grăbit moartea la vârsta de 55 de ani, la 28 ianuarie 1547 la palatul Whitehall. O teorie credibilă sugerează că simptomele medicale ale lui Henric și ale surorii sale mai mari Margareta Tudor erau caracteristice unui diabet de tip II netratat.

Henric al VIII-lea a fost înmormântat la Castelul Windsor, lângă soția lui Jane Seymour. Peste 100 de ani, Carol I va fi înmormântat în aceeași boltă.

Henric al VIII-lea
Rege al Angliei
Date personale
Născut	28 iunie 1491 Palatul Placentia, Greenwich
Decedat	28 ianuarie 1547 (55 ani, 214 zile) Palatul Whitehall, Londra
Înmormântat	Castelul Windsor
Cauza decesului	scorbut[1][2]
Părinți	Henric al VII-lea al Angliei Elisabeta de York
Frați și surori	Elizabeth Tudor[*] Margareta Tudor Maria Tudor, regină a Franței Katherine Tudor[*] Edward Tudor[*] Arthur, Prinț de Wales Edmund Tudor, Duke of Somerset[*]
Căsătorit cu	Caterina de Aragon Anne Boleyn Jane Seymour Anne de Cleves Catherine Howard Catherine Parr
Copii	Maria I a Angliei Henry FitzRoy, Duce de Richmond și Somerset Elisabeta I a Angliei Eduard al VI-lea al Angliei
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	anglicanism[*] Lapsed Catholic[*]
Ocupație	monarh compozitor
Apartenență nobiliară
Titluri	Prinț de Wales
Familie nobiliară	Casa Tudor
Domnie
Domnie	21 aprilie 1509 – 28 ianuarie 1547 (37 ani, 282 zile)
Încoronare	24 iunie 1509 (17 ani)
Predecesor	Henric al VII-lea
Succesor	Eduard al VI-lea

·         1596: Francis Drake, navigator şi corsar englez.  Drake a luat parte la mai multe expediţii in Lumea Noua pentru a ataca navele  şi posesiunile spaniole. În 1577, el a condus o flotă de cinci nave cu intenţia de a ocoli continentul american prin strâmtoarea Magellan. dar reuseste numai cu nava “Golden Hind”. Continuându-şi călătoria, el a atacat spaniolii stabiliti pe coasta de vest a Americii de Sud. Apoi, el a traversat Oceanul Indian şi Pacific trecand Capul Bunei Speranţe.In 1588 el va juca un rol decisiv în lupta dintre flota engleză si celebra “Invincibila Armada” spaniola, care  se va încheia la 29 iulie  prin distrugerea flotei spaniole.

·         1621: Papa Paul al V-lea (n. 1550)

* 1687: Johannes Hevelius (latină), numit și Johannes Hewel, Johann Hewelke, Johannes Höwelcke (în germană), sau Jan Heweliusz (în poloneză), (n. 28 ianuarie 1611 — d.28 ianuarie 1687) a fost un astronom, consilier, matematician, constructor de instrumente științifice și primar în Danzig (Gdańsk). În astronomie este cunoscut ca fondator al topografiei lunareși pentru mai multe constelații introduse de el, care sunt folosite și astăzi. A inventat, printre altele, periscopul și a folosit pendulul pentru a observa eclipsa soarelui.

Constelații numite de Heweliusz: Constelația Șopârlei, Micul Leu, Constelația Câinilor de vânătoare, Constelația Sectantului, Lisek, Constelația Râsului. Toate acestea au fost aprobate de Uniunea Astronomică Internațională în secolul al XX-lea și sunt încă în vigoare.

* 1688: Ferdinand Verbiest (n. 9 octombrie 1623, Pittem, Flandra - d. 28 ianuarie 1688, Peking) a fost un matematician, astronom și misionar iezuit în China, în timpul dinastiei Qing. Verbiest este cunoscut ca Nan Huairen (în limba chineză 南怀仁).

Ca matematician și astronom a dovedit la curtea împăratului Kangxi că astronomia europeană avea rezultate mult mai precise decât astronomia tradițională din China. Verbiest a corectat calendarul chinezesc și mai târziu a fost solicitat pentru a reconstrui și reechipa Observatorul Antic de la Beijing, ca șef al consiliului de matematică și director al observatorului imperial chinez.

Verbiest a devenit prieten apropiat al împăratului Kangxi, care a solicitat frecvent învățătura sa în geometrie, filosofie și muzică. Verbiest a lucrat de asemenea ca diplomat și cartograf, precum și ca translator. Ferdinand Verbiest stăpânea latina, germana, olandeza, spaniola, ebraica și italiana. A scris mai mult de treizeci de cărți.

În timpul anii 1670 a proiectat ceea ce unii pretind a fi primul vehicul autopropulsat vreodată - mai multe cerere acest lucru ca primul automobil din lume, în ciuda dimensiunii sale mici și a lipsei de dovezi că a fost de fapt construit.

Ferdinand Verbiest a fost cel mai mare copil de Verbiest, executor judecătoresc și colector de taxe de Pittem lângă Kortrijk, Belgia. Verbiest studiat științe umaniste cu iezuiții, în Bruges și Kortrijk, și a mers la Colegiul Lelie în Leuven, pentru un an, la filozofie studiu și matematică. a intrat în Societatea lui Isus (iezuiții) pe 2 septembrie 1641. Verbiest a continuat să studieze teologia la Sevilia, unde a fost hirotonit ca preot în 1655. el a terminat studiile în astronomie și teologia la Roma. Intenția lui a fost de a deveni un misionar în misiunile din spaniolă în America Centrală, dar acest lucru nu a fost să fie. Chemarea lui a fost la Extremul Orient, unde Biserica Romano-Catolică a fost "în misiune", pentru a compensa pierderea de credincioșii la protestantismul în curs de dezvoltare din Europa.

În 1658, Verbiest a plecat pentru China de la Lisabona, însoțit de părintele Martino Martini, treizeci și cinci de alți misionari, vicerege portughez al Indiilor și alte câteva persoane. Barca lor a ajuns la Macao în 1659, timp în care toate, dar zece dintre pasageri, inclusiv viceregele și cele mai multe dintre misionarii, au murit. Verbiest a luat primul său post în Shanxi, ceea ce duce misiunea până în 1660, când a fost chemat pentru a ajuta - și mai târziu, înlocuiți - Tatăl Johann Adam Schall von Bell, directorul iezuit de la Beijing Observatorul și șef al Consiliului matematică, în lucrarea sa în astronomie. Din nefericire pentru ei, situația politică sa mutat în mod dramatic în 1661, la moartea tânărălui Împărat Shunzhi, în vârstă de 23 de ani. Fiul și succesorul său, Xuanye (Împăratul Kangxi), avea vârta de numai 7 ani, astfel încât guvernarea a fost plasată în mâinile de patru regenți. Spre deosebire de Shunzhi, regenții nu au fost în favoarea iezuiților, care a suferit persecuție a crescut ca un rezultat.

·         1725 - A murit Petru cel Mare, țar al Rusiei (n. 1672)

Petru I al Rusiei – Portrait by Paul Delaroche, 1838 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru I al Rusiei n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) , a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 , până la moartea sa În noaptea de 20 spre 21 ianuarie 1725, s-a plâns de dureri cumplite, pricinuite de retenţia de urină. Medicii nu au nicio îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare.

La 28 ianuarie, la ora şase dimineaţa, la 53 de ani şi după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare îşi dă sufletul. Clanul puternic din jurul Ecaterinei citeşte o proclamaţie prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile. La 4 martie, după 5 săptămâni de la moartea ţarului, timp în care trupul nu fusese acoperit de giulgiu şi capacul nu fusese pus pe sicriu, Nataşa, mezina sa, moare de vărsat. Împărăteasa hotărăşte ca tatăl şi fiica să fie îngropaţi în aceeaşi zi.

·         1754: Ludvig Holberg, istoric și scriitor norvegian (n. 1684)

* 1845: Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei (26 mai 1826 – 28 ianuarie 1845) a fost al doilea copil al Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei și a soției sale, Charlotte de Württemberg care și-a luat numele deElena Pavlovna după convertirea la ortodoxism. Prin tatăl ei a fost nepoata Țarului Pavel I al Rusiei și nepoata de frate a împăraților Alexandru I al Rusiei și Nicolae I al Rusiei.

Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna
Ducesă de Nassau
Portret al Elisabetei Mihailovna
Date personale
Născută	26 mai 1826 Moscova
Decedată	28 ianuarie 1845 (18 ani) Wiesbaden
Înmormântată	St. Elizabeth's Church Wiesbaden[*]
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei Elena Pavlovna de Württemberg
Frați și surori	Marea Ducesă Maria Mihailovna a Rusiei Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna a Rusiei Nadezhda Mikhaylovna Polovtsova[*] Grand Duchess Alexandra Mikhailovna of Russia[*]
Căsătorită cu	Adolphe, Mare Duce de Luxemburg
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Nassau-Weilburg Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

·         1859: Frederick John Robinson, Viconte Goderich, prim-ministru al Regatului Unit (n.1782)

·         1898: A decedat Al. Flechtenmacher, dirijor si pedagog roman, intemeietorul si primul director al Conservatorul de Muzică și Declamațiune din Bucuresti; (n.23.12.1823). Este autorul primei operete românești, „Baba Hârca“, pe text deMatei Millo.a carei premiera a avut loc pe 26 decembrie 1848 la  Teatrul National din Iasi. A compus, de asemenea, muzica pentru Hora Unirii , pe versurile scrise în 1855 de poetul Vasile Alecsandri, precum și primele vodeviluri și cuplete pentru piesele lui V. Alecsandri și cântece patriotice.

Compoziții:

• Baba Hârca, operetă-vodevil în două acte (1848, Iași)
• Doi țărani și cinci cârlani, vodevil, după Constantin Negruzzi, (1848, Iași)
• Barbu Lăutarul, după Vasile Alecsandri, (1850, Iași)
• Scara mâței, vodevil, (1850, Iași)
• Coana Chirița sau două fete și-o neneacă, vodevil, după Vasile Alecsandri (1850)
• Întoarcerea Coanei Chirița sau Coana Chirița în provincie, vodevil, după Vasile Alecsandri (1850, Iași)
• Banii, Gloria și Amorul, vodevil, (1861, București)
• Răzvan și Vidra, dramă istorică în cinci acte, după Bogdan Petriceicu Hasdeu, (1867, București)
• Fata de la Cozia, operă în trei acte după Dimitrie Bolintineanu (1870, neterminată)

Alexandru Flechtenmacher
Imaginea lui Alexandru Flechtenmacher pe un timbru românesc
Date personale
Născut	23 decembrie 1823 Iași, Principatul Moldovei
Decedat	28 ianuarie 1898 (75 de ani) București, Regatul României
Părinți	Christian Flechtenmacher
Căsătorit cu	Maria Flechtenmacher
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Religie	Luteran
Ocupație	compozitor, violonist, dirijor și pedagog
Activitate
Cunoscut pentru	Autorul primei operete românești, „Baba Hârca“ - 26 decembrie 1848, Iași

* 1910: Alfredo Capelli (Milano, 5 august 1855 - Napoli, 28 ianuarie 1910) a fost un matematician italian, director din 1894 al Jurnalului de Matematică. A fost implicat în studii de teoria formelor și ecuațiilor algebrice și a sistemelor liniare algebrice pe teorema care îi poartă numele, împreună cu matematicianul francez Eugène Rouché.

·         1919: Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei (n. 1860)

·          1919: Marele Duce Nicolai Mihailovici al Rusiei (rusă Великий князь Никола́й Миха́йлович; 26 aprilie 1859 – 28 ianuarie 1919), a fost primul copil al Marelui Duce Mihail Nicolaievici și verișor primar al Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei.

Un om de știință și un istoric eminent, Marele Duce Nicolai a adus multe contribuții valoroase la studiul istoriei ruse în timpul domniei Țarului Alexandru I al Rusiei. Lucrările sale, publicate în rusă și franceză au inclus: documente diplomatice ale Țarului Alexandru I și Napoleon; viața prietenului Țarului Alexandru, Paul Stroganov și studii biografice ale lui Alexandru I și a soției lui, Elisabeta Alexeievna.

A fost doctor honoris causa în istorie și filozofie al Universității din Berlin, doctor honoris causa în istorie al Universității din Moscova, președinte al Societății istorice imperiale (1909)^[1],președinte al Societății de pomicultură și președinte al Societății geografice ruse (1892).

În ultima parte a domniei lui Nicoale al II-lea a căzut în dizgrație din cauza faptului că împărăteasei Alexandra nu-i plăceau părerile lui liberale. Pe măsură ce situația politică din Rusia s-a înrăutățit, el a cerut Țarului să pună în aplicare reformele și chiar a participat la discuțiile privind o lovitură de palat. După căderea monarhiei, a fost exilat la Vologda. A fost luat prizonier de bolșevici la Petrograd și ucis împreună cu Marele Duce George Mihailovici și verișorii săi: Marele Duce Paul Alexandrovici și Marele Duce Dimitri Constantinovici.

Marele Duce Nicolai Mihailovici
Date personale
Născut	26 aprilie 1859 Tsarskoye Selo, Imperiul Rus
Decedat	28 ianuarie 1919 (59 de ani) Petrograd, R.S.F.S.R
Cauza decesului	execuție de către un pluton de execuție
Părinți	Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Olga Feodorovna de Baden
Frați și surori	Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei Marele Duce Serghei Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marele Duce George Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	istoric lepidopterist[*] personal militar[*] entomolog[*] istorie
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

·         1919:  Marele Duce George Mihailovici al Rusiei (rusă Георгий Михайлович) (23 august 1863 – 28 ianuarie 1919), a fost al patrulea copil și al treilea fiu al Marelui Duce Mihail Nicolaievici și verișor primar al Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei. A fost general în armata rusă în Primul Război Mondial. În timpul Revoluției ruse a căzut prizonier al bolșevicilor și a fost ucis împreună cu fratele său Marele Duce Nicolae Mihailovici și verișorii săi: Marele Duce Paul Alexandrovici și Marele Duce Dimitri Constantinovici.

Marele Duce George Mihailovici
Date personale
Născut	23 august 1863 Bely Klyuch, Georgia
Decedat	28 ianuarie 1919 (55 de ani) Petrograd, R.S.F.S.R
Cauza decesului	omor (execuție de către un pluton de execuție)
Părinți	Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Olga Feodorovna de Baden
Frați și surori	Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei Marele Duce Serghei Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marele Duce Nicolai Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei
Căsătorit cu	Prințesa Maria a Greciei și Danemarcei
Copii	Prințesa Nina Georgievna Prințesa Xenia Georgievna
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	om politic numismat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

·         1919:  Marele Duce Dimitri Constantinovici al Rusiei (rusă Димитрий Константинович; 13 iunie 1860 – 28 ianuarie 1919), a fost al cincilea copil din șase ai Marelui Duce Constantin Nicolaevici și verișor primar al Țarului Alexandru al III-lea. A urmat o carieră militară. Deși niciodată n-a jucat un rol politic, ca rudă a Țarului Nicolae al II-lea, a fost executat de bolșevici împreună cu verișorii săi: Marele Duce Nicolai Mihailovici, Marele Duce George Mihailovici și Marele Duce Paul Alexandrovici.

Marele Duce Dimitri s-a născut la Strelna la 13 iunie 1860. Când a împlinit vârsta de șapte ani, educația lui a fost încredințată lui Alexei Zelenoi, un ofițer care servise sub tatăl lui în marina imperială. Lecțiile au urmat cursul obișnuit: știință, aritmetică, rusă, istorie, geografie, arte, limbi străine. A învățat rusă, franceză, germană și engleză. Ca toți membri pe linie masculină a familiei Romanov, a fost destinat de la naștere unei cariere militare.

Tatăl lui Dimitri era amiral al marinei ruse și spera ca măcar unul dintre fiii săi să-i calce pe urme. Educația religioasă și-a pus puternic amprenta; toată viața va fi un om profund religios. A primit lecții de cântat și a învățat să cânte la pian și la vioară. Dimitri a fost un elev harnic și bun, politicos, atent și capabil. De asemenea, era foarte timid și introvertit, preferând să citească altor activități ale copilăriei. ^[1]

Căsnicia părinților era nefericită și Dimitri era încă copil când tatăl său și-a început o nouă familie cu amanta sa, o balerină rusă. avea 14 ani când fratele său mai mare Marele Duce Nicolae Constantinovici a fost dezmoștenit, declarat nebun și exilat într-un internat rus, după furtul câtorva diamante de la o icoană din dormitorul mamei sale. Marea Ducesă Alexandra Iosifovna i-a determinat pe ceilalți fii: Constantin în vârstă de 16 ani, Dimitri în vârstă de 14 ani și Viaceslav în vârstă de 12 ani să-i promită că nu vor bea niciodată și să nu uite niciodată că toate privilegiile bogăției și rangului lor erau destinate pentru utilizare și nu pentru plăcere. Crescuți în aceste condiții, tinerii mari duci Constantinovici au devenit grijulii și introspectivi. ^[2].

La vârsta de 15 ani, Dimitri și fratele său mai mic Viaceslav s-au înscris cadeți la bordul vasului Kadetski. Împreună, cei doi frați au suferit rigorile vieții pe mare. În 1877, la vârsta de 17 ani, Dimitri și-a făcut prima apariție publică oficială ca membru al familiei imperiale, alături de Alexandru al II-lea , tatăl său și verii săi Marele Duce Serghei și Marele Duce Paul într-o călătorie în sudul Rusiei în perioada de după războiul ruso-turc din 1877-1878.^[3]

Curând Dinitri și-a dezamăgit tatăl când a decis să abandoneze cariera în marină în favoarea armatei imperiale.

La 1 iunie 1880, Dimitri Constantinovici a fost numit în suita Țarului Alexandru al II-lea și a primit rangul de adjutant. Șase luni mai târziu, după ce și-a terminat instruirea, a fost numit locotenent în regimentul de gardă. A servit în acest regiment 12 ani ca ofițer subaltern și în cele din urmă comandant.^[1]

În 1880, după terminarea stagiului de pregătire la Academia de Stat Major, Dimitri a fost promovat ofițer. Prima sa apariție oficială a fost prevăzută pentru 1 martie 1881. Două ore după eveniment, unchiul său, Țarul Alexandru al II-lea, care a fost prezent la insistența Alexandrei Iosifovna, a fost asasinat.

La 6 aprilie 1889, Marele Duce a fost promovat la rang de căpitan și i s-a dat comanda escadronului 2 al cavaleriei. Trei ani mai târziu, la 10 decembrie 1892 a fost promovat la rang de colonel.^[4] Dimitri era un comandant popular, un ofițer dur și exigent. Era mândru de soldații lui și preocupat de bunăstarea lor.

La 26 mai 1896, Țarul Nicolae al II-lea l-a promovat la grad de genaral maior iar trei luni mai târziu general în suita curții imperiale. la 19 decembrie 1904 a fost avansat la grad de general locotenet.

Marele Duce Dmitri Constantinovici
Date personale
Născut	13 iunie 1860 Strelna, Imperiul Rus
Decedat	28 ianuarie 1919 (58 de ani) Petrograd, R.S.F.S.R
Înmormântat	Sankt Petersburg
Cauza decesului	omor (execuție de către un pluton de execuție)
Părinți	Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei Alexandra de Saxa-Altenburg
Frați și surori	Olga Constantinovna a Rusiei Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei Grand Duke Vyacheslav Constantinovich of Russia[*] Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Marele Duce Nicolae Constantinovici al Rusiei
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	om politic personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

·         1928: Vicente Blasco Ibañez, scriitor spaniol (n. 1867)

·         1928: Adolf Schullerus, scriitor, etnolog și teolog german din Transilvania (n. 1864)

·         1930: Dimitrie S. Nenițescu, politician și ministru român (n. 1861)

·         1939: William Butler Yeats, scriitor irlandez, laureat Nobel (n. 1865)

* 1939: Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța - d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre.

În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoștință pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român, a fost declarat cetățean de onoare al României și a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

După război a îndeplinit diferite funcții de guvernator militar al unor departamente din Franța. A murit la 29 ianuarie 1931 de artrită.

·         1950: Constantin Lacea, lingvist și filolog român, membru de onoare al Academiei Române (n. 1875)

·      1951 - A decedat eroul poporului finlandez, maresalul Gustaf Emil Mannerheim, fost presedinte al Finlandei; (n.1867) .

Baronul Carl Gustaf Emil Mannerheim – foto: ro.wikipedia.org

Baronul Carl Gustaf Emil Mannerheim, (n. 4 iunie 1867 Askainen, Finlanda – d. 27 ianuarie 1951 Lausanne, Elveția), a fost un militar și politician finlandez. A fost cel de al șaselea președinte al Finlandei (1944–1946). Și-a început cariera militară în Armata Imperială Rusă, devenind conducător al armatei în timpul războiului civil finlandez din 1918 și apoi în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Este primul și singurul care a primit titlul de Mareșal al Finlandei.

·         1972: Dino Buzzati Traverso, (n. 16 octombrie 1906 la Belluno, d. 28 ianuarie1972, la Milano), a fost un jurnalist, scriitor și pictor italian cunoscut în principal pentru romanul Deșertul Tătarilor.

Dino Buzzati Traverso se naște la 16 octombrie 1906 la San Pellegrino (Belluno). Părinții săi, Giulio Cesare Buzzati și Alba Mantovani sunt de origine venețiană având domiciliul stabil la Milano, Piața San Marco nr. 12. Dino este al doilea născut din 4 copii: Augusto (1903-?), Angelina (1904-2004) și Adriano (1913-1983). Tatăl său este jurist și profesor de drept internațional la Universitatea din Pavia și la Universitatea Comercială Luigi Bocconi din Milano. Mama sa, Alba, este descendentă a familiei nobile dogale Badoer Participazio. În 1917 casa familială din San Pellegrino este ocupată de către forțele austriece și este considerabil deteriorată. O parte a bibliotecii familiei este transferată la Viena.

Încă de la o vârsta fragedă Dino manifestă un interes deosebit pentru poezie, muzică (studiază vioara și pianul), desen și munte, pasiuni care îl vor însoți pe tânărul scriitor până la sfârșitul vieții sale. Într-un interviu acordat cotidianului Il Giorno la 26 mai 1959 Buzzati spune: „Cred că pentru orice scriitor primele amintiri ale copilăriei reprezintă o bază fundamentală. Copil fiind, am fost impresionat de pământul pe care m-am născut, de valea din Belluno și de munții sălbatici care înconjurau Dolomiții din apropiere.”^[2]

Începând cu vara anului 1920 începe primele excursii în munții Dolomiți, începe să scrie si să deseneze, fascinat de ilustrațiile fantastice ale lui Arthur Rackham; citește Dostoievski și este interesat de egiptologie. În același an 1920 survine moartea tatălui său, Giulio Cesare Buzzati, cauzată de o tumoare la pancreas. În luna decembrie, Buzzati scrie primul său text literar, Cântecul Munților.

Dino Buzzati la lucru în studioul său – foto: ro.wikipedia.org

·         1977: Virgil Gligor, medic veterinar, membru corespondent al Academiei Române (n. 1918)

·         1978: Arnold Hauser, istoric al artei ungaro-britanic (n. 1892)

·         1979:  A încetat din viaţă Barbu Theodorescu, istoric, folclorist şi editor, exeget al operei lui Nicolae Iorga (n. 1905).

·         1979: Hans Scherfig, scriitor și pictor danez (n. 1905)

* 1986: Gregory Bruce Jarvis (24 august 1944 – 28 ianuarie 1986) a fost un inginer american și astronaut NASA, care a murit în explozia navetei spațiale Challenger în timpul misiunii STS-51-L, din care făcea parte în calitate de specialist.* 1986: Sharon Christa Corrigan McAuliffe (2 septembrie 1948 – 28 ianuarie 1986) a fost o profesoară americană din Concord, New Hampshire și unul din cei șapte membri ai echipajului misiunii STS-51-L a navetei spațiale Challenger, murind în explozia navetei spațiale la 73 de secunde după lansare.

Ea a obținut diploma de licență în pedagogie și istorie la Framingham State College în 1970, precum și un Master of Arts în supervizarea și administrația educației^[2] la Bowie State University în 1978. A lucrat ca profesoară de studii sociale la Concord High School din New Hampshireîncepând din 1983.

În 1985, ea a fost selectată din mai mult de 11.000 de solicitanți pentru a participa la proiectul NASA Teacher in Space și a fost programată pentru a deveni primul profesor în spațiu.^[3] Ca membru al misiunii STS-51-L, ea urma să efectueze experimente și să predea două lecții din naveta spațială Challenger. La 28 ianuarie 1986, naveta s-a dezintegrat la numai 73 secunde după lansare. După moartea ei, școli și burse au fost denumite în onoarea ei, iar în anul 2004 a fost decorată post-mortem cu Medalia de Onoare a Congresului pentru activități spațiale.

* 1986: Ronald Ervin McNair, Ph.D. (21 octombrie 1950 – 28 ianuarie 1986) a fost un fizician american și astronaut NASA, care a zburat cu succes în spațiu cu naveta spațială Challenger în misiunea STS-41-B (1984). A murit în explozia navetei spațiale Challenger în timpul misiunii STS-51-L, din care făcea parte în calitate de specialist.

* 1986: Ellison Shoji Onizuka (24 iunie 1946 – 28 ianuarie 1986) a fost un astronaut american originar din Kealakekua, districtul Kona, Hawaii, care a zburat cu succes în spațiu cu naveta spațială Discovery în misiunea STS-51-C (1985). A murit în explozia navetei spațiale Challenger în timpul misiunii STS-51-L, din care făcea parte în calitate de specialist. El a fost primul american de origine asiatică ^[1] și prima persoană de origine japoneză care a ajuns în spațiu

* 1986: Judith Arlene Resnik (5 aprilie 1949 – 28 ianuarie 1986) a fost o ingineră americană și o astronaută NASA, care a zburat cu succes în spațiu cu naveta spațială Discovery în misiunea STS-41-D (1984). A murit în explozia navetei spațiale Challenger în timpul misiunii STS-51-L, din care făcea parte în calitate de specialist.

Resnik a fost cea de-a doua femeie astronaut americană, înregistrând 145 de ore pe orbita terestră. Era absolventă a Carnegie Mellon University și obținuse un doctorat în inginerie electrică la University of Maryland. Premiul IEEE Judith Resnik pentru inginerie spațială a fost denumit astfel în onoarea ei.

* 1986: Francis Richard "Dick" Scobee (19 mai 1939 – 28 ianuarie 1986) a fost un astronaut NASA, care a zburat cu succes în spațiu cu naveta spațială Challenger în misiunea STS-41-C (1984), fiind pilotul navetei. A fost apoi comandantul misiunii STS-51-L și a murit în explozia navetei spațiale Challenger care a survenit la 73 de secunde de la lansare. I-au rămas soția June, doi copii, Kathie R. (Scobee) Fulgham și generalul de brigadă Richard W. Scobee, și un nepot, Parker Scobee

* 1986: Michael John Smith (30 aprilie 1945 – 28 ianuarie 1986), cunoscut ca Mike Smith, a fost un astronaut NASA, care a fost pilot al navetei spațiale Challenger în misiunea STS-51-L, murind în explozia navetei spațiale la 73 de secunde după lansare.

·         1992: Ion Vlad, sculptor francez de origine română, membru de onoare al Academiei Române. (n. 1920)

·         1994: Frank Hardy, scriitor australian (n. 1917)

·         2000: Aurel Grigoraș (n. 22 februarie 1932 București - d. 28 ianuarie 2000) a fost un dirijor român care a condus vreme de 35 de ani Corul Radiodifuziunii Române.

Aurel Grigoraș a absolvit în 1953 Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu" din București, secțiile Dirijat coral și Pedagogie muzicală, beneficiind de îndrumarea unor însemnați mentori: D. D. Botez - dirijat coral, I. D. Chirescu - Teorie și solfegii, I. Dumitrescu - Armonie, N. Buicliu - Contrapunct, Z. Vancea - Istoria muzicii, T. Rogalski - Orchestrație.

În perioada 1953-1965, maestrul Aurel Grigoraș a fost dirijorul corului Teatrului de operetă din București, iar din 1965 până în 2000, a condus Corul Radiodifuziunii Române. În anul 1975, maestrul a condus Corul Operei din Ankara (Turcia).

O imagine fidelă asupra activității dirijorale a lui Aurel Grigoraș este redată de vastul repertoriu abordat. Înfruntând vitregiile vremurilor, obligațiile unor manifestări festive în care "arta" era exclusiv patriotică, anul 1990 constituie pentru Corul Radiodifuziunii împreună cu maestrul lui, începutul unui nou drum, deschiderea către marea muzică, deschiderea sufletelor către frumos. Astfel, repertoriul se îmbogățește și se diversifică, parcurgând epocă după epocă, de la madrigalele din "Renascimento", ce culminează cu lucrările lui Palestrina, Gesualdo da Venosa și Monteverdi, pășind maiestuos printre capodoperele Barocului muzical - creațiile lui Bach și Haendel, punând în valoare lucrările lui Haydn și Mozart, atangând culmea măiestriei vocale în Simfonia a IX-a de Beethoven, dar și corzi profunde ale simțirii artistice în Requiemul german de Brahms. Se cuvine a aminti și alți mari compozitori ce au figurat în repertoriul corului, pregătit de mâna energică a lui Aurel Grigoraș: H. Berlioz, C. Debussy, G. Verdi, G. Puccini, F. Liszt, M. Ravel, G. Mahler, F. Mendelssohn-Bartholdy, G. Gershwin, C. Orff etc. Nu au fost uitate nici lucrările compozitorilor români, atât cei înaintași, cât ăi cei contemporani, cum ar fi: I. Vidu, Gh. Danga, S. Dragoi, Ioan D. Chirescu, N. Lungu, T. Jarda, G. Enescu, P. Constantinescu, S. Toduta, V. Grefiens, R. Paladi, D. Popovici, M. Moldovan, M. Stanculescu-Vosganian, L. Comeș, C. Petra-Basacopol, GH. Dumitrescu, D. Capoianu, F.Donceanu, A. Iorgulescu, A. Vieru, M. Marbe etc. În urma maestrului și a corului său s-ar putea spune că au rămas nu numai concertele ce au dat glas muzicii și bucurie ascultătorilor, dar și nenumărate înregistrări pe bandă magnetică, încrustând astfel, pe aripa timpului, "o istorie scrisă cu inima"(prof. dr. G. Constantinescu).

De-a lungul timpului, dirijorul Aurel Grigoraș și Corul Radiodifuziunii au întreprins diferite turnee în: Bulgaria, Ungaria, Germania, Italia, Spania, Israel și au colaborat cu dirijori de prestigiu precum: Roberto Benzi, Igor Markevici, Antonio de Almeida, Pierre Colombo, Pietro Argento, Kurt Sunderling, Gary Bertini, James Levine, Iosif Conta, Ludovic Bacs, Horia Andreescu, Cristian Brancuși.

* 2001 - Naufragiul vasului ucrainean Pamiat Merkuria în Marea Neagra, s-a  soldat cu decesul a 16  persoane și dispariția altor 3.

·         2002: Astrid Lindgren, scriitoare pentru copii, suedeză (n. 1907)

·         2003 - A încetat din viaţă profesorul Paul Ştefănescu, una dintre cele mai cunoscute figuri ale Criminalisticii Profesorul a devenit cunoscut după 1983, când a publicat seria "În slujba vieţii şi a adevărului". (n. 1930)

* 2003: Miloš Milutinović (în sârbă Милош Милутиновић; n. 5 februarie 1933, Bajina Bašta – d. 28 ianuarie 2003, Belgrad) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal sârb, cunoscut ca unul din cele mai mari talente din Serbia și ca o foarte bună extremă.

* 2004: André Van Lysebeth (n. 10 octombrie 1919 – d. 28 ianuarie 2004) a fost un profesor de yoga belgian, cunoscut în Occident datorită lucrărilor sale de hatha-yoga și tantra.* 2004: Joseph „Joe” Viterelli (10 martie 1937 – 28 ianuarie 2004) a fost un actor american. 

·         2008: Arhiepiscopul Christodoulos al Atenei (n. 1939)

·         2010: Cinci asasini ai presedintelui Republicii Bangladesh, Sheikh Mujibur Rahman, au fost executati prin spanzurare. In urma unei  lovituri de stat militare, in data de 15 august 1975,  Mujibur Rahman fusese ucis impreuna cu mai mulți membri ai familiei sale.

* 2011: Bujorel Mocanu (n. 11 mai 1962, Slănic, România – d. 28 ianuarie 2011, Ploiești, România) a fost un fotbalist și antrenor român, care a jucat in special pentru echipa Petrolul Ploiesti.

·         2015: Yves Chauvin, chimist francez, laureat Nobel (n. 1930)

* 2017: Ion Ungureanu (n. 2 august 1935, Opaci, România – d. 28 ianuarie2017,^[1] București, România) a fost un actor,regizor și luptător pentru identitate națională din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de ministru al culturii și cultelor al Republicii Moldova (6 iunie 1990 - 5 aprilie 1994) și a fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldovaîn anii 1990-1994.

Ion Ungureanu este unul din cei 278 de delegați ai primului parlament al fostei R.S.S. Moldovenească (devenită apoi Republica Moldova), care au votat Declarația de Independență a Republicii Moldova la 27 august1991.

Ion Ungureanu s-a născut la 2 august 1935 în satul Opaci din comuna Căușeni (județul Tighina, România), astăzi în raionul Căușeni (Republica Moldova). Membru ULCT. A făcut studii de filologie la Institutul Pedagogic din Chișinău (1954-1955), apoi a studiat actoria la cunoscuta Școală teatrală “Boris Șciukin” din Moscova (1955-1960). Între anii 1963-1964 a mai urmat cursurile superioare de regie din capitala URSS.

După absolvirea studiilor actoricești, a fost angajat în anul 1960 ca actor la Teatrul "Luceafărul" din Chișinău, îndeplinind în perioada 1964-1971 și funcția de director artistic al teatrului. Este acuzat de naționalism și nevoit să părăsească RSS Moldovenească. Pleacă la Moscova, unde lucrează ca regizor la Teatrul Armatei din metropola rusă (1978-1989).

„Comuniștii nu au țară, ei au teritorii. În 71 s-a lovit în „Luceafărul”. Mie mi-a fost interzisă Steaua fără nume - spectacol pe care-l montasem cu studenții, ca lucrare de licență. A avut noroc numai de trei reprezentații. Nu vă închipuiți ce se petrecea la Chișinău cu ocazia prezentării acestui spectacol… Și faptul că se pomenea de trenul București-Sinaia i-a deranjat pe mulți… La un moment dat, chiar și cei care simpatizau teatrul îmi ziceau: „Ei, Ungurene, dar nici așa nu se poate… la fiecare pas rostiți pe scenă București…” Eu le zic că e un orar de tren, iar ei: „Las’ că știm noi.” Vă închipuiți în ce situație ne aflam noi acolo? Astăzi parcă nici mie nu-mi vine a crede că am trecut prin această grozăvie… Și uite așa a fost interzis acest spectacol, a fost interzis și alt spectacol al meu chiar în ziua premierei, cu 30 de minute înainte de ridicarea cortinei, spectacolul Minodora. Mi s-au imputat greșeli ideologice, grave greșeli în formarea repertoriului, grave greșeli în educarea tineretului, în conducerea teatrului și am fost nevoit să părăsesc teatrul „Luceafărul”, să încep bejeniile… ^[2]”

—Ion Ungureanu

Ion Ungureanu a debutat în cinematografie în anul 1958 în filmul Când omul nu-i la locul lui, primul film artistic realizat la studioul "Moldova-film". În decursul timpului, s-a impus ca un interpret care știe să îmbine firescul cu expresivitatea artistică. A jucat în 25 filme. Rolurile sale cele mai cunoscute au fost Boris Grădinaru din Când omul nu-i la locul lui (1958), Sfântul Petru din Se caută un paznic (1967) și cel din filmul Favoritul (1976). De asemenea, a dublat zeci de filme în limba română. A regizat mai multe filme la televiziunea centrală din Moscova.

În anul 1989 revine în Republica Moldova. Îndeplinește funcția de ministru al culturii și cultelor (6 iunie 1990 - 5 aprilie 1994), apoi pe cea de vicepreședinte al Fundației Culturale Române din București (1995-2005).

În calitate de ministru, Ion Ungureanu a luat o serie de decizii cum ar fi cea ca timp de doi ani, pentru învățarea limbii române literare, regizorii basarabeni să lucreze în teatrele din România. El a desființat în anul 1992 Teatrul Național "A. Pușkin" din Chișinău, înființând în locul lui Teatrul Național "Mihai Eminescu" ^[3].

A repus în centrul Chișinăului statuia lui Ștefan cel Mare.De asemenea a avut mare impact asupra readucerii statuii lupoaicei.

Ion Ungureanu a decedat sâmbătă, 28 ianuarie 2017, la Spitalul Cotelea din București.^[4] A fost înmormântat marți, 31 Ianuarie, în Cimitirul Central din Chișinău, cu onoruri militare

FILMOGRAFIE

Actor

Filme de ficțiune

• Când omul nu-i la locul lui (1958) - Boris Grădinaru
• Armaghedon (1962) - mirele
• Călătorie în april (1962) - președinte
• Leacuri amare (s/m, 1963) - Somnilă
• Bariera (s/m, episod, 1963)
• Serghei Lazo (1967) - Komarovski
• Se caută un paznic (1968) - Sfântul Petru
• Ofițer în rezervă (1971) - instructor
• Viforul roșu (1971) - Gheorghe Ghiță
• Acest dulce cuvânt - libertatea ("Mosfilm", 1972) - senatorul Ramires
• Podurile (1973) - Ștefanache
• Bărbații încărunțesc de tineri (1974) - Chiril Armașu
• Calul, pușca și nevasta (1975) - Novac
• Favoritul (1976) - inspectorul Lodge;
• Povestea lui Făt-Frumos (1977) - Laur-Balaur
• Când ai alături un bărbat (episod, 1977)
• Centaurii ("Mosfilm", 1978) - senator
• Pregătire de examen (episod, 1979)
• Taina vilei Greta ("Mosfilm", 1984) - procurorul
• Cum să devii fericit ("Mosfilm", 1985) - savantul
• Povestea unui om necunoscut ("Mosfilm", 1986) - avocatul Pekarski
• Nikolai Vavilov ("Mosfilm", 1987) - președintele Academiei de Științe
• Dansul efemer al dragostei (1988) - conducătorul ansamblului
• Codrii (serial televizat, 1991) - președinte ș.a.

Teatru de televiziune

• Păsările tinereții noastre (după Ion Druță, 1974)
• Lika (după A.Zubarev, 1980)
• Nora (după piesa "Casa cu păpuși" de Henrik Ibsen, 1982)
• Ultima întâlnire (după A.Galin, 1986)
• Trandafiri albi, elefanți de culoare roză (după W.Gibson, 1987)
• Sfânta sfintelor (după Ion Druță, 1988).

Scenarist

• Monolog (film documentar, 1967) - coautor

Ion Ungureanu
Ion Ungureanu
Date personale
Născut	2 august 1935  Opaci, raionul Căușeni, Moldova
Decedat	28 ianuarie 2017 (81 de ani)[1]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
Cetățenie	Moldova
Ocupație	om politic actor
Primul Ministru al Culturii și Cultelor al Republicii Moldova
În funcție 6 iunie 1990 – 5 aprilie 1994
Președinte	Mircea Snegur
Prim-ministru	Mircea Druc Valeriu Muravschi Andrei Sangheli
Succedat de	Mihail Cibotaru
Premii	Ordinul Republicii (2012) Medalia „Meritul Civic” (1996) Ordinul de Onoare
Partid politic	Frontul Popular din Moldova

Sărbători

·         Sf Cuvioși: Efrem Sirul, Isaac Sirul, Paladie, Iacob Sihastrul (calendar creștin-ortodox)

Efrem Sirul  - foto: crestinortodox.ro

Efrem Sirul (Ephraim Sirianul) (n. c. 306, d. 9 iunie 373) a fost un teolog, autor de imnuri în limba siriană, venerat ca sfânt în întreaga creștinătate, în special de Biserica Catolică unde este recunoscut ca Doctor al Bisericii. De asemenea, este considerat clasic al literaturii siriene.

·         Ziua internațională a mobilizării împotriva războiului nuclear, proclamată de Consiliului Mondial al Păcii, sărbătorită din 1966

·         Ziua europeană a protecţiei datelor – Ziua europeană a protecţiei datelor (“Data Protection Day”) este marcată anual la 28 ianuarie, data semnificând aniversarea zilei în care a fost deschisă pentru semnare Convenţia 108 a Consiliului Europei privind protecţia persoanelor, în 1981.