2. /8 IANUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Decese, Sărbători

Decese

·         307: Împaratul chinez Jin Huidi (n.259),din dinastia Jin, este otravit de printul regent Sima Yue. A fost al doilea imparat din Dinastia Jin ( 265 – 420), fiul imparatului Jin Wudi. Jin Huidi s-a nascut cu un handicap mental, astfel incat puterea in regat a devenit centrul unor lupte interne, care au zdruncinat economia si au provocat pierderi teritoriale.

·         482: Sfântul Severin de Noricum (n. ca. 410 - d. 8 ianuarie 482 la Flavianus, azi Mautern, în apropiere de Krems an der Donau, Austria) a fost un cetățean roman care a activat ca misionar creștin la popoarele barbare din zona mijlocie a Dunării, abate, canonizat ca sfânt în Biserica Catolică. Nu se cunoaște cu siguranță locul originii sale (posibil, Africa de Nord). În italiană a rămas cunoscut sub numele de San Severo sau San Severino.

Stabilit la Flavianus în provincia Noricum, Severin a misionat printre barbari între anii 453-482 în regiunea danubiană dintre Passau și Viena. Este fondatorul mai multor mănăstiri din regiune. Abate la Flavianus, a fost doar un simplu călugăr, ca și sfântul Francisc de Assisi. Consilier al lui Odoacru, Severin a mediat detronarea fără violență a ultimului și tânărului împărat roman al Imperiului de Apus, Romulus-Augustus, pentru care a reușit să obțină chiar și o pensie. Intre elevii săi cei mai iluștrii s-au numărat Magnus Felix Ennodius și Eugippius. Ultimul i-a scris biografia în Vita Sancti Severi. A refuzat onorurile bisericești.

In anul 488, când romanii au fost nevoiți să se retragă din Noricum, rămășițele pământești i-au fost strămutate la Lucullanum, în centrul Italiei. Moaștele sale se află în prezent în biserica din Frattamaggiore, localitate la nord de Neapole.

Este pomenit în calendarul sfinților din Biserica Catolică în ziua de 8 ianuarie. Sfânt ocrotitor al Bavariei, Severin de Noricum este și protectorul celor căzuți prizonieri, al viticultorilor și al lânarilor. Este patronul ocrotitor al diecezei catolice de Linz și al diecezei catolice de San Severo.

Orașul San Severo, lângă Foggia (Italia), îi poartă numele. Severin de Noricum este reprezentat pe stema orașului călare deasupra unui nor. Înveșmântat în alb cu o cruce roșie pe piept, sfântul ține în mâna stângă un steag roșu cruciat în timp ce cu dreapta binecuvântează orașul aflat sub nor.

Biserica catolică din incinta fortificată a cetății medievale a Severinului a fost închinată sfântului Severin de Noricum.^[3] Colonia medievală s-a aflat inițial sub jurisdicția episcopului de Kalocsa, până la înființarea Episcopiei Catolice de Severin. Începutul acesteia a fost datat de Nicolae Iorga în anul 1383.

Severin de Noricum
Severin de Noricum
Date personale
Născut	8 ianuarie 410 e.n.  Italia de Sud, Italia
Decedat	8 ianuarie 482 e.n. (71 de ani)[1]  Mautern an der Donau, Austria[2]
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	călugăr
Venerație
Sărbătoare	8 ianuarie
Sfinți

·         1100: Antipapa Clement al III-lea. Un antipapă este cineva care a pretins a fi papă ca urmare a unor alegeri papale, contestate de anumiți cardinali. Acești antipapi erau în opoziție cu candidatul ales în mod oficial de electorii papali (începând din Evul Mediu, purtând numele de Colegiul Cardinalilor). Unii dintre conducătorii unor mici biserici, care s-au autonumit în fruntea comunităților lor, sunt numiți de asemenea "antipapi."

Pe durata unor perioade tulburi în istoria Bisericii Romano Catolice, au avut loc alegeri foarte controversate ale unor papi. Unele dintre aceste alegeri au fost considerate invalide, ori datorită faptului că o mare majoritate a electorilor papali au pretins că acele alegeri nu ar fi fost corecte, (ca în cazul lui Felix al V-lea), sau pentru că au fost declarate invalide mai târziu, (ca în cazul lui Clement al VII-lea).

Primul antipapă, Hippolytus, a fost ales ca formă de protest împotriva Papei Callixtus I de către un grup schismatic din Roma în secolul al III-lea. Hippolytus a fost exilat în minele insulei Sardinia împreună cu cel care avea să-i succeadă lui Papei Callixtus I, Papa Ponțian. Hippolytus s-a reconciliat cu Biserica Romano Catolică mai înainte ca să moară și a fost canonizat în cele din urmă.

Perioada în care s-a înregistrat cel mai mare număr de antipapi a fost aceea a luptelor de supremație dintre Papi și Împărații Sfântului Imperiu Roman (germanici) în perioada dintre secolul al XI-lea și al XII-lea. Împărații germani sprijineau financiar deseori antipapii în schimbul susținerii religioase și politice a acestora din urmă. Papii, în schimb, acordau sprijin pretendenților rivali din Germania în încercarea de schimbare a politicii imperiale. Astfel, în sec.XI cearta investițională dintre papi și împărați a fost ascuțită de Decretul Papal de alegere al papilor dat de papa Nicolae al II-lea în 1059 și mai ales de Dictatul Papal din 1075, al papei Grigore al VII-lea, de supremație papală față de puterile laice deci și față de împărați. Prin aceste două documente emise, papalitatea contesta dreptul sau dorința împăraților (germanici) de a se amesteca în alegerea și numirea unui papă sau a marilor ierarhi ai bisericii catolice.

La sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui de al XV-lea, au fost aleși mai mulți papi rivali (contrapapi), doar una dintre linii fiind recunoscută oficial de biserica romano-catolică. Scandaluirle alegerilor multiple a fost încă unul dintre motivele pentru a cere reformarea bisericii la sfârșitul secoluluial XVI-lea. (Vezi Reforma protestantă, Schisma occidentală și Antipapa Benedict al XIII-lea).

În perioadele în care au existat doi (sau chiar trei) papi, nu era foarte clar cine a fost antipapa și cine a fost papa, iar o categorisire făcută în zilele noastre poate fi diferită de vederile contemporanilor celor doi candidați. Suporterii acestor candidați puteau să-i sprijine cu bună credință fără să știe cine-i papa și cine-i antipapa, lăsând cursul evenimentelor să decidă de partea cui este dreptatea.

Nu a existat un antipapă după anul 1449 (dacă nu se pun la socoteală papii sedevacantiști - vezi mai jos). Alte schisme, așa cum au fost Biserica Anglicană, Biserica Veche Catolică și Asociația Catolică Patriotică Chineză, au început să respingă dogma primordială a papalității.

În zilele noastre, actul proclamării unui antipapă este considerat schismatic de biserica romano catolică, iar pedeapsa imediată pentru această faptă este excomunicarea antipapei.

Lista antipapilor:

1. Sfântul Hippolytus (reconciliat cu Papa Sfântul Pontian, mort ca martir al bisericii), 217–235
2. Novatian, 251–258
3. Felix al II-lea (confundat cu un martir care a purtat același nume, considerat papă până de curând), 355–365
4. Ursicinus (Ursinus), 366–367
5. Eulalius, 418–419
6. Laurentius, 498–499, 501–506
7. Dioscorus (mort la 22 de zile după alegere), 530
8. Theodor al II-lea (oponent al Antipapei Pascal și al Papei Sergius I), 687÷692
9. Pascal I (oponent al Antipapei Theodor și al Papei Sergius I), 687÷692
10. Theofilact, 757
11. Constantin al II-lea, 767–768
12. Filip (l-a înlocuit pe Antipapa Constantin al II-lea pentru o zi, după care s-a reîntors la mânăstirea sa), 768
13. Ioan al VIII-al, 844
14. Anastasius III Bibliothecarius, 855
15. Cristofer, 903–904
16. Bonifaciu al VII-lea, 974, 984–985
17. Ioan Filagatto (Ioan al XVI-lea), 997–998
18. Gregorie al VI-lea, 1012
19. Silvestru al III-lea, 1045
20. Ioan Mincius (Benedict al X-lea), 1058–1059
21. Pietro Cadalus (Honorius al II-lea), 1061–1064
22. Guibert de Ravenna (Clement al III-lea), 1080 & 1084–1100
23. Teodoric, 1100–1101
24. Adalbert, 1101
25. Maginulf (Silvestru al IV-lea), 1105–1111
26. Maurice Burdanus (Gregorie al VIII-lea), 1118–1121
27. Tebaldus Buccapecuc (Celestine al II-lea) (recunoscut ca legitim, a îndrăznit să se opună Papei Honorius al II-lea, din acel moment a fost considerat Antipapă), 1124
28. Pietro Pierleoni (Anacletus al II-lea), 1130–1138
29. Gregorio Conti (primul Victor al IV-lea), 1138
30. Ottavio di Montecelio (al doilea Victor al IV-lea), 1159–1164
31. Guido di Crema (Pascal al III-lea), 1164–1168
32. Giovanni of Struma (Callixtus al III-lea), 1168–1178
33. Lanzo of Sezza (Innocent al III-lea), 1179–1180
34. Pietro Rainalducci (Nicolaus al V-lea), Antipapă în Roma, 1328–1330
35. Robert de Geneva (Clement al VII-lea), Antipapă al liniei Avignon, 20 septembrie 1378 – 16 septembrie 1394
36. Pedro de Luna (Benedict al XIII-lea), Antipapă al liniei Avignon, 1394–1423
37. Pietro Filarghi Alexandru al V-lea, Antipapă al liniei Pisa, 1409–1410
38. Baldassare Cosa Ioan al XXIII-lea, Antipapă al liniei Pisa , 1410–1415
39. Gil Sánchez Muñoz (Clement al VIII-lea), ''Antipapă al liniei Avignon, 1423–1429
40. Bernard Garnier (primul Benedict al XIV-lea), Antipapă al liniei Avignon, 1425–c. 1429
41. Jean Carrier (al doilea Benedict al XIV-lea), Antipapă al liniei Avignon, 1430–1437?
42. Ducele Amadeus al VIII-lea de Savoia (Felix al V-lea), 5 noiembrie 1439 – 7 aprilie 1449

Unii catolici schismatici din zilele noastre, numiți sedevacantiști, pretind că papii aflați la Roma sunt eretici datorită diverselor reforme pe care sedevacantiștii le văd ca inovații nelegitime în practicile sfinte al Bisericii Romano Catolice. Astfel de reforme au fost adoptate în timpul pontificatului Papei Ioan al XXIII-lea și al pontificatului Papei Paul al VI-lea, printre acestea aflându-se și aspecte ale celui de-Al Doilea Conciliu de la Vatican. Printre cele mai criticate reforme se află înlocuirea Mesei latine tridentine cu Novus Ordo Missae. Mulți sedevacantiști obiectează împotriva celebrării mesei în limba națională, în ciuda faptului că au existat dispoziții cu privire la celebrarea mesei în limba localnicilor mai înainte de pontificatul lui Ioan al XXIII-lea. Cum opinia multor teologi catoici este aceea că un papă eretic va înceta să mai fie catolic și prin aceasta va înceta să mai fie Papă, sedevacantiștii consideră că actualii Episcopi ai Romei nu sunt de fapt papi. Unele grupări sedevacantiste au proprii lor candidați care să-l înlocuiască pe cel considerat eretic. Acești candidați sunt numiți uneori antipapi, deși ar trebui notat că, în contrast cu antipapii istorici, numărul susținătorilor este neînsemnat. Unii dintre acești antipapi și-au dezvoltat propria lor infrastructură religioasă, pentru că papii oficiali nu vor să o cedeze lor puterea. În acest fel, contestatarii sunt antipapi ai Bisericii Universale și papi ai sectelor lor. Există un mare număr de antipapi autoproclamați cu numele de Petru al II-lea, datorită semnificației deosebite a acestui nume. Vezi și Antipapa Petru al II-lea.

Clement al III-lea (1187 - 1191) a luat numele antipapei Clement al III-lea (1080 – 1100).

·         1107: Edgar (1074 - 8 ianuarie 1107) a fost rege de Alba din 1097 până în 1107. A fost al patrulea fiu al lui Malcolm al III-lea al Scoției și a Margaretei de Wessex, însă primul care a fost considerat eligibil pentru tron după moartea tatălui său.

Edgar și-a început domnia la începutul anului 1095, după asasinarea fratelui său vitreg Duncan al II-lea al Scoției la sfârșitul anului 1094, de către Mael Petair de Mearns, un susținător al unchiului său, Donald al III-lea al Scoției. Fratele sau mai mare Edmund a trecut de partea lui Donald, probabil în schimbul unui domeniu feudal și a recunoașterii sale ca moștenitor a lui Donald.

Edgar a primit sprijin din partea lui William al II-lea Rufus așa cum primise și Duncan înaintea sa. Cu toate acestea, regele englez era ocupat cu o revoltă condusă de Robert de Mowbray, Conte de Northumbria, care pare să fi avut suportul lui Donald și a lui Edmund. Rufus a mers într-o campanie în nordul Angliei, în timp ce Edgar a câștigat controlul celor din Lothian.

Pretențiile lui Edgar au fost susținute de frații săi, Alexandru și David, și de unchiul lor Edgar Atheling.

William Rufus a petrecut întregul an 1096 în Normandia, teritoriu cumpărat de la fratele său Robert Curthose, iar până în 1097, Edgar a primit sprijin care a dus la înfrângerea lui Donald și Edmund într-o campanie condusă de Edgar Atheling.

Edgar nu a fost moștenitor în prima linie deoarece Duncan al II-lea a avut un fiu legitim și moștenitor, pe William Fitz Duncan. Odată cu eliminarea lui Donald și a lui Eduard, Edgar a devenit regele Scoției necontestat iar domnia sa nu a întâlnit crize majore. În 1098, Edgar a semnat un tratat cu Magnus Barefoot, regele Norvegiei, stabilind granița dintre scoțieni și norvegieni în vest.

Edgar a murit la Edinburgh pe 8 ianuarie 1107 și a fost îngropat la Abația Dunfermline. Necăsătorit și fără copii, el l-a recunoscut pe fratele său Alexandru ca succesor. Edgar i-a acordat de asemenea și lui David o feudă în Cumbria (terenurile fostului Regat Strathclyde) cât și părți din sudul Lothianului.

Edgar al Scoției
Date personale
Născut	1074
Decedat	8 ianuarie 1107 Edinburgh, Scoția
Înmormântat	Abația Dunfermline
Părinți	Malcolm al III-lea al Scoției Margareta de Wessex
Frați și surori	Matilda a Scoției Mary of Scotland, Countess of Boulogne[*] David I al Scoției Duncan al II-lea al Scoției Ethelred of Scotland[*] Alexandru I al Scoției Edmund of Scotland[*]
Copii	William fitz Duncan
Cetățenie	Regatul Scoției
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Dunkeld
Regele Scoției
Domnie	1097–1107
Predecesor	Donald al III-lea al Scoției
Succesor	Alexandru I al Scoției

·        1198 - A decedat Papa Celestin al III-lea (născut la Roma cca. 1106), cu numele de Giacinto Bobone.

Papa Celestin al III-lea - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Papa Celestin al III-lea s-a născut la Roma în cca. 1106, cu numele de Giacinto Bobone. A fost ales papă al Romei pe 30 martie 1191 și a deținut această funcție până la moartea sa, pe 8 ianuarie 1198. Acest papă a confirmat prepozitura Sibiului printr-un act emis la 20 decembrie 1191. Documentul constituie prima mențiune a cetății Sibiului din Transilvania, sub numele Cibinium. La moartea sa a urcat pe scaunul pontifical de la Vatican, Papa Inocentiu al III-lea; ( n.1160 sau 1161 – d. 1216).

·         1324: Marco Polo (n. 15 septembrie 1254,^[1] Veneția, Republica Veneția^[2] – d. 8 ianuarie 1324,^[3][2] Veneția, Republica Veneția^[2]) a fost un comerciant venețian, care s-a făcut cunoscut prin relatările sale despre o călătorie în China.

S-a născut în jurul anului 1254. În relatările sale menționează anul 1271ca data de plecare în lunga călătorie către China. A pornit la drum împreună cu tatăl și cu unchiul său. Acolo a câștigat rapid încrederea conducătorului mongol Kubilai Han din dinastia Yuan, care domnea pe atunci peste Peking, executând în misiunea sa călătorii de afaceri. 1295a fost anul reîntoarcerii la Veneția, dar a fost capturat de către genoveziși trimis în 1298 în închisoare. În închisoare, l-a rugat pe colegul său de celulă, scriitorul Rustichello din Pisa să noteze trăirile lui Marco din China.

Când a fost eliberat, a descoperit că relatările sale din călătorie, sub numele de “Il milione”, au cunoscut o răspândire rapidă.

Încă din timpul vieții și până astăzi au existat îndoieli despre autenticitatea relatărilor. Ipoteza că Marco Polo nu ar fi călătorit în China se sprijină pe faptul că în relatările sale de călătorie nu sunt menționate nici zidul chinezesc, nici tiparul, ce era răspândit în China în acea perioadă. De asemenea, absența denumirilor chineze și mongole în operă, cât și o serie de neclarități susțin această ipoteză. În plus, au fost adăugate părți semnificative din operă mai târziu, până în secolul XVI.

Cunoscută sub mai multe titluri: „Diversitatea Lumii”, „Cartea Minunilor” sau „Milionul”, lucrarea venețianului Marco Polo (1254-1324) este una dintre marile scrieri de călătorie din Evul Mediu și prima care dezvăluie Occidentului european lumea imensă și fabuloasă a Chinei și a Asiei. Plecând în 1271, la numai 17 ani, impreuna cu părintele sau, Niccolo, și cu fratele acestuia, Maffio, spre Asia, Marco Polo a ajuns in 1275 la curtea mongolă a lui Kubilai-Han. Funcționar, apoi ambasador al dinastiei mongole Yan, Marco Polo revine în Europa la 1295, după 24 de ani de ședere in Asia. Luat prizonier de genovezi, rivalii Veneției, în 1298, Marco Polo dictează în închisoare istoria călătoriei sale, care se va bucura curând de un imens succes.

Recent, o serie de autori germani și englezi au pus sub semnul îndoielii călătoria lui Marco Polo în China.
Au ajuns până la noi prea puține date despre frații Niccolo și Maffio Polo, tatăl și respectiv unchiul lui Marco, dar știm că ei au străbătut Asia de trei ori, în doua rânduri de la apus spre răsărit și o dată invers. Marco avea numai 17 ani când s-a alăturat acestora pentru cea de-a doua călătorie, care a început în 1271. Cei trei au traversat podișul Anatoliei și Armenia, apoi Kurdistanul, coborând în valea râului Tigru, urmând firul apei, prin Mosul și Bagdad, până la Basra. De aici, s-au îndreptat spre Tabriz, străbătând Iranul până la Ormuz, în Golful Persic. Renunțând la călătoria pe mare, venețienii au revenit spre nord și, după Iran și desertul Dash-i-Lut, de-a lungul coastelor sudice ale munților Hindukush, au ajuns până la poalele Pamirului, de unde au coborât spre oaza Kashgar, ocolind apoi pe la sud deșertul Takla-Makan și ajungând în nord-vestul Tibetului. De aici, pe valea râului Sulehe, sosesc în portul Ganzu sau Giazu (dispărut azi). După un popas lung de un an, venețienii trec prin ținuturile tanguților (populații tibetane din nord-estul podișului) și pătrund în Kai-Ping Fu, reședința de vară a marelui han Kubilai (1214-1294), nepotul de fiu al lui Genghis Han și întemeietorul dinastiei Yuan (1280-1368). Această reședință se afla la nord de Hanbalâk (Beijing). Cei trei italieni au intrat în slujba lui Kubilai-Han și au rămas în China din 1275 până în 1290. Se întorc la Veneția pe mare, urmând ruta maritimă care ocolea Asia pe la sud, cu popasuri în insula Sumatra (cinci luni), apoi insulele Nicobar și Andaman, Ceylon și țărmurile sudice ale Iranului, până la Ormuz.

După fabuloasa călătorie asiatică, Marco Polo s-a întors la Veneția în 1295, iar în 1298 se afla într-o închisoare din Genova, rivala Veneției. Cauzele întemnițării sale nu ne mai sunt cunoscute astăzi, după mai bine de șapte secole. Poate a participat la bătălia navală din 7 septembrie 1298, când, lângă coasta Dalmației, flota genoveză a zdrobit-o pe cea venețiană, luând numeroși prizonieri. Însă în ultima frază a prologului cărții se menționează că ea a fost finalizată în 1298. Ar trebui să admitem, în acest caz, că manuscrisul a fost terminat în mai puțin de trei luni, în spațiul unei celule, fără documente sau însemnări. Pare mult mai probabil ca Marco să fi ajuns în temnița genoveză curând după întoarcerea din călătorie, în 1296 sau 1297, chiar dacă nu mai este posibil să precizăm motivele. Ele rămân, de altfel, secundare, atâta vreme cât știm că și-a dictat întâmplările din cursul călătoriei asiatice colegului său de celulă, Rusticello din Pisa. Este posibil să fi cerut și să fi primit din Veneția unele documente, deși între cele două puteri maritime exista o rivalitate acerbă.

Marco Polo vorbea dialectul venețian al limbii italiene, iar pisanul Rusticello pe cel toscan, italiana cea mai pură și cea mai melodioasă; era însă un om cult și a pus pe hârtie istoriile lui Marco Polo într-o franceză dacă nu perfectă, măcar acceptabilă. Deci manuscrisul original al „Descrierii lumii” este în franceza veche și s-a păstrat la Biblioteca Națională din Paris, fiind publicat abia în 1824. Dar, alături de versiunea lui Rusticello, există și alte manuscrise, mai noi, din secolele următoare, al XIV-lea și al XV-lea, în italiană. Marco Polo a fost eliberat din închisoare în 1299 și a mai trăit până în 1324, stingându-se la vârsta de 70 de ani. Cetățean înstărit și de seamă al cetății Dogilor, Marco Polo și-a repetat, probabil, de mai multe ori povestirile, care au fost așternute pe hârtie și traduse în numeroase limbi. Se cunosc astăzi cam 80 de manuscrise, textele lor fiind diferite în ceea ce privește amănuntele.

Cartea lui Marco Polo a cunoscut un enorm succes, a fost tradusă în toate limbile europene și în multe altele, fiind un îndrumar de bază pentru geografii, călătorii și negustorii din perioada Renașterii. Cristofor Columb a avut și el un exemplar, din 1485, în versiunea latină, pe care l-a adnotat.

Savanți și mari erudiți s-au aplecat asupra textului dictat de Marco Polo, publicând ediții însoțite de comentarii și note, încercând să stabilească itinerarul destul de neclar al călătoriei, concordanțele dintre denumirile date de venețian și transcrise după ureche și cele reale sau actuale.

În 1966 un specialist german din Munchen, Herbert Franke, a publicat un articol în care avansa idea că voiajul lui Marco Polo nu ar fi avut loc în realitate. După opinia lui Franke, datele despre imperiul celest, furnizate de venețian, erau împrumutate dintr-o enciclopedie arabă, al cărei text s-a pierdut. Studiul său a fost republicat în Anglia în 1994, iar un an mai târziu, în 1995, la Londra a apărut cartea „Did Marco Polo go to China?”. Autoarea, Frances Wood, este o englezoaică erudită care conduce Departamentul Chinez al celebrei British Library. Ea crede că cei trei membri ai familiei Polo au stat la Constantinopol, de unde au plecat doar în jurul Mării Negre. În sfârșit, ultima lucrare pe care o amintim este o masivă enciclopedie apărută la Graz, în Austria, în perioada 1997-1999 (Enzyklopadie der ientdeckar und Erfarscher der Erde, Enciclopedia descoperirilor și explorărilor Pământului). Pe spațiul a nu mai puțin de 225 de pagini, Dietmar Henze se străduiește să demonstreze lipsa de veridicicitate a mărturiilor lui Marco Polo și ajunge la concluzia că avem de-a face cu o gigantică escrocherie.

Principalele argumente aduse de cercetătorii menționați se pot grupa în mai multe categorii, ce se referă la: ü absența oricărei mențiuni a familiei Polo din Analele chineze, Herbert Franke subliniind că acestea nu au înregistrat nici prima vizită a fraților Polo la Kubilai-Han, din mijlocul anilor ’60 ai secolului al XIII-lea, nici prezența celor trei italieni în perioada 1275-1292.

• Omisiuni ciudate în textul dictat de Marco Polo, Frances Wood consacrând patru capitole ale cărții sale pentru a enumera aceste lacune. Iată câteva dintre ele: lipsa oricei semnalări privind ceremonialul ceaiului, nimic despre picioarele bandajate ale chinezoaicelor și, mai ales, strania absență a Marelui Zid, deși Marco Polo ar fi stat câțiva ani buni la Hanbalâk, situat destul de aproape de colosala construcție.
• Afirmații false, de pildă participarea alături de armata mongolă la asediul orașului Xiangyang (Saianzu la Marco Polo), ca fabricant de catapulte. Asediul a luat sfârșit în 1273, deci înainte de sosirea venețienilor în China. În capitolul 143 al cărții, Marco Polo spune că a fost timp de trei ani guvernator al orașului Yangzhou, dar faptul nu se află menționat în niciun document chinez.
• Incertitudini privind itinerarul, care nu este nici clar, nici coerent.
• probleme de onomastică, majoritatea numelor de persoane și de localități nu apar în cartea lui Polo sub forma chineză, ci persană, într-o grafie foarte apropiată de cea utilizată de marele istoric persan Rashid al-Din, în a sa Istorie Universală.
• Locuri nevizitate și totuși descrise sau evocate, precum Samarkandul, Birmania, Bengalul, Japonia (Gypangu).
• Legende prezentate drept fapte reale: oameni cu cap de câine, pasărea Ruk, care putea ridica în ghiare un elefant, cârpaciul care deplasa muntele.

Fără îndoială, se pot găsi explicații pentru lacunele și neclaritățile din cartea lui Marco Polo și acest lucru a fost deja făcut de către marii erudiți care au editat textul de la sfârșitul secolului al XIII-lea, colonelul englez Henry Yule, orientalistul francez Henri Cordier, italianul Leonardo Olschki, iar foarte recent australianul Igor de Rachewiltz și italianul Ugo Tucci, profesor la Universitatea din Padova și eminent cunoscător atât al Extremului Orient, cât și al istoriei “falnicei Veneții”. Concluziile acestora scot clar în evidență caracterul excepțional și unic al mărturiilor lui Marco Polo; cartea sa nu este, ca altele, un simplu itinerarium sau un manual de comerț, ci mult mai mult. Ea evocă locuri, obiceiuri, practici religioase, fapte etnografice, ciudățenii, într-un mod cuceritor și fermecător în același timp. O capodoperă care a dezvăluit europenilor o lume necunoscută, exotică, cu bizareriile și minunile ei, cea a vechiului și misteriosului spațiu asiatic, într-o vreme când puțini călători reușiseră să-i depășească granițele.

Marco Polo
Marco Polo
Date personale
Născut	15 septembrie 1254[1]  Veneția, Republica Veneția[2]
Decedat	8 ianuarie 1324 (69 de ani)[3][2]  Veneția, Republica Veneția[2]
Înmormântat	San Lorenzo, Venice[*]
Părinți	Niccolò Polo[*]
Căsătorit cu	Donata Badoer[*] (din 1300)
Copii	Fantina Polo[*]
Cetățenie	Republica Veneția
Etnie	italian
Ocupație	negustor explorator scriitor diplomat

·         1337:  A murit pictorul şi sculptorul Giotto di Bondone. Pictor florentin, sculptor şi arhitect, Giotto a fost recunoscut ca primul geniu al artei italiene renascentiste (mozaic: „Navicella” – „Corabia Apostolilor”, fresce: „Sfântul Francisc dându-şi mantia săracului”, „Moartea seniorului din Celano” aflate la Bazilica San Francesco, Biserica Superioară şi Assisi, „Fuga în Egipt”, „Jeluirea lui Cristos”, „Noli me tangere” aflate la Capela Scrovegni din Padova) (n.1266). Giotto s-a născut nu departe de Florența, la Colle di Vespignano din provincia Mugello, într-o familie săracă de țărani. Deoarece era nepotul lui Angiolo (Giotto ar fi fost diminutivul de la Ambrogiotto sau Angiolotto) și fiul lui Bondone, l-au numit Giotto di Bondone. Se povestește că pictorul Cimabue l-ar fi întâlnit pe Giotto în timpul unei plimbări, pe când băiatul păzea o turmă de oi. Tânărul păstor era cufundat în desenarea unei oi pe o piatră, liniile desenului fiind ferme și precise. Cimabue a fost încântat de desen și l-a luat pe Giotto cu el la Florența. În acele vremuri pictura era privită ca o meserie, principala sarcină a pictorului fiind aceea de a decora biserici, având nevoie de multe ajutoare. Giotto l-a însoțit pe Cimabue în călătoriile lui la Assisi și la Roma, unde maestrul avea de executat numeroase comenzi. Nu se știe exact când a părăsit atelierul lui Cimabue, însă cunoaștem două date care marchează pășirea în maturitate a lui Giotto: 1287, anul în care se căsătorește cu Ciuta (diminutivul prenumelui Ricevuta) di Lapo dell Pela, și 1290, când pictează prima sa mare operă, un crucifix pentru Biserica Santa Maria Novella din Florența.

Madonna di San Giorgio alla Costa, ca. 1290

După aceasta călătorește la Assisi, unde pictează în nava bisericii superioare o serie de fresce reprezentând viața Sfântului Francisc (1296-1299). Doi ani mai târziu, Giotto realizează la Roma mozaicul reprezentând barca lui Petru, așezată în sala de coloane a Bazilicii Sfântul Petru. În anul 1300, la dorința papei Bonifaciu al III-lea, Giotto realizează decorația "Lojei fericiților" din Bazilica San Giovanni in Laterano.

Picturile din Roma îl fac celebru, Giotto încă nu împlinise patruzeci de ani când la Florența are deja câteva case, atelier și numeroși elevi. Comenzile sosesc de pretutindeni. Pictează la Rimini pentru călugării franciscani fresce reprezentând minunile Sfântului Anton, picturi care - din păcate - s-au deteriorat în decursul anilor.

Giotto: Intrarea în Ierusalim (Scene din viaţa lui Isus), 1304-1306 - Capela Scrovegni, Padova

Între anii 1304-1306 artistul decorează cu picturi capela "Scrovegni" din Padova, aceste fresce fiind considerate cele mai însemnate opere ale sale.

În anul 1311 Giotto se reîntoarce la Florența. Începând din anul 1317pictează fresce în Biserica Santa Croce. Dintre cele patru capele zugrăvite de el, azi mai pot fi admirate doar două: "Bardi" și "Peruzzi". În același timp artistul realizează picturi și pentru Palatul "Bargello", care de asemenea nu s-au mai păstrat.

Între anii 1328-1333 Giotto s-a găsit la curtea regelui Robert de Anjou din Napoli. Dintre frescele pictate aici s-au păstrat doar câteva fragmente.

Giotto: Madonna in maestà, 1306-1310 - Galleria degli Uffizi, Florenţa

După întoarcerea sa la Florența (1334), Giotto este decorat de către consiliul orașului și devine intendentul tuturor clădirilor oficiale și fortificațiilor din oraș. Este însărcinat cu conducerea construcției Domului și proiectează "Le Campanile"(clopotnița) catedralei, a cărei construire se începe în anul 1334.

Campanile di Giotto (Firenze)

Giotto petrece următorii doi ani la Milano, unde lucrează din însărcinarea Ducelui Visconti, dar din păcate din aceste opere nu s-a păstrat nimic. În 1336 este chemat la Avignon, unde era sediul papilor în acea epocă, dar Giotto nu mai poate onora comanda făcută, pentru că pe 8 ianuarie1337 moare. Este înmormântat în Biserica Santa Croce.

După moartea lui Giotto, arta italiană rupe definitiv legăturile cu tradițiile bizantine. În jurul anului 1415, arhitectul Filippo Brunelleschi încearcă să reprezinte în perspectivă Domul și Palazzo Vecchio din Florența. Pictorul Masaccio pictează Răstignirea pentru Biserica Santa Maria Novella urmând principiile perspectivei reale. În sfârșit, Leonardo da Vinci va formula definitiv regulile perspectivei pe baza principiilor opticei.

Giotto di Bondone – Portret de Paolo Uccello, 1450, Muzeul Louvre, Paris – foto: ro.wikipedia.org

·         1557: Albert Belicosul, prinț de Bayreuth (n. 1522)

·         1570: Philibert de l'Orme, arhitect francez

·         1642: Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564^[5] – d. 8 ianuarie 1642)^[1][6] a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”,^[7] „părintele fizicii moderne”,^[8]„părintele științei”,^[8] și „părintele științei moderne”.^[9] Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”^[10]

Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel de liceu și început de facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii. Contribuțiile sale la astronomia observațională includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumiți în cinstea sa, sateliți galileeni), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.

Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul universului. După 1610, când a început să susțină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filozofi și clerici, doi dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615. A dat primele atacuri contra aristotelismului la catedra Universității din Padova^[11]. Deși la acea vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie 1616,^[12] iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a promis să facă. După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.

Galileo Galilei – Portrait of Galileo Galilei (1636), by Justus Sustermans – foto preluat de pe en.wikipedia.org

* 1693: Jan Andrzej Morsztyn s-a născut pe 24 iunie 1621 și a murit pe 8 ianuarie 1693, în Paris. A fost politician, poet, reprezentant al barocului regal polonez și al stilului marinist, vistiernic al Marii Coroane, staroste de Tuchola, conducătorul grupării profranceze și strămoșul lui Stanisław August Poniatowski, ultimul rege al Poloniei.

Jan Andrzej Morsztyn s-a născut în anul 1621 în Wiśnicz, în apropiere de Cracovia, într-o familie calvinistă, cu blazonul Leliwa. Rădăcinile familiei Morsztyn erau de origine germană - strămoșii lui Morsztyn s-au stabilit pe teritoriile polone în secolul al XIV-lea, dobândind ulterior titlul de nobili.

În anii săi de tinerețe, Morsztyn a studiat la Universitatea din Lejda (Leiden). A călătorit prin Italia și Franța, împreună cu fratele său. După întoarcerea sa, stabilește relații mai strânse cu familia de magnați Lubomirski, iar, datorită acestora, are acces la diverse cercuri sociale, ce includ curtea regală. Începând cu anul 1649, devine curtean, în anul 1656 secretar al regelui. Începând cu anul 1658 îndeplinește funcția de stolnic. În 1660, devine staroste de Małogoszcz, iar in anul 1668, vistiernic al Marii Coroane. În acea perioadă, a participat la multe misiuni diplomatice și negocieri – în Ungaria (165), Suedia (1655), Austria (1656). Semnătura sa apare în Tratatul de la Oliva. Între anii 1667-1683, Morsztyn devine staroste de Tuchola.

A luptat în seria de războaie de la sfârșitul secolului al XVII-lea, denumită ''Potopul'', precum și în Răscoala lui Hmielnițki.

Se căsătorește în 1659 cu Katarzyna Gordon, fiica lui Henryk Gordon, colonel în armata regală. Câțiva ani mai târziu, trece la catolicism.

În domeniul politic, a reprezentat gruparea profranceză. După abdicarea lui Jan Kazimierz al II-lea, în 1668, îl susține la candidatura coroanei polone pe prințul francez Ludwik Burbon (Wielki Kondeusz)^[6]. Împreună cu Ludovic al XIV-lea, pregătește un complot pentru detronarea regelui Jan al III-lea Sobieski. A fost descoperit, fiind acuzat de înaltă trădare și de folosirea vistieriei în scopuri personale. Deși Morsztyn jură că nu va părăsi țara, nu își respectă jurământul și fuge în Franța, unde acceptă poziția de secretar al lui Ludovic al XIV-lea, primind titlul de conte de Châteauvillain.

Jan Andrzej Morsztyn moare pe 8 ianuarie 1693, în Paris.

·         1697:  Studentul Thomas Aikenhead din Edinburgh este executat pentru blasfemie. Este ultima executie de acest fel din Marea Britanie.

·         1707:  John Dalrymple, primul Conte de Stair, politician scoțian (n. 1648)

·         1713: A murit Arcangelo Corelli, compozitor, violonist, pedagog şi dirijor italian; (n.17.02.1653).

·         1775: John Baskerville, tipograf englez (n. 1706)

·         1789: Jack Broughton, pugilist englez

·         1794: Justus Möser, om politic german (n. 1720)

·         1815: Edward Pakenham, general britanic (ucis în bătălie) (n. 1778)

·         1825: Eli Whitney, inventator american (n. 1765)

·         1854: William Carr Beresford, primul viconte Beresford, general și politician britanic (n. 1768)

·         1874: Charles-Étienne Brasseur de Bourbourg, scriitor și istoric francez (n. 1814)

·         1878: Nikolai Alekseevich Nekrasov, poet rus (n. 1821)

·         1880: Joshua A. Norton, "Împăratul Norton I al Statelor Unite" (n. 1811)

·         1896: William Raine Marshall, guvernator de Minnesota (n. 1825)

·     1896 - A murit poetul francez Paul Verlaine, unul dintre precursorii simbolismului; (n.30.03.1844).

Paul Verlaine  - foto: ro.wikipedia.org

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o viață de boem, de “poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre puritate și candoare.

* 1919: Stan Poetaș (n. 5 decembrie 1870, Ulmu, județul Brăila, România - d. 8 ianuarie 1919, Călărașeuca, Basarabia, acum Republica Moldova) a fost un general de armată român în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru multe victorii ale României din timpul războiului

·         1928: Dumitru Kiriac-Georgescu, compozitor, profesor, dirijor de cor și folclorist român (n. 6 martie 1866), unul dintre precursorii şcolii moderne de compoziţie în România. Orientarea muzicii corale și vocale a lui D.G. Kiriac este legată de valorificarea folclorului și a trăsăturilor modale ale acestuia.

·         1932 - A încetat din viaţă juristul Constantin Hamangiu, membru de onoare al Academiei Române (n. 31 decembrie 1869)

* 1933: Prințul Alfons al Bavariei (germană Alfons Maria Franz von Assisi Klemens Max Emanuel Prinz von Bayern) (24 ianuarie 1862 – 8 ianuarie1933) a fost membru al familiei regale bavareze de Wittelsbach și general de cavalerie.

La palatul Nymphenburg, la 15 aprilie 1891 s-a căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Louise d'Orléans, fiica lui Prințul Ferdinand, Duce de Alençon și a Ducesei Sophie Charlotte de Bavaria (sora împărătesei Sisi a Austriei).

Împreună au avut doi copii:

• Joseph de Bavaria (1902-1990), prinț al Bavariei, nu s-a căsătorit niciodată;
• Elisabeta de Bavaria (1913-2005), prințesă a Bavariei; s-a căsătorit prima dată cu Franz Josef Kageneck (1915–1941), apoi cu Ernst Küstner (1920)

Prințul Alfons
Prinț al Bavariei
Alfons și soția sa
Date personale
Nume la naștere	Alfons Maria Franz von Assisi Klemens Max Emanuel
Născut	24 ianuarie 1862 München, Bavaria
Decedat	8 ianuarie 1933 (70 de ani) Munchen, Bavaria
Înmormântat	St. Michael's Church, Munich[*]
Părinți	Prințul Adalbert al Bavariei[1] Infanta Amelia Filipina a Spaniei[1]
Frați și surori	Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei[1] Princess Elvira of Bavaria[*][1] Prințesa Isabela a Bavariei[1] Princess Clara of Bavaria[*][1]
Căsătorit cu	Prințesa Louise d'Orléans
Copii	Prințul Joseph Clemens Prințesa Elisabeta Maria
Cetățenie	Regatul Bavariei
Ocupație	om politic
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Parlamentar

·         1934: Andrei Bely, scriitor rus (n. 1880)

·         1940: Charles Drouhet, istoric literar (n. 22 ianuarie 1879)

·         1941: Robert Stephenson Smyth Baden-Powell, primul Baron Baden-Powell, OM, GCMG, GCVO, KCB (pronunțat în engleză /ˈbeɪdən ˈpoʊ.əl/) (n. 22 februarie 1857 – d. 8 ianuarie 1941), denumit și B-Psau Lord Baden-Powell, a fost general-locotenent al armatei britanice, scriitor și fondator al Mișcării Cercetașilor.

După ce a studiat la Charterhouse School, Baden-Powell a servit ca ofițer al armatei britanice între 1876 și 1910 în India și în Africa. În 1899, în timpul celui de al Doilea Război al Burilor din Africa de Sud, Baden-Powell a reușit să apere cu succes orașul Mafeking. Câteva din cărțile sale militare, scrise în scopul pregătirii militarilor pentru misiuni de recunoaștere în perioada africană, erau citite și de copii. Pe baza acestor prime cărți, el a scris Scouting for Boys, carte publicată în 1908 de către Pearson, dedicată în special tinerilor. În timp ce scria, și-a testat ideile într-o excursie cu cortul în Insula Brownsea cu Brigada de Băieți locală și cu copiii prietenilor lui, excursie începută la 1 august 1907 și considerată a fi începutul Mișcării Cercetașilor.

După căsătoria cu Olave St Clair Soames, Baden-Powell, sora, Agnes Baden-Powell, și soția sa au îndrumat activ Mișcarea Cercetașilor și cea a Ghidelor (Cercetașelor). Baden-Powell și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Nyeri, Kenya, unde a murit și a fost înmormântat în 1941.

* 1941: Viktor Dankl, cunoscut și ca Viktor Dankl von Krasnik, (n. 18 septembrie 1854, Udine - d. 8 ianuarie 1941, Innsbruck) a fost un comandant al armatei austro-ungare, baron și mai apoi conte, distins cu Ordinul Maria Terezia.

În primul război mondial a repurtat victorii atât asupra armatei imperiale ruse (Bătălia de la Krasnik), cât și pe frontul italian, în calitatea sa de comandant al Armatei a XI-a Cezaro-Crăiești. A rămas toată viața un consecvent fidel al Casei de Habsburg.

S-a opus alipirii Austriei la cel de-al Treilea Reich, ceea ce a determinat înmormântarea sa fără onoruri militare, deși a fost general și feldmareșal.

O stradă din Innsbruck îi poartă numele.

·         1942: Joseph Franklin Rutherford, editor religios american (n. 1869)

·         1948: A murit pictorul, sculptorul şi poetul german Kurt Schwitters, adept al mişcării dadaiste, cunoscut ca „maestru al colajului” (n.20.06.1887).

·         1950: Joseph Schumpeter, economist austriac (n. 1883)

·         1956 - Cinci misionari crestini americani sunt uciși de către tribul Huaorani din Ecuador, la scurt timp după primul contact cu aceștia.

·         1958: Paul Pilgrim, atlet american (n. 1883)
* 1959: Magdolna Purgly de Jószáshely (n. 10 iunie 1881, Șofronea, Arad - d. 8 ianuarie 1959, Estoril, Portugalia) a fost soția amiralului Miklós Horthy. S-au căsătorit în 22 iulie 1901 la Arad. Cei doi și-au petrecut luna de miere la Semmering, Austria. Doamna Horthy și-a însoțit soțul la unele întâlniri oficiale.
* 1962: Maximilian, Duce de Hohenberg (29 septembrie 1902 – 8 ianuarie1962) a fost fiul cel mare al Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și a soției lui morganatice, Sofia, Ducesă de Hohenberg. Prin căsătoria morganatică a părinților săi, a fost exclus din linia de succesiune la tronul Imperiului Austro-Ungar.

Maximilian
Duce de Hohenberg
Prințul Maximilian ca. 1914.
Date personale
Născut	29 septembrie 1902 Viena, Austro-Ungaria
Decedat	8 ianuarie 1962 (59 de ani) Viena, Austria
Înmormântat	Artstetten Castle[*]
Părinți	Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei Sofia, Ducesă de Hohenberg
Frați și surori	Prințul Ernst von Hohenberg Prințesa Sophie von Hohenberg
Căsătorit cu	Contesa Maria Elisabeth Bona von Waldburg zu Wolfegg und Waldsee
Copii	Prințul Franz Prințul Georg Prințul Albrecht Prințul Johannes Prințul Petru Prințul Gerhard
Cetățenie	Austria
Ocupație	jurist
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	House of Hohenberg[*]

·         1963: Kay Sage, artist și poet american (n. 1898)

·         1967: Zbigniew Hubert Cybulski (n. 3 noiembrie 1927,^{[1][2][3][4][5]} Kneaje, Polonia^[6] – d. 8 ianuarie 1967,^{[1][2][3][4][5]} Wrocław, Polonia^[7][2]) a fost un actor polonez de teatru și film. A activat în cinematografie din 1954.
* 1967: Josef Frank (n. 15 iulie 1885 la Baden, Austria - d. 8 ianuarie 1967 la Stockholm, Suedia) a fost un arhitect austriaco - suedez promotor al modernismului, membru fondator al Congresului internațional al arhitecturii moderne, faimoasa organizație profesională a arhitecților din deceniile 1930, 1940 și 1950.

Printre alte realizări marcante, Josef Frank a pus bazele școlii de arhitectură din Viena, Wiener Schule der Architektur, prin care a promovat concepții moderne privind proiectarea locuințelor și a amenajărilor interioare.

În 1933 s-a mutat în Suedia, unde s-a remarcat prin modul de decorare a clădirilor companiei IKEA. În 1965, a câștigat Marele Premiu de Stataustriac pentru arhitectură.

Pentru a marca 125 de ani de la nașterea sa, site-ul Google și-a modificat logo-ul de pe pagina sa principală

·         1969: Albert Hill, atlet britanic (n. 1889)

·         1970: Georges Guibourg, interpret francez (n. 1891)

·         1972: Kenneth Patchen, poet și pictor american (n. 1911)

·         1972: A murit Iosif Bertok, operator şi regizor de film, operator de front în Serviciul cinematografic al Armatei austro-ungare în anii primului război mondial.

·         1975: Richard Tucker, tenor american (n. 1913)

·         1976: A murit Zhou Enlai (Ciu En-lai), fost premier al Consiliului de Stat. Zhou Enlai a fost o mare personalitate a istoriei Chinei moderne. Prin întreaga sa activitate, desfăşurată de-a lungul a peste cinci decenii, a acţionat pentru progresul poporului chinez, pentru transformarea Chinei într-o ţară modernă, pentru dezvoltarea relaţiilor internaţionale ale acesteia; (n.05.03.1898).

·         1979: Sara Carter, cântăreață american de country (n. 1898)

·         1980: John Mauchly, fizician și inginer de computere (n. 1907)

·         1981: Matthew "Stymie" Beard, actor american (n. 1925)

·         1983: Tom McCall, guvernator al Oregon (n. 1913)

·         1986: Pierre Fournier, violoncelist francez (n. 1906)

·         1989: Bruce Chatwin, romancier englez (n. 1940)

·         1990: Terry-Thomas, actor și comedian britanic (n. 1911)

·         1991: Steve Clark, chitarist englez (Def Leppard) (n. 1960)
* 1992: Anton Dumitriu (n. 31 martie 1905, Brăila, România – d. 8 ianuarie1992, București, România) a fost un filosof, matematician și logicianromân de origine greacă. S-a născut la Brăila, oraș în care urmează școala primară și liceul. Devine student al Facultății de Științe a Universității din București avându-i drept profesori pe: Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu, Octav Onicescu iar în 1929obține licența în Matematici. Între 1929 și 1933 este profesor de matematică la o școală din Brăila apoi între 1933 și 1938profesor la Liceul „Mihai Eminescu” din București. În 1934, Anton Dumitriu devine asistent la cursul de geometrie descriptivă de la Școala Politehnică din București.^{[2]:p. 261}

Între timp studiază cursuri de filosofie și în 1938 își susține doctoratul în filosofie cu teza Bazele filosofice ale științei în fața unei comisii al cărei președinte a fost Constantin Rădulescu-Motru iar referent Petre P. Negulescu.^[3] În același an devine asistent la cursul de Logică de la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București, parcurgând succesiv funcțiile de conferențiar și profesor titular al catedrei de Logică. Timp de cinci ani (1942-1947) este directorul publicației universitare „Caiete de Filosofie” iar între 1944-1946 este directorul săptămânalului „Democrația”. A publicat atât în reviste românești (Revista de Filosofie, Revista Fundațiilor Regale, etc.) cât și străine (The Journal of History of Philosophy, Scientia, Notre Dame Journal of Formal Logic, Il Contributo, etc.).

·         1993: Eleanor Hibbert, autor britanic (n. 1906)

·         1994: Pat Buttram, actor american (n. 1915)

·         1995: Carlos Monzon, pugilist argentinian (n. 1942)

·      1996 - A murit François Mitterand, fost preşedinte al Franţei între anii 1981-1995. (n.26.10.1916).

François Mitterrand - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

François Mitterrand (n. 26 octombrie 1916 Jarnac – d. 8 ianuarie 1996, Paris), președinte al Franței între anii 1981-1995. Mitterand a evoluat din punct de vedere ideologic de la poziţia socialismului reformator la aceea a pragmatismului caracteristic unui reprezentant al naţiunii, susţinător al rolului cheie, din punct de vedere militar şi cultural, pe care Franţa era chemată să-l joace în arena internaţională. Alături de Germania, Franţa lui Mitterand a ocupat un loc de frunte în cursa pentru Europa unită.

·         1997: Melvin Calvin, chimist american, laureat al Premiului Nobel (n. 1911)

·         1998: Michael Tippett, compozitor englez (n. 1905)

·         2000: Fritz Thiedemann, călăreț german (n. 1918)

·         2001 - A murit scriitorul şi traducătorul Anatol Ghermanschi ("Mihai Sebastian interpretat…", "Despre vechimea şi continuitatea românilor", "Se căsătoresc dovleceii") (n.07.08.1941).

·         2002: Alexander Prochorow, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (n. 1916)

·         2002: Dave Thomas, întreprinzător de fast food american (n. 1932)

·         2003: Ron Goodwin, compozitor și dirijor britanic (n. 1925)

·         2004: John A. Gambling, gazdă americană de talk-show la radio (n. 1930)

·         2004: Warren Spears, coregraf și dansator american

·         2004: Michel Thomas, lingvist polonez (n. 1914)

·         2006: Prințul George William de Hanovra (Georg Wilhelm Ernst August Friedrich Axel Prinz von Hannover^[1]; 25 martie 1915 - 8 ianuarie 2006) a fost al doilea fiu al lui Ernest Augustus, Duce de Brunswick și a soției sale, Prințesa Victoria Luise a Prusiei, singura fiică a împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei și a împărătesei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein.

Prințul George William
Date personale
Nume la naștere	Georg Wilhelm Ernst August Friedrich Axel
Născut	25 martie 1915 Brunswick, Imperiul german
Decedat	8 ianuarie 2006 (90 de ani) Munchen, Bavaria, Germania
Înmormântat	Schliersee
Părinți	Ernest Augustus, Duce de Brunswick Prințesa Victoria Luise a Prusiei
Frați și surori	Frederica de Hanovra Prince Christian Oscar of Hanover[*] Prince Welf Henry of Hanover[*] Ernest Augustus al IV-lea
Căsătorit cu	Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei
Copii	Prințul Welf Ernst de Hanovra Prințul Georg de Hanovra Prințesa Friederike de Hanovra
Cetățenie	Germania
Ocupație	diplomat
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Hanovra

·         2007: A murit la Bucuresti Sorana Coroamă-Stanca, regizor artistic, dramaturg, scenarist şi profesor universitar; (n. 24 ianuarie 1921, Chisinau). A fost fiica medicului profesor universitar ieșean Gheorghe Placinteanu  și a compozitoarei Mansi Berberis. După absolvirea Facultății de Chimie Industrială a Politehnicii „Gh. Asachi” din Iasi in 1946, s-a îndreptat spre regia de teatru. Între 1959 – 1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa „Arta Aplicată”, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența. A regizat peste 190 de spectacole de teatru, si a colaborat la radio-televiziune regizând serialul Mușatinii, O noapte furtunoasă – Caragiale, Egmont – Goethe și teatru radiofonic. A fost cadru universitar la Institutul de Teatru I.L.Caragiale din București, la Facultatea de Filologie  a Universitatii din Cluj și la Universitatea „Hyperion” din București.

* 2008: Anatol Neamțu (n. 20 februarie 1954, Larga, Florești - d. 8 ianuarie 2008, Chișinău) a fost un compozitor, chitarist și aranjor muzical din Republica Moldova.
* 2013: Cornel Pavlovici (n. 2 aprilie 1942 - d. 8 ianuarie 2013) a fost un fotbalist român. A fost golgeterul în sezonul Diviziei A 1963-1964,^[1]marcând același număr de goluri ca și Constantin Frățilă, 19.

Sărbători

·         Sf Cuv. Gheorghe Hozevitul; Sf Cuv Domnica; Duminica după Botezul Domnului - Începutul propovăduirii Domnului (calendar crestin-ortodox) 

Sf. Cuv. Gheorghe Hozevitul (Sec. al VI – VII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Gheorghe a trăit în Hozeva pe la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea. Numele de „Hozevitul” provine după acela al chinoviei sale, Mănăstirea Hozeva. Mănăstirea este săpată într-un perete de stânca, pe locul unei străvechi aşezări monahale, de la începutul veacului al V-lea, situată la apus de Ierihon, pe valea pârâului Horat – Cherit – numit azi Hozeva, în preajma căruia a trăit Proorocul Ilie, în timpul prigonirii lui de către regele Ahab.