5. /24 IANUARIE 2023 - POEZIE

VICTOR EFTIMIU

Victor Eftimiu poet, dramaturg, povestitor, traducător, colecționar de artă și academician român din perioada interbelică

Biografie

Victor Eftimiu s-a născut la 24 ianuarie 1889, Boboştiţa, Albania. Este fiul Marinei (fiica preotului Theodor Cociu din Boboştiţa, numit şi Economu) şi al lui Ghergo Ceavo (care, venit pentru comerţ în Bucureşti, îşi schimbă în 1894 numele în Gheorghe Eftimiu, după prenumele tatălui său, Eftimie). Face primele clase în limba greacă (1895-1897), pentru ca de la vârsta de 8 ani să înveţe în Bucureşti, unde a absolvit cursurile Liceului „Mihai Viteazul”. După colaborări timpurii la diverse publicaţii, în 1908 şi 1909, stabilit la Sibiu, participă ca secretar de redacţie, alături de O. Goga şi Ilarie Chendi, la editarea revistei „Ţara noastră”.

În primăvara anului 1909, se îndreaptă către Paris, zăbovind câteva luni la Budapesta şi Viena, oraşe din care trimite impresii şi scrieri originale mai multor reviste din ţară. De prima şedere la Paris îl vor lega amintiri ce revin mereu în scrieri, traiul fără înlesniri fiind răscumpărat de încântarea cu care străbate Cartierul Latin şi de întâlnirile cu prieteni precum Radu Baltag, O. Goga, E. Lovinescu şi alţii.

În 1910 se întoarce în ţară şi, punându-şi în valoare exerciţiul literar parizian, obţine un neaşteptat succes cu piesa Înşir-te mărgărite (1911). În 1913 este numit director al Teatrului Comedia, iar în anul următor se căsătoreşte cu actriţa Agepsina Popovici Macri, pe care o cunoscuse la Paris. În 1915 devine membru activ al Societăţii Scriitorilor Români, în 1917 face parte din comitetul de propagandă românească de la Lausanne şi obţine cetăţenia română în 1919.

Îndeplineşte funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1920-1922), ulterior fiind însărcinat şi cu direcţia generală a Asociaţiei Române pentru Cinemato­grafie Artistică. Este membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români (1923) şi al Ateneului Român, iar în intervalul august-decembrie 1927 funcţionează ca director al Teatrului Naţional şi al Operei Naţionale din Cluj, de unde demisionează invo­când motivul lipsei de subvenţii. Prezent adesea în salonul Sburătorului, cu o faimă de om de teatru mereu în creştere, călătorind frecvent prin capitalele europene, Eftimiu, autorul dra­matic cel mai reprezentat al timpului, se bucură şi de oarecare succes în politică: membru al Partidului Naţional Ţărănesc, este ales deputat în 1928.

Se află din nou la conducerea Tea­trului Naţional din Bucureşti în cursul anului 1930, 2 ani mai târziu i se acordă Premiul Naţional pentru Literatură, iar în 1933 este ales preşedinte al PEN-Clubului Român, mandat pe care îl va primi şi în 1936. Începuse între timp să colaboreze tot mai intens la presa de dreapta şi în 1941 este menţionat ca membru al masoneriei româneşti. În timpul dictaturii antonesciene piesele de teatru nu i se mai joacă şi este trimis de două ori în lagărul de la Târgu Jiu pentru atitudine antirăzboinică.

Din septembrie 1944 ocupă (pentru o vreme simultan) fotoliile de director general al teatrelor, operelor şi spectacolelor, de director al Teatrului Naţional şi al Operei din Bucureşti (până în 1945) şi de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (până în 1948). Demisionează din Partidul Naţional Ţărănesc, iar în 1948 devine membru al Academiei Române. Până la încetarea sa din viaţă, funcţionează ca preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor şi se bucură de aprecierea oficială. În cazul lui Eftimiu, omul îl copleşeşte pe scriitor. La nici 16 ani începe să publice versuri naive în „Luceafărul”, semnând cu pseudo­nimul Athanes.

În 1905 tipăreşte cu mijloace proprii primul număr al revistei şcolare „Speranţa”, urmat de alte patru nu­mere, la a căror realizare îl ajută câţiva colegi. Publică aici nu numai articole-program, ci şi proză şi poezii fără alte calităţi literare în afara unui oarecare simţ al formei, pseudonimele preferate ale momentului fiind Eftimie Eftimiu, V. Gheorghe, V.E. Grecu, Ciubuc Spionu, Ionică Chiriaşul, Cleon, Mercador. Însă adevăratul debut şi-l face la „Viaţa literară” în 1906, cu poezia Amurg, semnată cu numele Victor Eftimiu, folosit pentru întâia oară. În câteva rânduri conduce reviste culturale: bisăptămânalul „Gazeta noastră ilustrată”, între 1929 şi 1931, şi „Dreptatea nouă”, între 1945 şi 1947. Face parte din comitetele de redacţie ale publicaţiilor „Prezentul”, „Bibiloiul”, „Ţivil-cazon” (1906), „Lectura pentru toţi” (1918-1920) etc.

Mai însem­nată rămâne colaborarea susţinută, timp de câteva decenii, cu versuri, cronici rimate, scrieri în proză, însemnări de călătorie, note şi cronici de teatru, evocări şi aforisme – adunate mai târziu în volume – traduceri şi articole diverse, la „Acţiunea”, „Adevărul” (mai ales între 1910 şi 1935, cu note diverse, po­eme, proză dialogată, articole despre teatru, cronici), „Ade­vărul literar şi artistic” (unde deţine rubrici permanente), „Almanahul literar”, „Almanahul Societăţii Scriitorilor Ro­mâni”, „Cele trei Crişuri”, „Cetiţi-mă”, „Comedia”, „Contim­poranul”, „Convorbiri critice”, „Cortina”, „Cosînzeana”, „Culisele”, „Cultura poporului”, „Curentul artelor”, „Cuvân­tul liber”, „Dimineaţa”, „Dreptatea”, „Dumineca”, „Ecoul”, „Evenimentul zilei”, „Hiena”, „Jurnalul literar”, „Literatorul”, „Luceafărul”, „Noua revistă română”, „Omul liber”, „Pă­mântul nostru”, „Propilee literare”, „Rampa”, „Rampa nouă ilustrată”, „Ramuri”, „Raza literară”, „Reporter”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Revista literară”, „Revista noastră”, „Re­vista pentru toţi”, „Revista română”, „Românul”, „România literară”, „Sburătorul”, „Scena”, „Spectator”, „Teatrul”, „Tea­trul Naţional”, „Tempo”, „Toamna”, „Tribuna”, „Tribuna po­porului”, „Ţara noastră”, „Universul literar”, „Viaţa literară”, „Victoria”, „Vremea”, „Ziarul meu”, „Zorile” etc.

Mai ales în primii ani de publicistică, Eftimiu semnează cu pseudonimele Antartu, Ion Arcuda, Balcanicu, Nae Cucuvea, Victor Eolyanul, Elynicul Rhapsod, Eunobius, Grecu, V. Greceanu, At. Grecu, V. Grecu, V. Grecu-Athanes, Labraş-effendi, Macedoneanu, Matador, Neutralis, Axentie Sandomirsky, Veg Vegrecu, Victorius, Daniel Vodena etc.

În 1927 introduce fraudulos în repertoriul Teatrului Naţional din Cluj, sub semnătura Ion Dinu, propria-i piesă, Un escroc sentimental. Scriitor cu o fantezie scânteietoare, cu un însemnat simţ al formei şi al combinaţiilor de efect, Eftimiu a publicat mii de pagini de teatru şi de proză, a strâns în volume sute de mii de versuri, numeroase pagini de memorialistică, o mulţime de aforisme şi scrieri pentru copii şi a tradus din marea literatură a lumii. Uşurinţa cu care scria şi valoarea inegală a producţiilor sale justifică ironia confraţilor, care au vorbit despre o „epocă Eftimiu” şi l-au parodiat în nenumărate rânduri. El însuşi are un prim succes poetic cu o parodie, Romanţa celor trei sarmale, după Ion Minulescu („Belgia Orientului”, 1907), care a circulat în mediile literare odată cu numele inventivului parodist.

În teatru, latura cea mai reprezentativă a creaţiei sale, Eftimiu vede o artă totală, în care primatul trebuie să-i revină textului şi care nu se poate îndepărta de specificul său educativ, modelator. De aceea, poate, el pune adesea în relief intenţia didactică, imprimând discursului dramatic cât mai mult din propria-i concepţie regizorală; tot astfel îşi găseşte justificare şi obiceiul autorului de a explica în prolog sensurile unei piese. Din complicata sa „industrie dramaturgică”, multe scrieri nu mai rezistă ca literatură autentică, monumentalitatea constituind poate singura trăsătură lipsită de oscilaţii a acestei întinse opere.

În 1956 Eftimiu a întocmit o clasificare a propriilor lucrări, după un criteriu tematic. Primul ciclu, şi cel mai important, cuprinde Legende româneşti: Înşir-te mărgărite (1911), Strămoşii (1912), Cocoşul negru (1913), Ringala (1915), Meşterul Manole (1925), Haiducii (1949) şi Pană Lesnea Rusalin (Răscoale) (1956).

În drama istorică Ringala (vehement con­testată şi scoasă de pe afişele teatrelor în 1916 pentru încălcarea adevărului istoric), autorul învie lumea ceremonialurilor domneşti de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Maria Jagelona, tânăra soţie a voievodului, plănuieşte catolicizarea Moldovei şi aservirea faţă de poloni, punând în planul ei inteligenţă şi tărie de caracter, trăsături care o apropie de Doamna Clara şi de Vidra. Dorindu-se o lecţie de patriotism, piesa nu este însă suficient închegată, deoarece se bizuie pe schimbări de situaţie şi pe episoade inutile, scrise doar pentru deliciul publicului.

În Meşterul Manole, tendinţa către spectaculos, dizolvarea mitului şi privarea motivului de virtuţile simbolice explică eşecul în plan literar. Rămâne numai ipostaza unui Manole iniţiat în tainele masoneriei, dar lipsit de relief interior. În celelalte cicluri dramatice stabilite de Eftimiu se înscriu piese mai puţin reuşite, afectate de manierism şi de accentuarea spectacu­losului.

Dintre Tragediile eline, în Prometeu (1919) dramaturgul vizează grandiosul, dar expresia bombastică şi situaţiile facile duc la ratarea intenţiei. Discursul este limpede, însă fără profunzime, „ideea jertfei presupuse de înfăptuiri” nu se mai întemeiază pe nimic substanţial, iar revoltatul Prometeu ilustrează o simplă atitudine declarativă. Este totuşi intere­santă în sine metamorfozarea originală a zeilor antici în sfinţii creştini corespunzători.

Piesele Thebaida (1924) şi Atrizii (1939), combinări îndrăzneţe de nuclee mitice, acumulează în replici o oarecare tensiune dramatică, aceasta stingându-se însă înainte de vreme în declamaţie sau în ezitări de limbaj şi de prozodie, într-un alt ciclu, Drame medievale, dramaturgul realizează colaje generoase de scene istorice şi fapte exemplare din mitologia slavă (Theochrys, 1933), de legende burleşti (Poveste spaniolă cu Don Juan. Don Quijote, bufonul şi moartea, 1938, în varianta iniţială, din 1922, Don Juan sau Tragedia iubirii) ori de ipostaze artificioase ale aceluiaşi personaj (Faust-alchimistul şi filosoful, Faust-cuceritorul şi Faust-Păcală în Doctor Faust, vrăjitor, 1957). Doar Glafira (1926) mai aminteşte de forţa dramaturgului de a da viaţă unor personaje puternice şi originale, evoluând tragic sub semnul destinului neiertător.

Ciclul Satire bucureştene cuprinde puţine piese, scrise înainte de 1944 şi părând cali­grafiate cu un condei de şcoală sămănătoristă. Se disting prin articularea dramatică mai coerentă Dansul milioanelor (1922) şi Marele duhovnic (1929), celelalte suferind de un tezism dezar­mant. Fie că sunt facile fabule moderne într-un act (Ariciul şi sobolul, 1912) sau farse ce acuză dezumanizarea celor prea avuţi (Sfârşitul pământului, 1919), fie că mizează pe construcţia mai amplă, cu acţiune alertă, situaţii insolite şi dialog firesc, pentru a înfiera politicianismul şi a înfăţişa debusolarea individului, ca în Omul care a văzut moartea (1928), piesele incluse în ciclul Comedii provinciale dovedesc, în mod surprinzător, prin afirmaţiile din prologuri, o înţelegere cât se poate de exactă a artei dramatice şi a elementelor perisabile ale creaţiei.

Motivele literare din Tragicomedii ţărăneşti, piese scrise în proză, Akim (1912), Crăciunul lui Osman (1913) şi Comoara (1922), apropiate întrucâtva de fantastic, văduvite însă de substanţă, trec cu uşurinţă în epica lui Eftimiu, mai ales în genul scurt. Ultimul ciclu dramaturgie este numit Piese cu subiecte de peste hotare, din acesta făcând parte Mireasa roşie (1912), Ave, Maria! (1913), Napoleon I (1914), Scamatorii (1942), Sylvette (1944) şi Fantoma celei care va veni… (1922). Cea din urmă piesă, un interesant „roman teatral”, cuprinde scene reuşite, deşi predomină şi aici livrescul, iar în final este împinsă în faţă ostentativ semnificaţia. Eftimiumai scrie piesa Cele două Agripine (în colaborare cu Jean Bacheville) şi semnează mai multe prolo­guri versificate: Teatrul (1911, în colaborare cu D. Anghel), Cinematograful (1912), O sală nouă… etc.

Proza lui Eftimiu este adesea un caz de autopastişa, un soi de intertext intern caracterizat prin recurenţa motivelor şi în­tinderea supradimensionată. În nuvele, schiţe şi povestiri (adunate în optsprezece volume), multe situaţii contrazic aşteptarea cititorilor, onomastica este adesea forţată („sir Mack Dollaryngthon” etc.), iar soluţiile de rezolvare a conflictului contravin uneori logicii naraţiei. Ficţiunea înglobează ele­mente din biografia autorului (Risto Darda, 1922 etc.), ia forma confesiunii (Spovedania unui clown şi alte nuvele, 1913) sau îşi asumă viziunea unui fantastic de sorginte patologică (Comorile lui Dragodan, 1920).

Există şi exerciţii în genul lui Urmuz, parodii la limita absurdului lingvistic (Pitirim cu părul de ametist. Povestire ultramodernistă), precum şi numeroase naraţiuni dramatizate, cu note de feerie. Cât despre romane, paisprezece la număr, acestea au aceeaşi materie ca şi sonetele sau ca unele piese de teatru şi, simple culegeri de situaţii-surpriză, lasă impresia unei nesfârşite experimentări a genului, fără câştig pentru literatură.

Un prim roman, Două cruci (1914), rescrie câteva fragmente despre viaţa comunităţilor de români mace­doneni, publicate în 1907 în ziarul „Prezentul”. Senzaţionalul cu orice preţ (Dragomirna, 1930), loviturile de teatru şi personajele în travesti în spaţiul parodic al unui roman feeric poliţist (Kimonoul înstelat, 1932) s-au bucurat în epocă de apre­cierea cititorului mediu. Un ciclu romanesc, Omul fără nume (1940), include scrieri anterioare, pronunţat autobiografice, avându-l ca protagonist pe regizorul şi omul de teatru Strszky: Tragedia unui comedian (1924), Principesa Simonof (iniţial Principesa Moruzof, 1925) şi Spre sursele tragediei (1935; iniţial capitol în romanul Le Nain du Theatre Francais, tipărit la Paris în 1931). Acest roman despre teatru devine primul dintr-o trilogie pe aceeaşi temă, alături de Lora Mirandy (1941) şi Scadenţa (1944), toate constituind un corpus romanesc cu miez inconsis­tent. Autorul obţine însă peste hotare un oarecare succes de stimă, scrieri ale sale fiind traduse în mai multe limbi.

De mai mare însemnătate prin puterea de evocare a personalităţilor şi a momentelor culturale pe care le cunoscuse în mod direct sunt volumele de memorii şi confesiuni literare, intitulate sugestiv Fum de fantome (1940), Amintiri şi polemici, Magia cuvintelor şi Spovedanii (toate din 1942) etc. Pana memorialistului nu se mulţumeşte să dea viaţă trecutului, ci se străduieşte să inven­teze şi forma de impact puternic asupra receptorului. Obiectul unor succesive permutări textuale l-au constituit basmele, poveştile pentru copii, creaţii nu lipsite de farmec, în pofida unui livresc ce le subminează naturaleţea: Corabia cu pitici (1919), Şarpele fermecat (1922; modificat în Păunaşul Codrilor, 1952), Făt-Frumos din lacrimi… (1922), Omul de piatră (1966) etc. Maxime (Vorbe… vorbe… vorbe, 1914), spirituale atât cât îngă­duie înţelepciunea comună, adaugă scânteieri inteligente ope­rei originale.

Eftimiu a fost, de asemenea, un foarte activ traducător, mai ales din limba franceză. În 1909 traducea pentru diverse reviste din operele lui Baudelaire, Maupassant, Emile Verhaeren, Anatole France, Jules Lemaitre, Alfred de Musset, Puşkin, fragmente din piesa Cum vă place de Shakespeare (1912), piesa Păpuşile de P. Wolff (1912, împreună cu Mihail Săulescu), Răul de mare de A.I. Kuprin (1925), mai târziu Parsifal de Wagner etc. În 1933 traduce scenariul filmului Trenul fantomă, după A. Ridley, iar în 1943 tălmăceşte, într-o manieră în general corectă, tragedii eline: Eumenidele de Eschil, Oedip rege de Sofocle, Elena de Euripide.

Opera

• Înşir-te mărgărite, Bucureşti, 1911;
• Dar de nuntă şi alte schiţe, Bucureşti, 1911;
• Fără suflet, Bucureşti, 1911;
• Rapsozii, Bucureşti, 1911;
• Cinematograful, Bucureşti, 1912;
• Strămoşii, Bucureşti, 1912;
• Akim, Bucureşti, 1912;
• Poemele singurătăţii, Orăştie, 1912;
• Ariciul şi sobolul, Bucureşti, 1912;
• Mireasa roşie, Bucureşti, 1912;
• Cocoşul negru, Bucureşti, 1913;
• Crăciunul lui Osman, Bucureşti, 1913;
• Ave, Maria!, Bucureşti, 1913;
• În temniţele Stambulului, Bucureşti, 1913;
• Spovedania unui clown şi alte nuvele, Bucureşti, 1913;
• Războiul (în colaborare cu D. Anghel), Bucureşti, 1913;
• Poveste de Crăciun, Braşov, 1914;
• Napoleon I, Bucureşti, 1914;
• Două cruci, Bucureşti, 1914;
• Vorbe… vorbe… vorbe, Bucureşti, 1914;
• Candele stinse, Bucureşti, 1915;
• Ringala, Bucureşti, 1915;
• Poveştile focului, Bucureşti, 1915;
• Ca doi străini, Bucureşti, 1917;
• Contes roumains, adaptare de Marc Varenne, Paris, 1918;
• Cel din urmă albanez, Bucureşti;
• Sfârşitul pământului, Bucureşti, 1919;
• Corabia cu pitici, Bucureşti, 1919;
• Prometeu, Bucureşti, 1919;
• Lebedele sacre, Craiova, 1920;
• Pe vremea haiducilor, Bucureşti, 1920;
• Comorile lui Dragodan, Bucureşti, 1920;
• Rasputin, Bucureşti, 1920;
• Şarpele fermecat, Bucureşti, 1922;
• Don Juan sau Tragedia iubirii, Bucureşti, 1922;
• Spre ţara cea nouă, Bucureşti, 1922;
• Risto Darda, Bucureşti, 1922;
• Pădurea ursitoarelor, Bucureşti, 1922;
• Katalina, Bucureşti, 1922;
• Făt-Frumos din lacrimi…, Bucureşti, 1922;
• Comoara, Bucureşti, 1922;
• Fantoma celei care va veni…, Bucureşti, 1922;
• Înşir-te mărgărite. Strămoşii. Rapsozii, Bucureşti, 1922;
• Dansul milioanelor, Bucureşti, 1922;
• Minunea Sfântului Ilie, Bucureşti, 1922;
• Păţania călugărului Gherasim, Bucureşti, 1922;
• Alina-Linda, Bucureşti, 1922;
• Trei îngeri, Bucureşti, 1922;
• Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Bucureşti, 1922;
• Prometeu. Prologuri. Fragmente, Bucureşti, 1923;
• Povestiri din Orient, Bucureşti, 1923;
• Cântecul milei, Bucureşti, 1923;
• Comoara. Akim. Ave Mariai, Bucureşti 1923;
• Kiriachiţa. Risto Darda. Mormântul de pe ţărmul mării, Bucureşti, 1923;
• Vin sărbătorile, Bucureşti, 1923;
• Voievodul dreptăţii, Bucureşti, 1923;
• Thebaida, Bucureşti, 1924;
• Tragedia unui comedian, Bucureşti, 1924;
• Poemele singurătăţii. Candele stinse. Lebedele sacre, Bucureşti, 1924;
• Elfiona, Bucureşti, 1925;
• Principesa Moruzof, Bucureşti, 1925;
• Meşterul Manole, Bucureşti, 1925;
• Glafira, Bucureşti, 1926;
• Ionică prostul, Bucureşti, 1927;
• Oda limbei române, Bucureşti, 1927;
• Un asasinat patriotic, Bucureşti, 1927;
• Omul care a văzut moartea, Bucureşti, 1928;
• Băiatul cel pierdut, Bucureşti, 1928;
• Strâmbă-lemne şi Sfarmă-piatră, Bucureşti, 1928;
• Omul şi Dracul, Bucureşti, 1928;
• Vestitorii, Bucureşti, 1928;
• Marele duhovnic, Bucureşti, 1929;
• Dragomima, Bucureşti, 1930;
• Le Nain du Theatre Francais, Paris, 1931;
• Vulturul de argint, Bucureşti, 1931;
• Kimonoul înstelat, Bucureşti, 1932;
• Discurs la Mesaj. O comunicare, Bucureşti, 1932;
• Theochrys, Bucureşti, 1933;
• Noaptea subterană, Bucureşti, 1933;
• Spre sursele tragediei, Bucureşti, 1935;
• Arhanghelul cu aripi de ceară, Bucureşti, 1934;
• Cântecul mamei şi al copiilor, Bucureşti, 1935;
• Jos laba de pe tricolori, Bucureşti, 1935;
• Regele munţilor, Bucureşti, 1936;
• Teatru în versuri, Bucureşti, 1936;
• Rapsozii. Prologuri. Fragmente, Bucureşti, 1936;
• „Totul pentru ţară”. 1. Tragedia de la Drajna, Bucureşti, 1936;
• Omul lui Dumnezeu, Bucureşti, 1937;
• Poveste spaniolă cu Don Juan. Don Quijote, bufonul şi moartea, Bucureşti, 1938;
• Atrizii, Bucureşti, 1939;
• Oglinzile, Bucureşti, 1939;
• Focuri pe Bărăgan, Bucureşti, 1940;
• Gânduri, Bucureşti, 1940;
• Omul fără nume, Bucureşti, 1940;
• Fum de fantome, Bucureşti, 1940;
• Lora Mirandy, Bucureşti, 1941;
• Scamatorii, Bucureşti, 1942;
• O dragoste la Viena, Bucureşti, 1942;
• Amintiri şi polemici, Bucureşti, 1942;
• Magia cuvintelor, Bucureşti, 1942;
• Spovedanii, Bucureşti, 1942;
• Priviri peste veacuri, Bucureşti, 1944;
• Sylvette, Bucureşti, 1944;
• Scadenţa, Bucureşti, 1944;
• Noi şi sovietele, Bucureşti, 1945;
• 13 decembrie şi alte poeme, Bucureşti, 1947;
• Tragediile eline: Prometeu, Thebaida, Atrizii, Bucureşti, 1947;
• Legendele româneşti: Înşir-te mărgărite, Cocoşul negru, Meşterul Manole, Bucureşti, 1948;
• Haiducii, Bucureşti, 1949;
• O nuntă aristocratică, Bucureşti, 1952;
• Păunaşul Codrilor, Bucureşti, 1952;
• Împăcare, Bucureşti, 1953;
• Poveste haiducească, Bucureşti, 1953;
• Prichindel, Bucureşti, 1953;
• Iepuraşul de turtă dulce, Bucureşti, 1954;
• Akademos, Bucureşti, 1955;
• Basme, Bucureşti, 1955;
• Teatru, Bucureşti, 1956;
• Focul. Legenda lui Prometeu, Bucureşti, 1956;
• Odă limbei române. Poezii. 1906-1956, Bucureşti, 1957;
• Pe urmele zimbrului, I-VI, Bucureşti, 1957;
• Doctor Faust, vrăjitor, Bucureşti, 1957;
• Inspectorul broaştelor, Bucureşti, 1958;
• Halatul alb, Bucureşti, 1959;
• Copiii din China, Bucureşti, 1959;
• Povestind copiilor, Bucureşti, 1960;
• Poveştile lui Moş Cocoş Cocoloş, Bucureşti, 1960;
• Parada, Bucureşti, 1960;
• Soliile terestre, Bucureşti, 1961;
• Un an întreg, Bucureşti, 1961;
• Teatru, I-II, postfaţă de Radu Popescu, Bucureşti, 1962;
• Omuleţ, Bucureşti, 1963;
• Poezii, prefaţă de Constantin Măciucă, Bucureşti, 1964;
• Povestea pomului de iarnă, Bucureşti, 1964;
• Versuri, prefaţă de Demostene Botez, Bucureşti, 1964;
• Oameni de teatru, Bucureşti, 1965;
• Portrete şi amintiri, Bucureşti, 1965;
• 701 sonete, Bucureşti, 1966;
• Dreptatea lui Ion Vodă, Bucureşti, 1966;
• Omul de piatră, Bucureşti, 1966;
• În gloria patriei, Bucureşti, 1967;
• Din vremuri voievodale, Bucureşti, 1968;
• Opere, I-XVIII, Bucureşti, 1969-1996;
• Tengri, Bucureşti, 1970;
• Cosmos, Bucureşti, 1971;
• Neguţătorul de idei, Bucureşti, 1971;
• Omul, Bucureşti, 1973;
• Închinare Marelui Ştefan, Bucureşti, 1975;
• Fairy Tales, traducere de Luiza Carol, Bucureşti, 1979;
• Cerbul fermecat, Bucureşti, 1985;
• Teatru, postfaţă de Mircea Popa, Bucureşti, 1986;
• Nuvele şi povestiri, I-II, Bucureşti, 1989;
• Romane, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1989;
• Aventuri extraordinare, Bucureşti, 1991;
• Fluieraşul fermecat, Bucureşti, 1995;
• Păunaşul Codrilor şi alte poveşti, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1998;
• Povestea minunată, Bucureşti

Traduceri

• P. Wolff, Păpuşile, Bucureşti, 1912 (în colaborare cu Mihail Săulescu);
• A.I. Kuprin, Răul de mare, Bucureşti, 1925;
• Emma Orczy, Jurământul, Bucureşti, 1931;
• Richard Wagner, Parsifal, Bucureşti;
• Trei clasici: Eshylos – „Eumenidele”, Sofokle – „Edipostiran”, Euripides – „Helena”, Bucureşti, 1943;
• A.S. Puşkin, Boris Godunov, Bucureşti, 1950;
• Pierre Corneille, Horaţiu, Nicomed, în Pierre Corneille, Teatru, Bucureşti, 1956;
• Moliere, Burghezul gentilom, în Moliere, Opere, IV, Bucureşti, 1958.

Moare la 27 noiembrie 1972, Bucureşti

Mama

Cât e de drag cuvântul sacru "mamǎ"!
Un gângurit când pruncul vrea s-o cheme,
E lângǎ noi, în clipele supreme,
Din leagǎm pân' la cea din urmǎ vamǎ.
Din vesnicii, ca focul unei steme
Ỉsi fluturǎ a dragostei maramǎ...
Pǎstreazǎ-i chipu-n auritǎ ramǎ
si de nimic, nicicând nu te mai teme!
Ocrotitoare-n oarba vijelie,
Chiar umbra ei se schimbǎ în fǎclie
Pe drumul drept menitǎ sǎ te poarte
Ỉn fata ei, de-a pururi te prosternǎ
Simbol, duios al patriei, eternǎ,
Te leagǎnǎ de dincolo de moarte ! 

 Lui Eminescu

Tu, ce-n ritmul melancolic al baladei populare
Ai cantat durerea noastra de la munte pan' la mare,
Cantaret al suferintei, al minunilor trecute
Intr-a ingerilor lume linistit acuma du-te,
Caci necazurilor vietii le-ai adus un sfant prinos:
Strai de purpura si aur, versul tau armonios...
In zadar cerusi in viata o lumina sa s-arate,
Cand slaveai albastra noapte din privirile-adorate.
Dar aum, acum te cheama, in iubirea lor dintai,
Visatoarele copile ce te tin la capatai...
Nu simti tu in nopti cu luna cum s-aduna pe-ndelete

Feti-frumosi cu par de aur, zburatori cu negre plete,
Cosanzenele, fecioare ce-ti roiesc linga mormant?
Nu-ti aduce glas de bucium blanda batere de vant?
Ca un stol de corbi trecura deznadejdiile grele...
Vin la teiul tau acuma somnoroase pasarele
Sa-si ascunda sub aripa obositul capusor...
Ca si ele, dormi in pace somnul dulce, somn usor...
Dormi in pace.Dulci iluzii vor veni sa te-mpresoare, Or sa-ti cante, de departe, singuratice izvoare.

Iar padurea murmura-va:NUmai eu stiu sa te-ascult,
"O ramai, ramai la mine...te iubesc atat de mult!"
Te iubim si noi atata, drag copil al suferintii!
Ne-ai vrajit copilaria si bunicii si parintii,
Tot ce e simtire nalta, calda, suflet romanesc,
Ai vibrat pana-n zenitul unde astrii se-ntalnesc.
Noapte buna!Noapte buna!...Universul tau de ganduri
N-a fost scris sa-l nimiceasca invelisul cel de scanduri.
El imparte instelarea-i din hotar pana-n hotar,
Preamarind pe cel ce fuse "Imparat si proletar"! 

TRICOLORUL

Descopere-te-n fata drapelului ce vine
Purtat de mâini voinice în sunet de fanfare...
În fiorul de marire ce-si taie drum prin tine,
Vorbeste vitejeasca, stravechia-mbarbatare, -
Descopera-te-n fata drapelului ce vine !

E ros de gloante steagul dar soarele s-aduna
Si firele-i de aur s-aprind în foc si ard,
Matasa învechita acuma-i o cununa
Si nu mai pare zdrente al patriei stindard,
Caci razele de soare pe frunte lui s-aduna...

Cu soarele în crestet porneste Tricolorul
Si goarnele rasuna si inimile bat –
Cu ochii plinide lacrimi s-opreste trecatorul :
Un frate scump el vede în orisice soldat,
Si toti sunt mari în clipa când trece Tricolorul !

Ce mari sunt toti acuma ! Drapelul zdrentuit
E mult mai sfânt ca pânza bogata din altar :
Nu fumul de tamâie si nu sfintitul dar
Al cuminecaturii cu rosu l-au stropit,

Ci sângele atâtor Cristosi ce s-au jerfit...
Un trup strapuns de gloante fu masa lui de-altar.
Si soarele si ploaia si vântul l-au boltit, -
Închina-te, când trece drapelul zdrentuit !

Drapelu-i marturia izbânzilor trecute,
Mândria cea de astazi si visul necurmat –
Si-asa cum trece-n soare maret, înflacarat –
Semeata marturie a gloriei trecute, -
Cu ochii dusi la locuri pe unde-a fluturat,
Drapelul îsi viseaza fâsiile pierdute !... 

Indira Spătaru

INDIRA SPĂTARU s-a născut în 24 ianuarie 1971, la Iaşi.
Absolventă a Facultăţii de Filosofie, profil Sociopsihopedagogie, 1999, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi. Muzeograf atestat în cadrul Muzeului Naţional al Literaturii Române, Iaşi. Membră a Uniunii Scriitorilor din România din 1997. Locuieşte în Iaşi.
Activitate literară: debut în revista Convorbiri literare, 1986. A publicat în revistele literare Poesis, Ateneu, Vitralii, Luceafărul, Poezia etc.
Volume publicate: Poeme, poezie, debut, 1995; Seninătatea lemnului, versuri şi proză, 1997; Serile la Mirceşti, poezie, 1999; Marele Albastru, poezie, 2001; Sălbaticul anotimp, poezie, 2005; În bucătăria Sylviei Plath, poezie, 2008; Etna, poezie, 2014; Axa Vărsătorului, antologie, 2015; Promenada, poezie, 2016; Patinoarul soarelui, poezie, 2018.
Premii literare: Premiul pentru debut, Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, 1995; Premiul „Hyperion” pentru volumul Sălbaticul anotimp, poezie, la cea de-a V-a ediţie a Premiilor „Hyperion” în cadrul Zilelor Eminescu, Botoşani, 2005.

Sursa:  http://www.carteadeschisa.ro/poezii/?tag=spataru-indira.