6. /20 IANUARIE 2023 - POEZIE
ION FRUNZETTI
| Ion Frunzetti | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 ianuarie 1918 Bacău, România |
| Decedat | 11 septembrie 1985, (67 de ani) București, Republica Socialistă România |
| Părinți | Constantin Frunzetti, Ana Pandele |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România  |
| Ocupație | antropolog cultural, critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar |
| Pseudonim | Mircea Vuian, Valeriu Morjan, F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona, Menale |
| Limbi | limba română limba spaniolă[1] |
| Studii | Facultatea de Litere a Universității din București, Facultatea de Drept a Universității din București |
| Pregătire | Anton Holban, Nicolae Tonitza, Stavru Tarasov |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1934 - 1985 |
| Mișcare/curent literar | Gruparea scriitorilor tineri |
| Subiecte | poezie, eseu, cronică de artă |
| Operă de debut | 1934 - sonetul Nevroză în revista "13" |
| Opere semnificative | Volumul de versuri Maree |
Modifică date / text  | |
Ion Frunzetti (n. ,[2][3][4] Bacău, România – d. 1985,[2][3][4] București, România) a fost un critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Ion Frunzetti a fost fiul ofițerului de carieră Constantin Frunzetti și al Anei Pandele. În perioada 1924 - 1927 urmează cursurile școlii primare din Târgu Ocna după care face liceul în diverse orașe prin care meseria tatălui său l-a purtat: Galați (unde îl are ca profesor pe Anton Holban), Oradea (aici publică primele sale epigrame în revista "Flori de crâng"), Focșani și Timișoara. Ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov[5] și mai apoi de la Nicolae Tonitza. La Focșani colaborează la editarea revistei locale de avangardă "13" și sonetul "Nevroză" obține premiul întâi în anul 1934 la concursul organizat de redacția revistei. Liceul reușește să-l termine în orașul Timișoara unde-și dă bacalaureatul în anul 1936 după care publică poezii în câteva reviste locale, cum au fost: Crai nou, Fruncea, Colț de țară.[6]
Frunzetti se înscrie la cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și în paralel între anii 1936 - 1937 face studii la Facultatea de Drept din cadrul Universității București. În anul 1940 își susține teza de licență în estetică sub conducerea lui Tudor Vianu, teză care a fost intitulată Problema tragicului în artele plastice și care a fost distinsă cu magna cum laude. Încă de pe băncile facultății, Frunzetti este numit asistent onorific la Catedra de istoria artei, care era pe atunci condusă de către George Oprescu. În perioada 1936 - 1937, devine titular al cronicii plastice a revistei "Vremea" la recomandarea lui Francisc Șirato. Lucrează asiduu la revista "Semne" publicând cronici plastice, eseuri, recenzii sub pseudonimul Mircea Vuian sau Valeriu Morjan. Tot acum, începând din această perioadă, își începe o colaborare fructuoasă cu cele mai notabile periodice culturale ale timpului cum au fost Revista Fundațiilor Regale,Viața românească unde a a făcut parte o vreme din redacție, Universul Literar unde a folosit pseudonimele F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona sau Menale.[6]
Ion Frunzetti a publicat în anul 1942 eseuri dedicate operei lui Lucian Blaga și, în același an, a început să-și facă teza de doctorat nefinalizată niciodată intitulată Tipologia ornamenticii populare românești, sub directa îndrumare a lui I.D. Ștefănescu și George Oprescu. Părți din această teză au apărut începând din anul 1940 în revista Viața Românească. În perioada 1944 - 1946 îndeplinește funcția de asistent al Catedrei de Estetică a Facultății de Litere din București condusă de Tudor Vianu.[6] În anii 1946 și 1947 îl urmează pe Tudor VIanu la ambasada de la Belgrad, având funcția de consilier.
Scrie volumul de poezii "Maree" pe care-l publică la Editura Forum în anul 1945 și până în acest an face cronică de artă la ziarul "Victoria" condus în acea vreme de N.D. Cocea și George Ivașcu. Din 1948 Ion Frunzetti revine în învățământul universitar la nou-creata Catedră de istoria Literaturii Universale, de unde va fi destituit din motive politice în anul 1951. În perioada 1955 - 1967 a fost șeful sectorului de artă românească modernă și contemporană în cadrul Institutului de Istoria Artei, îndeplinind această funcție cu ajutorul lui George Oprescu.[6]
Alexandru Ciucurencu îl susține, în anul 1954, să-și reia activitatea de critic de artă, semnând în publicații de profil numeroase cronici de artă, articole și sinteze precum și prefețe ale unor cataloage cum a fost cel al Pavilionului Românesc la bienalele organizate în Veneția acelor timpuri. În plus, Ion Frunzetti a participat la numeroase emisiuni de televiziune și radiofonice.[6]
În 1956 obține funcția de asistent, ulterior lector și conferențiar al Institutului de Arte Plastice "N. Grigorescu" din București unde începând din anul 1975 va deține șefia catedrei de istoria și teoria artei.
Va fi comisar al Pavilionului României la Bienala de la Veneția în anul 1970, În 1971 și 1972 ajunge director al Editurii Meridiane, iar în perioada 1972 - 1975 a fost director al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române. În 1977, apoi în 1981 este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici.[6]
Cărți[modificare | modificare sursă]
- Disparate, București, Editura Meridiane, 2002
- Studii critice, București, Editura Fundației Culturale Române (Colecția Antropologie culturală), 2000.
- În căutarea tradiției, București, Editura Meridiane, 1998.
- Scrieri, I, II - Constanța, Editura Europolis, 1997.
- Arta românească în secolul XIX, București, Editura Meridiane, 1991.
- Pegas între Meduză și Perseu (vol. I: Gâlceava și împăcarea văzului cu lumea; vol. II: Formă și semn), București, Editura Meridiane, 1985.
- Țărmurile clipei, Buc., 1983;
- Dimitrie Paciurea - București, Editura Meridiane, 1971;
- Dragostele aceleași inimi, Buc., 1967;
- Ostrovul meu, ESPLA, Buc., 1957;
- Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Ed. Forum, Buc., 1945;
- Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Buc., 1943;
- Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Buc., 1941;
- Despre sculptori, București, Editura ACS, 2018,
Fondator[modificare | modificare sursă]
A fondat în 1938, împreună cu George Petcu, Laurențiu Fulga, Magda Isanos, Ștefan Baciu, Vintilă Horia, Ion Sofia Manolescu[7], Virgil Carianopol, Ion Siugariu și alții, Gruparea scriitorilor tineri.
Traducător[modificare | modificare sursă]
Ion Frunzetti a tradus din engleză, spaniolă, rusă capodopere ale literaturii universale precum:
- Franz Jakobsen, "Barbara", Buc., 1942 (în colaborare cu C. Frunzetti);
- Arthur Rimbaud, "Iluminările, precedate de poeme din Primele versuri", Buc., 1945;
- Louis Golding, "Porți ferecate", Buc., 1946;
- Cervantes, "Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (prelucrare de Jose Gonzales)", Buc., 1949 (colaborare cu Savin Bratu); reed. Buc., 1957 (colaborare cu Edgar Papu);
- Boris Gorbatov, "Generația mea", Buc., 1949 (colaborare cu E. Hariton);
- L.N. Tolstoi, "Război și pace", I-IV, Buc., 1949-55 (colaborare cu N. Parocescu),
- L.N. Tolstoi, "Povestiri din Sevastopol", Buc., 1955 (colaborare cu E. Antonescu);
- F.M. Reșetmikov, "Oameni din Podlipnaia", Buc., 1954 (colaborare cu Maria Bistrițeanu);
- Heinrich Mann, "Supusul", Buc., 1954 (colaborare cu Ioan D. Gherea);
- Victor Hugo, "Oamenii mării", Buc., 1955 (colaborare cu M. Ariel); ediția a 2-a, Buc., 1968 (în colaborare cu Fanny Milton Lehrer);
- "Proză satirică spaniolă", Buc., 1955;
- Shakespeare, "Comedia erorilor", în "Opere", I, Buc., 1955 (colaborare cu Dan Duțescu); "Zadarnicele chinuri ale dragostei", în "Opere", III, Buc., 1956 (colaborare cu Dan Grigorescu); "Totu-i bine când sfârșește bine", în "Opere", VIII, Buc., 1960, "Sonete", pref. trad., Buc., 1964;
- W.M. Thackeray, "Bâlciul deșertăciunilor", I-II, Buc., 1956 (colaborare cu Constanța Tudor);
- Tirso de Molina, "Don Gil de Ciorap-Verde", Buc., 1957 (colaborare cu Eugen Schileru);
- Feodor Gladkov, "Cimentul", Buc., 1960 (colaborare cu E. Antonescu);
- "Isprăvile unor vântură-lume. Proză picarescă spaniolă", Buc., 1961;
- Ezekiel Mphahlele, "Pe Second Avenue", Buc., 1967.
- Don Quijote de la Mancha de Cervantes (1965, împreună cu E. Papu),
- Război și pace de Lev Tolstoi (1959, în colaborare cu N. Parocescu).
Toate tăcerile-s zimţuite de carii, toate tăcerile.
Cele mai dragi ni le macină, ni le toacă
Inima, berzele, mitralierele
O, cum m'ar mai vrăji cântecul neclintirilor,
Nemairăsunătoarelor viorilor
Păduri adormite, a Albei-ca-Zăpada
Vieţi a noastre! O, să'nşele corvada
Trecerii clipelor şi risipirilor
Ciocănitorilor...
Toate tăcerile scumpe-s dinţate de mori:
Macină sângele dragostea. Macină carii misterele.
Linişei morţii, şi 'ngenunchierile
Frunţii le macină, - ciocănitori,
Mitralierele.
.............................
Mi-tra-li-e-re-le!
(August 1944)
| Constantin Pricop | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (73 de ani) Piatra Neamț, Neamț, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | critic literar[*] istoric literar[*] romancier[*] poet |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași |
| Modifică date / text | |
Constantin Pricop (n. , Piatra Neamț, Neamț, România) este un critic și istoric literar, profesor universitar, poet și romancier român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Constantin Pricop s-a născut la Piatra Neamț, fiind fiul Aurorei Pricop (născută Pătrașcu) și al lui Constantin Pricop, profesor.[1]
Urmează școala elementară la Piatra Neamț, Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, Facultatea de Filologie, română-franceză, a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, absolvită în 1972[2].
În 1999 devine doctor în filologie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cu o teză de doctorat despre critica literară din perioadă interbelică, sub îndrumarea acad. prof. univ. dr. Constantin Ciopraga.
Din 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Activitatea literară și universitară[modificare | modificare sursă]
- În 1971-1972 este redactor-șef al revistei studențești „Alma Mater”[3]
- Lucrează, succesiv, pe posturile de corector, redactor și secretar general de redacție la revista Convorbiri literare (1972 - 1991)[1]
- Cariera universitară: Lector la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava (1990-1991); începînd din 1992, lector (1992-2001), conferențiar (2001-2005), din 2005 profesor univ. dr. la Catedra de Literatură Română a Facultății de litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
- Prodecan al Facultății de Litere din Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (2004- 2006)[2]
- Șef de catedră (Catedra de Literatură română din cadrul Facultății de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași) (2006- 2012)
- Professor Emeritus - Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași (2015)
Altele:
- Redactor al Almanahului "Convorbiri literare" (în anii 1986, 1987, 1989)
- Redactor șef adjunct al revistei lunare de cultură "Sud-Est" (Chișinău) (1991- 1992)
- Din 1998 pînă la desființarea din lipsă de fonduri redactor al ”Analelor Univ. ‘Al. I. Cuza’ Iași, secția Litere”
- Fondator și redactor șef - ”Continent”, Revistă de dialog Est-Vest (1999)
- Începînd cu 2017 și pînă în prezent este redactor șef al revistei literare ”Expres cultural”
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
Lucrări de istorie și critică literară[modificare | modificare sursă]
- Marginea și centrul, Editura Cartea românească, București, 1990
- Seducția ideologiilor și luciditatea criticii. Privire asupra criticii literare românești din perioada interbelică, Editura Integral, București, 1999
- Literatura și tranziția, Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 2000
- Naratori și modelare umană în medievalitatea românească (în colaborare cu Elvira Sorohan și Valeriu P. Stancu), Editura Junimea, Iași, 2000. Ediția a doua a apărut în 2002.
- Literatura română postbelică. Preliminarii, Vol. 1, Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 2005
- Începuturile literaturii române. Analize, Editura Universității "Al. I. Cuza", Iași, 2012
Volume de literatură[modificare | modificare sursă]
- Viața fără sentimente (poezie), Editura Eminescu, București, 1982
- Simple poème, La Page Blanche, 2012 (Ebook)
- Signes sur La Page Blanche, La Page Blanche, 2012 (Ebook)
- Noua educație sentimentală (roman) , Editura Alfa, Iași, 2015
- Verglas (poezie), Editura Charmides, 2019
Articole[modificare | modificare sursă]
A publicat cîteva sute de studii, eseuri și articole privind literatura română și universală, probleme generale de cultură și cultură politică în aproape toate revistele importante din România și în reviste academice. O mică parte din textele publicate în reviste au fost antologate în volume.
Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]
- Traian T. Coșovei despre Viața fără sentimente: „Fără să apeleze la toate trucurile puse în scenă de poezia ultimilor ani, respingînd retorismul și discursivitatea tocmai cînd acestea par mai curtate ca niciodată, evadînd solitar din infernele climatizate ale metropolei spre înălțimile ideilor, Constantin Pricop a căștigat un „pariu” ambițios atît cu sine, cît și cu generația sa, dovedind că inteligența, sensibilitatea și talentul pot clădi edificii poetice pe orice teren.”
- N. Steinhardt despre Viața fără sentimente: „O analogie cu Anton von Webern și acela tot atît de riguros, de grăbit, de concentrat. Distanțele, rezerva, ba și o doză de gheață, un suav amestec de orgoliu și timiditate, pudoarea verbală și sfiiciunea emoției…”
- Adrian Marino despre Marginea și centrul: „Cazul lui Constantin Pricop este cu atît mai notabil cu cît orientarea sa trădează toate semnele unui sigur instinct critic. Autorul nu face parte din nici o grupare. /.../ Ce spune, în esență Constantin Pricop? El este pe cît de categoric, pe atît de decis să-și asume nu puține „riscuri”. Criticul ar dori deci ca în locul „foiletonistului” să pună pe „eseist”, în locul „criticului de direcție” pe „gînditor”. /.../ De ce? Fiindcă recunoașterea „valorii estetice”, deși indispensabilă, nu mai este de ajuns. Simpla operație de acest gen nu mai satisface. /.../ … Criticul-polemist ieșean dorește situarea literaturii în mediul său cultural și în contextul său teoretic. Fiindcă, de fapt, fără preconcepte, raportări și relații teoretice nu se mai poate face critică literară. Evident, o critică literară complexă, care să țină seamă nu numai de întreg sistemul de valori infuz în text, dar în primul rînd de o anume definiție a literaturii. /.../ Literatura, orice s-ar spune, nu este numai o simplă experiență individuală. Ea are multiple dimensiuni. /.../ Iar critica literară nu poate trece peste ele. /.../ Cînd trece la aplicații, sînt de făcut mai multe observații. Mai întîi aceea că numărul conceptelor sau temelor teoretice importante este destul de mare pentru o carte, în fond, de mici dimensiuni. De unde deosebita sa densitate. /.../ Autorul are în toate împrejurările opinii proprii, în genere despărțite de clișeele curente. /.../ Printre criticii „tineri” cu înclinații teoretice el oferă exemplul destul de rar de independență reală și, mai ales, militantă.”
- Gheorghe Grigurcu despre Marginea și centrul: „Nu este exclus ca unele din intuițiile neconformiste, atît de acide și de loiale, ale lui Constantin Pricop să fie reținute de confrații noștri din viitor.”
- Codrin Liviu Cuțitaru despre Seducția ideologiilor și luciditatea criticii: „Analiza atentă, deterministă a lui Constantin Pricop se constituie într-o veritabilă istorie culturală a criticii românești de dinainte de 1950, lucru absolut nou în literatura noastră de astăzi.”
- Emanuela Ilie despre Noua educație sentimentală: „Sub un titlu de influență flaubertiană, Noua educație sentimentală ascunde, trebuie să o recunosc de la început, o ficțiune pluristratificată, pe care nu o pot degusta decît cititorii obișnuiți cu plăcerile metanarative.”
- Al. Cistelecan despre Verglas: „Sentimentul acestei inutilități - și a poeziei și a ființei - e cu atît mai dramatic - deși domesticit de dicțiunea senină - cu cît în acest pustiu existențial agonia e chiar cea a supraviețuirii iluziei și iluminării.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu