6. /6 IANUARIE 2023 - POEZIE
ION MINULESCU
| Ion Minulescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2]  București, România |
| Decedat | (63 de ani)[1][2] București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | cauze naturale (infarct miocardic) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | lingvist scriitor critic de teatru[*] jurnalist poet critic literar[*] traducător |
| Activitate | |
| Alte nume | I. M. Nirvan |
| Alma mater | Universitatea din Paris |
Modifică date / text  | |
Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești. A dat examenul de bacalaureat în anul 1899 la un pension particular din București, „Brânză și Arghirescu”. În 1897, sub pseudonimul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista Povestea vorbei. În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în Foaia pentru toți, doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se întoarce în țară, unde compune poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din Jurnalul unui pribeag, în revista Viața nouă a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune Romanțele pentru mai târziu in revista Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi. Tot în acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, Henry Bataille, Henri de Régnier, publicate în Sămănătorul. Iarna 1906-07 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele Romanțe pentru mai târziu (1908) și în Fantaziile lui D. Anghel (1909).
În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887-1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe roșii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum și a unor piese de teatru, între care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune filială păstrării memoriei părinților ei. Urmează anii războiului, 1916-18 când soții Minulescu se refugiază la Iași. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: Măști de bronz și lampioane de porțelan (1920).
Un an mai târziu, Minulescu își face debutul ca autor dramatic: pe scena Naționalului se joacă piesa Pleacă berzele și comedia într-un act Lulu Popescu (10 ianuarie).
În 1924 apare romanul Roșu, galben și albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese în prealabil publicat în paginile Vieții românești. Se reprezintă Omul care trebuie să moară, „grotescă tragică în trei acte”, publicată mai târziu, în 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias, iar 6 ani mai târziu, în 1930, apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiți-le noaptea.
În anul 1940 a fost inițiat în francmasonerie împreună cu soția sa, Claudia Millian-Minulescu.[3]
Director general al artelor în Ministerul de culte și arte. A condus publicațiile simboliste Revista celorlați și Insula. A debutat cu versuri în revista Povestirea vorbii. S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A mai scris proză, piese de teatru și cronici dramatice.
Decesul[modificare | modificare sursă]
Ion Minulescu a murit în data de 11 aprilie 1944, la București, în urma unui atac de cord. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Opera[modificare | modificare sursă]
Versuri[modificare | modificare sursă]
- Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
- De vorbă cu mine însumi, București, 1913
- Spovedanii, colecția Manuscriptum, 1927
- Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930
- Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundațiilor, 1936
- Versuri, ediție definitivă îngrijită de autor, 1939
Proză[modificare | modificare sursă]
- Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908 - schițe și nuvele
- Casa cu geamurile portocalii
- În grădina prietenului meu
- Măști de bronz și lampioane de porțelan, Ed. Alcalay, 1920 - schițe și nuvele
- Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
- Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
- Roșu, galben și albastru, Ed. Cultura națională, 1924
- Manechinul sentimental, Ed. Cultura națională, 1926
- Corigent la limba română, Ed. Cultura națională, 1929 - roman cu caracter autobiografic
- Bărbierul regelui Midas, București, 1929
- 3 și cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
- Cetiți-le noaptea, Ed. Cultura națională, 1930 - schițe și nuvele
- Cravată albă
- Omul cu inima de aur
- Cine-i autorul acestui roman senzațional? - schițe și nuvele
- Cine-i autorul acestui roman senzațional?
- Spovedania unui înstreinat
Prezențe în antologii[modificare | modificare sursă]
- Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – versiune bilingvă română și engleză – Daniel Ioniță (editor și traducător) asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews – Editura Minerva 2012 și 2015 (ediția a doua) - ISBN 978-973-21-1006-5
- Testament - Anthology of Romanian Verse - American Edition - monolingual English edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) assisted by Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews - Australian-Romanian Academy for Culture - 2017 - ISBN 978-0-9953502-0-5
Ci-ntr-un metal,
Ce până astăzi n-are încă
Nici preţ,
Nici nume,
Nici culoare -
Metal bizar, din care-artistul
Creă-n suprema inspirare
Icoana ultimei religii
Şi-a ultimului ideal!
În care-n vremile de-alt'dată
Veneau bătrâni să ţi să-nchine,
Ca pajii -
Ce mureau sub ochii răutăcioaselor Regine
Sau ca Martirii-n adorarea trimisului de Dumnezeu!
De-a lungul străzilor pătate de-nsângerări crepusculare,
Tu pari o Venus de la Millo
Ce-şi cată braţele,
Pe care
Cei morţi le-au luat cu ei în groapă,
Să nu le lase celor vii...
Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete, -
Voi scri trei ode,
Trei romanţe,
Trei elegii
Şi trei sonete.
Şi-n cinstea ta, -
Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate, -
Din fiecare vers voi face
Câte-un breloc de-argint, în care
Gândirile-mi vor sta alături, ca nişte pietre nestemate
De-a pururi încrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!...
Din ţara
În care Sfincşii stau de vorbă cu Nilul sfânt
Şi cu Sahara,
Din ţara-n care palmierii
Vestesc arabilor furtuna
Şi caravanelor pierdute
Că nu se mai întorc nici una,
Din ţara asta minunată,
Tăcută,
Tristă
Şi bizară,
Îţi voi aduce trei smaralde nemaivăzute-n altă ţară,
Trei perle blonde, pescuite de Negri-n golful de Aden,
Şi trei rubine-nsângerate, ascunse toate-ntr-un refren
De Triolet,
Pe care nimeni nu-l va înţelege, fiindcă nu-i
Pe lume nimeni să-nţeleagă simbolul Trioletului!...
Cheia de la poarta verde -
Am pierdut-o chiar aseară!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.
Am cătat-o ;
Dar pe scară
Era noapte ca şi-afară -
Noapte ca sub boltuita
Cupolă de mănăstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânările de ceară.
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranţei,
Şi-al Credinţei viitoare...
Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.
Şi-au trecut de-aseară ore,
Şi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grăbite,
Ca şi clipele trăite
Pe-albul treptelor sonore.
Dar pe cea din urmă treaptă
Cheia ce mi-ai dat aseară
Am găsit-o prefăcută
Într-o cupă albă, plină
Cu vin verde de cucută.
Am îngenuncheat
Şi-am plâns -
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înţeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptă!...
Ion Drăgănoiu s-a născut la 6 ianuarie 1943, Braşov. Este fiul Elenei (născută Moraru) şi al lui Gheorghe Drăgănoiu, funcţionar. A absolvit în 1965 Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, secţia jurnalistică. Între 1965 şi 1970, a funcţionat ca redactor la Radioteleviziunea Română, iar între 1970 şi 1984, ca redactor la „România liberă”. Un timp liber profesionist, conduce după 1990 agenţia I.D. Press International.
A debutat în 1966, în revista „Luceafărul”, iar prima carte de versuri, Aproape sonete, îi apare în 1969. Pentru Scene de vânătoare (1981) a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, iar pentru Starea provizorie (1984), cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. A mai fost distins cu premii la festivalurile internaţionale de la Varşovia, Sarajevo, Smederevo. A colaborat la mai toate revistele literare din ţară şi a mai semnat cu un singur pseudonim: Speusip.
Cu Aproape sonete, Drăgănoiu încearcă să reimpună forma fixă de poezie într-un moment în care versul liber aproape se clasicizase. Gestul nu este polemic, cum ar putea să pară, ci dovedeşte o intuire exactă a propriilor disponibilităţi. Bun meşteşugar al alcătuirii versurilor, el se arată aici preocupat exclusiv de forma lor, universul liric limitându-se la câteva obsesii de tipul: plecarea, întoarcerea, trecerea ireversibilă a timpului, nostalgia amintirilor, tristeţea iubirii pierdute. Tonul discret de cantilenă e întrerupt de constatări ce se vor grave, dar care, prin frecvenţa folosirii, se banalizează.
Cel de-al doilea volum, Discurs împotriva metodei (1971), surprinde prin schimbarea totală a stilului şi a manierei. E o poezie prin excelenţă discursivă, în care nu se mai întrezăreşte nimic din grija excesivă pentru formă, ci, dimpotrivă, izbitoare e încercarea de exprimare nudă a ideii. Dacă în placheta de debut Drăgănoiu ermetiza în maniera Ion Barbu, aici, ca şi în Poeme mecanice (1973), spiritul tutelar se dovedeşte a fi Nichita Stănescu, depistabil încă de la titlurile poemelor: Ceea ce se vede, Ceea ce abia se mai vede, Ceea ce se aude, Ceea ce nu se poate mânca etc.
Odată cu Grădina de iarnă (1980), poetul reuşeşte desprinderea de modele, oferind un univers liric propriu, în care Grădinarul, Poarta fecioarei, Grădina sunt doar câteva dintre simbolurile ce revin cu obstinaţie. Aşa cum în Scene de vânătoare „regele parcului”, un personaj misterios, dă unitate întregului volum, în Camera albă (1982) metafora cheie o constituie legiunile interioare care „mărşăluiesc neobosit” sau „se apropie de ultimul cerc”.
Starea provizorie nu face decât să accentueze ceea ce Mircea Iorgulescu remarcase cu pertinenţă în urmă cu mulţi ani: „Indiferent însă de atitudinea stilistică adoptată, Ion Drăgănoiu este un sentimental obosit cu emoţii destrămate şi muzicale, fugar melancolice”. A mai semnat şi volumul de reportaje Fotografii fără retuş (1974, în colaborare cu Mihai Creangă) şi Convorbirile de joi (1988), ce cuprinde textele radiodifuzate în cadrul emisiunii cu acelaşi titlu.
si toata lumea merge prin casa in varful picioarelor.
Bunicii o cauta prin lazile lor fumuri, copii printre jucari
printre sotii, eu, printre hartiile mele fosnitoare.
doar verisoara
Felicia nu-i pasa de salamandra ratacita
pe undeva prin odai, n-o doare de micul animal cu coada albastra
care n-a putut fugi pe fereastra si pe care il simt ascuns
intr-un cotlon al bibliotecii.
Arpegii, solfegii, varegii ies
din pian si calaresc aerul cald.
Dintr-un fald al rochiei ei
de matase iese o coada albastra.
Burta pianului
Steinvvay
arunca pe parchetul lustruit o umbra portocalie.
Dumnezeul stie
cum poate verisoara
Felicia sa cante
Poloneza
No. 6 in
A-flat
major, op. 53,
Maestoso in aerul atat de cald si plin de praf.
De pe culoar cineva ma striga sa-i repar un fermoar, dar sufletul
ah, dar sufletul, ah
O privesc pe verisoara
Felicia cum canta la pianul cu burta
portocalie si coada lunga, albastra.
Soarele o asculta si el,
rezemat de fereastra.
Floarea de carne insala vesnic inselatoarea natura
si chiar daca ar fi asa
Gradina e muta:
ea nu are gura,
sub stelele ei nimeni nu doarme.
Ea nu este gradina potecilor care se bifurca,
ea nu este un spatiu ovoidal
care urca dintr-un vis argintiu cu fluturi de-argint,
ea nu este un loc in care florile mint,
ea nu este un fel de poveste
a unui singur anotimp.
Ea nu se petrece in timp.
Ea nici nu este.
Ea nu poate fi deci razuita cu lame, bricege, cutite,
indepartata cu buldozerul, sapata in toate directiile,
calcata in picioare, dinamitata, sparta (asa cum spargi
cu dintii, muscandu-l, un pahar, noaptea, intr-un bar,
sub privirea ingaduitoare a celor din jur,
care la randul lor nu exista.
Doar sangele curgand pe tejgheaua de zinc este,
doar el se petrece in timp)
Ciudata poveste.
Ciudat anotimp. incearca sa uiti,
mergand spre casa,
Gradina de iarna.
Sub salul ei negru
Fecioara te-asteapta in
Poarta.
Paseste.
Asa.
Mai paseste o data.
Sub numele spus se mai ascunde o roata a intelegerii,
o roata indepartata, un disc auriu planand deasupra campiei
din vis.
Paseste:
Poarta, incet, s-a deschis.
Şoimul bine dresat înfipt în manuşa groasa de piele.
Capul ascuns în sacul de pânza umbroasa al şoimului.
Iepurele fugind.
De ce se varsa râurile în mare?
Manuşa groasa de piele:
Pentru ca marea...
De ce se varsa râurile în mare?
Şoimul bine dresat:
Pentru ca marea...
De ce se varsa râurile în mare?
Iepurele fugind:
Pentru ca în marea ei umilința, marea
ştie sa stea mai jos decât manuşa groasa de piele, şoimul
bine dresat, capul ascuns. Pentru ca marea sta şi aşteapta.
Apoi, înțeleapta mişcare a mâinii, dezvelind capul şoimului
| Alecu Beldiman | |
.png) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1760 Iași, Moldova |
| Decedat | 1826 (66 de ani) Iași, Moldova |
| Cetățenie |  Principatul Moldovei |
| Ocupație | politician traducător poet istoric cronicar[*] satirist[*] latifundiar |
| Activitate | |
| Partid politic | Partida Națională[*] |
| Modifică date / text | |
Alexandru (Alecu) Beldiman (n. 1760, Huși, Moldova – d. 1825/1826[1], Iași) a fost vornic, poet și traducător prolific din literatura franceză.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A fost fiul lui Gheorghe G. Beldiman (1724 – 3 aprilie 1792), aparținând unei vechi familii boierești. Alexandru Beldiman a avut patru frați, Anastasia, Ioan, Filip și Dimitrie.[2] A fost căsătorit de mai multe ori, dar a avut doar doi copii, Vasile Beldiman (d. 1853) și pe Profira (1792-1870).
Activitatea literară[modificare | modificare sursă]
A debutat cu Moartea lui Avel, (Buda,1818), pastorală în proză tradusă după Salomon Gessner (1818). Este autorul unei ample scrieri în versuri Tragodia Moldovei sau mai bine a zice Jalnica Moldovii întâmplare după răzvrătirea grecilor, 1821, publicată postum (1861, 1874), care este de fapt o cronică versificată a răzmeriței de la 1821. Acest poem epic este conceput în stil de pamflet, cu o simplă valoare documentară.[3]. În cele 4266 versuri monotone, cu rare sclipiri de artă, „Tragodia...”alternează descrierea amănunțită și plată a înscăunării Eteriei la Iași, a băjenirii evgheniților și a risipirii zavergiilor de către turci, cu satira directă. Poeziile lirice intitulate „Stihuri făcute la Tazlău în vremea închiderii mele acolo, în anul 1824, aprilie 20 - Stihuri alcătuite de răposat postelnic Alecul Beldiman” au fost incluse de Mihail Kogălniceanu în ediția Cronicilor României (III, București, 1874). Poetul liric face parte din școala lui Costache Conachi, însă este lipsit de un real talent. A tradus din limba franceză „Istoria lui Numa Pompilie, al doilea Craiu al Romii”, roman pastoral de Florian și „Tragodia lui Orest” de Voltaire, Buda, 1820. S-au păstrat în manuscris și alte traduceri (Odiseea, tradusă direct din limba greacă). A tradus și din Pietro Metastasio, J. Fr. Regnard etc.
A tradus pe la începutul secolului al XIX-lea Istoria cavalerului de Grié și a iubitei sale Manon Lesco, scriere rămasă în manuscrisul 193 al Bibliotecii Academiei Române, fiind vorba probabil de prima traducere în română a unei scrieri a abatelui Prévost.[4]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu