7. /21 IANUARIE 2023 - POEZIE

 PETRU CREȚIA

Petru Creţia, poet, eseist şi traducător

Biografie

Petru Creția (n. 21 ianuarie 1927, Cluj – d. 14 aprilie 1997, București) a fost un profesor de limba greacă,traducator al lui Platon, autor, eminescolog, filosof, eseist și traducător român.

S-a născut la Cluj, ca fiu al unui funcționar, Aurel Creția, și al soției acestuia, Călina Creția (înainte de căsătorie, Humița). A studiat limbile clasice la Universitatea din București, în perioada 1946-1951.

Din 1952 până în 1971 urmează o carieră universitară: este asistent, apoi lector la Secția de Limbi Clasice a Facultății de Litere din București, unde ține cursuri de filologie greacă, alături de soția sa, Gabriela Creția, profesor la aceeași facultate. Între 1971 și 1975 este cercetător la Institutul de Filozofie al Academiei Române. Din 1975 editează, alături de Dumitru Vatamaniuc și un grup de auxiliari de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediția națională a operei complete a poetului Mihai Eminescu. Din 1971 coordonează, în colaborare cu Constantin Noica, ediția Platon la Editura Științifică și Enciclopedică. După 1989 conduce revista de istorie literară Manuscriptum

Opera

Volume

·         Norii (Cartea Românească, 1979)

·         Epos și logos (Univers, 1981)

·         Poezia (1983)

·         Pasarea Phoenix, (1986)

·         Oglinzile (Humanitas, 1993)

·         Luminile si umbrele sufletului (Humanitas, 1995)

·         Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare (Humanitas, 1997)

·         În adâncile fântâni ale mării (Humanitas, 1997)

·         Testamentul unui eminescolog (Humanitas, 2000)

Traduceri

·         din Vechiul Testament: Iov, Iona, Ecleziastul, Ruth, Cântarea Cântărilor (cu studii introductive, 1995)

·         din latina medievală: Dante, De vulgari eloquentiae, Epistolae, Eclogae

·         din italiană: M. Bontempelli, Oameni în timp (1966); E. Cecchi, Peștii roșii (1973); Longos, Daphnis și Chloe, A. Tilgher, Viața și nemurirea în viziunea greacă

·         din franceză: Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale (1993); Alexis, Creierul negru al lui Piranesi (1996); Georges Dumézil, Zeii suverani ai indoeuropenilor; Emil Cioran, Antologia portretului (1997); G. Duby, Cavalerul, femeia și preotul (1997); François Bluche, De la Cezar la Churchill. Vorbe memorabile explicate în contextul istoric (1995);

·         din engleză: Virginia Woolf, Doamna Dalloway (1968), Valurile (1973), Eseuri (1972); T. S. Eliot, Eseuri (1975); Frances A. Yates, Iluminismul rozicrucian; Graham Swift, Ultima comandă.

POEZII:

Exerciţiu metric

Negri vulturi orbi ocolesc prin vreme,

Albe rugi se izbesc de ceruri,

Vârste vechi se întorc şi stau

Otrăvite-n lume.

Ochii vechi au uitat durerea,

Timpii noi se opresc în maluri,

Greu se întorc spre izvor

Pierdutele ape.

Oarbe rugi se izbesc de arme,

Nu mai ştim dacă timpul trece,

Greu învinge gândul cel drept

Nelegiuirea.

Negru stă între pulberi timpul,

Greu te speli de noroiul lumii,

Rupte lănci zăbovesc în carnea

Neizbăvirii.

Neamuri vechi putrezesc în umbră

Greu răbdând umilinţa rece,

Fără saţ sug din vlaga lumii

Viermii puterii.

Vino timp să deschizi în ziduri

Mândre porţi înspre legi necalpe,

Drepte ruguri să aprinzi în seara

Dreptei osânde.

Este mereu la fel

Este mereu la fel în clipă şi în veac,

Este mereu ca într-un vis fără să fie niciodată vis.

Stăm lângă ţărm, la începutul serii,

Cu faţa către larg.

Iar valurile vin spre noi, fără priviri, amare şi străine,

Spre noi care privim, uitaţi,

Vin fără de odihnă, rânduri după rânduri, reci,

Urlând sub cerul fix.

Se năpustesc nestăvilit spre noi

Din largul cenuşiu şi înspumat al mării fără orizont,

Însă mereu, ca într-un vis fără sfârşit,

Nu ne ajung.

De parcă lumea noastră nu ar fi a lor

Şi nu am face parte din acelaşi timp,

Într-o hotărnicire fără de hotar,

Într-o neţărmurire scrisă pe un ţărm,

În coprezenţa unor crâncene absenţe.

Iar lacrimile noastre, drepţi pe ţărm şi nemişcaţi sub cer,

Nu au soroc.

Judecata

Prin constituţia lumii

Tuturor, dar tuturor ne revine

Dreptul de a nu fi mai mult

Decât suntem,

Decât ce s-a întâmplat şi se întâmplă să fim

Între marginile nealegerii noastre.

Dreptul ca, judecaţi de puteri,

Să fim în sfârşit absolviţi,

Legitimaţi, îngăduiţi, eliberaţi,

Trecuţi, aşa cum se întâmplă să fim,

În tagma drepţilor şi a celor curaţi,

Admişi în comunitatea finală şi unanimă

A drepţilor şi a celor curaţi,

Amnistiaţi în însuşi numele necruţător al legii,

Spălaţi de rele şi patimi,

De vrerile noastre stângace, pierdute,

Înălţaţi din toate câte întâmplător vom fi fost

Şi neîntâmplător rămânem,

Îmbrăcaţi în straie regeşti,

Spălaţi pe picioare de pontifii negri ai soartei

Şi mai ales, mai presus, mai cu strâmbă dreptate

Iubiţi infinit.

ALECU DONICI

Biografie

Nastere: 19 ianuarie 1806, Bezin, azi Donici, Orhei
Deces: 21 ianuarie 1865, Iași

Alecu Donici (Alexandru Donici) a fost un poet fabulist basarabean.

Era inspirat de fabulele lui La Fontaine și Krilov. In 1835 este evidențiat ca traducator in revista moscovita Teleskop, traducand fabule de Pușkin și Krilov. In cooperare cu Constantin Negruzzi traduce și publica “Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin “Țiganii”(1837) și alte creații ale clasicilor literaturii universale.

OPERA: 

Fabule, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a.: 
Povestea fabulei, pref. de C. Negruzzi, f.a.; 
Fabule, Chisinau, 1936; Fabule, Bucuresti, 1936; 
Fabule, Iasi, 1840 (ed. II, 1842); 
Fabule, ed. ingrijita de V. Ciobanii, pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1952 (ed. II. 1956; ed. in, 1958). 

Traduceri: 

A. S. Puskin, Tiganii, Bucuresti, 1837;
Satire si alte poetice compuneri de printul Antioh Cantemir, in colaborare cu C. Negruzzi, Iasi, 1844 (ed. II, 1858).

POEZII:

Antereul lui Arvinte

Arvinte coatele au ros la antereu,
Dar n-au stat mult sa socoteasca;
Ci singur el, mereu
Se puse sa-l cârpeasca.
Iar pentru petici de cârpit
Din mâneci au taiat ca o a patra parte
Si antereul l-au gatit
Cu mânecile prea scurtate,
Încât oricare le vedea,
De dâns râdea.
Vazând aceasta el, au zis în gândul sau:
“Lasati, ca doar nu sunt asa de natarau,
Vreun lucru mare nu-i
Sa-mi tai eu poalele de pe la antereu
Si mânecile sa le pui
Mai lungi decât era”.
Au zis si au facut.
Dar lumea se mira
Ca antereul lui era acum prea scurt,
Si nu asemana nici cu un bun mintean.
Se-ntâmpla si boieri de neam
Care-ncurcând averea lor,
Tot cu aceeasi minte,
Sa o îndrepte vor
Si fac ca si Arvinte. 

Florile

La nişte case mari, în oale prea bogate,
Sta falnic pe fereşti,
Pe lângă flori fireşti,
Şi cele prelucrate
De mâine omeneşti.
Dar iată, nori s-adună,
Cu fulgere lucind,
Şi tunetul răsună
De ploaie prevestind;
Iar floricelele acele iscusite
Îndreaptă către zei
Smerita rugăminte:
Ca să oprească ei,
Cu un cuvânt din ceri,
A ploaiei neplăceri;
Dar rugămintea lor au fost zădărnicită
Şi ploaia cea pornită
De un răcoare vânt
Se varsă pre pământ,
Potoale sfera grea,
Verdeaţa înnoieşte
Şi firea după ea
Se pare că zâmbeşte.
Atunci şi florile acele naturale
Se dezvelesc frumos,
Din sânurile sale
Dau desfătat miros;
Iar florile de fir, mătasi şi catifea,
Ce ruge înălţa când ploaia se ivea,
De frumuseţea lor lipsite şi pătate,
Au fost de pe fereşti afară lepădate.
Talentului firesc de critică nu-i pasă,
Ea nu întunecă a lui gândiri frumoase;
Şi numai florile acele prelucrate
Se tem de ploaie foarte.

Gândul

Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin

Trista mea vedere uimit rătăceşte.

Mă uit şi la soare: de lumină plin

El încălzind lumea pururea luceşte.

Dar soarele, cerul nu sunt depărtate,

Iar legea naturii pe om a oprit

Cu ţărna-mpreună să poată străbate

Mai sus decât este el înmărginit.

Privesc mândrul vultur cum se-naripează,

Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori;

Cum falnic răspică a soarelui rază,

Se urcă, se pierde din ochi muritori.

O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă,

Atunci îmi plec capul şi adânc oftez:

Omule! fiinţă slabă, ticăloasă,

De ce după vultur nu poţi să urmezi!

Dar de-odată gândul în mine răsare

Ca un fulger iute, ce e plin de foc,

Se-nalţă la ceruri, trece peste soare,

Şi cu neastâmpăr cată în alt loc.

Toate le cuprinde, toate le măsoară,

Află a lor timpuri, regule şi curs,

Plin de nemurire mai departe zboară

La poarta veciei, la cel nepătruns!