2. /25 FEBRUARIE 2023 - POEZIE
Cezar Bolliac, poet şi publicist român
Biografie Cezar Bolliac
Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, Bucureşti - d. 25 februarie 1881) a fost unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice şi gazetar român.
Cezar Bolliac s-a născut la 23 martie 1813 la Bucureşti în căsătoria dintre doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine (greco-)italiană, şi Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creşterea şi educarea viitorului poet. După ce a învăţat carte în casă cu învăţatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse şi cu Gr. Alexandrescu.
În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliţia pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu şi pe Marin Serghiescu Naţionalu, viitori fruntaşi ai revoluţiei de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că îşi descoperă veleităţile literare. Mai târziu, la bătrâneţe, scriitorul se va auto-caracteriza: "Am lăsat şcoala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică".
Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înfiinţată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu şi C. Aristia.
Editează, împreună cu Constantin G. Filipescu, revista Curiosul ("gazetă de literatură, industrie, agricultură şi noutăţi" - Bucureşti, 1836). Publicaţia este însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică "câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare" (I.G. Valentineanu, "Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic", Paris, 1859), şi îşi încetează definitiv apariţia în ianuarie 1837. Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat şi închis cu ocazia conspiraţiei din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde nu avea să fie eliberat decât în toamna acelui an. Mai târziu, intră şi el în societatea secretă Frăţia (înfiinţată la 1843).
În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă şi literatură articolul Către scriitorii noştri în care îi îndeamnă pe literaţii română la angajare civică: "A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeţi! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda şarităţei cei adevărate şi care ne lipseşte cu totul. (...) Formaţi societăţi, declaraţi, scriţi, lăudaţi, satiraţi, puneţi în lucrare toate restorturile intelectuale şi morale, şi robia cade, căci e căzută pe jumătate, şi domneavoastră veţi fi binecuvântaţi de generaţiile viitoare ca nişte adevăraţi apostoli ai misiei cereşti, ai frăţiei şi ai libertăţii".
Tot în revista Foaie pentru minte, inimă şi literatură apare articolul Poezie (1846) în care accentul se pune pe misiunea poeziei sociale, poetul fiind influenţat de ideile programatice ale lui V. Hugo.
Apare volumul Poezii nouă (1847), cu problematică socială (Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcaşul) şi de natură (O dimineaţă pe Caraiman, O dimineaţă pe malul lacului). Volumul este scris în urma ideilor pe care le-a impus poetul în anii din urmă, acesta schimbându-şi radical tonalitatea şi tematica poeziilor.
Este unul dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848, participând la toate acţiunile ei importante: este prezent la citirea proclamaţiei revoluţionare; este însărcinat "să ridice tabacii şi mărginaţii şi tinerimea din Bucureşti, să meargă gloată la Palat şi să ceară sancţionarea Constituţiunii" (Ion Ghica, "Scrisori"); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea ţiganilor etc.
După înfrângerea revoluţionarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Braşov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu "Dreptate, Frăţie". În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susţinut pe revoluţionarii unguri). Trece prin Constantinopol şi ajunge la Paris spre sfârşitul anului 1850. Se stabileşte la Paris împreună cu majoritatea revoluţionarilor exilaţi. În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societăţii studenţilor români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 şi revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.
După 1857, interdicţia de a veni în ţară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 şi este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean. Cu acestă ocazie publică în ziarul "Secolul" un fel de program politic rezumat: "De trebuie să mai spui şi aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârşire gura calomniei, mărturisesc că am respectat şi voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat şi viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi luptat totdeauna pentru întărirea proprietăţii, precum mă voi lupta şi pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, şi pentru întărirea religiei, ce se clatină".
În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei ştiinţe în România.
Apare Trompeta Carpaţilor (1865), continuare a Buciumului, director fiind Cezar Bolliac.
Apare volumul de lirice sociale şi protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind şi un pasionat în domeniu.
Cezar Bolliac moare la Bucureşti în anul 1881.
Opera
Operile lui Cezar Boliac. Meditaţii (1835)
Din poeziile lui Kesar Boliak (1843)
Poezii nouă (1847)
Poezii umanitare (1866)
Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, Bucureşti - d. 25 februarie 1881) a fost unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice şi gazetar român.
Cezar Bolliac s-a născut la 23 martie 1813 la Bucureşti în căsătoria dintre doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine (greco-)italiană, şi Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creşterea şi educarea viitorului poet. După ce a învăţat carte în casă cu învăţatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse şi cu Gr. Alexandrescu.
În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliţia pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu şi pe Marin Serghiescu Naţionalu, viitori fruntaşi ai revoluţiei de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că îşi descoperă veleităţile literare. Mai târziu, la bătrâneţe, scriitorul se va auto-caracteriza: "Am lăsat şcoala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică".
Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înfiinţată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu şi C. Aristia.
Editează, împreună cu Constantin G. Filipescu, revista Curiosul ("gazetă de literatură, industrie, agricultură şi noutăţi" - Bucureşti, 1836). Publicaţia este însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică "câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare" (I.G. Valentineanu, "Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic", Paris, 1859), şi îşi încetează definitiv apariţia în ianuarie 1837. Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat şi închis cu ocazia conspiraţiei din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde nu avea să fie eliberat decât în toamna acelui an. Mai târziu, intră şi el în societatea secretă Frăţia (înfiinţată la 1843).
În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă şi literatură articolul Către scriitorii noştri în care îi îndeamnă pe literaţii română la angajare civică: "A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeţi! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda şarităţei cei adevărate şi care ne lipseşte cu totul. (...) Formaţi societăţi, declaraţi, scriţi, lăudaţi, satiraţi, puneţi în lucrare toate restorturile intelectuale şi morale, şi robia cade, căci e căzută pe jumătate, şi domneavoastră veţi fi binecuvântaţi de generaţiile viitoare ca nişte adevăraţi apostoli ai misiei cereşti, ai frăţiei şi ai libertăţii".
Tot în revista Foaie pentru minte, inimă şi literatură apare articolul Poezie (1846) în care accentul se pune pe misiunea poeziei sociale, poetul fiind influenţat de ideile programatice ale lui V. Hugo.
Apare volumul Poezii nouă (1847), cu problematică socială (Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcaşul) şi de natură (O dimineaţă pe Caraiman, O dimineaţă pe malul lacului). Volumul este scris în urma ideilor pe care le-a impus poetul în anii din urmă, acesta schimbându-şi radical tonalitatea şi tematica poeziilor.
Este unul dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848, participând la toate acţiunile ei importante: este prezent la citirea proclamaţiei revoluţionare; este însărcinat "să ridice tabacii şi mărginaţii şi tinerimea din Bucureşti, să meargă gloată la Palat şi să ceară sancţionarea Constituţiunii" (Ion Ghica, "Scrisori"); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea ţiganilor etc.
După înfrângerea revoluţionarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Braşov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu "Dreptate, Frăţie". În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susţinut pe revoluţionarii unguri). Trece prin Constantinopol şi ajunge la Paris spre sfârşitul anului 1850. Se stabileşte la Paris împreună cu majoritatea revoluţionarilor exilaţi. În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societăţii studenţilor români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 şi revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.
După 1857, interdicţia de a veni în ţară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 şi este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean. Cu acestă ocazie publică în ziarul "Secolul" un fel de program politic rezumat: "De trebuie să mai spui şi aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârşire gura calomniei, mărturisesc că am respectat şi voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat şi viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi luptat totdeauna pentru întărirea proprietăţii, precum mă voi lupta şi pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, şi pentru întărirea religiei, ce se clatină".
În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei ştiinţe în România.
Apare Trompeta Carpaţilor (1865), continuare a Buciumului, director fiind Cezar Bolliac.
Apare volumul de lirice sociale şi protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind şi un pasionat în domeniu.
Cezar Bolliac moare la Bucureşti în anul 1881.
Opera
Operile lui Cezar Boliac. Meditaţii (1835)
Din poeziile lui Kesar Boliak (1843)
Poezii nouă (1847)
Poezii umanitare (1866)
Sonet
Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.
O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!
Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?
Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!
Speranta In Ziua De Maine
Mâine şi iar mâine; şi de mâine, mâine;
Astăzi e durerea, mâine fericirea:
Astfel crede-acela care n-are pâine,
Astfel şi bogatul: Toată omenirea
Crede şi aşteaptă mâine-ntr-ajutor!
Dar ast mâine oară când se ispraveşte?
O, ce rătăcire! Mâine, e vecia.
Astăzi, este viaţa, cât omul traieşte:
Astăzi, e-ntristarea; Mâine, veselia:
Viaţa, este vrajbă; Moartea, e amor.
Sburatorul
“De ce slabesti, copila?
De ce-ai îngalbenit?
De ce de joc ti-e sila
S-atât te-ai ofilit?
Te stiu de vorbitoare,
La danturi tu-ncepeai,
Si noaptea-n sezatoare
Pe toate le-ntreceai.
De ce d-a ta cosita
Acum tu nu-ngrijesti?
Spune-mi, spune-mi fetita,
Ce ai de patimesti?
Ce, tata-tau te bate?
Îl stiu a te iubi.
Au va în alte sate
A te casatori?
Ce-s buzele-ti pârlite
Si pieptul tau rotat
De pete-nvinetite?
Stai: cine te-a muscat?
De ce plângi, copilita?
Doresti vr’un calator?
O, ce pacat! Fetita,
Eu crez c-ai zburator!”
“Asa e, vecinica;
Asa gândesc si eu.
Un june… Oh! mi-e frica!…
Îl vaz în somnul meu.
M-apuca, ma trudeste,
Si eu cu el ma joc;
Ma strânge, ma ciupeste,
Ma musca plin de foc.
Pe pieptul meu s-apasa
Si eu de gât l-apuc,
Dar ziua când sa iasa,
El piere ca naluc.”
Alexandru Depărăţeanu, dramaturg şi poet
Biografie
Alexandru Depărățeanu (n. 25 februarie 1835, Deparați, județul Teleorman – d. 11 ianuarie 1865, București a fost un poet, politician și dramaturg român.
Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt timp după aceea.
Pe lângă drama Grigore-Vodă a mai publicat o colecția de poezii Doruri și amoruri în 1861. Criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi, printre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi. Influența acestora este evidentă în vocabularul întrebuințat, plin de neologisme care nu s-au păstrat și care îi fac versurile greu de înțeles pentru cititorul contemporan.[3]
Depărățeanu este cunoscut astăzi mai ales prin „Vara la țară”, poezie postumă și care a ajuns de notorietate prin parodia lui George Topîrceanu „Al. Depărățeanu: Vara la țară...”, din ciclul Parodii originale (1916).
Lucrări publicate
· Doruri și Amoruri de Alessandru Deparațianu, Bucuresci, Typographia Naționale a lui St. Rassidescu (tipărit cu grafia intermediară chirilico-latină), 1861
· Ciocoii vechi și ciocoii noi, broșură de opt pagini, 1861
· Grigore-Vodă (dramă), 1864
Reeditări
· Alexandru Depărățeanu – Scrieri, 564 p., colecția Restitutio, Editura Minerva, București, 1980
In memoriam
Vara la țară
Locuinţa mea de vară
E la ţară:
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare
De parfum şi de amor.
Acolo e fericirea
Şi iubirea
Traiului patriarhal;
Viaţa ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!
Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor şi Cireşar,
Ca pe nişte surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar'.
Şi ca roiul de albine
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toată ziua mi se-ncură
Şi murmură
Copiliţe şi copii!
Sfânta poezie-n manta
Radiantă
D-alb, de roşu şi azur
Înveşmântă deal şi vale
Câmp şi cale:
Nu lasă nimic obscur!
Numai vara cerul face
Cu noi pace;
Numai vara ochiul meu
Vede-n raze şi lumine
Toate pline
De mila lui Dumnezeu!
Plaiul verde de zmaraldă
Mi se scaldă
Ca o nimfă-n râu divin
De junete şi viaţă
Ce-o resfaţă
Şi-i sărută dalbul sân!
Şi cum undula pe spate
Resfirate
Bucle blonde la virgini,
Ca miresele cu mirii
Când zefirii
Zbor cu ele pe colini,
Spicul blond cu paie de-aur
Scump tezaur
Pentru mari şi pentru mici,
Undulează-n mii de valuri
Între maluri
De sulfinaşi d-aglici!
Astfel bazmele-azurate
Şi-nstelate
Cu-al lor cer de Orient
Spun ca-n ţările-ncântate
Sunt bogate
Mări de aur şi argint,
Şi prin holdele splendide
Ies silfide
Cu piciorul de copil,
Zvelte, agere, uşoare,
Surioare
Cu Camila lui Virgil...
Trageţi danţul pe răzoare
O! fecioare
Cu privirile cereşti!
Danţul, cântecul şi-amorul
Sunt izvorul
Fericirii omeneşti!
Însăşi umbrele obscure
Din pădure
Învelite-n giulgiul lor
Sar pe sumbra bălărie
Într-o mie
De-nvârtiri intr-un picior.
Şi, când noaptea pe poiene
Cânt-alene
Melancolicul păstor,
Nu ştiţi ielele cum danţă
Şi se lanţă,
Îmbătate de amor!...
O! graţioase idile!
În ce zile,
În ce nopţi ţâţ înflorit
D-aşa odori minunate,
Parfumate,
Din fruntea lui Teocrit?
N-aţi înflorit voi in ora
Când e hora
Elfilor înamorati,
Cu praf de-aur pe aripele
Şi de stele
Ca-mpăraţii-ncoronaţi?
Când angelicele canturi
Peste vânturi
Se înalţă de pe câmpii,
Răpesc verguri, flori şi raze
În extaze
D-ale verei poezii?
Nici un timp aurocale
Pastorale,
Nici un timp, versuri cereşti,
Nu dă ca vara splendoare
Şi candoare
Poeziei omeneşti!
Şi pentru asta eu, vara,
Iubesc ţara,
Pentru asta voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare,
De parfum şi de amor.
Moară tonţii în palate
Îmbrăcate
Cu covoare d-Ispahan,
Ei, ce chem pietrele triste
Ametiste
Şi părinte-pe tiran!
Tonţii, cari pentru o mână
De ţărână
Îşi dau sângele din ei,
Fac din crâncenele crime,
Înălţime,
Şi din demoni Dumnezei!
Mie daţi-mi valea verde,
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri!
Nu mai voi s-aud de cine
Face bine
Sau de cine face rău:
De la mic până la mare
Fiecare
E victimă sau călău.
Lumea noastră e un mare
Stârv, din care
Mii de bestii se nutresc:
Mii de păsări şi de fiare,
Ce prin gheare
Împart hoitul omenesc!
Vai! şi cum îşi bate pieptul
Înţeleptul
Care zi cu zi cârpind
Ale sale zile pline
De suspine,
Vede cărţile-i minţind!
În Paris, în Londra,-n Viena
De la Sena
Pân'la marea de Azol
Vede toată-nvăţătura
Că e gura,
Şi stomacul, filozof!
Gura d-om, gura de câine,
Cere pâine!
Fii tiran, tâlhar, păgân..
Numai gura s-aibă pâine,
Om sau câine
Te cunoaşte de stăpân!
Daţi-mi, daţi-mi valea verde
Unde pierde
Omul negrele gândiri;
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri,
Unde mândra păsărică
Se ridică
Până-n cerul luminos,
Şi din ceru-i plin de soare
Cu oroare
Abia vede omul jos!
E la ţară:
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare
De parfum şi de amor.
Acolo e fericirea
Şi iubirea
Traiului patriarhal;
Viaţa ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!
Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor şi Cireşar,
Ca pe nişte surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar'.
Şi ca roiul de albine
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toată ziua mi se-ncură
Şi murmură
Copiliţe şi copii!
Sfânta poezie-n manta
Radiantă
D-alb, de roşu şi azur
Înveşmântă deal şi vale
Câmp şi cale:
Nu lasă nimic obscur!
Numai vara cerul face
Cu noi pace;
Numai vara ochiul meu
Vede-n raze şi lumine
Toate pline
De mila lui Dumnezeu!
Plaiul verde de zmaraldă
Mi se scaldă
Ca o nimfă-n râu divin
De junete şi viaţă
Ce-o resfaţă
Şi-i sărută dalbul sân!
Şi cum undula pe spate
Resfirate
Bucle blonde la virgini,
Ca miresele cu mirii
Când zefirii
Zbor cu ele pe colini,
Spicul blond cu paie de-aur
Scump tezaur
Pentru mari şi pentru mici,
Undulează-n mii de valuri
Între maluri
De sulfinaşi d-aglici!
Astfel bazmele-azurate
Şi-nstelate
Cu-al lor cer de Orient
Spun ca-n ţările-ncântate
Sunt bogate
Mări de aur şi argint,
Şi prin holdele splendide
Ies silfide
Cu piciorul de copil,
Zvelte, agere, uşoare,
Surioare
Cu Camila lui Virgil...
Trageţi danţul pe răzoare
O! fecioare
Cu privirile cereşti!
Danţul, cântecul şi-amorul
Sunt izvorul
Fericirii omeneşti!
Însăşi umbrele obscure
Din pădure
Învelite-n giulgiul lor
Sar pe sumbra bălărie
Într-o mie
De-nvârtiri intr-un picior.
Şi, când noaptea pe poiene
Cânt-alene
Melancolicul păstor,
Nu ştiţi ielele cum danţă
Şi se lanţă,
Îmbătate de amor!...
O! graţioase idile!
În ce zile,
În ce nopţi ţâţ înflorit
D-aşa odori minunate,
Parfumate,
Din fruntea lui Teocrit?
N-aţi înflorit voi in ora
Când e hora
Elfilor înamorati,
Cu praf de-aur pe aripele
Şi de stele
Ca-mpăraţii-ncoronaţi?
Când angelicele canturi
Peste vânturi
Se înalţă de pe câmpii,
Răpesc verguri, flori şi raze
În extaze
D-ale verei poezii?
Nici un timp aurocale
Pastorale,
Nici un timp, versuri cereşti,
Nu dă ca vara splendoare
Şi candoare
Poeziei omeneşti!
Şi pentru asta eu, vara,
Iubesc ţara,
Pentru asta voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare,
De parfum şi de amor.
Moară tonţii în palate
Îmbrăcate
Cu covoare d-Ispahan,
Ei, ce chem pietrele triste
Ametiste
Şi părinte-pe tiran!
Tonţii, cari pentru o mână
De ţărână
Îşi dau sângele din ei,
Fac din crâncenele crime,
Înălţime,
Şi din demoni Dumnezei!
Mie daţi-mi valea verde,
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri!
Nu mai voi s-aud de cine
Face bine
Sau de cine face rău:
De la mic până la mare
Fiecare
E victimă sau călău.
Lumea noastră e un mare
Stârv, din care
Mii de bestii se nutresc:
Mii de păsări şi de fiare,
Ce prin gheare
Împart hoitul omenesc!
Vai! şi cum îşi bate pieptul
Înţeleptul
Care zi cu zi cârpind
Ale sale zile pline
De suspine,
Vede cărţile-i minţind!
În Paris, în Londra,-n Viena
De la Sena
Pân'la marea de Azol
Vede toată-nvăţătura
Că e gura,
Şi stomacul, filozof!
Gura d-om, gura de câine,
Cere pâine!
Fii tiran, tâlhar, păgân..
Numai gura s-aibă pâine,
Om sau câine
Te cunoaşte de stăpân!
Daţi-mi, daţi-mi valea verde
Unde pierde
Omul negrele gândiri;
Unde-ţi uiţi de infamia
Şi sclavia
Auritelor zidiri,
Unde mândra păsărică
Se ridică
Până-n cerul luminos,
Şi din ceru-i plin de soare
Cu oroare
Abia vede omul jos!
Poetul Mihai Elin
Biografie Mihai Elin
Mihai Elin (pseudonim al lui Mihai Egli; 25 februarie 1941, Braşov - 31 ianuarie 2010) este un poet şi traducător. Este fiul Floricăi (născută Vasilcoi) şi al lui Ioan Egli, muncitori. Tatăl, care provenea dintr-o familie de ţărani din Maramureş, de origine germană, a fost deportat în 1944-1947 în URSS. Elin a urmat Liceul „Andrei Şaguna\" din Braşov (1954-1959), apoi, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi Străine, secţia limba şi literatura franceză (1959-1964).
A debutat cu poeme în „Luceafărul\" (1960). Prima carte de versuri, Treaz între două cadrane, îi apare în 1968. A lucrat sporadic în presă (ca redactor la „Scânteia tineretului\" în 1970-1971, de unde pleacă prin demisie, şi ca redactor la „Tribuna României\", în 1989), dar mulţi ani şi-a asigurat existenţa ca liber profesionist (profesor de limbi străine, traducător din franceză, engleză, italiană, spaniolă). În anii \'90 devine director al Editurii Agni. A colaborat la diferite reviste literare, în special în anii \'70 la „Luceafărul\", unde a publicat traduceri de Dylan Thomas, T.S. Eliot, din poeţi francezi şi americani contemporani.
Poet puţin prolific sau extrem de sever cu sine, Elin lasă să treacă 8 ani între debutul în revistă şi volumul Treaz între două cadrane, iar până la cel de-al doilea, Vremea călătoriilor, în care se află inclusă integral placheta de debut, la care se adaugă un poem amplu, Desprinderea de pământ, şi un ciclu nou, întregul meu astăzi, alţi 21 de ani. S-a putut vorbi, pe drept cuvânt de „autoexigenţă\", „autocenzură\", „disciplină lăuntrică\", „răbdare\". Remarcat ca poet de certă valoare şi afiliat unei „şcoli\" ilustrate de Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Mircea Ciobanu, George Alboiu, Elin este dotat, incontestabil, cu originalitate. Au impresionat cu deosebire „seriozitatea\" liricii sale, patosul conţinut, comunicat nu prin mijloace grandilocvente, ci prin intensitatea austeră a notaţiei.
A fost privit ca un „romantic\" întârziat sau „modernizat\", ca un inadaptat înclinat către lamentaţie, dar şi ca un antiromantic prin excelenţă, ca un spirit modern, opunând visului şi fanteziei trezia şi luciditatea. Cvasiunanim, criticii au înregistrat în lirica lui elemente expresioniste. Deşi diferă de expresioniştii „istorici\", Elin, ca poet al epocii sale, marcat de reflexivitate, se distinge prin fervoarea combustiei lăuntrice. Limbajul lui poetic, economic şi auster, este expresiv prin intensitatea implicării eului poetic. Frusteţea rostirii, aparenţa de ariditate reprezintă nu insuficienţe, ci semne ale autenticităţii. „Crisparea e, la Mihai Elin, un semn de putere\" (Mircea Iorgulescu). Preocuparea majoră a poetului e de natură ontică, existenţială şi morală. Tema timpului ocupă un loc central.
Titlul primului volum - în tâlcuirea lui D. Micu, „cele Ťdouă cadraneť sunt ceasul naşterii şi acela al morţii: două nopţi între care curge existenţa umană\" - rezumă perfect sensul general al acestei lirici a lucidităţii dureroase. Terifiat de curgerea ireversibilă a timpului, de perceperea existenţei universale ca o goană absurdă către neant, către „noaptea lungă\" spre care „curg / întunecimile scunde\", îndurerat de perspectiva tot atât de sumbră a vieţii umane ca luptă încrâncenată şi necruţătoare pentru existenţă (un poem-alegorie înfăţişează încleştarea feroce a unor câini care se sfâşie între ei disputându-şi resturi de la abator etc.), poetul îşi semnalează năzuinţa unei posibile emancipări, sub semnul eticului, de sub tirania absurdului şi domnia cruzimii animalice („Oh, de-am putea să ne naştem din nou / într-o mai limpede alcătuire\"; „Ce vad prin lume să tai / spre a trece cât mai puţin pângărit?\"). În solilocviul liric se pot recunoaşte elemente existenţialiste - alienarea, conştiinţa absurdului, angoasa existenţială - dar nimic livresc sau factice nu vine să atenueze vigoarea tratării lor, care frapează prin dramatismul implicării.
Poemele noi din a doua carte indică o anumită evoluţie în direcţia sporului de reflexivitate, a obiectivării şi, în acelaşi timp, la nivelul vehemenţei enunţului, în sensul radicalizării. Poetul contemplă „priveliştea lumii ameninţate de un pericol cosmic sub semnul lui Marte\" (Al. Piru) şi clamează insuficienţa cuvintelor („Otrava unei lumi cum s-o ţii / sub nişte biete cuvinte?\"), fiind tentat de pasul riscant, de pariul imposibil al transcenderii limitei dintre literatură şi viaţă („Am spart învelişul vorbirii\"). Elin a realizat, cu competenţă şi talent, mai multe traduceri, între care lucrarea de teorie şi filosofie a artei Puissances de l\'image de Rene Huyghe.
Opera
• Treaz între două cadrane, Bucureşti, 1968;
• Vremea călătoriilor, Bucureşti, 1989.
Traduceri
• Rene Huyghe, Puterea imaginii, Bucureşti, 1971;
• Denise Aime-Azam, Patima lui Gericault, Bucureşti, 1972;
• Villiers de l\'Isle-Adam, Viitoarea Evă, Bucureşti, 1976;
• Edmond About, Omul cu urechea ruptă, Cluj Napoca, 1977;
• Richard Canal, Atac la I.A. Etoile, Bucureşti, 1995;
• Paola Giovetti, Straniu şi inexplicabil, Bucureşti, 1995;
• Roberto Pinotti, OZN: Super-secret de stat?, Bucureşti, 1996.
Mihai Elin (pseudonim al lui Mihai Egli; 25 februarie 1941, Braşov - 31 ianuarie 2010) este un poet şi traducător. Este fiul Floricăi (născută Vasilcoi) şi al lui Ioan Egli, muncitori. Tatăl, care provenea dintr-o familie de ţărani din Maramureş, de origine germană, a fost deportat în 1944-1947 în URSS. Elin a urmat Liceul „Andrei Şaguna\" din Braşov (1954-1959), apoi, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi Străine, secţia limba şi literatura franceză (1959-1964).
A debutat cu poeme în „Luceafărul\" (1960). Prima carte de versuri, Treaz între două cadrane, îi apare în 1968. A lucrat sporadic în presă (ca redactor la „Scânteia tineretului\" în 1970-1971, de unde pleacă prin demisie, şi ca redactor la „Tribuna României\", în 1989), dar mulţi ani şi-a asigurat existenţa ca liber profesionist (profesor de limbi străine, traducător din franceză, engleză, italiană, spaniolă). În anii \'90 devine director al Editurii Agni. A colaborat la diferite reviste literare, în special în anii \'70 la „Luceafărul\", unde a publicat traduceri de Dylan Thomas, T.S. Eliot, din poeţi francezi şi americani contemporani.
Poet puţin prolific sau extrem de sever cu sine, Elin lasă să treacă 8 ani între debutul în revistă şi volumul Treaz între două cadrane, iar până la cel de-al doilea, Vremea călătoriilor, în care se află inclusă integral placheta de debut, la care se adaugă un poem amplu, Desprinderea de pământ, şi un ciclu nou, întregul meu astăzi, alţi 21 de ani. S-a putut vorbi, pe drept cuvânt de „autoexigenţă\", „autocenzură\", „disciplină lăuntrică\", „răbdare\". Remarcat ca poet de certă valoare şi afiliat unei „şcoli\" ilustrate de Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Mircea Ciobanu, George Alboiu, Elin este dotat, incontestabil, cu originalitate. Au impresionat cu deosebire „seriozitatea\" liricii sale, patosul conţinut, comunicat nu prin mijloace grandilocvente, ci prin intensitatea austeră a notaţiei.
A fost privit ca un „romantic\" întârziat sau „modernizat\", ca un inadaptat înclinat către lamentaţie, dar şi ca un antiromantic prin excelenţă, ca un spirit modern, opunând visului şi fanteziei trezia şi luciditatea. Cvasiunanim, criticii au înregistrat în lirica lui elemente expresioniste. Deşi diferă de expresioniştii „istorici\", Elin, ca poet al epocii sale, marcat de reflexivitate, se distinge prin fervoarea combustiei lăuntrice. Limbajul lui poetic, economic şi auster, este expresiv prin intensitatea implicării eului poetic. Frusteţea rostirii, aparenţa de ariditate reprezintă nu insuficienţe, ci semne ale autenticităţii. „Crisparea e, la Mihai Elin, un semn de putere\" (Mircea Iorgulescu). Preocuparea majoră a poetului e de natură ontică, existenţială şi morală. Tema timpului ocupă un loc central.
Titlul primului volum - în tâlcuirea lui D. Micu, „cele Ťdouă cadraneť sunt ceasul naşterii şi acela al morţii: două nopţi între care curge existenţa umană\" - rezumă perfect sensul general al acestei lirici a lucidităţii dureroase. Terifiat de curgerea ireversibilă a timpului, de perceperea existenţei universale ca o goană absurdă către neant, către „noaptea lungă\" spre care „curg / întunecimile scunde\", îndurerat de perspectiva tot atât de sumbră a vieţii umane ca luptă încrâncenată şi necruţătoare pentru existenţă (un poem-alegorie înfăţişează încleştarea feroce a unor câini care se sfâşie între ei disputându-şi resturi de la abator etc.), poetul îşi semnalează năzuinţa unei posibile emancipări, sub semnul eticului, de sub tirania absurdului şi domnia cruzimii animalice („Oh, de-am putea să ne naştem din nou / într-o mai limpede alcătuire\"; „Ce vad prin lume să tai / spre a trece cât mai puţin pângărit?\"). În solilocviul liric se pot recunoaşte elemente existenţialiste - alienarea, conştiinţa absurdului, angoasa existenţială - dar nimic livresc sau factice nu vine să atenueze vigoarea tratării lor, care frapează prin dramatismul implicării.
Poemele noi din a doua carte indică o anumită evoluţie în direcţia sporului de reflexivitate, a obiectivării şi, în acelaşi timp, la nivelul vehemenţei enunţului, în sensul radicalizării. Poetul contemplă „priveliştea lumii ameninţate de un pericol cosmic sub semnul lui Marte\" (Al. Piru) şi clamează insuficienţa cuvintelor („Otrava unei lumi cum s-o ţii / sub nişte biete cuvinte?\"), fiind tentat de pasul riscant, de pariul imposibil al transcenderii limitei dintre literatură şi viaţă („Am spart învelişul vorbirii\"). Elin a realizat, cu competenţă şi talent, mai multe traduceri, între care lucrarea de teorie şi filosofie a artei Puissances de l\'image de Rene Huyghe.
Opera
• Treaz între două cadrane, Bucureşti, 1968;
• Vremea călătoriilor, Bucureşti, 1989.
Traduceri
• Rene Huyghe, Puterea imaginii, Bucureşti, 1971;
• Denise Aime-Azam, Patima lui Gericault, Bucureşti, 1972;
• Villiers de l\'Isle-Adam, Viitoarea Evă, Bucureşti, 1976;
• Edmond About, Omul cu urechea ruptă, Cluj Napoca, 1977;
• Richard Canal, Atac la I.A. Etoile, Bucureşti, 1995;
• Paola Giovetti, Straniu şi inexplicabil, Bucureşti, 1995;
• Roberto Pinotti, OZN: Super-secret de stat?, Bucureşti, 1996.
Va trebui
Va trebui să privim cu alți ochi.
Ei bine!
Cei mai bătrâni dintre noi
au câte două sau trei
și unii chiar câte patru perechi de ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin poduri
Și scotocesc prin lucrurile vechi
și calcă în picioare fotografiile vinete,
bâjbâie pe deasupra,
foșnesc pe dedesubt,
pipăind relicve pâcloase
și se ridică în papuci de casă
cu strigăte anemice,
cu junghiuri în oase
și cu pânze de păianjen pe fețe.
Cu ochii regăsiți,
unii văd lumea plecată spre dreapta,
alții - prăvălită spre stânga,
unii o văd grozav de turtită, pe brânci,
și, în sfârșit, cei rămași
nu o mai văd de loc
pentru că ochii lor sunt opaci de vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie încă,
noi stăm în ferestre,
cu fețele de var, absorbind prin degete lumea
pentru ochii cei adevărați.
Ei bine!
Cei mai bătrâni dintre noi
au câte două sau trei
și unii chiar câte patru perechi de ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin poduri
Și scotocesc prin lucrurile vechi
și calcă în picioare fotografiile vinete,
bâjbâie pe deasupra,
foșnesc pe dedesubt,
pipăind relicve pâcloase
și se ridică în papuci de casă
cu strigăte anemice,
cu junghiuri în oase
și cu pânze de păianjen pe fețe.
Cu ochii regăsiți,
unii văd lumea plecată spre dreapta,
alții - prăvălită spre stânga,
unii o văd grozav de turtită, pe brânci,
și, în sfârșit, cei rămași
nu o mai văd de loc
pentru că ochii lor sunt opaci de vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie încă,
noi stăm în ferestre,
cu fețele de var, absorbind prin degete lumea
pentru ochii cei adevărați.
Aurel Butnaru, publicist şi poet
Luceafăr nestatornic
Luceafăr bland al zorilor
Sunt foarte fericit…
Călcand prin noapte am simtit
Nemaipătrunsul dor.
Privind la tine în trecut
Nu-mi inspirai nimic
Poate un simt, dar totusi mic
Si nu te-am mai văzut.
Opream a tale raze reci
De ochii feminini
Ce ar fi stat ca doi străini
Privindu-te în veci…
Un glas plăpand m-a'nlăturat
Spunand că o inspiri
Si gândul mi l-a spulberat
Ciocnindune'n priviri.
Trecand din noapte către zi
Învăluit de simturi
În vis cu ochii tăi mă scuturi
Si cu-ale tale corzi.
De-atunci si mai ‘nainte'ncoace
Mă tot gandesc la tine
Si nestatornic zic în sine
Privindu-te am pace.
Si vreau să te-ntalnesc să-ti spun
Că tare-mi esti plăcută
Că vraja e deja făcută
Si focul nu-l răpun.
Acum, luceafăr încălzit
Te văd în noaptea neagră
Cu gândul la fiinta dragă
Eu iarăsi te-am privit.
Sunt foarte fericit…
Călcand prin noapte am simtit
Nemaipătrunsul dor.
Privind la tine în trecut
Nu-mi inspirai nimic
Poate un simt, dar totusi mic
Si nu te-am mai văzut.
Opream a tale raze reci
De ochii feminini
Ce ar fi stat ca doi străini
Privindu-te în veci…
Un glas plăpand m-a'nlăturat
Spunand că o inspiri
Si gândul mi l-a spulberat
Ciocnindune'n priviri.
Trecand din noapte către zi
Învăluit de simturi
În vis cu ochii tăi mă scuturi
Si cu-ale tale corzi.
De-atunci si mai ‘nainte'ncoace
Mă tot gandesc la tine
Si nestatornic zic în sine
Privindu-te am pace.
Si vreau să te-ntalnesc să-ti spun
Că tare-mi esti plăcută
Că vraja e deja făcută
Si focul nu-l răpun.
Acum, luceafăr încălzit
Te văd în noaptea neagră
Cu gândul la fiinta dragă
Eu iarăsi te-am privit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu