2. /8 FEBRUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese;,Sărbători
Decese
· 1204 – A decedat imparatul bizantin Alexios IV Angelos (n.cca 1182). A domnit din august 1203 până in ianuarie 1204. El a fost fiul Împăratului Isaac al II-lea Angelos și al primei sale sa soții Irene.
· 1587: Maria Stuart, cunoscută în literatura engleză de specialitate sub numele de Mary I of Scotland (Mary I a Scoției) sau de Mary, Queen of Scots (Mary, Regina scoțienilor) (n. 8 decembrie 1542 — d. 8 februarie 1587), a devenit regină a Scoției în 1542, pe când avea doar o săptămână. Mary a decedat prin decapitare în Anglia, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale Regina Elisabeta I a Angliei. Datorită acuzațiilor, judecății și condamnării sale, respectiv a sfârșitului său, a ajuns să fie cunoscută ca una dintre monarhii cu cel mai tragic destin din istorie.
Tatăl ei, Iacob al V-lea (engleză James) era nepot a lui Henric al VIII-lea, ceea ce a încurajat-o pe catolica Maria să emită pretenții la tronul Angliei. Mary fusese educată în Franța și se căsătorise cu moștenitorul tronului Franței în 1558. După moartea acestuia, în 1560, Maria s-a întors în Scoția, unde nu a fost agreată de popor. S-a căsătorit cu Henric Stuart, Lord Darnley. Darnley, însă, a fost ucis, probabil de bărbatul cu care Maria s-a remăritat după un timp, James Hepburn Bothwell. În 1568 a abdicat în favoarea fiului ei Iacob al VI-lea, și s-a refugiat în Anglia
Maria s-a născut la 8 decembrie 1542 la Palatul Linlithgow din Scoția ca fiica regelui Iacob al V-lea al Scoției și a celei de-a doua lui soții, Maria de Guise. A fost singurul copil legitim al lui Iacob care a supraviețuit; Maria s-a născut prematur.[1]O legendă populară, scrisă de John Knox, afirmă că Iacob, auzind pe patul de moarte că soția lui a dat naștere unei fetițe, a exclamat: "Cu o fată a venit, cu o fată va trece"[2]
Casa Stuart care era originară din Bretania a câștigat tronul Scoției prin căsătoria lui Marjorie Bruce, fiica lui Robert Bruce, cu Walter Stewart, al 6-lea Înalt Stolnic al Scoției. Din acest motiv Iacob a spus că tronul a venit cu o femeie și o femeie va fi responsabilă pentru pierderea coroanei. Această declarație și-a dovedit adevărul mai târziu, dar nu prin Maria a cărui fiu de fapt a devenit regele Angliei. Sofia de Hanovra, fiica Elisabetei Stuart a devenit moștenitoarea reginei Anne a Marii Britanii iar fiul ei George a devenit rege al Marii Britanii, înlocuind Casa de Stuart în Anglia.
Maria a fost botezată la biserica St.Michael, situată în apropierea palatului, la scurt timp după naștere. Zvonurile s-au răspândit sugerând că Maria este fragilă și slăbită; la 14 decembrie, la 6 zile după naștere, tatăl ei a murit în urma unui colaps nervos în urma înfrângerii în bătălia de la Solway Moss, iar Maria a devenit regină.[1] Cum Maria nu era majoră, Scoția a fost condusă de un regent până când Maria urma să devină adult.
Încă de la început, au existat două poziții diferite prin care se pretindea tronul: moștenitorul James Hamilton, al 2-lea Conte de Arran își susținea cererea pe baza dreptului său ereditar și o altă cerere a venit de la Arhiepiscopul de St Andrews, David Beaton. Cu toate acestea, Arran a devenit regent,[3] până în anul 1554 când mama Mariei i-a succedat
Regele Henric al VIII-lea al Angliei a propus căsătoria dintre Maria și fiul său, Prințul Eduard, sperând într-o uniune între Scoția și Anglia. La 1 iulie 1543, când Maria avea șase luni, s-a semnat Tratatul de la Greenwich, prin care s-a promis că, la vârsta de zece ani Maria se va căsători cu Eduard și se va muta în Anglia, unde Henric va putea supraveghea creșterea ei.[5] Tratatul punea condiția că cele două țări vor rămâne distincte legal și că, în cazul în care cuplul nu va avea copii, uniunea temporară se va dizolva.[6]
Cardinalul Beaton a ajuns la putere din nou și a început să propună un pact pro-catolic pro-francez, care l-a înfuriat pe Henric.[7] Beaton voia s-o trimită pe Maria în siguranța castelului Stirling. Regentul Arran s-a opus mutării însă a renunțat când susținători armați ai lui Beaton s-au adunat la Linlithgow.[8] Contele de Lennox a escortat-o pe Maria și pe mama ei la Stirling la 27 iulie 1543 împreună cu o armată de 3500 de oameni.[9]Maria a fost încoronată la capela castelului la 9 septembrie 1543.[10]
Cu puțin timp înaintea încoronării Mariei, comercianții scoțieni care se îndreaptau spre Franța au fost arestați de către Henric iar bunurile lor au fost confiscate. Arestările au provocat furie în Scoția și Arran s-a alăturat lui Beaton și a devenit catolic.[11] Tratatul a fost respins de Parlamentul scoțian în decembrie.[12] Refuzul căsătoriei și reînnoirea alianței dintre Scoția și Franța l-au determinat pe Henric să pornească "Rough Wooing", o campanie militară destinată să impună căsătoria dintre Maria și Eduard. Forțele engleze au făcut o serie de raiduri pe teritoriile Scoției și Franței.[13] În mai 1544, Contele englez de Hertford (mai târziu Duce de Somerset) a intrat în Edinburgh și scoțienii au dus-o pe Maria la Dunkeld pentru siguranță.[14]
În mai 1546, Beaton a fost ucis de protestanți,[15] și la 10 septembrie 1543, la nouă luni după decesul regelui Henric al VIII-lea, scoțienii au suferit o înfrângere grea în Bătălia de la Pinkie Cleugh. Maria a fost trimisă la Inchmahome Priory pentru trei săptămâni și s-a apelat la ajutorul Franței.[16]
Regele francez, Henric al II-lea, a propus unirea Franței și Scoției prin căsătoria tinerei regine cu fiul său în vârstă de trei ani, Delfinul Francisc. Cu promisiunea ajutorului militar francez și un ducat francez pentru el însuși, Arran a fost de acord cu căsătoria.[17] În februarie 1548, Maria a fost mutată, din nou pentru siguranța ei, la castelul Dumbarton[18] Englezii au devastat în urma lor încă o dată Scoția, sechestrând orașul strategic Haddington. În iunie, a sosit mult așteptatul ajutor francez și s-a preluat controlul asupra Haddington. La 7 iulie 1548, Parlamentul scoțian a aprobat căsătoria dintre Maria și Francisc prin Tratatul de la Haddington
Maria în vârstă de cinci ani a fost trimisă în Franța pentru a petrece următorii treisprezece ani la curtea franceză. Flota franceză trimisă de Henric al II-lea și comandată de Nicolas de Villegagnon a navigat cu Maria de la Dumbarton la 7 august 1548 și a ajuns o săptămână mai târziu la Roscoff sau Saint-Pol-de-Léon în Bretania.[20] Ea a fost însoțită de propria ei suită din care făceau parte și doi frați vitregi nelegitimi și cele "patru Marii", patru fete de vârsta reginei, toate pe nume Maria, fiice ale unora dintre cele mai nobile familii din Scoția: Beaton, Seton, Fleming și Livingston.[21] Lady Janet Stewart, care era mama Mariei Fleming și sora vitregă a tatălui Mariei Stuart, a fost numită guvernantă.[22]
Vivace, frumoasă și deșteptă (conform spuselor contemporanilor), Maria a avut o copilărie promițătoare.[23] La curtea Franței ea a fost favorita tuturor, cu excepția soției regelui Henric al II-lea, Caterina de Medici.[24] Maria a învățat să cânte la lăută și virginal[25], era competentă la proză, poezie, echitație, vânătoarea cu șoimi, lucrul de mână și a învățat franceza, italiana, latina, spaniola și greaca.[26]
Viitoarea ei cumnată, Elisabeta de Valois, i-a devenit prietenă apropiată.[27] Bunica ei maternă, Antoinette de Bourbon, a avut o influență puternică asupra ei în timpul copilăriei.[28] și a acționat ca principalul ei sfătuitor.[29]
Portrete ale Mariei arată că ea avea capul mic de formă ovală, gâtul lung și grațios, părul castaniu luminos, ochii căprui sub sprâncene arcuite fin, pielea netedă și palidă, fruntea înaltă și trăsături regulate și ferme. A fost considerată un copil frumos și, mai târziu, ca femeie, izbitor de atractivă.[30] În copilărie s-a îmbolnăvit de variolă dar acest lucru nu i-a marcat trăsăturile.[31]
Maria era elocventă și mai ales înaltă pentru standardele secolului al XVI-lea (ea a atins o înălțime de 1,80 m);[32] în timp ce fiul și moștenitorul regelui Henric al II-lea, Francisc, era bâlbâit și anormal de scund. La 4 aprilie 1558, Maria a semnat un acord secret prin care lăsa Scoția și pretenția ei asupra tronului Angliei, coroanei Franței în cazul în care va muri fără moștenitori.[33] Douăzeci de zile mai târziu, ea s-a căsătorit cu Delfinul la Notre Dame de Paris și Francisc a devenit rege consort al Scoției.[34][35] Nunta a reprezentat un eveniment important al Parisului deoarece în 200 de ani era prima dată când Delfinul se căsătorea la Paris.
După moartea fiicei regelui Henric al VIII-lea al Angliei, regina Maria I a Angliei, în noiembrie 1558, ea a fost succedată de sora ei vitregă, Elisabeta I. În conformitate cu A Treia Legea de Succesiune, trecută în 1543 de către Parlamentul Angliei, Elisabeta era moștenitoarea Mariei I a Angliei; de asemenea, ultimul testament al lui Henric al VIII-lea a exclus dinastia Stuart de la succesiunea asupra tronului englez. Cu toate acestea, în ochii multor catolici, Elisabeta era nelegitimă, și Maria Stuart, ca descendentă senior a surorii mai mari a lui Henric al VIII-lea, era regina de drept a Angliei.[36]
Henric al II-lea al Franței i-a proclamat pe fiul său cel mare și pe nora lui, rege și regină a Angliei, și blazoanele lor au fost modificate cu armele regale ale Angliei.[37] Pretenția ei asupra tronului englez a fost un punct sensibil peren între Maria Stuart și Elisabeta I.[38]
Când Henric al II-lea a murit la 10 iulie 1559 din cauza rănilor suferite într-un turnir, Francisc în vârstă de 15 ani a devenit rege al Franței, iar Maria, în vârstă de 16 ani, regină consort a Franței.[39] Doi dintre unchii Mariei, Ducele de Guise și Cardinalul de Lorena, erau acum dominanți în politica franceză,[40] și s-au bucurat de o ascensiune numită de unii istorici la tyrannie Guisienn
După căsătorie, Maria și soțul ei au locuit în apartamentele regale de la Saint-Germain. Potrivit obiceiului, Maria i-a cerut Dianei de Poitiers (metresa regelui Henric al II-lea), un inventar cu bijuteriile primite de la rege pentru a le recupera.
Temperamentul regelui și sănătatea sa nu-i permiteau să îndeplinească necesitățile vieții cotidiene, cu atât mai puțin el nu putea guverna. Astfel, încoronarea lui programată inițial pentru duminică 17 septembrie 1559, a trebuit să fie amânată cu o zi în mod excepțional din cauza bolii sale. Astfel, Francisc al II-lea a fost primul rege care n-a fost încoronat într-o zi de duminică. Ascultând de sfatul soției sale, le-a dat putere unchilor ei de Guise. Francisc a declarat Parlamentului că a dat Ducelui de Guise controlul armatei în timp ce Cardinalul a preluat administrarea și finanțele. În teorie, mama sa, Ecaterina de Medici, trebuia să fie întotdeauna consultată, dar autoritatea reală a revenit fraților de Guise, care au devenit lideri ai regatului. Ecaterina a început să nutrească ranchiună împotriva Mariei.[42].
Situația a fost excelentă pentru familia Guise, dar ei știau că Francisc avea o sănătatea precară care nu-i va permite să trăiască o viață lungă, așa încât toate speranțele lor stăteau în copilul Mariei. Sănătatea Mariei a fost afectată de anxietatea din cauza situației delicate a mamei ei din Scoția. Totuși, doamnele de onoare au început să vorbească de simptomele Mariei legate de o sarcină. Familia Guise a răspândit aceste zvonuri și în cele din urmă Maria a început să adopte haine largi purtate de doamnele însărcinate. Ea a înțeles la sfârșitul lui septembrie 1560 că nu este însărcinată.
La 16 noiembrie, Francisc se plânge de dureri de cap și de frisoane. Sănătatea în declin a regelui nu putea fi formalizată de Guise, ca urmare a unei situații interne cu hughenoții și au ascuns acest lucru curții și ambasadorilor. Totuși, boala lui Francisc, localizată în urechea stângă a început să se răspândească la creier, lucru care i-a cauzat crize frecvente de delir. Familia Guise a făcut tot ce a putut pentru a-l salva pe rege, succesul lor fiind legat de eventualii copii ai lui cu Maria. Sub influența Cardinalului, în toate bisericile din oraș au avut loc procesiuni și întreaga curte s-a rugat însă Francisc a murit la 5 decembrie 1560.
Devenită văduvă, Maria a cedat coroana fratelui mai mic al lui Francisc, tânărul Carol al IX-lea a cărui mamă a devenit regentă și i-a cerut un inventar al bijuteriilor. Maria s-a retras pentru doliu într-o cameră întunecată timp de 40 de zile. Ea a ales pentru acest lucru mănăstirea Saint-Pierre-les-Damesnote, unde era stareță mătușa ei, Renée de Lorena.
În conformitate cu termenii Tratatului de la Edinburgh, semnat de reprezentanți ai Mariei la 6 iulie 1560, în urma decesului Mariei de Guise, Franța a decis să-și retragă trupele sale din Scoția și să recunoască drepturile Elisabetei asupra regatului Angliei. Maria a refuzat să ratifice tratatul.
Maria a purtat doliu succesiv pentru soțul și pentru mama ei, ale cărui rămășițe au fost aduse de la Edinburgh la Reims. La 14 august 1561, ea a părăsit definitiv Franța.
Maria a trăit în Franța de la vârsta de cinci ani și a avut puțină experiență directă a situației politice periculoase și complexe din Scoția.[43] Ca un catolic devotat, ea a fost privită cu suspiciune de către mulți dintre supușii ei, ca și de către Elisabeta I, verișoara ei de-a doua.[44] Scoția era sfâșiat între facțiuni catolice și protestante iar fratele vitreg nelegitim al Mariei, contele de Moray era un lider al facțiunii protestante.[45] Spre dezamăgirea părții catolice, Maria a tolerat ascendența facțiunii protestante și l-a ținut pe fratele ei, Lordul Moray, în calitate de șef al sfătuitorilor ei.[46] Consiliul ei particular format din 16 oameni și numit la 6 septembrie 1561 era dominat de lideri protestanți; numai patru dintre ei erau catolici.
Maria l-a trimis pe William Maitland de Lethington ca ambasador la curtea Angliei pentru a pune în discuție cazul ca Maria să fie numită moștenitoare prezumptivă a tronului englez. Elisabeta a refuzat s-o numească moștenitoarea ei temându-se că acest lucru ar fi o invitație pentru conspiratori s-o înlocuiască cu succesorul desemnat.[47]
Maria Stuart și-a îndreptat atenția pentru a-și găsi un nou soț din regalitatea Europei. Când unchiul ei, Cardinalul de Lorena, a început negocierile cu Arhiducele Carol al Austriei fără consimțământul ei, ea a obiectat furioasă și negocierile au eșuat.[48]Propria ei încercare de a negocia o căsătorie cu Don Carlos, moștenitorul aparent instabil psihic al regelui Filip al II-lea al Spaniei, a fost respinsă de către Filip.[49] Elisabeta a încercat s-o neutralizeze pe Maria sugerând ca aceasta să se căsătorească cu protestantul englez Robert Dudley, Conte de Leicester (cumnatul lui Sir Henry Sidney, favoritul reginei), în care Elisabeta avea încredere și pe care se gândea că-l poate controla.[50] Planul a eșuat în parte și pentru că mirele nu-și dorea această căsătorie.
.svg){kind=small}
· 1696: Ivan al V-lea Alekseievici (rusă Иван V Алексеевич; 6 septembrie [S.V. 27 august] 1666 – 8 februarie [S.V. 29 ianuarie] 1696) a fost co-Țar al Rusiei împreună cu fratele său vitreg mai mic Petru I) cu care a domnit între 1682 și 1696. El a fost fiul cel mic al lui Alexis I al Rusiei și a Mariei Miloslavskaia. Domnia sa a fost formală, el având serioase dizabilități fizice și mentale.
Ivan al V-lea a fost al 11-lea copil al Țarului Alexis. Cu o vedere slabă din naștere și bolnăvicios, capacitatea sa de a deține puterea supremă a fost contestată de către familia Narîșkin, care aspira să-l aducă pe tron pe fiul Nataliei Narîșkina, Petru. După decesul țarului Feodor al III-lea al Rusiei în aprilie 1682, facțiunilie Miloslavski și Narîșkin au pornit lupta pentru putere. Patriarhul Joachim a convocat o adunare care a decis tercerea coroanei în mâinile lui Petru, care pe atunci avea puțin peste zece ani, mama sa Natalia Narîșkina fiind regentă. Deși Ivan era mai mare decât Petru, el a fost ignorat din cauza faptului că suferea de o serie de handicapuri.Noua structură însă a fost pusă la încercare de revolta streliților, regimentele de infanterie înființate în timpul domniei țarului Ivan al IV-lea.Majoritatea relatărilor suțin că revolta a fost încurajată de fiica țarului Alexis, Sofia, și de facțiunea Miloslavski, care doreau să-l aducă pe tron pe Ivan și să exercite puterea în numele lui. Streliții, cărora li se datorau sume mari de bani, erau indignați de felul în care comandanții lor îi exploatau ca forță de muncă necalificată și nu aveau nevoie de mult ca să pornească revolta.
La 15 mai, când s-a insinuat că familia Narîșkin l-a strangulat pe Ivan, mulțimea furioasă a pătruns la Kremlin cerând să li se spună adevărul. Natalia i-a adus pe Ivan și Petru în fața mulțimii ca să arate că Ivan era viu și nevătămat. În mod normal acest lucru ar fi fost suficient, însă Prințul Mihail Dolgoruki, șeful streliților, a intervenit și i-a condamnat pe rebeli. El a fost târât de pe scară și sfâșiat în bucăți sub privirile regente și ale lui Ivan și Petru.
Streliții au pătruns în palat și au ucis mai mulți membri ai familiei și facțiunii Narîșkin. La 23 mai Prințul Ivan Khovanski, liderul autointitulat al streliților, a cerut ca Ivan să fie desemnat țar împreună cu Petru. Sofia și consilierii ei au luat măsuri rapide de liniștire a streliților plătindu-le 240.000 de ruble din suma datorată.
În câteva luni Prințul Khovanski a fost demis și 12 regimente de streliți au fost transferate în serviciul de frontieră.
Ivan a avut o relație apropiată cu mama sa vitregă și cu fratele său vitreg, co-Țarul Petru. Ivan nu a vrut să devină Țar dar a fost convins să devină.
La 25 iunie 1682 Ivan și Petru au fost încoronați la catedrala Dormition ca "dvoetsarstvenniki" (țari dubli). Un tron special cu două locuri a fost creat pentru această ocazie (astăzi este afișat la Palatul Armurilor de la Kremlin). Deși Ivan a fost considerat "țarul senior", puterea reală era deținută de sora cea mare a lui Ivan, Sofia Alekseievna. Începând cu 1684 s-au emis monede cu figura ei iar în 1686 și-a asumat titlul de Autocrat.
Printr-un decret din 1686 s-a hotărât adunarea gunoaielor de pe străzile Moscovei. De asemenea, a fost abolită pedeapsa îngropării de viu, aplicată în special femeilor care își omorau soții.
În 1686 Rusia a devenit primul stat european care a semnat un tratat comercial cu China, Tratatul de la Nercinsk. În aprilie 1686 s-a semnat Tratatul de pace permanentă cu Polonia. Prin faptul că Rusia a sprijinit Polonia în războiul împotriva Turciei, polonezii au trebui să recunoască pentru totdeauna apartenența de Rusia a Kievului și a altor teritorii pe care Polonia le cucerise recent. Contribuția Rusiei a fost invazia Crimeei începută în primăvara anului 1687 și terminată rapid într-un eșec.
Când Petru a ajuns la maturitate, poziția Sofiei a devenit din ce în ce mai precară. Ea a sperat ca Ivan să aibă un moștenitor pe linie masculină, mascând astfel prelungirea regenței. Ivan, căsătorit în 1684, a avut în 1689 o fiică. La începutul anului 1689, Petru în vârstă de 16 ani, s-a căsătorit cu Evdokia Lopukhina. Golițin, principalul consilier al Sofiei, a început o a doua campanie în Crimeea terminată și asta printr-un eșec.
În august 1689 Petru fuge în mănăstirea-fortăreață Troițki-Sergius temându-se că viața lui e în pericol, deși nu există dovezi că Sofia plănuia o lovitură de stat împotriva lui Petru. Un număr tot mai mare de boieri și ofițeri s-a alăturat lui Petru. La începutul lui septembrie, Sofia deja nu mai avea sprijin suficient și a trebuit să se retragă la mănăstirea Novodevici. Golițin a fost exilat.
În ultimul deceniu al vieții sale, Ivan a fost complet umbrit de energicul Petru I. Ivan și-a petrecut zilele cu soția sa, Praskovia Saltykova, "în rugăciune și post, zi și noapte". Debilitate pretinsă a lui Ivan nu l-a împiedicat să aibă cinci fiice, dintre care una - Anna Ivanovna - va asuma tronul în 1730. Nepoata lui de la un alt copil, Anna Leopoldovna va deveni regentă a Rusiei în timpul minoratului fiului ei și strănepotului lui Ivan, Ivan al VI-lea. Ultimul descendent supraviețuitor al lui Ivan al V-lea, Ecaterina Antonovna de Brunswick, a murit în 1807 după ce a fost închisă toată viața ei.
La 27 de ani a fost descris de ambasadorii străini ca senil, paralitic și aproape orb. A murit doi ani mai târziu și a fost înmormântat la Catedrala Arhanghelului
.jpg)
· 1725: Petru I (Petru cel Mare) (rusă Пётр I Алексеевич sau Piotr I Alekseievici; n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa.
Se naște la 30 mai 1672 –anul 7180 după calendarul folosit pe atunci în Rusia la Moscova și este fiul țarului Alexei Mihailovici și a celei de-a doua soții, Natalia Kirilovna Narîșkina. În 1676, tatăl său moare, lăsându-l urmaș la tron pe fiul său, Fiodor, care abia împlinise 15 ani. La 27 aprilie 1682, țarul Fiodor al III-leamoare fără să-și aleagă urmașul -Ivan, fratele său de 16 ani cu mintea tulbure sau Petru, fratele vitreg, iute ca argintul viu, aprig, isteț dar în vârstă de numai 10 ani? Mulțimea rostește numele lui Petru, care primește numele de Petru I. Însa țarevna Sofia, sora bună al lui Ivan și sora vitregă al lui Petru urzește planuri de răzbunare. Profită de faptul că trupele de streliți se răscoală și după multă violență, jafuri, omoruri obține ca din 29 mai să fie doi țari : Ivan și Petru, iar ea, țarevna Sofia este numită regentă, din cauza sănătății șubrede a lui Ivan. Boierii Dumei se supun. La 25 iunie 1682, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului, are loc în prezența patriarhului, a opt mitrolpoliți, patru arhiepiscopi, doi episcopi și opt arhimandriți, ciudata încoronare a celor doi țari ai Rusiei, dintre care unul bolnav și fără minte, iar celălalt un copil îngrozit.
Petru, de la primii pași a cunoscut oroarea, violența, minciuna. Doar mama sa, care îl înconjoară cu multă dragoste are chip curat și nevinovat dar trăiește ca într-un vis iar el simte o nevoie mistuitoare de a se mișca, de a porunci. Ca și sora lui vitregă, Sofia, de care se teme și pe care o urăște. Regenta ia o hotărâre de neclintit : fratele său, Ivan va rămâne alături de ea la palat, în vreme ce Petru și mama lui vor fi trimiși în satul Preobrajenskoe, în apropiere de Moscova. De învățat, învață la nimereală. Dobândește un talmeș-balmeș de cunoștințe rudimentare de aritmetică, geometrie, artilerie și fortificații, însă setea lui de cunoaștere este neostoită; deprinde știința navigației, se joacă în fiecare zi de-a războiul împreună cu banda gălăgioasă și veselă a tovarășilor săi de joacă, fii de boieri. La 27 ianuarie 1689 în vârstă de 17 ani se căsătorește cu Evdokia Lopuhina, o fată de 20 de ani, frumușică, de rang mijlociu.
La 6 octombrie 1689 pleacă la Moscova, după ce țarevna Sofia este trimisă la mânăstirea Novodevicie iar la 19 februarie1690 se naște fiul său, țareviciul Aleksei. În ciuda multelor și feluritelor îndeletniciri –manevre pe uscat și pe apă, petreceri și iubiri- Petru știe că lucrurile merg în țară din ce în ce mai rău. Boierii și oamenii de rând sunt vădit nemulțumiți de țar, pe care-l socotesc ușuratic, prea legat de sfetnicii străini, prins în jocuri militare fără noimă și ocări nerușinate împotriva Bisericii.
La 20 ianuarie 1695, în toiul iernii, dă porunca de mobilizare la luptă împotriva Turciei cu intenția de a cuceri Marea Azov. În plin război, la 29 ianuarie 1696 primește vestea că fratele său vitreg, șubredul Ivan, a murit subit la Moscova. Realizează repede că Rusia are nevoie urgentă de o flotă. O creează și prima bătălie navală ia sfârșit în avantajul rușilor. După ce împrăștie navele turcești ancorate în dreptul Azovului, flota țarului blochează estuarul spre a împiedica aprovizionarea. Ofițerii și inginerii austrieci calculează cu atâta precizie unghiul de tragere al tunurilor încât turcii sunt în pericol. Pe 18 iulie 1696 cetatea Azovului se predă. Țarul trimite 50 de bărbați ruși de neam în străinătate, pe cheltuiala lor, să deprindă arta navigației. Își dorește ca Rusia să devină statul cel mai puternic din Europa. De altfel, se arată gata să plece el însuși, într-o "Mare Ambasadă", prin țările apusene, ca să afle cum au progresat științele și să capete sprijin militar ori diplomatic împotriva dușmanilor dintotdeauna ai Rusiei.
Petru știe că înaintea lui, un singur prinț rus a cutezat să treacă dincolo de granițele țării sale: marele duce al Kievului, Iziaslav, care s-a dus în 1075 la Mayence, ca oaspete al regelui Henric al IV-lea. Pentru un rus trecerea granițelor înseamnă trădare. Cu toate dojenile duioase ale boierimii și ale clerului, Petru nu se lasă. Marea Ambasadă va merge la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneția, Londra, numai în Franța nu, de vreme ce Ludovic al XIV-lea îi sprijină pe turci.
Marea Ambasadă, alcătuită din 250 de persoane, părăsește Moscova la 10 martie 1697 cu țarul Petru I călătorind incognito sub numele de Piotr Mihailov. Unul dintre scopurile principale ale Marii Ambasade este dobândirea unor cunoștințe avansate de tehnică și tehnologie. În Olanda, Petru s-a îndreptat spre Zaandam, un centru de construcții navale al cărui renume îl știa. La Amsterdam a căpătat și mai multe cunoștințe în domeniul construcțiilor navale și a vizitat numeroase ateliere și fabrici, câștigând experiență în fabricarea ceasurilor, gravura în cupru și participând la disecții anatomice.
Ajuns la Koppenbrugge este invitat la cină de prințesa electoare Sofia de Hanovra și de fiica acesteia, Sofia-Charlotta, prințesă electoare de Brandenburg. Mănâncă cu mâna, se murdărește cu sos, nu știe la ce slujește șervetul. Însă, purtarea firească a lui Petru, vioiciunea și iuțeala răspunsurilor o uimesc pe Sofia-Charlotta, care se simte cuprinsă de simpatie la vederea acestui vlăjgan care n-are mai mult de 25 de ani și-i întrece cu cel puțin jumătate de cap pe uriașii din garda ei, lat în umeri, cu chip hotărât, cu ochi negri strălucind sub fruntea bombată, cu sprâncene arcuite și gura cărnoasă, umbrită de o mustață subțire.
Dornic să afle tot, aleargă în dreapta și-n stânga, oprește de nenumărate ori trăsura pentru că vrea să măsoare un pod, să cerceteze o moară de vânt sau să stea de vorbă cu oamenii de la joagăr, cutreieră șantiere, îi întâmpină pe pescuitorii de balene care se întorc din Groenlanda, se apucă să cerceteze practica tipografică, urmează cursurile de anatomie ale profesorului Ruysch. Deși nu este prea priceput, ia parte la intervenții chirurgicale și-și cumpără o trusă de chirurg de care nu se va mai despărți.
Petru vrea să fie o enciclopedie vie și să le împărtășească și compatrioților săi ceea ce a învățat. Și pentru ei, și pentru el a venit să culeagă tot ce ce se poate din știința Apusului. La Londra, intrigat de sistemul parlamentar englez, asistă, în mare taină, la o ședință a Camerei Lorzilor. Vizitează Observatorul Regale de la Greenwich și Arsenalul Woolwich. Regele Angliei William al III-lea îi dăruiește oaspetelui său un yaht, The Royal Transport.
Petru e nevoit să recunoască că roadele diplomatice ale călătoriei sale de 18 luni sunt mai degrabă negative. Nu reușește să-l convingă pe Leopold I, Împărat Roman să reia lupta împotriva Turciei.
Se întoarce în Rusia de urgență după ce primește un mesaj: s-au răsculat din nou streliții. Petru s-a întors din Marea Ambasadă cu 260 de cufere pline cu arme, instrumente științifice și matematice, unelte și un crocodil împăiat. A recrutat un număr mare de experți tehnici și militari care aveau să împărtășească rușilor cunoștințele lor.
Întors acasă omoară streliții, taie bărbile boierilor săi, își trimite soția să se retragă într-o mânăstire, dă un ucaz prin care interzice tuturor bărbaților să-și lase barbă în afară de slujitorii Bisericii. Cei care vor dori să-și păstreze barba vor fi nevoiți să plătească un bir. După ce s-a războit cu bărbile, Petru începe bătălia cu veșmintele. Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, nu trebuie să rămână îmbrăcată în vechiturile de pe vrema lui Boris Godunov. Un ucaz dat la 4 ianuarie 1700 hotărăște ca "boierii, oamenii de la curte, funcționarii vor purta îmbrăcăminte ungurească, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de dedesupt mai scurt". Cei care nu se supun ucazului plătesc amendă. Unii mormăie că veșmintele astea nu sunt bune pentru clima aspră a Rusiei.
Obiceiurile din străbuni mai primesc o lovitură: reforma calendarului. La 20 decembrie 1699, când mai rămăsese doar câteva zile până la sfârșitul veacului, Petru dă un ucaz prin care numărătoarea anilor urmează să se facă din acea clipă după calendarul european, fiecare an începând la 1 ianuarie și nu la 1 septembrie ca până atunci. Nu merge atât de departe încât să instituie calendarul gregorian, care, fiind, cel de la Roma, n-ar fi potrivit pentru ortodocși; se mulțumește cu cel iulian, care are o întârziere de 11 zile (trecerea la calendarul gregorian se va face la 1 februarie 1918 de către guvernul URSS). Hotărăște ca, la 1 ianuarie 1700 toată lumea să-și împodobească porțile caselor, să ia parte la slujbele de la Biserică și să-și facă urări de Anul Nou. Veselia asta silită nu tulbură inimile moscoviților. Unii șoptesc : "Cum a putut Dumnezeu să facă lumea iarna?" iar alții merg mai departe : "Biblia spune că Antihristul are să schimbe vremea. Petru I este așadar Antihristul".
În 1702, femeilor li se îngăduie să ia parte la întrunirile de societate, logodna devine obligatorie cu șase săptămâni înainte de căsătorie. Un an mai târziu apare la Moscova primul ziar rusesc, Știri din Moscova (Moskov-skie-novosti), care cuprinde în patru pagini, o mulțime de noutăți scurte despre ceea ce se petrece în Rusia și în Europa. Este tradusă Viața lui Alexandru Macedon de Quintus Curtius, se pregătesc manuale de aritmetică și chiar un dicționar.
În 1708 a creat opt enorme divizii teritoriale (gubernii) conduse de câte un guvernator care răspundea de siguranța publică, drumuri, administrarea justiției și taxe. Curând își dă seama că sistemul nu este satisfăcător. Necesitatea unui organism care să administreze Rusia în timp ce se afla în campanie l-a făcut să creeze Senatul în 1711.
Danemarca, Polonia și Rusia formează o coaliție împotriva suedezilor(are loc Marele Război al Nordului). Carol al XII-lea al Suediei, de numai 18 ani, ajunge cu flota în dreptul capitalei Copenhaga, debarcă în forță și obligă orașul să capituleze. Lovită în plin, Danemarca se retrage din coaliție. La rândul său, regele August al II-lea al Poloniei, după ce cucerește Dunamunde, este învins la porțile Rigăi. Petru I ajunge la Narva, oraș suedez controlat în trecut de Rusia, la 23 septembrie 1700și constată că asediul începe prost; rușii sunt înfrânți de suedezi.
Întors în Rusia, Petru se dezmeticește. La porunca sa, toată Rusia se pune pe treabă. Se întăresc orașele, se reface armata, se construiesc tunuri, corăbii și reface coaliția cu Polonia și cu Danemarca. În 1701, prima victorie a rușilor la Seremetiev asupra suedezilor este primită cu mare bucurie. În 1702, rușii obțin noi victorii în timp ce Carol al XII al Suediei îi învinge pe saxoni și polonezi și intră în Cracovia. La 11 octombrie 1702, fortăreața Noteburg capitulează în fața rușilor, apoi are loc prima victorie navală a rușilor, urmată de capitularea Narvei. Toate aceste victorii se datorează faptului că, grosul trupelor suedeze se afla în Polonia, unde în 1706, Carol al XII-lea silește Dieta de la Varșovia să-l proclame rege pe Stanislaw Leszczynski. Petru rămâne singur în fața regelui Suediei.
În 1708, Carol al XII este înfrânt iar din armata cea numeroasă și vitează nu mai rămân decât 24.000 de oameni, în zdrențe și vlăguiți. În iunie 1709, în Bătălia de la Poltava, Carol al XII-lea, rănit la piciorul stâng, asistă la atac purtat pe o targă, în timp ce Petru se află peste tot, aleargă, răcnește, împarte ordine, îmbărbătează pe unii îi ocărăște pe alții. Cele 72 de tunuri rusești nimicesc liniile dușmanului. Carol fuge la Tighina aflată sub ocupație otomană.
Petru se îndrăgostește de o țărancă suedeza, Marta, harnică, sănătoasă, veselă, scurtă și îndesată, lată în șolduri, cu ochi lipsiți de strălucire, bună la suflet și vitează. Marta îi va dărui lui Petru 12 copii, dintre care doar doi îi vor supraviețui: Anna, viitoare Ducesă de Holstein-Gottorp și Elisabeta, viitoare împărăteasă a Rusiei. Trece la ortodoxie și renunță la numele Marta, fiind botezată Ecaterina Alekseevna. Începe să capete asupra țarului o mare influență.
La 21 decembrie 1709, armata rusă își face intrarea triumfală în Moscova. Ecaterina a rămas în apropiere de Moscova unde se pregătește să nască (fiica lor, Elisabeta se va naște la 29 decembrie 1709). Între timp, Petru a restabilit pacea în Polonia și l-a adus înapoi pe tron pe August al II. Pe 19 februarie 1711 la 7 dimineața, în capela privată a prințului Mendikov, este oficiată în mare grabă și în cea mai strictă intimitate căsătoria lui Petru cu Ecaterina Alekseevna. La 7 mai 1724, Ecaterina este încoronată împărăteasă a Rusiei.
Negocierile de pace dintre Rusia și Suedia au început în 1718, dar au fost întrerupte când Carol al XII-lea a fost ucis în luptă în Norvegia. Noua conducătoare a Suediei, Ulrica Eleonora, a decis să continue războiul, sperând că din rândurile puterilor europene se va ridica o coaliție anti-rusă. Acest lucru nu s-a întâmplat și englezii i-au convins pe suedezi să reia negocierile cu rușii. Acordul de pace s-a semnat la Nystad la 30 august/10 septembrie 1721. Rusia primește pentru totdeauna Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia; Suedia primește în schimb restul Finlandei. Rusia avea acum acces la Marea Baltică de la Riga la Vyborg.
Văzându-și scopurile atinse după 21 de ani de război, Petru nu-și mai încape în piele de bucurie. Senatul, prin cancelarul Golovkin rostește o cuvântare mișcătoare la adresa lui Petru. "Senatul găsește de cuviință s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilință, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile...Trăiască Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile!". Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârșește prin a primi. Petru nu simte nici un fel de schimbare de când a fost investit cu titlul imperial.
Deschide un Cabinet de Curiozități, în care strânge toate ciudățeniile naturii, este atras de pitici dar și de uriași; atras de tot ceea ce este monstruos și împotriva firii, ia parte, în camerele de tortură, la interogatorii, execuțiile capitale sunt pentru el un spectacol de la care n-ar lipsi pentru nimic în lume, este gata să opereze în orice moment, meseria de dentist îi place din ce in ce mai mult. Tot ceea ce face ține de capricii, de toane, de dorințe de-o clipa; este plin de energie, curios, repezit. La 16 aprilie1719, micul Piotr, Petrușka cum îi spun părinții, moare pe neașteptate, din pricina unei boli. Deznadejdea și durerea țarului nu cunosc margini. Va fi nevoit să lase moștenire coroana Rusiei celuilalt Piotr, fiul lui Aleksei? Are nevoie de încă un fiu. De puțină vreme are o nouă iubită, foarte tânără și strașnic de frumoasă, Maria Cantemir, fiica voievodului Dimitrie Cantemir care, pierzând tronul Moldovei în urma tratatului de la Prut, s-a refugiat împreună cu familia la Sankt-Petersburg.
În 1721, Persia pare ușor de cucerit din cauza răscoalelor și anarhiei de acolo iar țarul în fruntea oștilor se grăbește s-o ia înainte Turciei. Maria este însărcinată însă pierde copilul spre marea dezamăgire a țarului și este părăsită. În iunie 1724 este semnat la Constantinopol un tratat de împărțire prin care Rusia dobândește orașele Baku și Derbent, cele trei provincii Ghilan, Mazanderan și Astrabad, în vreme ce Turcia primește Tauris, Erivan și alte câteva ținuturi.
.jpg)
Petru suferea de dureri de coloană, abcese și o infecție a căilor urinare. În ianuarie 1725 a suferit o operație de extragere a pietrelor urinare. În noaptea de 20 spre 21 ianuarie1725, Petru se plânge de dureri cumplite, pricinuite de retenția de urină. Medicii nu au nici o îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare. A sosit clipa să numească urmașul la tron. Totuși, țarul tace.
La 28 ianuarie, la ora șase dimineața, la 53 de ani și după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare își dă sufletul. Clanul puternic din jurul Ecaterinei citește o proclamație prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile. La 4 martie, după 5 săptămâni de la moartea țarului, timp în care trupul nu fusese acoperit de giulgiu și capacul nu fusese pus pe sicriu, Natașa, mezina, moare de vărsat. Împărăteasa hotărăște ca tatăl și fiica să fie îngropați în aceeași zi. În străinătate, vestea morții lui Petru este primită cu ușurare.
· 1772: Prințesa Augusta de Saxa-Gotha (30 noiembrie 1719 – 8 februarie 1772) a fost Prințesă de Wales între 1736 și 1751. A fost una dintre cele trei deținătoare ale acestui titlu care n-au devenit niciodată regină. Fiul cel mare al Prințesei Augusta, George al III-lea, a devenit rege în 1760 în vreme ce soțul ei, Frederick murise cu noua ani înainte.
Prințesa Augusta s-a născut la Gotha, ca fiică a lui Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (1676-1732) și al Magdalenei Augusta (1676-1740).Nașterea primei lor fiice, Prințesa Augusta, a avut loc la St Jamesdupă ce Augusta a fost obligată de Frederic să plece de la Palatul Hampton Court în timp ce era în travaliu pur și simplu ca părinții lui să nu participe la naștere. De-a lungul căsătoriei lor, Augusta a stat de partea soțului ei în conflictul cu părinții lui. După moartea lui Frederic, rolul ei ca mamă a moștenitorului tronului a devenit unul mult mai important și ea a fost numită regent prospectiv, lucru care a provocat o controversă politică.La vârsta de 16 ani, fără să vorbească engleza, a sosit în Marea Britanie pentru ceremonia de nuntă care a avut loc aproape imediat, la 17 aprilie 1736 la Capela Regală a Palatului St James din Londra. În ciuda diferenței de 12 ani dintre soți, au avut un mariaj fericit. Au avut nouă copii, ultimul născut după decesul lui Frederick.
La scurt timp după aceea, ea a început să fie influențată de către John Stuart, al 3-lea conte de Bute, tutorele fiului ei, și s-au răspândit zvonuri că cei doi au avut o aventură. Chiar și după ascensiunea fiului ei pe tron ca regele George al III-lea, Augusta a suferit de ostilitate din partea publicului larg.
După ce ea a murit de cancer la gât, la vârsta de 52 de ani, la Casa Carlton, procesiunea funerară a atras scandalagii care au urmat sicriul strigând insulte grave
Augusta și Frederic au avut nouă copii:
- Prințesa Augusta (31 august 1737 - 31 martie 1813 ), s-a căsătorit în 1764 cu Karl Wilhelm Ferdinand, Duce de Brunswick; a avut copii
- George al III-lea (4 iunie 1738 - 29 ianuarie 1820), s-a căsătorit în 1761 cu Charlotte-Sophia, Ducesă de Mecklenburg; a avut copii
- Eduard, Duce de York (14 martie 1739 - 17 septembrie 1767)
- Prințesa Elisabeta (30 decembrie 1740 - 4 septembrie 1759)
- William, Duce de Gloucester (14 noiembrie 1743 - 25 august 1805), s-a căsătorit în 1766 cu Maria Waldegrave, Contesă Waldegrave; a avut copii
- Henry, Duce de Cumberland (27 noiembrie 1745 - 18 septembrie 1790), s-a căsătorit în 1771 cu Hon. Lady Anne Luttrell; fără copii
- Prințesa Louisa (8 martie 1749 - 13 mai 1768)
- Prințul Frederick (13 mai 1750 - 29 decembrie 1765)
- Prințesa Caroline Matilda (11 iulie 1751 - 10 mai 1775), s-a căsătorit în 1766 cu regele Christian al VII-lea al Danemarcei; a avut copii
* 1797: Joséphine de Lorena (Marie Joséphine Thérèse; 26 august 1753 – 8 februarie 1797) a fost prințesă din Casa de Lorena și prin căsătorie, Prințesă de Carignan. A fost bunica paternă a regelui Carol Albert al Sardiniei.
_%26_Charlotte_de_Lorraine_(1755-1786).jpg)
Marie Joséphine Thérèse de Lorena a fost al doilea copil din cei patru ai lui Louis de Lorena, Prinț de Brionne, membru al unei ramuri a Casei de Guise și printre cele mai infuente familii din Franța vechiului regim.
Mama ei aparținea puternicei familii din Casa de Rohan. Fratele ei, Charles Eugène de Lorena (25 septembrie 1751 – 11 noiembrie 1825), a escortat-o pe Maria Antoaneta din Viena în Franța în 1770, a devenit ambasador austriac în Franța și a fost ultimul descendent masculin al ramurei Guise din Casa de Lorena.
La 18 octombrie 1768 Joséphine s-a căsătorit cu Prințul Victor Amadeus de Savoia, fiul și moștenitorul Prințului de Carignan. Amadeus era fratele princesse de Lamballe,[3] confidenta reginei Maria Antoaneta.
La 24 octombrie 1770, la Torino, Joséphine a născut un fiu, Prințul Charles Emmanuel de Savoia. Ea a murit la 43 de ani la Torino, la palatul Carignano și a fost înmormântată la Catedrala din Torino; a fost mutată la biserica Superga în timpul domniei regelui Victor Emmanuel I al Sardiniei.
| Joséphine | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | franceză Marie Joséphine Thérèse de Lorraine italiană Maria Giuseppina Teresa di Lorena |
| Născută | 26 august 1753 Versailles, Franța[1]  |
| Decedată | (43 de ani) Palazzo Carignano, Torino, Italia |
| Înmormântată | Basilica of Superga[*] |
| Părinți | Louis Charles of Lorraine, Prince of Lambesc[*][1] Louise Julie Constance de Rohan-Montauban Brionne[*][2] |
| Frați și surori | Charles Eugene of Lorraine, Prince of Lambesc[*][1] Joseph of Lorraine, prince of Vaudemont[*][3] Princess Charlotte of Lorraine[*] |
| Căsătorită cu | Victor Amadeus al II-lea, Prinț de Carignan |
| Copii | Charles Emmanuel, Prinț de Carignan |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | salonnière[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Lorena |
* 1878: Elias Magnus Fries (n. 15 august 1794, Femsjö, Jönköpings län - d. 8 februarie 1878, Uppsala) a fost un botanist suedez și specialist în micologie. El este privit, împreună cu compatriotul său Christian Hendrik Persoon, fondator al taxonomiei moderne (micologiei sistematice) în cadrul regnului Fungi. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Fr..
Elias Magnus Fries s-a născut în regiunea Småland din sudul Suediei, o zonă deosebit de bogată de ciuperci. Această ocazie, la care trebuie să fie adăugată și educația botanică care a primit-o de la tatăl său Thore Fries (1762–1839), pastor la biserica din Femsjö, care l-a încurajat mereu în ceea ce avea să devină: un interesat pe tot parcursul vieții în ciuperci și studiul acestora, o materie care astăzi se cunoaște sub denumirea „Știința micologică”.
Băiatul a urmărit mai întâi, din 1803, școala din Växjö apoi, din 1808, liceul tot acolo. Deja în 1810 a scris o primä micä lucrare despre flora din imprejurarea de Femsjö. La vârsta de 17 ani, el a cunoscut deja mai mult de 300 de specii. Se presupune că el a fi învățat limba latină înainte de cea suedeză. Astfel n-ar fi avut probleme să citească lucrări științifice de botanică de atunci, aproape toate scrise în latină.[8]
În anul 1811 Fries a început studiul la Universitatea din Lund. În anul 1814 a obținut titlul de doctor în filosofie și botanică, fiind imediat preluat ca docent. Disertația s-a a scris-o despre Flora Suediae, o tematică care a dezvoltat-o mai departe în opera sa de mai multe volume Novitiæ floræ svecicæ, (până 1824). În anul terminării acestei lucrări a fost avansat la gradul de profesor asociat de botanică.[9]
Între timp (1821) a fost admis ca membru al Kungliga Vetenskapsakademien (Academia Regală de Științe a Suediei), ceva mai târziu (1847) și unul al Svenska Akademien (Academia Regală Suedeză). Din 1828 Fries a fost numit Botanices Demonstrator, ceea ce a însemnat, că i-au fost încredințate sarcini de cercetare și excursii botanice și, de asemenea, a figurat în funcția de șef a "Grădini Botanice" din Lund.[10] În același an s-a căsătorit Christina Wieslander.[8]
În timp ce a fost la Lund, Fries a produs inovatoarea sa Systema micologica în trei volume (1821-1832), un sistem de micologie în care a clasificat ciuperci prin caracteristicile lor fizice și formele corpurilor de fructe (în special culoarea sporilor și structura suprafețelor purtătoare de spori (branhii, pori, dinți, falduri, suprafață netedă, etc, numite Hymenophore). Această lucrare seminală este fundamentul celei mai mari părți a taxonomiei micologice moderne pentru toate speciile cu excepția de trei grupuri de ciuperci pentru care Christiaan Hendrik Persoon este autoritatea fondatoare necontestată.[11]
Fries a dezvoltat de asemenea un sistem de clasificare a lichenilor bazând pe caracterele ale corpului lor de fructe (organele care produc spori de reproducere). A prezentat acest sistem în lucrarea sa Lichenographia europaea reformata din 1831, care a fost acceptată pe larg, până ce folosirea microscopului a revoluționat cunoștințele în acest domeniu. Fries a fost prima persoană care a deosebit între lichenii cu elemente exterioare pe corpul fructifer și cele fără. Pentru această realizare îi s-a conferit Marea medalie de aur a lui Linnaeus.[12]
În anul 1834, Fries Magnus a părăsit Universitatea din Lund, devenind profesor universitar de economie practică la Universitatea Uppsala, deci scaunul de profesură în botanică a fost ocupat de profesorul Wahlberg. Cel puțin a avut ocazia de a prelua în același timp conducerea grădinii botanice precum a muzeului local din oraș. El a fost, de asemenea, membru al parlamentului, reprezentând Universitatea Uppsala pe ziua națională 1844-1845 și 1847-1848 precum și membru al Comitetului Constituțional. Poziția sa de la Uppsala a fost lărgită prin funcția de profesor de botanică în 1851. Cu câțiva ani înainte, marele Carl von Linné a întreținut acest scaun de profesură la fel ca fiul său Thore Magnus (1832-1913) care a fost și rector al universității. Savantul a emeritat în anul 1859
* 1885: Nikolai Alekseevici Severțov (n. 5 noiembrie 1827 – d. 8 februarie 1885) a fost un explorator și naturalist rus.
În anul 1858, tânărul Alesani, jurist promovat, nepot al canonicului arhiepiscopiei Zara și Spalato (Split) cu același prenume, și-a început cariera ca conceptist[1], apoi secretar (1 mai 1859),[2] numit de împărat consilier de guvern cu titlu și rang precum însărcinat cu conducerea districtului Split (15 octombrie 1861),[3] avansând în 1864 la funcția de consilier prezidial, toate funcțiile în cadrul guvernământului militar și civil sub generalul comandant Feldmarschalleutnant (mai târziu Feldzeugmeister) Lazarus baron de Mamula (n. 22 mai.1795 – d. 12 ianuarie.1878) în Zara,[4] urcând din nou în carieră după puține luni la rangul de căpitan de județ (Kreishauptmann). În urmare, Alesani a fost de mare folos pentru guvern ca delegat pentru regularea granițelor între Italia și Austria (1866).[5]
În anul 1864, el a fondat Partidul Constituțional în ciuda autonomiștilor, fiind ales deputat în dieta Dalmației pentru acest partid, iar pe 22 octombrie al anului a devenit și membru al Consiliului imperial (Reichsrat) din Viena.[6] După ce generalul de origine croată Gabriel Joseph baron de Rodich (1812-1890)[7] a preluat regimul peste Dalmația, acesta a favorizat compatrioții săi croați, oprimând marea minoritate a italienilor precum partidul constituțional.
Dezamăgit, Alesani a părăsit patria, rugând de altă funcție și a fost trimis ca consilier guvernamental (Hofrat) dirigent la Trento (1 octombrie 1870).[8][9] În ziua de 18 aprilie 1871, el a fost onorat de către împărat cu Ordinul Leopold în rang de cavaler. În Trentino, consilierul a fost foarte apreciat și populația a avut mare încredere în el. Astfel a fost delegat ca deputat pentru Reichsrat.[10] Pe 9 februarie 1872, deputații municipiului Arco au acordat politicianului cetățenia de onoare.
Pe 7 iulie 1874 a fost numit de către împăratul Franz Joseph I guvernator al ducatului Bucovinei,[12] funcție pe care a început-o pe 18 octombrie al anului, întreținut-o până la moartea sa. Pe lângă domeniul de activitate administrativă, Alesani s-a angajat și ca politician pentru interesele Bucovinei. Astfel el a fost votat membru al Consiliului imperial (Reichsrat) din Viena pentru județului Cozmeni (1874-1879).[13] După ordinul de retragere, hotărât de prim-ministrul Eduard conte de Taaffe, Alesani a fost ales membru al Dietei Bucovinei, mai întâi pentru Cozmeni, apoi pentru Siret, fiind subaltern mareșalului țării în acest domeniu.
Pentru ridicarea Universității din Cernăuți, Alesani s-a angajat puternic, făcând rost de un credit peste 250.000 fl. precum de donații de peste 50.000 fl. (la care a contribuit și el cu o sumă mare).[14]
Pe 17 octombrie 1877, Alesani s-a căsătorit la Viena cu Eugenie (1858-1926), fiica marelui întreprinzător Eduard Haas von Teichen (1827-1880), [astăzi fabrica de producție de covoare și mobilier Philipp Haas & Söhne]. Soții au avut un fiu, Zeno (n. 18 august 1880, Cernăuți), inventor care aobținut mai multe patente privind atașamente pentru biciclete și motociclete în SUA și Canada. Prin această legătură Alesani a devenit milionar. Văduva Eugenie a mai trebuit să plătească încă în 1910 impozite anuare de peste 100.000 fl.[15]
Guvernatorul a fost decorat pe 28 octombrie 1877 cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 2-a[16] și ca urmare ridicat la rangul de Baron austriac prin cea mai înaltă rezoluție al împăratului Franz Joseph I din 1 martie 1878 la Viena. Titlul baron era doar valabil pentru el și urmașii săi legali.[17] Deja din primii lui ani în Bucovina s-a dezvoltat o prietenie foarte strânsă între Alesani și baronul Alexandru Wassilko de Serecki. Ambii s-au angajat intensiv pentru autonomia și egalitatea tutor etnii în imperiu sub scutul austriac. Pe panglica coroanei la înmormântarea guvernatorului, mareșalul Bucovinei Wassilko, a scris: „Prietenului meu fidel și neuitat.”[18]
Politicianul, foarte apreciat de toate straturile și etniile populației bucovinene, a fost cetățean de onoare de Cernăuți. A murit surprinzător, la vârsta de numai 57 de ani, în urma unui stop cardiac
Girolamo de Alesani pe la 1868
· 1894 - A murit Iorgu Caragiale, dramaturg (n.1826).
· 1935: Max Liebermann, pictor și grafician, reprezentant de seamă al impresionismului german (n. 1847)
* 1938: József Pogány cunoscut de asemenea sub numele de Joseph Poganysau de John Pepper (născut József Schwartz , 8 noiembrie 1886 - 8 februarie 1938), a fost un politician comunist din Ungaria, etnic evreu. Acesta a devenit ulterior membru al Internaționalei Comuniste la Moscova, din care a fost exclus în 1929. Mai târziu, a devenit funcționar al guvernului sovietic. Nu a reușit să supraviețuiască poliției secrete a regimului sovietic, fiind epurat în timpul Marii Terori din perioada 1937-1938.
* 1938: Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei (22 ianuarie 1872 – 8 februarie1938), a fost al patrulea copil și al treilea fiu al regelui George I al Greciei și a Marii Ducese Olga Constantinova a Rusiei. În familie era cunoscut drept "Greek Nicky" (Nicky grecul) pentru a-l distinge de vărul său, Nicolae al II-lea al Rusiei. Prințul Nicolae a fost un talentat pictor; adesea își semna lucrările "Nicolas Leprince."
* 1952: Hilda Charlotte Wilhelmine de Luxemburg, Mare Ducesă de Baden (5 noiembrie 1864 – 8 februarie 1952) a fost fiica lui Adolf, Mare Duce de Luxemburg și a Prințesei Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau.
| József Pogány | |
 József Pogány | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Budapesta, Austro-Ungaria |
| Decedat | (51 de ani)[1] Moscova, URSS |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Ungaria |
| Ocupație | diplomat jurnalist politician |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta |
| Partid politic | Partidul Social-Democrat din Ungaria, Partidul Comunist Ungar, Partidul Comunist din SUA |
La 29 august 1902, la Țarskoe Selo s-a căstorit cu Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei, fiica Marelui Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și a Marie de Mecklenburg-Schwerin și singura soră a viitorului pretendent la tronul Rusiei, Marelui Duce Kiril Vladimirovici.
| Prințul Nicolae | |
| Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 22 ianuarie 1872 Atena, Grecia |
| Decedat | (66 de ani) Atena, Grecia |
| Părinți | George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei |
| Frați și surori | Prințesa Maria Georgievna a Greciei Alexandra Georgievna a Greciei Constantin I al Greciei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul George al Greciei și Danemarcei Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei |
| Căsătorit cu | Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei |
| Copii | Prințesa Olga Prințesa Elisabeta, Contesă de Toerring-Jettenbach Prințesa Marina, Ducesă de Kent |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Grecia |
| Religie | Biserica Ortodoxă Greacă[*] |
| Ocupație | pictor |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg |
* 1945: Italo Santelli (n. 15 mai 1866, Carrodano, Liguria – d. 8 februarie 1945, Livorno) a fost un profesor de scrimă italian specializat pe sabie, laureat cu argint la Jocurile Olimpice din 1900 de la Paris. Este considerat tatăl sabiei moderne. Printre elevi sai s-au numărat campionii maghiari János Garay, Gyula Glykais, Aladár Gerevich, Endre Kabos, Attila Petschauer și Sándor Pósta.
* 1949: Ion (Ioan) Uță, ortografiat și Ion Utza,[1] (n. 22 decembrie 1891, Caracal, județul Romanați - d. 7/8 februarie 1949, munții Banatului) a fost colonel în Armata Română. Între 1948-1949 a fost lider al unei organizații anticomuniste la sud de Caransebeș, cu centrul în zona Domașnea, inițiator al „Blocului Național”. Colonelul a fost ucis de Securitate în februarie 1949.
După înăbușirea Rebeliunii legionare de către armată, pe 23 ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a ordonat epurarea tuturor elementelor legionare din structurile statului. Circa 8.000 de legionari au fost prinși, judecați și condamnați la diferite pedepse și orice activitate politică legionară a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari și tehnocrați, iar reprezentanți ai armatei au fost numiți și în posturile de prefecți. Acestea sunt circumstanțele în care Colonelul Ioan Uță a fost numit prefect al județului interbelic Severin[2], poziție pe care a deținut-o până la îndepărtarea mareșalului Antonescu de la conducerea statului.
A fost decorat la 27 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor.[1]
Condamnat la moarte, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului din București, Ion Antonescu a fost executat la Jilava, la 1 iunie 1946, alături de foștii săi colaboratori. După execuția lui Antonescu, Guvernul Petru Groza a declanșat în țară o mulțime de arestări din rândul ofițerilor superiori din imediata apropiere a Mareșalului. Deoarece Colonelul Uță fusese numit prefect de Antonescu, se număra și el printre cei care trebuiau să fie arestați. În plus, Ion Uță era membru al Partidul Național-Țărănesc - Maniu[3], încă un motiv ca să fie vânat de regimul comunist instalat în România de sovietici. Din aceste motive, în 1947, Ion Uță a fugit de acasă, împreună cu inginerul Aurel Vernichescu[4], în regiunea muntoasă din sudul județului Severin, reușind să se sustragă valului de arestări.
Aurel Vernichescu s-a stabilit în zona Vârciorova, unde a înființat o grupare anticomunistă formată din 29 de luptători.[4] Ion Uță și-a fixat cartierul general în Munții Banatului, având sub arme 20 de partizani anticomuniști[3] și bazându-se pe grupări de sprijin în comunele din zonă, care ajutau cu găzduire, alimente, informații, armament și muniție.[4] În acest scop, Ion Uță își face o mulțime de prieteni și de cunoștințe în această parte a Banatului de sud, în special a județului Severin, prin comunele din jurul Caransebeșului, Teregovei și al Băilor Herculane.
Ion Uță a stat ascuns în pădurile din zonă, însă de multe ori, deghizat, el s-a deplasat între localitățile din județ, ba chiar și până la Timișoara, trecând prin Caransebeș și Lugoj, unde chiar a și poposit pentru scurtă vreme.[2] Mai mult, el s-a întâlnit la Lugoj cu inginerul Aurel Vernichescu.
Prin trădare, colonelul Uță a fost ucis în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949, într-o confruntare armată cu trupele de securitate, în zona satului Borlovenii Noi din județul Caraș-Severin.[5] Organizația anticomunistă a continuat însă să existe și după moartea lui Ion Uță, până în anul 1955, dată până la care toți membrii ei au fost pe rând capturați și/sau uciși.
| Ion Uță | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (57 de ani) |
| Cetățenie |  Regatul României.svg){kind=small} Republica Populară Română |
| Ocupație | personal militar[*] |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Ordinul național „Steaua României” () Ordinul Coroana României () |
Modifică date / text  | |
Hilda s-a căsătorit cu Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden la 20 septembrie 1885 la Schloss Hohenburg. Din căsătorie nu au rezultat copii. Frederic și Holda au devenit Mare Duce și Mare Ducesă de Baden în 1907. Hilda a fost descrisă ca fiind inteligentă și interesată de artă.
Ei au fost deposedați de titlul și detronați în 1918, când toate monarhiile germane au fost răsturnate. În timpul revoluției germane, cumnata ei, regina Victoria a Suediei își vizita familia. După abdicarea împăratului german, revoltele s-au răspândit în Karlsruhe, la 11 noiembrie.
Fiul unui curtean a condus un grup de soldați până la partea din față a palatului, urmată de o mare mulțime de oameni. Hilda, precum și restul familiei, au părăsit palatul pe ușa din spate și au plecat la Palatul Zwingenberg în valea Neckar. Prin permisiunea noului guvern, li s-a permis să stea la Palatul Langenstein, care aparținea unui conte suedez, Douglas.[1] In timpul acestor evenimente, Louise și-a păstrat calmul și niciodată nu a rostit un cuvânt de plângere.[1] Guvernul a dat ordinul că fosta familie ducală să fie protejată, iar Langenstein să fie exceptat de la adăpostirea soldaților care se întorc, pentru că regina Suediei îi însoțea iar Baden nu trebuia să facă nimic pentru a ofensa Suedia.[1] În 1919, familia a cerut permisiunea guvernului de a locui la Mainau, și li s-a spus că ei erau acum cetățeni privați și puteau face așa cum doreu.[1] Hilda este descrisă ca un personaj vesel, cu capacitatea de a ușura lucrurile cu umorului ei, o abilitate pe care a folosit-o în timpul revoluției și în anii care au urmat, având grijă de soțul ei, care a avut o sănătate precară.[1]
Cum Frederic și Hilda erau fără moștenitori direcți proprii, ei au lăsat moștenire castelul lor de la Mainau nepotului surorii lui Fredric, contele Lennart Bernadotte, care întâmplător a fost, de asemenea, cel mai mic strănepot al mătușei Hildei.
| Hilda de Nassau | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Hilda Charlotte Wilhelmine |
| Născută | 5 noiembrie 1864 Biebrich |
| Decedată | (87 de ani) Badenweiler |
| Înmormântată | Q883348[*] |
| Părinți | Adolf, Mare Duce de Luxemburg Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau |
| Frați și surori | William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg |
| Căsătorită cu | Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce ducesă[*] Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Zähringen Casa de Nassau-Weilburg |
| Mare Ducesă de Baden | |
| Domnie | 28 septembrie 1907 – 22 noiembrie 1918 |
· 1957 - A murit Walther Bothe, fizician german. A studiat radiațiile cosmice și structura nucleară. Premiul Nobel pentru Fizică, în 1954, împreună cu Max Born (n. 1891)
Walther Wilhelm Georg Bothe – foto: ro.wikipedia.org
· 1957: John von Neumann (născut Margittai Neumann János Lajos; n. , Budapesta, Austro-Ungaria[11] – d. , Walter Reed Army Medical Center[*], Washington, SUA) a fost un matematician american evreu de origine austro-ungară cu importante contribuții în fizica cuantică, analiza funcțională, teoria mulțimilor, topologie, economie, informatică, analiza numerică, hidrodinamica exploziilor, statistică și în multe alte domenii ale matematicii, fiind unul din cei mai importanți matematicieni din istorie
* 1960: John Langshaw Austin (28 martie 1911 – 8 februarie 1960) a fost un filosof al limbajului, ce a contribuit esențial la nașterea domeniului și a absolvit Balliol College, Oxford.
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
După ce a servit în MI6 (Contraspionajul britanic) în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, Austin a devenit White`s Profesor de filozofie și etică al Universității Oxford.
Ocupă un loc extrem de important în filozofia engleză a limbajului, alături de Wittgenstein pentru modul în care a examinat felul în care cuvintele sunt utilizate (use) pentru a elucida sensul (meaning) .Deși a fost admirat și apreciat ca profesor de filosofie, a publicat puțin în timpul vieții. Studenții au fost cei care i-au adunat lucrările și cursurile în cărți publicate postum, precum „Philosophical Papers“ (1961) și „Sense and Sensibilia“ (1962).
În lucrarea sa „A Plea for Excuses“ (1956), Austin ilustrează metoda sa de abordare a problemelor filosofice, pornind de la analiza subtilităților limbajului comun.
Lucrarea sa majoră, „How to Do Things with Words“ (1961), prezintă concepția sa despre limbaj. Comunicarea lingvistică este concepută ca un act complex („speech act“), în care apar prezentate pentru prima oară cele trei aspecte diferite ale limbajului: locuționar, ilocuționar și perlocuționar. Teoria sa va fi continuată de urmașul său, profesorul american John R. Searle.
· 1975: Sir Robert Robinson, chimist britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie pe 1947 (n. 1886)
* !979: Alexandru A. Philippide (n. 1 aprilie 1900, Iași - d. 8 februarie 1979, București) a fost un poet, scriitor, traducător, membru titular al Academiei Române[1], președintele Secției Literare a Academiei, laureat al premiului Herder (1967).[2] Este fiul lingvistului și filologului Alexandru Philippide și al Lucreției (n. Nemțeanu).Opere:
Alexandru A. Philippide a tradus texte de Goethe, Schiller, Rilke, E.T.A. Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas Mann, Voltaire, Baudelaire, Andersen, Shakespeare, Pușkin, Tolstoi, Lermontov, Rabindranath Tagore și alții.[3]
A publicat volume de proză și versuri:
- Aur sterp, Ed. Viața Românească, 1922
- Stânci fulgerate, Ed. Fundațiilor Regele Carol II, 1930
- Visuri în vuietul vremii, Ed. Fundațiilor Regele Carol I, 1939
- Poezii, sumar antologic, 1962
- Monolog în Babilon, poezii noi, 1967
- Vis și căutare, 1979
- Floarea din prăpastie, nuvele fantastice, 1942
- Studii și portrete literare, Ed. Literară, 1963
- Studii de literatură universală, Biblioteca Școlarului, 1966
| Alexandru A. Philippide | |||
 Academicianul Alexandru A. Philippide | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [1] Iași, România | ||
| Decedat | (78 de ani)[1] București, Republica Socialistă România | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Părinți | Alexandru Philippide | ||
| Căsătorit cu | Paraschiva (n. Nichimis) | ||
| Copii | Ana | ||
| Naționalitate | română | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | scriitor traducător poet | ||
| Activitate | |||
| Domeniu | Scriitor, traducător | ||
| Alma Mater | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | ||
| Societăți | Academia Română | ||
| Premii | Premiul Herder | ||
| |||
*
- Poezii
- 1948 - Cântecul zorilor
- 1954 - Poezii
- 1956 - Strofe lirice
- 1957 - Poeme
- 1958 - Versuri alese
- 1969 - Vremea Lerului
- 1979 - Florile dalbe
- 1983 - Toamna lui Orfeu
- Nuvele
- Delfinul
- Scripca prietenului meu
- Întunecatul april
- Cei trei
- Umbre
- Povestea vorbei
- Amurg
- Nostimă și cu picățele
- Negură
- Ultimul vagon
- Caloian
- Ceasornicul vesel
- Sentimentul de recunoștintă
- Prichindel
- Micul Icar
- Vagonul
- Era noapte
- Amintiri
- Accidentul
- Mătăhală
- Eseuri
- Cărți pentru copii
- Vulpea isteață, Editura Prut Internațional, Chișinău; ISBN 9975-69-354-7
| George Meniuc | |
 Portretul lui George Meniuc pe un timbru poștal din Republica Moldova | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Chișinău, Regatul României[3] |
| Decedat | (68 de ani)[2] Chișinău, URSS |
| Cetățenie |  URSS |
| Etnie | români |
| Ocupație | scriitor |
| Partid politic | Partidul Comunist al Uniunii Sovietice |
| Limbi | limba moldovenească |
| Studii | Universitatea din București |
| Note | |
| Premii | Ordinul Insigna de Onoare[*] |
· 1999: Dame Jean Iris Murdoch ['mə:dək] (n. ,[1][2][3][4][5][6][7][8][9]Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[10][11] – d. ,[1][3][4][5][6][7][8][9] Oxford, Regatul Unit[12]) a fost o scriitoare și filozoafă irlandeză, cunoscută ca autoare sub numele de Iris Murdoch. În 1978 a câștigat Premiul Booker.
Iris Murdoch s-a născut la Dublin (15 iulie 1919), dar a crescut la Londra, unde familia sa s-a mutat după ce ea împlinise un an.
După ce a studiat literatura greacă și latină, istorie antică și filozofie la Somerville College din Oxford, Iris își continuă studiile de filozofie la Newnham College din Cambridge, unde frecventează lecțiile lui Ludwig Wittgenstein.
La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Iris Murdoch începe să lucreze pentru UNRRA, organizație ONU, care se ocupa de refugiați. Acest tip de muncă o va face să călătoreasca în diverse țări din Europa, ca Austria și Belgia. Șederea în Belgia, în particular, va fi fundamentală pentru cariera sa filozofică, acolo având ocazia să-l întâlnească pe filozoful Jean-Paul Sartre și, de asemenea, să-i citescă operele, opere care se găseau mai greu în Marea Britanie.
Din 1948 a predat filozofia la Universitatea din Oxford. A scris un studiu despre filozoful și scriitorul francez Jean Paul Sartre, Sartre Romantic Rationalist („Sartre, un raționalist romantic”, 1953).
Iris Murdoch s-a remarcat ca scriitoare încă de la primul său roman publicat, Under the Net („Prins în mreje”, 1954). Începe o lungă carieră literară: ea va scrie neîntrerupt până în anul 1995, când va descoperi că suferă de boala Alzheimer. La Oxford l-a întâlnit și pe cel care-i va fi soț, scriitorul și profesorul John Bayley, cu care s-a căsătorit în 1956.
A murit la 9 februarie 1999, iar soțul său, care i-a stat alături pînă la sfârșit, o va aminti în două cărți: Elegy for Iris (1998) și Iris and Her Friends: A Memoire of Memory and Desire (1999).
Inspirându-se din viața și boala sa, a fost realizat filmul Iris, bazat pe memoriile soțului ei. În film, rolul este interpretat de Kate Winslet (în tinerețe) și Judi Dench (la bătrânețe).
· 2000: Ion Gheorghe Maurer (n. 23 septembrie 1902, București - d. 8 februarie 2000, București) a fost prim-ministru al României în perioada 1961-1974 și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne în perioada 11 ianuarie 1958 - 21 martie1961.
Tatăl său a fost alsacian, profesor de limba franceză în București, mama româncă. Prenumele lui era de fapt Jean. Ion Gheorghe Maurer a studiat științele juridice și a activat ca avocat, calitate în care i-a reprezentat în instanțele juridice pe ilegaliștii comuniști români. Pe la sfârșitul anilor '20 era asistent de procuror la Tribunalul din Sighișoara, cînd era Prim-Președinte dl. Dumitrescu. A încercat să intre în Baroul de Târnava Mare, dar n-a reușit. Atunci a intrat în Baroul Avocaților de București.Prima soție s-a numit Lucreția. Ea era mai în vârstă decât el și avea un fiu din prima ei căsătorie, Alexandru Nicolescu, care a devenit ofițer.
S-a recăsătorit în 1949 cu Elena (Lili) Stănescu, cu care a avut un băiat, Jean Maurer, care trăiește la München.
Soția a murit cu un an înainte de moartea lui, dar — temându-se de producerea unui atac de inimă — fiul sau a ținut acest fapt în secret, deci Maurer a murit cu credința că soția sa încă mai trăiește și este tratată într-un spital.
După condamnarea represiunii mișcării de revoltă a muncitorilor din Brașov din noiembrie 1987, a fost pus în stare de arest la domiciliu.
După revoluția din 1989 a rămas sceptic, nu s-a mai implicat în viața publică. Într-un interviu acordat revistei "Flacăra" în 1992, el afirma că, în afară de Ion Iliescu, care îi mai cerea, prin 1990, câte un sfat, nici foștii, nici actualii demnitari nu-l vizitau
* 2005: Jean Petrovici (n. 19 iunie 1924, Roman - d. 8 februarie 2005, București) a fost un regizor de filme documentare român.
Filmografie:- Pui de șoim (1953)
- Chemare (1957)
- O vizită prietenească (1958)
- Cartierul nostru (1959)
- Un om obișnuit (1960)
- Carnet de practică (1961)
- Oameni bogați (1962)
- Pretutindeni muncesc oameni (1963)
- Școala de la Meri (1964)
- Pasiuni (1965)
- Zilele Sighișoarei (1965)
- Scoica (1966)
- Ziua recoltei (1966)
- Tradiții (1967)
- Digul (1968)
- Muguri (1969)
- Atenție, fragil! (1969)
- Chimia în slujba agriculturii (1969)
- Cravata roșie (1969)
- Acoperișul (1970)
- Scurtcircuit (1970)
- Visele copilăriei (1971)
- A XXVII–a aniversare (1971)
- Vizita președintelui Consiliului de Stat al României, tovarășul Nicolae Ceaușescu, în Finlanda (1971)
- Vizita președintelui Consiliului de Stat al României, tovarășul Nicolae Ceaușescu, în Maroc (1971)
- Băile Felix (1972)
- Adunarea populară din 1 Mai (1972)
- Creșterea vacilor în I.A.S. (1972)
- Porumbeii și fanfara (1973)
- Vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceausescu în județele Vaslui și Iași (1973)
- Vizita oficiala a tovarășului Nicolae Ceaușescu în unele țări ale Americii Latine. Republica Cuba (1973)
- Vizita oficiala a tovarășului Nicolae Ceaușescu în unele țări ale Americii Latine. Oaspeți de onoare ai Republicii Costa Rica (1973)
- 23 August 1973 (1973)
- Universul lor (1974)
- După 16 ani (1974)
- Orizont XXX Bacău (1975)
- Efectele biologice ale curentului electric (1975)
- Avanpremieră (1976)
- Chimia româneasca la TIBCO ’75 (1976)
- Mihai Eminescu (1976)
- Nivea – semicentenar (1976)
- Partener comercial de prestigiu, chimia (1976)
- Platformele de foraj marin (8 filme) (1976-1982)
- Docul uscat (1977)
- O industrie a frumuseții (1977)
- Fabricat în România – „Gloria” – Platforma de foraj marin (1978)
- La închiderea ediției (1978)
- Nivea 50 – La închiderea ediției (1978)
- Petronauții (1978)
- Premieră în largul Mării Negre (1978)
- Treptele pietrei (1978)
- Colaborare și cooperare reciproc avantajoase (1979)
- Drumul pietrei (1979)
- Imprudențe mici, consecințe mari (1979)
- Industria chimică româneasca – prezent și perspectivă (1979)
- Industrialexport la salonul chimiei (1979)
- ICECHIM XXX (Album festiv) (1980)
- O nouă premieră industrială (1980)
- Prim plan – Cercetarea științifică în dezvoltarea industriei chimice (1980)
- Trei starturi (1980)
- Vasilache și Mărioara (1981)
- Geneza (1982)
- Constantin Lucaci (1985)
- Virtuozitate (1987)
- Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari (1988)
- Flăcările din adâncuri (1989)
- Un vis prometeic (1989)
· 2007: Anna Nicole Smith (născută Vickie Lynn Hogan pe 28 noiembrie 1967, Houston, Texas, USA — d. 8 februarie 2007, Hollywood, Florida) a fost o actriță, fotomodel și vedetă de televiziune americană.
Vickie Lynn Marshall a fost unicul copil a lui Donald Eugene Hogan și Virgie Mae Tabers. Tatăl a părăsit familia când ea avea 2 ani, astfel ea va fi crescută numai de mama ei și mătușa Elaine. Când este în clasa IX se va muta la Mexia, Texas, un orășel situat la 130 km. de Dallas.[2] După căsătoria mamei cu Donald R. Hart, ea va prelua numele de familie al tatălui vitreg. După absolvirea clasei a X-a, cunoaște pe Billy Wayne Smith, cu care se va căsători în 1985 și lucrează ca bucătăreasă. În anul 1986 va avea un fiu, dar căsătoria durează numai doi ani. Vickie Hart se mută la Houston unde dansează într-un local striptease, sub pseudonimul Nikki și Robin. Anna Nicole a avut încă din copilărie ca idol pe Marilyn Monroe, ea poartă și îmbrăcăminte asemănătoare ca Monroe, va fi descoperită de o agenție fotografică. Anna lasă să i se facă o operație estetică de mărire a sânilor. În anul 1992 se lasă fotografiată pentru revista playboy. În anul următor este aleasă "Playmate al anului 1993" și va fi angajată de Marciano la "Guess?-Jeans". Marciano este cel care a angajat și pe Eva Herzigová și Josie Maran. În același face reclamă de lenjerie intimă pentru firma Hennes & Mauritz (H&M). La data de 27 iunie 1994, când avea 26 de ani, devine cunoscută prin căsătoria cu miliardarul american J. Howard Marshall, rămânând văduvă după un an. Ea nu este amintită în testamentul soțului, dar după procesul cu fiul miliardului după sentința judecătorească ar trebui să primească 450 milioane de dolari, din care după cheltuielie de judecată îi rămân numai 88 milioane. Din anul 1994 debutează ca artistă în comedia "Naked Gun 33⅓: The Final Insult" unde va juca alături de Leslie Nielsen și Priscilla Presley. În același an joacă în filmul "The Hudsucker Proxy" alături de Jennifer Jason Leigh și Paul Newman. Urmează să joace în filmele de acțiune "To the Limit", "Skyscraper", sau în filme TV ca "The Anna Nicole Show", "Be Cool". La data de 8 februarie 2007, în vârstă de 39 de ani, moare la Memorial Regional Hospital din Hollywood, în urma unei supradoze de medicamente.| Anna Nicole Smith | |
 Smith la MTV Australia Video Music Awards 2005, în Luna Park Sydney, Australia | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Vickie Lynn Hogan |
| Născută | 28 noiembrie 1967 Houston, Texas, SUA |
| Decedată | (39 de ani) Hollywood, Florida, SUA |
| Cauza decesului | accident[1] (Supradoză[1]) |
| Căsătorită cu | Billy Smith (c. 1985–1993, divorțați) J. Howard Marshall II (c. 1994–1995, decesul lui) Howard K. Stern (c. 2006–2007, decesul ei) |
| Copii | Daniel Wayne Smith (1986–2006) Dannielynn Hope Birkhead (n. 2006) |
| Naționalitate | Americană |
| Cetățenie |  SUA |
| Ocupație | Fotomodel, actriță, vedetă de televiziune |
| Activitate | |
| Cauza decesului | Supradoză de droguri |
| Alma mater | Mexia High School[*] |
| Ani de activitate | 1991–2007 |
| Înălțime | 180 cm |
| Partener(ă) | Larry Birkhead[*] |
· 2009 – A murit asasinat handbalistul Marian Cozma (n. 8 septembrie 1982), campion al Romaniei si Ungariei la handbal masculin si castigator al Cupei Cupelor EHF. În noaptea de 7 spre 8 februarie 2009, Marian Cozma se afla în discoteca Patriota Lokal din orașul maghiar Vesprem împreună cu alți colegi, pentru a sărbători nașterea copilului unuia dintre colegii săi. A avut loc o altercație, Cozma fiind atacat de un grup de trei tigani, fiind înjunghiat de trei ori, inclusiv în inima. Alți doi colegi,croatul Ivan Pesic si sarbul Zarko Sesumau fost și ei atacați, primul fiind înjunghiat în rinichi, iar cel de-al doilea suferind un traumatism cranio-cerebral. Un alt handbalist maghiar născut in Romania, Ferenc Ilyes , a încercat să-l salveze făcându-i respirație gură la gură, dar nu a reușit. Cozma mai fusese implicat într-un incident asemănător în 2005, când a fost înjunghiat de un grup de opt persoane, suporteri ai unei echipe adversare, la Bucuresti, scăpând cu viață și reușind să revină în scurt timp pe teren. Procesul criminalilor a durat doi ani la tribunalul din Veszprem, principalul acuzat sustinandu-si nevinovatia. Verdictul in procesul asasinilor lui Marian Cozma a fost: Raffael Sandor şi Nemeth Gyozo au primit pedeapsa cu inchisoare pe viata, in timp ce Sztojka Ivan, 20 de ani inchisoare, fara drept de eliberare mai devreme de 15 ani. In memoria lui, Comitetul Director al Federatiei Romane de Handbal a decis ca Centrul National Olimpic de Excelenta de la Sighisoara sa poarte numele sportivului, iar in Veszprem i s-a ridicat o statuie.
| Marian Cozma | |||
|---|---|---|---|
 | |||
| Informații generale | |||
| Nume complet | Marian Cozma | ||
| Data nașterii | 8 septembrie 1982 | ||
| Locul nașterii | București, România | ||
| Data decesului | (26 de ani) | ||
| Locul decesului | Veszprém, Ungaria  | ||
| Naționalitate | Română | ||
| Înălțime | 2,11 m | ||
| Greutate | 120 kg | ||
| Poreclă | Păsărilă | ||
| Post | pivot | ||
| Cluburi de seniori* | |||
| Ani | Club | ||
| 2002-2006 | Dinamo Baumit | ||
| 2006-2009 | KC Veszprem | ||
| Echipa națională | |||
| Ani | Țară | Ap | (G) |
· 2014: Maicon Pereira de Oliveira (n. 8 mai 1988 în Rio de Janeiro – 8 februarie 2014[1]) a fost un jucător de fotbal brazilian. El a jucat pe la echipe ca Steaua București, Șahtior Donețk și alte cluburi din Ucraina.
* 2017: Rina Matsuno (jap. 松野 莉奈, Matsuno Rina; n. , Tokio, Japonia – d. , Japonia) a fost un idol japonez, fotomodel, actriță și cântăreață japoneză. Ea a fost din 2010 membra unei trupei de fete Shiritsu Ebisu Chuugaku, membra trupei Minichia Bears. A murit pe 8 februarie 2017 din cauza unei boli de inimă. Înainte de moartea sa, a postat pe contul ei de Instagram, pe 6 februarie, spunând că s-a întors dintr-o excursie cu familia la Hakone. Cauza decesului: aritmie cardiacă.Sărbători
· În calendarul Ortodox: Sf M Mc Teodor Stratilat, Sf Proroc Zaharia (Harți)
Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat, Sfântul Prooroc Zaharia - Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu