3. 8 FEBRUARIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf M Mc Teodor Stratilat, 

Sf Proroc Zaharia

Sf Mare Mc Teodor Stratilat

Văzând locuitorii Evhaitei balaurul omorât de Sfântul Teodor s-au mirat și au strigat cu toții: „Mare este Dumnezeul lui Teodor”. Atunci au crezut în Hristos o mulțime de popor și ostași și s-au botezat cu toții, preamărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh.

Precum lumina soarelui veselește ochii celor ce-l privesc, tot astfel cuvântul despre mucenici strălucește în mințile celor ce-l ascultă. Precum cerul se împodobește cu stelele, tot astfel și Biserica lui Dumnezeu, cu sfinții mucenici. Precum florile împodobesc câmpul, tot astfel și mucenicii Biserica. Pomenirea mucenicilor este iertare de datorii, doctorie pentru boli, mângâiere celor necăjiți, izbăvire celor ce pătimesc de duhuri necurate și sănătate iubitorilor de mucenici. Nevoințele cele mari ale mucenicilor sunt cununi strălucite ale sfinților, pentru că ei și-au dat trupurile lor la bătăi, toate cele frumoase ale lumii acesteia le-au socotit că gunoiul, numai de Hristos să nu se lepede. De aceea și Domnul le-a răsplătit a fi ca îngerii cei fără de trupuri. Vechiul vrăjmaș al neamului omenesc, sârguindu-se să-i biruiască, li s-a făcut pricinuitor de locuința Raiului; și tot el n-a încetat a porni fiarele cele cumplite asupra celor dreptcredincioși.

Acela și în vremurile noastre, zice Uar, sluga Sfântului Teodor, scriitorul pătimirii lui, a ridicat fiara cea cumplită asupra turmei lui Hristos, adică pe Liciniu, căruia, dreptcredinciosul împărat Constantin îi dăduse ca femeie pe sora sa. Acest Liciniu luând sceptrul de la păgânul Maximian și urmând aceluia în toate, a ridicat prigonire asupra celor ce erau însemnați prin dreapta credință și a trimis poruncă în toate cetățile și țările sale păgânești, prin care a ucis ostași viteji fără de număr. El a ucis pe cei 40 de mucenici în Sevastia și 45 de ostași în Nicopolia Armeniei, cum și pe Sfântul Andrian, fiul împăratului Prov. Asemenea și pe cei 70 de aleși ostași și boieri din palatul său și pe cei 300 de bărbați din Macedonia. Apoi, văzând preanelegiuitul că o mulțime fără de număr defăima poruncile sale păgânești și se ofereau bucuroși morții pentru dreapta credință, a poruncit să caute pe cei mai însemnați și mai cinstiți dintre creștini, citi erau prin cetăți și prin cetele ostașilor. Numai pe aceia îi silea la închinarea la idoli, nebăgând în seamă mulțimea cea de obște a credincioșilor, dar nădăjduind ca, prin frică, să silească pe toți cei ce erau sub stăpânirea lui.

Pretutindeni fiind cercetați cu mare sârguința cei mai însemnați creștini, s-a făcut înștiințare lui Liciniu, care pe atunci era în Nicomidia, și despre Sfântul Teodor Stratilatul, care se afla atunci în cetatea Iracliei, aproape de Marea Neagră, și a dovedit că este creștin și pe mulți îi întorcea la Hristos.

Sfântul Teodor era de neam din Evhaita, ce nu este departe de cetatea Iracliei, om viteaz și îmbărbătat, foarte frumos la față, înțelept și ales orator. Pentru aceea îl numeau Vrioritor, care se tâlcuiește "izvor de oratorie", și era pus de împărați ca stratilat, adică voievod, iar cetatea Iracliei era dată în stăpânirea lui, ca unui vrednic pentru vitejia sa, ce era vestită în acel timp, când a ucis un balaur în Evhaita. Nu departe de cetatea Evhaitei era un câmp pustiu. În partea dinspre miazănoapte și într-însul era o prăpastie mare și, în prăpastie un balaur mare care se încuibase acolo, care-i cutremura pe toți, când ieșea din acel loc; și orice îi ieșea înainte, om sau animal, îl mânca. Auzind de aceasta, Sfântul Teodor, vrednicul ostaș al lui Hristos, fiind cu ceata sa pe acolo, a plecat singur, nespunând nimănui despre gândul său, înarmat cu obișnuitele arme și având la piept o cruce de mare preț, căci și-a zis în sine: "Voi merge și voi izbăvi moștenirea mea de acel cumplit balaur, cu puterea lui Hristos". Când a sosit în câmpul acela, văzând iarba verde, a descălecat și s-a culcat să se odihnească.

În partea de miazăzi a cetății Evhaita locuia o femeie drept-credincioasă, anume Eusebia, bătrâna, care cu câțiva ani mai înainte cerând cinstitul corp al Sfântului Teodor Tiron, care a pătimit pe timpul împărăției lui Maximian și Maximin, l-a îngropat cu aromate în casa sa din Evhaita și în toți anii săvârșea pomenirea aceluia. Aceasta, văzând pe al doilea Teodor, ostașul lui Hristos, numit stratilat, dormind în câmpul acela, a mers la dânsul cu mare frică și, luându-l de mână, l-a deșteptat zicându-i: "Scoală-te, frate, și du-te degrab din locul acesta, fiindcă nu știi ce este aici; iată, multora li s-a întâmplat moarte cumplită în locul acesta". Cinstitul mucenic Teodor al lui Hristos, sculându-se, a zis către dânsa: "Ce groază mare este aici, măicuță?" Roaba lui Dumnezeu Eusebia a zis: "Fiule, aici este un balaur mare și de frica lui nimeni nu poate să treacă, pentru că în toate zilele, balaurul, ieșind din cuibul său, pe oricine află, om sau dobitoc, îl ucide și-l mănâncă". Ostașul lui Hristos, Teodor, i-a zis: "Du-te maică și stai departe de locul acesta și vei vedea puterea lui Hristos".

Acea cinstită femeie plecând din locul acela, s-a aruncat la pământ plângând și zicând: "Dumnezeule al creștinilor, ajută-l în ceasul acesta". Sfântul mucenic al lui Hristos, Teodor, făcându-și semnul crucii s-a lovit în piept și, uitându-se la cer, a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, numele cel frumos, Cel ce ai răsărit din ființa Tatălui, să nu treci rugăciunea mea Tu, Care m-ai ajutat în războaie și mi-ai dat biruință asupra potrivnicului; Tu ești același, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule. Trimite-mi biruință din înălțimea Ta cea sfântă, ca să biruiesc pe vrăjmașul balaur". Apoi către calul său, vorbindu-i ca unui om, a zis: "Știm dumnezeiasca putere, tărie întru toți, în oameni și în dobitoace; deci, să mă ajuți pe mine, Hristoase, întărindu-te pe tine, ca să biruiesc pe cel potrivnic". Calul, ascultând cuvintele stăpânului său, aștepta ieșirea balaurului. Atunci mucenicul lui Hristos, apropiindu-se de prăpastie, a strigat cu glas mare către balaur: "Ție îți poruncesc în numele Domnului meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit de voie pentru neamul omenesc, să ieși din locul tău și să vii la mine". Balaurul, auzind glasul sfântului, a ieșit și se cutremura pământul în acel loc. Calul Sfântului Teodor s-a așezat cu picioarele pe balaurul cel înfricoșat care ieșise. Apoi, ostașul lui Hristos, Teodor, a lovit cu sabia pe balaur și, omorându-l, a zis: "Mulțumesc Ție, Iisuse Hristoase, că m-ai auzit în ceasul acesta și mi-ai dat biruință asupra balaurului". Apoi s-a întors în pace, în calea sa, la cetele sale, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.

Auzind de aceasta, toată cetatea Evhaitei și popoarele cele din jur, au ieșit cu toții în câmpul acela și, văzând balaurul omorât de Sfântul Teodor, s-au mirat și strigau cu toții: "Mare este Dumnezeul lui Teodor". Atunci au crezut în Hristos o mulțime de popor și ostași și s-au botezat cu toții, preamărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Sfântul Teodor, viețuind în cetatea Iracliei, propovăduia pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și mulți dintre elini se întorceau și se făceau creștini. Apoi, în toate zilele, popoarele veneau la Sfântul Botez și toată Iraclia a primit sfânta credință.

Acestea toate auzindu-le păgânul împărat Liciniu, s-a mâhnit foarte mult și a trimis din Nicomidia, unde era atunci, în cetatea Iracliei, niște protectori, cu ostașii lor, ca, luând pe Teodor Stratilat, cu cinste să-l aducă la dânsul. Ajungând la Iraclia, Sfântul Teodor i-a primit cu cinste, făcându-le ospăț mare și dându-le daruri ca unor oameni împărătești. Aceia au chemat la Liciniu pe sfântul, zicând: "Vino în Nicomidia, la împăratul care te iubește pentru că, auzind de vitejia, frumusețea și înțelepciunea ta, dorește foarte mult să te vadă, vrând cu laudă vrednică și cu daruri să te cinstească". Sfântul Teodor le-a zis: "Voia împărătească și a voastră să fie, dar astăzi și mâine bucurați-vă și vă veseliți. Apoi vom merge și vom face ceea ce se cade a face".

A treia zi, trimișii silind pe sfântul să meargă cu dânșii la împărat, el n-a mers, ci și pe unii din oamenii trimiși la dânsul i-a oprit, iar pe alții i-a trimis cu o scrisoare la împărat. În scrisoare i-a spus că nu-i este cu putință a lăsa cetatea în acel timp, când se face tulburare în popor, pentru că mulți, lăsând pe părinteștii zei se închină lui Hristos și acum aproape toată cetatea, întorcându-se de la zei, slăvește pe Hristos și așa se silește că cetatea Iraclia să se depărteze de la împărăția ta. De aceea rog, împărăția ta, să te ostenești și să vii aici, luând cu tine pe zeii cei mari și aceasta pentru două pricini: pe de o parte, ca să împaci pe poporul cel tulburat, iar pe de alta, ca să întărești dreapta credință către zei, aducându-le jertfă cu noi, înaintea a tot poporul. Pentru că, văzându-ne poporul că ne închinăm zeilor celor mari, toți ne vor urma și se vor întări în părinteasca credință. O scrisoare ca aceasta Sfântul Teodor a scris împăratului Liciniu, îndemnându-l să vină în Iraclia, pentru că sfântul voia să pătimească în cetatea sa, adică s-o sfințească cu sângele său vărsat pentru Hristos și să întărească și pe alții în sfânta credință, prin mucenicească și bărbăteasca sa nevoință. Liciniu, împăratul, luând scrisoarea aceea a stratilatului și, citind-o, s-a înveselit. Apoi, nezăbovind, a luat din oastea sa și din cetățenii care aveau dregătorie în Nicomidia ca la 8 000 și, bucurându-se, s-a dus în Iraclia cu boierii și voievozii săi, ducând cu ei și idolii cei mai mari, de aur și de argint.

În noaptea aceea, sfântul, rugându-se după obiceiul său, a avut vedenia aceasta: se vedea deschis acoperișul casei în care locuia și lumină cerească, ca un foc mare, l-a strălucit, pogorându-se pe capul lui și un glas s-a auzit de sus, zicându-i: "Îndrăznește, Teodore, că sunt cu tine". După acel glas, s-a sfârșit vedenia, iar sfântul a cunoscut că a venit vremea pătimirii lui pentru Hristos și se bucură cu duhul.

Auzind că împăratul se apropie de cetate, a intrat în camera sa de rugăciune, cea mai din lăuntru și s-a rugat cu plângere, zicând: "Doamne Dumnezeule atotputernic, Care nu părăsești pe toți cei ce nădăjduiesc în Tine și îi aperi, fii milostiv și mă păzește de înșelăciunea vrăjmașului, prin a Ta apărare, ca să nu cad înaintea potrivnicilor mei și să nu se bucure vrăjmașul meu de mine. Fii cu mine, Mântuitorule, în nevoința mea în care doresc să intru, pentru numele Tău cel sfânt. Tu mă întărește, ca să rabd pentru Tine cu bărbăție, până la sânge și să-mi pun sufletul pentru dragostea Ta, precum și Tu, iubindu-ne, Ți-ai dat pe cruce sufletul pentru noi". Așa rugându-se Sfântul Teodor cu lacrimi și-a spălat fața, apoi, îmbrăcându-se luminos, a încălecat pe calul său frumos, pe care odinioară a ucis balaurul din Evhaita și astfel a ieșit cu oastea sa și cu cetățenii în întâmpinarea împăratului. Apoi i s-a închinat precum se cădea, făcându-i urare și zicându-i: "Bucură-te, împărate prea-puternic și atotstăpânitor".

Împăratul, primind cu mare dragoste pe Sfântul Teodor, l-a sărutat și i-a zis: "Bucură-te și tu, preafrumosule tânăr, viteazule ostaș, slăvitule stratilat, luminatule ca soarele, păzitorule înțelept al legilor părintești, vrednicule de diademă, pentru că ți se cade să fii împărat după mine". Și, vorbind amândoi multe lucruri vesele, au intrat în cetate cu timpane și trâmbițe, dănțuind și veselindu-se.

A doua zi, fiind pregătit împărătescul scaun, în mijlocul cetății, la un loc înalt de priveliște, a venit Liciniu, împăratul, cu toată slava sa și cu Teodor stratilatul. Apoi a început a lăuda cetatea, poporul și pe stratilat, zicând: "Cu adevărat locul acesta este vrednic a se numi scaun dumnezeiesc. Se cuvine ca astfel să se cheme locul acesta, deoarece cetatea este mare și oamenii drept-credincioși către zei. Cu adevărat într-alt loc nu se cinstesc zeii astfel ca aici și nici nu este alt loc mai cuviincios și mai potrivit pentru slujba marilor zei decât acesta. De aceea și Iraclie, minunatul și prea viteazul zeu, fiul marelui zeu Dia și al zeiței Alimina, au iubit locul acesta și, în numele lor, s-a numit cetatea aceasta Iraclia. Cu adevărat vrednic este locul acesta de stăpânirea ta, domnule Teodor, ție ți se cade a stăpâni o cetate minunată ca aceasta, tu ești vrednic a cârmui atâta popor, deoarece ești drept-credincios către zei și toată dragostea ta este către dânșii, iar ziua și noaptea nu te îndeletnicești cu altceva decât numai cu aceasta, ca să placi zeilor elinești. Deci, acum arată înaintea noastră dragostea ta ce o ai către dânșii și adu-le jertfă cu închinăciune, ca tot poporul să vadă osârdia ta către zei și să știe că ești prieten zeilor celor mari și iubit de împăratul".

Acestea le zicea împăratul, momind și amăgind pe sfântul. Iar Sfântul Teodor i-a răspuns: "Împărate, fie voia ta. Însă să-mi dai în casa mea zeii elinești de aur și de argint pe care i-ai adus cu tine, ca mai întâi să-i cinstesc cu jertfe, cu cădiri, cu aromate și cu închinăciune, în noaptea aceasta și în noaptea cealaltă. Apoi, la arătare, când vei porunci, le voi jertfi înaintea a tot poporul". Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat și îndată a poruncit să se aducă zeii cei mari de aur și de argint, pe care, luându-i, Sfântul Teodor, i-a dus în casa sa. În noaptea aceea a sfărâmat și a zdrobit în bucăți mici pe toți idolii și i-a împărțit la săraci. După două zile, împăratul a trimis la sfânt, poruncindu-i să-și împlinească făgăduința la arătare, adică în acea zi să aducă jertfă zeilor, înaintea poporului.

Sfântul a făgăduit să împlinească aceea și, sculându-se, s-a dus la împărat cu sârguință, iar împăratul a ieșit la locul de priveliște în mijlocul cetății și, așezându-se pe scaun, a zis către dânsul: "Prea înțeleptule Teodor, alesule stratilat, cinstitule de împărații cei mai înainte de noi, iată a sosit ziua jertfei și a prăznuirii. Deci, adu jertfă zeilor la arătare, ca să vadă și ceilalți oameni osârdia ta către zei și să se învețe a fi mai sârguitori și mai calzi către dânșii". Împăratul zicând acestea, un sutaș, anume Maxentie, fiind de față, a zis către împărat: "Mă jur pe marii zei că astăzi a fost amăgită împărăția ta de necuratul acesta de Teodor, căci eu am văzut ieri capul de aur al zeiței Artemida în mâinile unui sărac care se veselea și, întrebându-l unde l-a găsit, mi-a spus că i l-a dat Teodor stratilat". Auzind aceasta, împăratul s-a cutremurat cu totul și, îndoindu-se, a tăcut multă vreme. Sfântul i-a răspuns: "Așa este, împărate, mă jur pe puterea Hristosului meu că cele ce-ți spune Maxentie, sutașul, sunt adevărate și bine am făcut că am sfărâmat zeii tăi, căci dacă nu au putut să-și ajute lor, fiind sfărâmați, apoi cum pot să-ți dea ajutor ție?"

Iar Liciniu auzind un răspuns că acesta al Sfântului Teodor, a rămas fără de glas ca un mut și ieșit din minte. Apoi, de multă mâhnire, punându-și dreapta pe obraz, se întrista, zicând: "Vai mie, vai mie, cum sunt de batjocorit. Ce să zic și ce să fac, nu știu. Fiind împărat atotputernic, am venit la omul acesta pierzător, adunând atâta mulțime de oameni și acum sunt batjocorit de toate taberele vrăjmașilor. Dar mai ales mă jelesc pentru că, pe zeii mei, purtătorii de biruință, ticălosul acesta i-a sfărâmat și i-a împărțit la săraci".

Apoi a zis către Sfântul Teodor: "Teodore, acestea sunt răsplătirile tale către zei pentru darurile ce ai luat de la dânșii? Acestea nădăjduiam eu când te cinsteam pe tine? Pentru aceasta am plecat din Nicomidia și am venit aici la tine? O! răule și necuviosule! Cu adevărat fiu al vicleșugului și locaș al vicleniei, care cu înșelăciune m-ai făcut să viu aici. Mă jur pe puterea marilor mei zei că nu-ți voi răbda aceasta, nici spre bine nu-ți va fi scornirea aceasta, o! prea nerușinatule".

Sfântul i-a răspuns : "Împărate fără de minte, de ce te mânii, vezi singur și înțelege bine puterea zeilor tăi. Căci de ar fi fost aceia cu adevărat dumnezei, apoi de ce n-au putut să-și ajute? De ce nu s-au miniat asupra mea când îi tăiam, nici n-au trimis foc să mă ardă? Ci, fiind neînsuflețită și nelucrătoare materie, se tăiau de mâini omenești ca aurul și ca argintul. Tu, împărate, te mânii și te superi, iar eu mă îmbărbătez și nu bag în seamă minia ta. Tu te mâhnești, iar eu mă bucur de pierderea zeilor tăi. Tu te lupți cu Dumnezeu, iar eu binecuvântez pe Dumnezeu. Tu hulești pe ade-văratul Dumnezeu, iar eu Îl laud cu cântări. Tu te închini zeilor celor morți, iar eu mă închin Dumnezeului celui viu. Tu slujești necuratului Serapid, iar eu slujesc preacuratului meu Stăpân, Hristos, cel ce șade pe serafimii cei curați. Tu cinstești pe urâtul Apollon, iar eu cinstesc pe Dumneze Cel ce trăiește în veci. Tu ești din Tracia, iar eu sunt boier al Romei. Tu ești Liciniu, vânturătorul, iar eu, Teodor, darul lui Dumnezeu. Nu te mânia, o, împărate, nici nu te iuți, pentru că acestea făcându-le, arăți tirania ta cea dinăuntru și te asemeni măgarului și catârului".

Atunci, Liciniu, împăratul, mâniindu-se și mai mult, a poruncit să-l întindă gol pe sfânt, în patru părți și să-l bată cu vâna de bou. Și băteau ostașii pe mucenic fără cruțare, schimbându-se de câte trei și patru ori. Apoi au dat sfântului șase sute de lovituri pe spate și cinci sute pe pântece și-l batjocorea împăratul zicându-i: "Teodore, așteaptă până ce va veni la ține Hristos Dumnezeul tău, Care te va scoate din mâinile celor ce te bat". Sfântul a răspuns: "Fă ceea ce vrei și nu înceta, căci nici necazul, nici strâmtoarea, nici bătăile, nici sabia, nici oricare muncă nu mă va despărți de dragostea lui Hristos".

Împăratul, mâniindu-se mai tare, iarăși i-a zis: "Oare mărtu-risești încă pe Hristos?" Și a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb, pe spate, fără milă, apoi cu unghii de fier să-i strujească trupul și cu făclii aprinse să-l ardă și cu hârburi ascuțite să-i frece rănile. Sfântul, răbdând toate acestea cu bărbăție, nimic nu zicea decât numai: "Slavă Ție Dumnezeul nostru". După toate acestea împăratul a poruncit să-l închidă pe sfânt în temniță și să-i lege picioarele în obezi și să nu-i dea nimic să mănânce timp de cinci zile. După cinci zile, a poruncit să se pregătească o cruce și l-a scos pe mucenic să-l răstignească. Deci Sfântul Teodor a fost răstignit precum Hristos, Domnul nostru, de către Pilat. Așa și Liciniu i-a pironit mâinile și picioarele. Apoi, nemilostivii chinuitori au mai adăugat sfântului răni și dureri, căci au bătut un piron ascuțit și lung în părțile ascunse ale lui și cu briciul l-au tăiat. Alți tineri și copii, încordându-și arcurile cu săgeți, săgetau fața lui, încât i-au scos cu săgeți și luminile ochilor.

Eu - zice scriitorul pătimirilor lui -, Uar, notarul, văzând chinurile lui cele grele și auzind suspinele lui cele dureroase, aruncând cărticica pe care o scriam, am început să plâng înaintea picioarelor lui, zicând: "Binecuvântează-mă. Dă cuvântul tău cel mai de pe urmă robului tău". Iar stăpânul meu, ostașul lui Hristos - Teodor - a zis către mine cu glas blând: "Uare, nu lăsa slujba ta și nu înceta privind la chinurile mele, ci scrie toate pătimirile mele și ziua sfârșitului meu". Apoi, strigând către Domnul, el a zis: "Doamne, ai zis mai înainte: Eu sunt cu tine, iar acum pentru ce m-ai lăsat? Vezi Doamne, că fiarele cele sălbatice m-au chinuit pentru Tine. Luminile ochilor mei sunt scoase, mi se rănește fața, mi se sfărâma dinții iar oasele pe cruce mi se frâng. Pomenește-mă, Doamne, pe mine, cela ce rabd cruce pentru Tine, fier, foc și piroane; de acum, primește duhul meu, ca să mă duc din viața aceasta".

Acestea zicându-le, mucenicul a tăcut și n-a mai grăit nimic, pentru că tot trupul lui era sfărâmat. Iar Liciniu, socotind că acum mucenicul era mort, l-a lăsat pe cruce spânzurat. Atunci, înaintea schimbării străjii pentru noapte, îngerul Domnului l-a pogorât de pe cruce și l-a făcut cu totul întreg și sănătos, precum era mai întâi și, sărutându-l, i-a zis: "Bucură-te și te întărește cu darul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, că iată cu tine este Domnul Dumnezeu. Dar pentru ce ai zis că te-a lăsat? Săvârșește-ți alergarea nevoinții tale, că vei veni către Domnul, ca să iei cununa nemuririi, cea pregătită ție". Îngerul, zicând acestea mucenicului, s-a făcut nevăzut, iar Sfântul mucenic Teodor, mulțumind lui Dumnezeu, a început a cânta: Înălța-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu și voi binecuvânta numele Tău, în veac și în veacul veacului.

Liciniu, nesosind încă ziua, a trimis doi sutași ai săi, pe Antioh și Patricie, zicând către dânșii: "Mergeți și aduceți trupul lui Teodor cel ce rău a murit, ca în raclă de plumb să se așeze și să-l arunc în adâncul mării, că nu cumva creștinii cei nebuni să-l ia". Sutașii, apropiindu-se de locul crucii, au văzut crucea, iar pe mucenicul cel răstignit pe dânsa nu l-au văzut. Atunci a zis Antioh lui Patricie: "Cu adevărat grăiesc galileenii, că Hristos al lor S-a sculat din morți; precum mi se pare și pe Teodor, robul Său, l-a înviat". Patricie, venind mai aproape de cruce, a văzut pe Sfântul Teodor șezând și lăudând pe Dumnezeu. Apoi, Patricie a strigat cu glas mare, zicând: "Mare este Dumnezeul creștinilor și nu este alt Dumnezeu afară de El".

Apropiindu-se amândoi sutașii de sfânt, au zis: "Rogu-te, mucenice al lui Hristos, primește-ne pe noi. Din ceasul acesta suntem și noi creștini". Acei doi sutași crezură în Hristos în acea zi, iar cu dânșii încă 70 de ostași. Înștiințându-se de aceasta, Liciniu a trimis pe Sixt, slujitorul său, și împreună cu dânsul 300 de ostași, ca să ucidă pe toți cei ce crezuseră în Hristos. Ei, mergând și văzând minunile ce le făcea Sfântul Teodor cu puterea lui Hristos, au crezut și aceia în Domnul nostru Iisus Hristos. Și s-a adunat mulțime nenumărată de popor în locul acela, strigând: "Unul este Dumnezeu, adică Dumnezeul creștinilor, și nu este alt Dumnezeu afară de El". Apoi iarăși strigau: "Unde este Liciniu, tiranul, să-l ucidem? Pentru că noi avem ca Dumnezeu și Împărat pe Hristos, Cel propovăduit de Teodor".

Atunci s-a făcut mare gâlceava și tulburare în popor, precum și vărsare de sânge, pentru că a venit un ostaș cu sabia, anume Leandru, care s-a repezit asupra Sfântului Teodor, vrând să-l lovească, iar Sixt, slujitorul împăratului, l-a oprit, i-a smuls sabia din mâinile lui și l-a străpuns prin mijloc. Alt ostaș, pe nume Mirpos, repezindu-se, a ucis pe slujitor. Sfântul Teodor, potolind tulburarea poporului, a strigat: "Încetați, iubiților! Domnul meu Iisus Hristos S-a răstignit, oprind pe îngeri ca să nu se facă izbândire neamului omenesc".

Sfântul Teodor multe grăind, rugându-i și sfătuindu-i, a potolit gâlceava și tulburarea poporului și mergea pe lângă închisoare. Dar în urma sa era toată mulțimea poporului și a ostașilor, iar cei ce erau în închisori, legați, strigau cu glas mare către sfânt: "Miluiește-ne, robul lui Dumnezeu, Celui de sus". Sfântul, dezlegându-i din legături, cu cuvântul și ușile temniței deschizând, le-a grăit: "Mergeți în pace și mă pomeniți, o! bărbaților". Apoi s-a adunat la dânsul toată cetatea și toți, lepădându-se de închinarea la idoli, prea-măreau pe Hristos, unul Dumnezeu, iar cei neputincioși se tămăduiau și diavolii din oameni se izgoneau, căci, de care se atingea sfântul numai cu mâna sau numai cu hainele, îndată acela câștiga tămăduirea.

Un ostaș oarecare, din cei mai de aproape ai lui Liciniu, văzând cele ce se făceau, a alergat la Liciniu, spunându-i: "Toată cetatea, lăsând pe zei, crede în Hristos, prin învățătura și vrăjile lui Teodor". Împăratul, umplându-se de mânie, îndată a trimis un speculator, ca să taie capul lui Teodor. Dar poporul, văzând pe speculator, a ridicat iarăși gâlceava și tulburare, sculându-se asupra lui Liciniu, voind să ucidă pe speculator. Sfântul i-a sfătuit cu blânde cuvinte să înceteze o scornire ca aceea, zicându-le: "Fraților și părinților, nu ridicați război asupra lui Liciniu, pentru că este slugă a diavolului; căci mie, de acum mi se cade să mă duc la Domnul meu, Iisus Hristos!"

Acestea zicând, a început a se ruga lui Dumnezeu, apoi a binecuvântat pe frați și s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi a zis sluga sa: "Fiul meu, Uare, să te îngrijești a scrie ziua săvârșirii mele, iar trupul meu să-l duci în Evhaita, spre stăpânirea strămoșilor mei, iar când și tu te vei sfârși, să poruncești să te îngroape de-a stânga mea". Și, rugându-se din nou, a zis: "amin". După aceasta și-a plecat sub sabie cinstitul și sfântul său cap și astfel s-a săvârșit, mucenicește, în opt zile ale lunii Februarie, sâmbăta, la trei ceasuri din zi. După tăierea lui, tot poporul a făcut cinste mare sfântului, întâmpinându-l cu lumânări și tămâie. Apoi, la loc cinstit a pus trupul lui, care, a fost dus apoi în Evhaita cu slavă, în opt zile ale lunii Iunie. Și se făceau acolo minuni mari și nenumărate, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și închinăciune, în veci. Amin.

*

* *

Se cuvine a ști că sunt doi sfinți Teodori mari mucenici în Evhaita. Cel dintâi, Tiron, și al doilea este acesta, Stratilat. Sfântul Teodor Tiron a pătimit mai înainte în împărăția lui Maximian și Maximin, nepotul său, în anul de la facerea lumii 5797, iar de la nașterea lui Hristos, 289. Și s-a așezat în Evhaita, precum se scrie despre el, în 17 zile ale acestei luni. După dânsul, mai pe urmă, a pătimit acest Sfânt Teodor Stratilat, la 22 sau 23 de ani, în zilele lui Liciniu. Pe vremea împărăției lui Constantin, în anul de la zidirea lumii 5820, iar de la nașterea lui Hristos 312, l-a mutat asemenea în Evhaita. Amândoi acești sfinții sunt evhaiteni.

Sf Proroc Zaharia

Acest sfânt Zaharia, tatăl Înaintemergătorului, a fost preot în Ierusalim pe vremea împărăției lui Irod.

Sfântul proroc Zaharia a fost fiul lui Varahie, preotul din Legea veche, având femeie din fiicele lui Aaron pe Elisabeta, sora Anei, maica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mărturisește de dânșii Sfânta Evanghelie că se aflau întru toate faptele bune, petrecându-și calea vieții fără prihană. Au fost, zice, amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând întru toate poruncile și dreptățile fără de prihană, iar dovadă a vieții celei cinstite este Sfântul Ioan cinstitul și slăvitul proroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Scris este că „din rodurile lor îi veți cunoaște”, că și rodul pomului celui bun nu este rău, ca să se împlinească ceea ce s-a zis: „Dacă rădăcina este sfântă, apoi sfinte sunt și ramurile”. Ramură cea sfântă, Ioan a crescut din rădăcină sfântă.

Acest sfânt Zaharia, tatăl Înainte-Mergătorului, a fost preot în Ierusalim pe vremea împărăției lui Irod, fiind din neamul lui Avia, care a avut rândul săptămânii a opta. Iar despre rânduri, se povestește că împăratul David, văzând că se înmulțise seminția lui Aaron într-așa de mare număr, încnt nu era cu putință ca toți să slujească împreună în Biserică, a împărțit-o pe ea în douăzeci și patru de rânduri sau de cete, ca unii după alții să slujească toți ținându-și săptămâna în biserică.

Și au ales dintre dânșii în fiecare ceată să aibă preotul său mai mare. Deci fiecare ceată avea preoți mai mult de cinci mii. Iar ca să nu fie între dânșii ceartă, care preot cu ceata să vă ține întâia săptămână, care a doua, care a treia până la douăzeci și patru, aruncau sorți și după sorți primea rândul său. Și s-a ținut o rânduială ca aceasta până la venirea Mântuitorului care este legea cea nouă, pentru că preotul fiecărei seminții își avea rândul său, după soarta strămoșului său. Deci a ieșit al optulea sorțul părintelui Avia, din a cărui seminție a fost născut Sfântul Zaharia, și acesta ținea al optulea rând al slujbei în biserică, fiind mai mare peste preoții seminției sale.

Când slujea el în rândul săptămânii sale înaintea lui Dumnezeu, după datoria preoției a trebuit să tămnieze intrând în biserica Domnului, fiind adunată la rugăciune mulțime de popor. Și iată, i s-a arătat lui îngerul Domnului, stând în partea dreaptă a altarului tămnierii. Văzându-l Zaharia s-a temut, dar îngerul a alungat frica de la dânsul, zicându-i: „Nu te teme, Zaharie!”. Și l-a mângâiat, spunându-i că rugăciunea lui este bineprimită înaintea lui Dumnezeu și a plecat pe Dumnezeu spre milă, și a cercetat pe Elisabeta, femeia lui, dezlegându-i ei legăturile nerodirii, fiind stearpă și dându-i să nască fiu pe Ioan, cel de un nume cu darul, care prin nașterea sa a făcut bucurie nu numai părinților, ci și la multe popoare. Mulți se vor bucura de nașterea lui.

Îngerul a vestit lui Zaharia că fiul său va fi mare înaintea Domnului, nu cu creșterea trupului, ci cu a duhului. Că atât de înfrânat și de postitor a fost, încât chiar cuvântul lui Dumnezeu a mărturisit spre dânsul: „A venit Ioan Botezătorul nici pâine mâncând, și nici vin bând. Și se va umple de Duhul Sfânt din pântecele maicii sale și pe mulți din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Acela va fi mergător înaintea lui Hristos, cu Duhul și cu puterea lui Ilie, aducând Domnului popor desăvârșit”.

Acestea toate auzindu-le Zaharia, se mira și nu credea cele ce se grăiau de vreme ce Elisabeta era neroditoare și amândoi erau bătrâni de ani. Și a zis către înger: „După ce voi cunoaște această? Pentru că eu sunt bătrân și femeia mea trecută în zilele ei”. Și răspunzând îngerul, i-a zis lui: „Eu sunt Gavriil, cel ce stau înaintea lui Dumnezeu, și sunt trimis să grăiesc către tine și să-ți vestesc ție aceasta. Și, iată, vei fi mut și nu vei putea grăi până la ziua în care se vor plini acestea, fiindcă nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor”. Zăbovind Zaharia în altar, într-o vorbire ca aceasta cu îngerul, oamenii cei ce așteptau în biserică se minunau. Ieșind, Zaharia le făcu semn că era mut și poporul a cunoscut că preotul a văzut vedenie în biserică. Apoi, săvârșindu-și slujba, Zaharia s-a întors la casa sa, pe care o avea în partea muntelui, la Hebron, cetatea Iudeei. Pentru că acea cetate era una dintr-acelea care căzuse în partea sorțului Iudei. (Luca 1).

După aceasta, împlinindu-se vestirea îngerească și născându-se Ioan din cea neroditoare, când Zaharia i-a scris numele pe tăbliță, îndată i s-a deschis gura lui și i s-a dezlegat limba și grăia, binecuvântând pe Dumnezeu. Și umplându-se de Duhul Sfânt, a prorocit, zicând: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut izbăvire poporului Său și a ridicat corn de mântuire nouă în casa lui David slugii sale, precum a grăit prin gura sfinților celor din veac proroci ai lui. Și tu, pruncule, proroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feței Domnului, să gătești calea lui”.

Iar când s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, venind magii de la răsărit spuseră lui Irod de Împăratul cel de curînd născut. Atunci Irod, trimițând ostași în Betleem, ca să ucidă acolo pe toți pruncii, și-a adus aminte și de Ioan, fiul Zahariei, de care știa bine. Căci auzise el de toate cele ce se întâmplase în vremea nașterii lui Ioan, pentru că a cuprins frică pe toți cei ce locuiau împrejur și în toată partea cea de la munte a Iudeei se spuneau acele lucruri de mirare și i s-au spus chiar și lui Irod. Și toți cei ce auzeau își ziceau în inimile lor: „Oare ce va să fie pruncul acesta?”. Aducându-și aminte în acea vreme Irod de Ioan, a zis întru sine: „Nu cumva acela va fi împăratul Iudeei?”. Gândind să-l ucidă pe el, a trimis într-adins ucigași la casa lui Zaharia, dar n-au aflat trimișii pe Sfântul Ioan, pentru că începându-se în Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, glasul și țipetul s-au auzit în Hebron, cetatea Iudeei, că nu era așa departe, și pricina țipetului aceluia s-a știut. Și, îndată, Sfânta Elisabeta, apucând pe pruncul Ioan care avea atunci un an și jumătate, a fugit în munte.

Iar Sfântul Zaharia era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rândul săptămânii sale, care în acea vreme îi căzuse. Deci, ascunzându-se Elisabeta în munte, se rugă cu lacrimi lui Dumnezeu ca s-o apere pe ea și pruncul. Când a văzut de sus pe ostași cu dinadinsul căutând-o și apropiindu-se, a strigat către muntele cel de piatră care era acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu pruncul!”. Și îndată s-a desfăcut muntele și a primit-o pe ea înăuntrul său și a ascuns-o de ucigașii cei ce o căutau.

Ostașii, neaflând pe cea căutată, s-au întors deșerți la cel ce i-a trimis pe ei. Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău Ioan”. Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Eu acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar pe fiul meu nu-l știu unde este”. Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară și a poruncit, de nu-și va da Zaharia fiul, apoi să-l ucidă chiar pe el. Și s-au dus niște ucigași sălbatici că fiarele, sîrguindu-se să-și săvârșească porunca și ziceau cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Dă-ni-l nouă, că poruncește împăratul. Iar de nu ne vei da fiul, apoi tu însuți vei muri”. A răspuns Sfântul Zaharia: „Voi veți ucide trupul, iar Domnul va primi sufletul meu”. Și îndată ucigașii repezindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis pe el între templu și altar. Iar sângele lui care s-a vărsat pe marmură s-a închegat și s-a făcut ca piatra spre mărturie lui Irod și spre veșnica lui osândire. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu, petrecea în muntele cel ce se desfăcuse împreună cu Ioan, unde, după dumnezeiasca poruncă, li se făcuse peșteră și curgea izvor de apă. Și a crescut un finic deasupra peșterii, plin de roade. Când era vreme de mâncare, se pleca pomul acela jos, dîndu- și spre mâncare rodul său, apoi iar se ridica în sus.

După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului, și-a dat sfârșitul în aceeași peșteră. Iar Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creșterea lui, și l-a păzit în pustie, până la ziua arătării sale către Israel.