5. /4 FEBRUARIE 2023 - POEZIE

VASILE CÂRLOVA

Vasile Cârlova
Date personale
Născut	4 februarie 1809 Buzău, Țara Românească
Decedat	18 septembrie 1831 (22 de ani) Craiova, Țara Românească
Înmormântat	Craiova
Cauza decesului	boală infecțioasă
Naționalitate	român
Cetățenie	Țara Românească[*]
Ocupație	poet
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	romantism
Opere semnificative	„Odă oștirei române”
Modifică date / text

Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Buzău (Târgoviște după alți autori^[1][2]) - d. 18 septembrie 1831, Craiova) a fost un poet și ofițer român, care a scris doar cinci poezii dar a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european......

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 la Buzău, ca fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernași (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintași pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei. După mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.

1816 - După moartea timpurie a părinților, este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăș de învățătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învățat limba greacă și limba franceză. După încercări de versificare în grecește, la stăruința lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română.

1827 - A debutat cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și a poemului Zaïre a lui Voltaire. A scris „Păstorul întristat”, poezie publicată la 8 mai 1830 în Curierul Românesc, condus de I. Heliade Rădulescu. Poezia a fost pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann.

1828 - Scrie „Ruinurile Târgoviștei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeași gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui”.

1828 - Scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade.

30 mai 1830 - Revista ieșeană Albina Românească reproduce poezia „Ruinurile Târgoviștei”. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în Curierul Românesc, la 29 iunie.

1830 - Ia ființă miliția națională, nucleu al oștirii române moderne.

6 iulie 1830 - E al treizeci și treilea dintre voluntarii angajați în miliția națională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.

1831 - Scrie „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în Curierul Românesc).

18 septembrie 1831 - Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.

POEZII:

Ruinurile Târgoviștii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!

În ce mărime naltă și voi ați strălucit,

Pă când un soare dulce și mult mai fericit

Își răvărsa lumina p-acest pământ robit!

Dar în sfârșit Saturnu, cum i s-a dat de sus,

În negura uitării îndată v-a supus.

Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!

Subt osândirea soartei de tot ați înnegrit!

Din slava strămoșască nimic nu v-a rămas.

Oriunde nu se vede nici urma unui pas.

Ș-în vreme ce odată oricare muritor

Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-ațintător,

Acum de spaimă multă se trage înapoi

Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...

Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut,

Când ochiul vă privește în liniștit minut:

De milă îl pătrundeți, de gânduri îl uimiți.

Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți

Cum cele mai slăvite și cu temei de fier

A omenirei fapte din fața lumei pier;

Cum toate se răpune ca urma îndărăt,

Pe aripile vremii de nu se mai arăt;

Cum omul, când să fie în toate săvârșit,

Pe negândite, cade sau piere în sfârșit.

Eu unul, în credință, mai mult mă mulțumesc

A voastră dărămare pe gânduri să privesc,

Decât zidire naltă, decât palat frumos,

Cu strălucire multă, dar fără un folos,

Ș-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,

La adăpost aleargă când vede vijălii,

Așa și eu acuma, în viscol de dureri,

La voi spre ușurință cu triste viu păreri.

Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,

O Patrie a plânge cu multă jale cer.

La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;

Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor.

Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,

Când noaptea atmosfera întunecă de tot,

Când omul de necazuri, de trude ostenit

În liniștirea nopții se află adormit,

Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,

La voi fără sfială viu singur lăcrămând

Și de vederea voastră cea tristă însuflat

A noastră neagră soartă descoper nencetat.

Mă văz lângă mormânt al slavei strămoșești

Și simț o tânguire de lucruri omenești;

Și mi se pare încă c-auz un jalnic glas

Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,

Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,

Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".

..........................

..........................

Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns

Și a huli viața în stare m-au adus.

..........................

..........................

Deci priimiți, ruinuri, cât voi vedea pământ,

Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,

Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,

Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

Marșul

Dragii mei copii războinici, ascultare mumii dați,

Iată vreme, mic și mare armele s-înbrățișați,

Strigînd toți c-o glăsuire,

Spre a mumii fericire

S-alergăm de obște frați.

Cerul vouă vă deschide un drum foarte lăudat,

Ca să mergeți cu pas mare către slavă nencetat.

Vie-vă, copii, aminte

Că Europa însuși simte

În ce cale ați intrat.

Glasul patriii să sune în auzul tutulor,

Strigînd vouă : „Lenevirea rușinată subt picior”,

Toți acuma c-o mișcare,

Spre a voastră înălțare

Să dați mînă de-ajutor.

Acea armă ruginită și ascunsă în mormînt

Brațurile să-nfierbinte ; iasă iarăși pe pămînt.

Tinerimea s-o-ncunune

Cu izbînde foarte bune ;

Pe ea facă jurămînt.

Înaintea fieșcărui îndestul v-ați umilit,

Îndestul și lenevirea în somn greu v-a stăpînit.

Acea soartă fără milă,

Sau de voie, sau de silă,

În sfîrșit v-a slobozit.

Priviți slava de aproape ; voi în urmă-i ați călcat

Și pe fruntea fieșcărui raza ei a luminat.

Deci la arme dați năvală

Și la rînd ieșiți cu fală,

Corbul iată s-a-nălțat.

El subt aripă-i vă cheamă și vestește ca să știți,

Că d-acuma înainte nație să vă numiți.

Deci cu dînsul înainte

Alergați cît mai fierbinte,

Laudă să dobîndiți.

Pe această sfîntă cale înfruntați orice nevoi.

Biruința pretutindini să se ție dupe voi,

Și strigați c-o glăsuire :

„Slavă, dragoste, unire

În veci fie lîngă noi !”

Înainte-vă vrăjmașii să aplece fruntea lor,

Să-și cunoască neputința, ca să scape de omor ;

Dar atunci a voastră mînă

Pe ei fie mai blajină,

Dîndu-le și ajutor.

Vitejia și răbdarea aici încă moștenesc,

Încă curge pîntre vine acel sînge strămoșesc,

Ce la vreme se arată,

De nu piere niciodată,

Ca un dar dumnezeiesc.

Pe cîmpia rumânească o tăcere pînă cînd,

Pînă cînd de arme pline să nu sune cînd și cînd,

Și p-a căria lungime

Să nu iasă cu iuțime

Cetile mereu la rînd?

Aici școala biruinții într-o vreme a stătut,

Ale căria ruinuri să văd încă vechi de mult.

Dar acum fără zăbavă

Acea strămoșească slavă

E să vie în minut.

Glasul vostru strigînd „slavă” pe strămoși a deșteptat,

Ale cărora țărînă în mormînturi s-a mișcat,

Ș-umbrile în veci tăcute

Stau cît colo nevăzute,

Privind corbul înălțat.

Ce privire dulce mie ! Steagul fîlfîie în vînt,

Armele lucesc veriunde, slava iese din mormînt,

Tinerimea îndrăzneață,

Mîndră, falnică, măreață,

Ușor calcă pre pămînt.

Lacrămă de bucurie, curge, curge ne-ncetat !

Veacuri sînt de cînd ascunsă p-al meu sînt tu n-ai picat !

Arma iată că lucește,

Slava iată că zîmbește,

Corbul iată s-a-nălțat !

Înserarea

Pe când abia se vede a soarelui lumină

În vârful unui munte, pe fruntea unui nor,

Şi zefirul mai rece începe de suspină

Prin frunze, pe câmpie cevaşi mai tărişor ;

Pe-acea plăcută vreme în astă tristă vale,

De zgomot mai de lături, eu totdeauna viu,

Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,

Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,

În dreapta sau în stânga, când sus, când iarăşi jos,

Şi-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte

Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Când o câmpie plină de iarbă mi s-arată,

Pe care osteneşte vederea alergând,

Şi-a căreia văzută de flori împestriţată

Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintând,

Când o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă

Încorunează câmpul, s-arate mai frumos

Şi nencetat din sânu-i răvarsă cu dulceaţă

Pe-ntinderea câmpiii un vânt mai răcoros.

Pe de o parte iarăşi o gârlă şărpuieşte,

Întocmai ca o pânză se vede albă-n jos

Şi ni se pare încă în vânt că fâlfâieşte,

Mişcându-se de pietre talazul albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe

Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,

Ce după câmp cu turma se-ntoarce la o parte

Şi lasă, când se culcă, pe câine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;

De râu să fie oare, ce curge nevăzut ?

Pe lângă el când trece păstorul, nu se-ndură

De-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cât colo filomila, de multă-ntristăciune,

Ascunsă în stuf cântă cu glas pătrunzător

Ce prin Eho se duce şi altora le spune

Că pieptul de-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere

Şi printre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;

El numai câteodată rugându-se îi cere

Ca cântecul să ţie ceva mai multişor.

Pe-acea singurătate ce ochiul sus priveşte

Când razile de soare natura stăpânesc,

Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte

Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet şi luna, vremelnică stăpână,

Se urcă pe orizont câmpiile albind,

Şi plină de plăcere, cu-o frunte mai blajină,

Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte

În braţurile sale p-oricare muritor ;

Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte

Pământului să fie în veci mângâitor.

De multă nemişcare ce face peste toate,

Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,

Pământul în somn dulce un geamăt parcă scoate

Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mângâiere,

Odihnă, mulţumire nu-i pot găsi de loc ;

Oriunde veselia din inimă îmi piere,

Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte

Fiinţa care poate să-l facă fericit,

Şi neputând găsi-o, în vreme ce-o doreşte,

În negura mâhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce slobodă pe mare

Nu poate de furtune a mai găsi pământ ;

Ce n-are nici nădejde, că poate d-întâmplare,

Cu vremea s-o arunce la margine vreun vânt.

NICOLAE IONEL

În anul 2011, la Editura DOXOLOGIA a apărut cartea de sonete „Stâlpul de foc“, semnate de poetul contemporan ieşean Nicolae Ionel, un poet creştin, pe care, într-un repertoar autentic al liricii creştin-ortodoxe, îl aflăm în selectul şir al creatorilor de vers creştin „mai lămurit ca aurul în topitoare“, între care îi amintim pe Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Daniel Sandu Tudor, Nichifor Crainic, Constant Tonegaru, Ion Pillat, Daniel Turcea, Cezar Ivănescu, Ioan Alexandru, Zorica Teodosia Laţcu, George Ţărnea, Ştefan Augustin Doinaş etc.

Sfântul Grigorie Palama ne tâlcuieşte că „Dumnezeu a dăruit numai oamenilor ca nevăzutul cuvânt al minţii nu numai să se facă simţit de auz, ci şi să se scrie şi să se vadă ca trup prin trup. Prin aceasta a dat încredinţare durabilă despre venirea şi arătarea Cuvântului cel mai înalt“. La Nicolae Ionel cuvântul este verb, iar verbul izvorăşte viu din Cuvânt: „Iisuse, a-n viu verb putere-n via/venire ce-adevăr ne stă de faţă,/Iisuse,-n spaţii spaţiu, -sfinţi sfinţia/şi în lumini eternă dimineaţă“. Filosoful german Martin Heidegger spunea „Poetul numeşte sacrul“ şi, într-adevăr, poezia lui Nicolae Ionel nu numai că numeşte sacrul, dar devine euharistie: „una mă fac cu El, etern fiinţă!“ (Sonetul XXIX); „cerimea devenind lăuntrul meu!“ (Sonetul XXX); „un chip cu Tine sunt şi o putinţă!“ (Sonetul XXXVII).

Sonetele lui Nicolae Ionel, înmănuncheate în lumina Stâlpului de foc, sunt rugă mântuitoare, miride ale cunoaşterii iubirii lui Dumnezeu, sunt foc ce mistuie nefacerea, născând aici şi-n ceruri „Trup de rouă şi lumini/Trup de cuvânt, de foc şi de-adieri/şi de sfinţie fără de sfârşit.“ (Sonetul LXVII - Theotokos)

Mărturii ce zugrăvesc poetul şi opera sa

„Sunt un admirator al lui Nicolae Ionel, poeziile lui îmi plac mult, firul cugetării sale îmi este asimilabil şi apropiat, metaforele şi ritmurile sale şi pe mine mă alină, troparele sale cumpănite între duioşie, gravitate şi fast mă desfătez a le îngâna proporţional cu sărmanele mele putinţe, întreaga aură a volumului Calea Vie luminează tot ce-i mai puţin rău şi pătat în sinea mea.“ (N. Steinhardt: Nicolae Ionel - Calea Vie, în Drumul către isihie, Ed. Dacia, 1999)

„E tot mai evident că pentru Nicolae Ionel poezia e un organ al sacrului, în sensul că spiritul poetic facilitează sfinţeniei expansiuni nelimitate, menite a determina toate realităţile lumii să-şi recunoască apartenenţa la cele divine. (...) Pentru el, a scrie e o chestiune de plasament esenţial al spiritului, o problemă de situare centrală pentru menţinerea într-o stare de revelaţie fără sfârşit. Scrisul e empatie, transfer esenţial în «cealaltă parte a înţelegerii» şi dialog, înţeles ca mântuire prin de-limitare“. (Aurel Pantea: Vorbirea care vede, în Revista Vatra, nr. 10, 1991)

„Cred că sunteţi singurul scriitor şi intelectual laic din ziua de azi care asumă organic duhovnicia ortodoxă.“ (Dan Ciachir, 2007)

„...poezia sacră şi orfică a lui Nicolae Ionel, poezie foarte rar întâlnită chiar în literatura lumii (căci marii mistici nu au fost şi mari poeţi întotdeauna)... Dezinteresul «superior», indiferenţa susţinută, cinismul nedisimulat (...) sunt tot atâţia termeni ai scandalului cultural, care face ca opera lui Nicolae Ionel să nu poată fi impusă conştiinţei poporului român, în al cărui destin ea se încadrează ca eveniment al spiritului şi al limbii, ca apogeu al literaturii.“ (Lucia Cifor: Scandal pentru adevăr în cultura română, în Revista Vatra, nr. 1, 1994)

Profil bio-bibliografic

Nicolae Ionel s-a născut în Bucureşti pe 4 februarie 1944. Urmează şcoala primară la Domneşti-Târg, Vrancea, şi gimnaziul la Adjud, după care urmează cursurile Liceului „Costache Negruzzi“ din Iaşi. Este licenţiat în Filologie, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Semnează ca autor 37 de cărţi de poezie, la care se adaugă patru de teologie, trei de folcloristică, patru piese de teatru şi 18 traduceri. În 1980 devine membru al Uniunii Scriitorilor.

Premii literare: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie, 1984; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pentru poezie, în 1990 şi 1996; Premiul Salonului de Carte Iaşi, 1997, pentru traduceri; Premiul Salonului de Carte Cluj, 1998, pentru Aeneis; Premiul Fundaţiei „Cella Delavrancea“, 1998, pentru Opera omnia;

Cărţi publicate:

Poezie: Cuvânt în cuvânt (Junimea, 1972); Poezii (Junimea, 1979); Calea Vie (Cartea Românească, 1983); Scara de raze (Junimea, 1990); Carul Mare (Cartea Românească, 1991); Venirea (Sagittarius, 1995); Vederea (Junimea, 1995); Prezenţa (Pontica, 1996); Flori de cireş (Fides, 1997); Răsăritul Chipului (Cartea Românească, 1998); Haiku (Fides, 1998); Crinul deschis (Junimea, 1999); Dor din dor (Fides, 1999); Cântece de leagăn (Fides, 2000); Cât îi ceru şi lumea (Fides, 2000); Marginea singurătăţii (Fides, 2001); Nume pe ape (Junimea, 2003); Cuvânt în cuvânt - Antologie (Junimea, 2004); Celei de nenumit (Tehnopress, 2004) Cît îi ceru şi lumea - Addenda (Tehnopress, 2004); Umbra miresmei (Tehnopress, 2005); Gînd oprit (Galaxia Gutenberg, 2005); Drumul spre nume (Tehnopress, 2005); Bethel (Tehnopress, 2005); Cît îi ceru şi lumea - Addenda II (Tehnopress, 2005); Cît îi ceru şi lumea - Addenda III (Tehnopress, 2007); Tot în totul (Ştef, 2007); Cît îi ceru şi lumea - Addenda IV (Napoca Star, 2008); Umbra ta, Ruth (Tehnopress, 2008); Rouă de raze (Napoca Star, 2009); Neţărmul clipei (Tehnopress, 2010); Frunze de sînge (Tehnopress, 2010); Viscol de privighetori (Tehnopress, 2010); Cît îi ceru şi lumea - Addenda V (Napoca Star, 2010); Din cîte stele (Tehnopress, 2011); Cer de cer (Tehnopress, 2011); Stîlpul de foc (Doxologia, 2011)

Teologie: Rugăciune (I) (Fides, 1996); Rugăciune (II) (Fides, 1999); Rugăciune (III) (Tehnopress, 2004); Întrebătoare răspunsuri (Tehnopress, 2006)

Teatru: Vlad Ţepeş (Junimea 1984); Jeanne dâArc (Moldova, 1992); Oedip - Meşterul Manole (Junimea, 1997); Constantin Brâncoveanu (Fides 2001)

Folcloristică: Floarea florilor - Antologie de lirică populară (Junimea, 1999); Floarea florilor - Antologie de lirică populară, ediţia a II-a adăugită (Junimea, 2003); Literatură populară din judeţul Iaşi (Tehnopress, 2006)

Traduceri: Cartea morţilor tibetană (ed. I, Moldova, 1992; ed. II, Junimea, 2002); H.v. Kleist: Familia Schroffenstein - Robert Guiskard (Moldova, 1992); Vergilius: Aeneis (Institutul European, 1996); Lev Şestov: Extazele lui Plotin (Fides, 1996); J.-L. Chrétien, Michel Henry, J.-L. Marion, Paul Ricoeur: Fenomenologie şi teologie, (Polirom, 1996); Vergilius: Bucolicele şi Georgicele (Institutul European, 1997); Matsuo Basho: Lună şi floare de prun (Junimea, 1997); Psalmii (Apollonia, 1997) (după ebraică); H. V. Kleist: Amphitryon (Institutul European, 1998); Vergilius: Eneida (Institutul European, 1999); Shakespeare: Regele Lear (Institutul European, 2000); Psalmii (Fides, 2001) (după Septuaginta); Cîntec despre oastea lui Igor (Tehnopress, 2005); Matsuo Basho: Lună şi floare de prun (Tehnopress, 2007); Georg Trakl: Sebastian în vis (Tehnopress, 2007); Matsuo Basho - Yosa Buson - Kobayashi Issa: Haiku (Tehnopress, 2008); Michel Foucault: Securitate, teritoriu, populaţie (Idea Design & Print, Cluj, 2009); Heinrich von Kleist: Penthesilea (Napoca Star, 2010)

Sonete din volumul „Stâlpul de foc“, Editura DOXOLOGIA, 2011

I

Căci cu credinţă sînt încredinţat:

nici moartea, nici viaţa, şi din cer,

nici îngerii, nici stăpînirile; din iad,

nici o vîlvoare-a vreunei negre vreri,

 

nici naltul, nici adîncu-ntunecat,

nici focul tunătoarelor puteri,

cele de-acum, cele ce ne-or fi vad,

pînă-n decindea-ntregii învieri,

 

nici o făptură, strig, nu va putea,

da demon hîd, da luminos arheu,

din temelii şi pînă-n raze sus,

 

să ne despartă duhul, inima

în veci de dragostea lui Dumnezeu,

cea întru Domnul Nost Iisus Hristos!

 

XXIV

(Maica Domnului Prodromiţa)

Dintr-un noian, Curată, de iubire

te uiţi atît de pur şi-atît de sfînt,

că toate sufletele ţi-s privire,

toată iubirea-nroură-te blînd.

 

Har cald se face tot ce este fire,

temeiul lumii, - un abur luminînd,

mireasmă de-aur tot ce-i nemurire,

puterea tronurilor - un cuvînt.

 

Ţi-e îndurarea toată  frumuseţe

şi frumuseţea, -n milă-atît de sus

cu cerurile-aprinse ne străbate,

 

că tot ce-ar mai putea în noi să-nveţe

iubirea - o faci boare în Iisus,

a singurei cunoaşteri preacurate.

DENISA COMĂNESCU

Denisa Comănescu
Date personale
Născută	4 februarie 1954 (67 de ani) Buzău
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalistă editoare[*] traducătoare scriitoare
Limbi	limba română[1]
Studii	Universitatea din București
Activitatea literară
Operă de debut	Izgonirea din Paradis
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Denisa Comănescu (n. 4 februarie 1954, Buzău) este o poetă, editoare și traducătoare română.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Opere
  • 2.1Volume de versuri
  • 2.2Audiobook
• 3Premii și distincții
  • 3.1Decorații
• 4Note
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Denisa Comănescu s-a născut pe 4 februarie 1954 în Buzău. A absolvit liceul „Mihai Eminescu” din Buzau (1973), după care a urmat Facultatea de Filologie a Universității din București, secția limba și literatura română - limba și literatura engleză (1977).

După terminarea studiilor a lucrat ca traducătoare la Chimimportexport Bucuresti (1977-1978), apoi ca redactor si ca redactor-sef la Editura Univers. Din anul 2007 este directorul editorial al Editurii Humanitas Fiction. Este membră a Consiliului Uniunii Scriitorilor și a fost secretar general al Centrului PEN Român (1990-2004). Din 2002 este membră a board-ului Fundației Culturale Irlandezo-Română iar din 2006 este membră în Parlamentul Cultural European.

Poemele sale au fost publicate în antologii în peste 15 țări. A tradus din limba engleză din opera lui Alan Brownjohn și a lui Eilean Ne Chuilleanain.

OPERE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Volume de versuri[modificare | modificare sursă]

• Izgonirea din Paradis, Editura Cartea Românească, București, 1979
• Cutitul de argint, Editura Eminescu, București, 1983
• Barca pe valuri, Editura Cartea Românească, București, 1987
• Urma de foc, Editura Axa, Botoșani, 1999
• Acum biografia de-atunci, Editura Eminescu, București, 2000

Audiobook[modificare | modificare sursă]

• Obsesia biografiei, Editura Humanitas Multimedia, 2008

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1978: Premiul pentru poezie al revistei Lucceafărul
• 1979: Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, pentru Izgonirea din Paradis
• 1999: Premiul Festivalului Internațional de Poezie de la Oradea

Decorații[modificare | modificare sursă]

• Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”.^[2]

POEZII:

Robinsonadă

Stau agățată de cameră

și omor sentimente

cu fierul de călcat.

Ca pe muște.

Dar stoarce aceasta mă strânge

ca un corset.

M-am confundat cu boilerul

cu mașina de râșnit cafea

cu bidonul de motorină

cu buldozerul

cu o cămașă de noapte foarte fină.

O, dacă aș fi un vapor

iubirea mea i-ar asigura

cea mai frumoasă mare

cel mai ușor tangaj

insula miraculoasă

cu oameni.

tu

tăind din viața celorlalți

mari felii

ca dintr-o bucurie de care

ți se apleacă brusc

Unui prieten care m-a rugat să-i dedic poemul V

Nu am sădită în mine sămânța victoriei.

Sunt plante care aprind rădăcini

într-un pahar cu apă

viguroase ca niște iezuiți

forează stânci

decapitează orașe

ajung la cer și nu în pământ

O, temperamente vulcanice,

am lins atâta cenușă

până soarele mi-a răsărit în pântece

și de atunci strălucesc

strălucesc

voi publica această poezie

dragostea mea pentru tine

este câmpul acesta cu păpădii de la Dorna

ura ta au mestecat-o veverițele din molizi

slăbiciunea ți s-a scurs în pământ sub prima

frunză de măcriș

trupul tău mă stăpânește cu merindea cea sfântă

ce prevestesc apele Bistriței

în căldarea uriașă în care ardem mocnit?

în noi un vulcan dă semne ciudate,

oare lava lui fi-va laptele meu

exasperat de neîncolțit?

Numai eu întâmpin bucuria

Am văzut îndrăgostiți în ruină

am văzut soarele bolnav

scuipând peste

multe din fericitele clipe

ale prietenilor mei:

cu flori de gheață i-a amăgit

aruncându-le apoi mere putrede.

Trupurile și-au fluturat trufia de-o clipă

prin impudice ploi

toamna a despardosit lucrurile

de safirele false

mirii sculptați

pe copaci

au fugit…

Numai eu mai întâmpin bucuria

care vine

cu picioare de zahăr prin râu.

COSTACHE CONACHI

Costache Conachi
Date personale
Născut	14/25 septembrie 1778[1]  Țigănești, Munteni, Galați, România
Decedat	4/16 februarie 1849 (70 de ani)[2][1]  Țigănești, Munteni, Galați, România
Copii	Ecaterina Cocuța Conachi
Cetățenie	Moldova
Ocupație	poet
Activitate
Limbi	limba română
Modifică date / text

Costache Conachi (n. 14/25 septembrie 1778,^[1] Țigănești, Munteni, Galați, România – d. 4/16 februarie 1849,^[2][1] Țigănești, Munteni, Galați, România) a fost un scriitor român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcții dregătorești în Principatul Moldovei.^[3]p.160 Dacă paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, "dar preste 160 ani venit și încuscrit cu mai multe din familiile cele mari", Paul Păltănea a adus documente "care impun concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeșească".^[4]p.13 A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza.

Mare boier și mare proprietar, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățământului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulând unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.

CUPRINS

• 1Cariera administrativă
• 2Opera
• 3Bibliografie
• 4Note
• 5Legături externe

CARIERA ADMINISTRATIVĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Acest articol sau această secțiune este sub formă de listă și trebuie rescris sub formă de text format din fraze legate.

A început activitatea prin efectuarea de lucrări pentru hotărnicie la proprietățile de terenuri; a continuat până la târziu, la retragerea din cauza vârstei și a problemelor de sănătate. Era considerat cel mai bun inginer hotarnic, al timpului, din Moldova. Este comis, înainte martie 1803. Ispravnic al ținutului Tecuci (august 1806). Staroste al ținutului Putna (noiembrie 1809). Agă al târgului Iași (după noiembrie 1813 ). Ispravnic al ținutului Tecuci (1815). Vornic al obștii la Iași (1816). Vornic al poliției (ianuarie 1817). Mare vornic (înainte de iunie 1820). Mare postelnic (președinte al Departamentului Afacerilor Străine, la 28 decembrie 1823). Mare vornic (1824). Mare postelnic (februarie 1827-ianuarie 1828). Membru al unui atelier (lojă masonică) din Iași (1828)^[5]. Mare logofăt (februarie 1829). Membru în comisia moldoveană de patru membri pentru redactarea Regulamentului Organic (iunie 1829-martie 1830). Pavel Kiselev i-a acordat Ordinul Sf. Vladimir cl. III, pentru contribuția sa la lucrările de redactare. Mare logofăt (octombrie 1831). Țiitor al locului marelui logofăt al justiției (aprilie 1832). Demisionează în februarie 1833. Păstrează în continuare titlul de vornic. Mare logofăt, numit de Kiselev (aprilie 1834). Din 1835, rămâne doar epitrop, în special la Sf. Spiridon și continuă administrarea unor hotărnicii. Este ales epitrop al mănăstirilor moldovene închinate Sf. Mormânt (1837).^[4]p.244-258

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Opera sa nu a fost prețuită de nimeni pînă la George Călinescu, Ibrăileanu și Iorga bătîndu-și joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreștilor. Dotat cu simțul limbii, tînguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinși de gene/ Săgetează din sprîncene”; ochii devin ființe care se ceartă și se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumețe, din care nu lipsesc răpirile, săgețile, otrăvirile etc.

Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul și tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor de spirit. Cea mai puțin valoroasă este poezia văicăreață („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deși ea l-a impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii, alcătuiri și tălmăciri 1856) îmbină inspirația anacreontică, în maniera poeziei galante aparținând clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a timpului.

Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniță Sandu Sturdza și către mitropolitul Veniamin Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române și ale emancipării culturale a țării.

A făcut și unele traduceri din literatura franceză.

POEZII:

Amoriul din prieteșug

Am iubit, auziţi inimi, cuvîntul vostru cel mare

Ce vă pleacă la durere şi vă face sîmţîtoare,

Ce vă leagă, vă uneşte făr’ de nici o sîlnicie

Şi vă dă în viaţă asta altă viaţă şi mai vie.

Am iubit şi cunosc gustul dragostei peste măsură,

Ascultaţi, că vă grăieşte amoriul prin a mea gură.

Acest împărat a lumii, stăpînitor de plăcere,

Tiran la împrotivire şi milostiv la durere,

Nu cere de la voi slava de-zădarnică iubire,

Ce să naşte şi să trece ca un vis de nălucire.

Urăşte, fuge şi lasă inima nestătătoare,

Ce ca zburătorul flutur dintr-o floare-n altă floare,

Gustă numai, frunzăreşte a ibovnicilor fire

Şi le lasă făr’ de vreme lipsîte de mulţămire.

El cere, vra şi doreşte de la voi acea iubire

Carele înfiinţază pe două firi într-o fire

Şi umplîndu-le de focul ce le arde cu plăcere,

Le sporeşte mulţămirea prin necăz şi prin durere.

Dar un lucru aşa mare şi cu-atîta fericire,

Ca să-l dobîndiţi aievea, voi, inimi, cu slabă fire,

Crede-mă-ţi că nu să poate decît cu îndelungare

De supărări, de năcazuri, biruite prin răbdare.

Vreme multă, stăruială, îngrijiri şi îndoieli,

Privegheri, oftări şi lacrămi, plînsuri, rugi şi osteneli,

Suferiri, doriri cumplite, prepusuri otrăvitoare,

Pasuri deznădăjduite, pasuri fără măsurare,

Şi peste acestea toate, încă spre îndeplinire,

Să cere prieteşugul cu credinţă şi iubire.

Prieteşug, dar din ceriuri, la om cu multă priinţă,

Ce te naşti dintr-o vedere şi te-adaogi prin credinţă,

Ce amori viu şi puternic aprinzi cu-a ta mijlocire

Cînd cuprinzînd două inimi într-un gînd şi-ntr-o unire

Şi avîndu-le deprinsă numai prin obicinuinţă

La simbatie, la milă, la dragoste şi credinţă,

Le supui, fără de veste, la prefacerea ce mare

Din prieteşugul dulce în amori cu înfocare.

Ah, crede-mă-ţi, inimioară, că o aşa înălţare

Dintr-o norocire mica în norocirea cea mare

Suie pe om lîngă îngeri şi lîngă dumnezeire

Şi-l face trăind să guste a raiului fericire,

Însă pînă a agiunge în stepina acea mare,

Cîte munci, cîte năcazuri şi cît plîns cu suspinare!

Inimi, soarta hotărăşte să răbdaţi cu bărbăţîe,

Ascultaţi, că vi le-a spune nenorocita Zulnie.

Zulnia cea mai frumoasă decît zorile la faţă,

Între flori naltă ca crinul, cu ochii muri de negreaţă,

“Vai mie, zicea cu lacrămi, întru a sa văitare,

Ce putere nevăzută şi odihnei surpătoare

Să rădică în sîmţirea bietei inimioarei mele

Şi mă arde zi şi noapte cu-ntristare şi cu jele?

Văz prăpastie cu ochii, văz a mea ticăloşie,

Dar le văz cu mulţămire şi le rabd cu bucurie.

Ah, prieteşugul sîngur are oare astă fire

Să tulbure, să aprindă şi să dea şi mulţămire?

Eu, ticăloasan de mine, mă ştiem că sînt legată

Numai cu prietenie şi cu inimă curată

Cătră omul ce cu cinste m-au iubit şi mă iubeşte,

Dar, vai mia, că durerea care îmi pricinuieşte

Nu-i cu sămne de-o iubire pacinică şi măsurată,

Ci-i ca fulgerul ce-aprinde o dragoste înfocată!

Zile, nopţi petrec cu gîndul la dulcea închipuirea,

Ce pururea îmi aduce şi-mi sfeteşte nălucirea,

Nici un feli de împăcare sufletul meu nu găsăşte

Şi cunosc că pe tot ceasul patima ce mă munceşte

S-adaoge şi cuprinde sîmţîrile mele toate,

Încît nimica pe lume să mă mîngîe nu poate.

Viaţa mea este o mare care nu să linisteşte,

Prieteşugul să luptă, amoriul furtuni stîrneşte.

Aş vrea să mori, dar şi moartea aş vre-o cu acea putere

Să mă ducă în ceea lume cu plăcuta mea durere.

Dar, vai mia, unde este pîn’ la atîta răbdare!”

Aşa, de dureri cuprinsă în necazul ei cel mare,

Nemîngîietă Zulnie, prin suspinul ei aprinsă,

Să veşteză ca o floare ce în zori de zî deşchisă

Şi lipsîtă de viaţa rouăi cei răcoritoare

Să topeşte supt arsura soarelui cu înfocare.

Dar nu ştia că-ntr-o laturi, cu asămenea durere,

Să vaită şi să plînge, făr’ de nici o mîngîiere,

Ikanok, acel prieten cu cinste şi cu credinţă,

Care, ştiind că amoriul nu suferă biruinţă,

Căta chip prin depărtare să scape de-a lui lovire

Şi fugea, dar, vai de dînsul, că a dragostelor fire

Nu-i supusă nici la fugă, nici la vreo depărtare,

Nici la vremi, nici la prefaceri, nici la orice strămutare,

Ce prin toate el răzbeşte, agiunge şi biruieşte,

Uscatul tot îl cuprinde şi mările prevesteşte.

“Ah, zicea cuprins de lacrămi, amar mia, amar mia,

Cum să mai ascund amoriul ce m-au robit la Zulnia?

Şi să-l mai ascund să poate cînd arde şi mă topeşte,

Cînd durerile cu cîte şi suflet şi trup răpeşte?

Nesuferind tăinuire, covîrşesc orice răbdare,

Întocmai ca la sfîrşitul acestei vieţi trecătoare,

Cînd moartea cu-a sa cruzime să arată, să vesteşte

În faţa bietului bolnav pe care din vii răpeşte.

Şi mai rău şi mai mult încă, căci sfîrşitul orişcare

Iartă omului să-şi spuie durerile cîte are,

Iar mia nu mi-i iertată nici atîta mîngîiere,

Ce trebuie să le sufăr şi să mor întru tăcere.

Ah, prieteşugul care toată lumea îl slăveşte

Şi după care aleargă, dar rareori îl găsăşte,

Pentru mine este muncă, dojană şi chinuire,

Căci m-aruncă şi mă ţîne în jalnică stînjănire.

Ori a fi cinstit prietin şi să mă trag de Zulnia,

Ori să-i descopăr amoriul ce cu-atîta tirănia

M-au cuprins şi mă-mpilează, încît nu mai am suflare,

Şi aşa, oricum, la mine, prieteşugu-i perzare.

Ah, prieteşugul, doamne, acea sfîntă legătură,

Ce să-ntăreşte prin fapte, iar nu cu vorbe de gură,

Ierta-mă-vei ca să-l lepăd pentru o amorezată?

Dar ce să fac, ceriuri sfînte, cînd inima săgetată

De-a amoriului lovire şi aprinsă de-a lui pară

Trebuie ori să iubască, ori să răbde şi să moară!”

Acest fel petrecea viaţa astă de necăzuri plină

În vaiete şi suspinuri amîndoi pentru-o pricină

Şi fugea unul de altul gîndind că prin depărtare

Amoriului vor aduce scădere şi-mpuţinare.

Dar nu ştia că la urmă un prilej de întîlnire

De mii de ori îl aprinde mai cu straşnica pornire.

“Fugi, Zulnio, fugi, Zulnio, striga el, plin de durere,

Că a nu te iubi, dragă, nu mi-au mai rămas putere.”

“Depărtează-te din ochi-mi, răspundea biata Zulnie,

Că cunosc pe toată zîua că mai mult mă robesc ţîe.”

Tot aşa cu prelungire din răbdare, în răbdare,

Amîndoi într-o durere să usca di pi picioare,

Pînă cînd, odinioară, după cum să prilejeşte

Pururea, cînd vra amoriul, la cei care îi iubeşte

Au sosît fericit ceasul de dorita întîlnire,

Căci la a lui sfîntă voie nimică nu-i spre oprire.

într-un loc pustiu şi tainic, de curînd aflat la lume,

Unde spre tămăduire pătimaşii mărg anume,

Unde firea întristată şi întru posomorîre

Au răvărsat toate celea ce pricinuiesc mîhnire,

Munţi înalţi pînă la nouri, păraie prin stînci vărsate,

Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate,

Prăpăstii pste prăpăstii, adîncimi întunecoasă,

Unde zmeura şi fragii şi mura cea mai frumoasă,

Cresc în voie despre oameni, că numai cîte-o potică

Slujeşte la bieţii bolnavi de trecut cu mare frică,

Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie

S-o-ntîlnit, ah, cine poate întîlnirea lor s-o scrie!

Orice condeiul s-arăte, orice graiul să rostească,

Nimic spre asămănare nu pot să închipuiască!

Lacrămi, vaiete, suspinuri, cînd şi cînd cîte-o suflare,

Leşine necontenite şi de viaţă curmătoare,

Cuprinderi, îmbrăţoşări supt prietenească faţă,

Căutături cu răpire şi căderi braţă la braţă,

Privigheri şi zî şi noapte, gînduri cu milanhonie,

Uitare de toate celea, în sfîrşit, o moarte vie,

Au stătut a lor viaţă, pînă cînd, din nerăbdare,

Ikanok, cu puţîn suflet, căzînd la a ei picioare,

“Ah, Zulnio, îmi eşti dragă, i-au zîs, cuprins de ruşine.

Îmi eşti dragă, ce pot face cînd sîmpt că mori di pi tine,

Cînd mă sfîrşesc, cînd să sufăr nu mi-au mai rămas putere,

Cînd toate celea în mine s-au prefăcut în durere?

Ştiu că-i să-mi pui înainte prieteşugul cel mare,

Dar tocmai prieteşugul mi-au aprins focul mai tare.

Vai mia, el şi amoriul, unindu-să într-o fire,

Mă muncesc şi mă omoară cu îndoită pornire.

N-am răgaz, nu am odihnă, auz pieptul că-mi răsună,

Văz părăile de lacrămi, ce la poale-ţi să adună.

Nu te îndura de mine, nu mă lăsa la pierzare,

Fii la dureri milostivă, că tu eşti a mea scăpare!

Tu eşti Dumnezău de milă, tu eşti stea de înviere,

Vindecă şi izbăveşte amarîta mea durere,

Căci a mai trăi în lume nu pot făr-a ta iubire!”

Acestea zicînd, la poale-i au căzut fără sîmţîre,

Au căzut, dar şi căderea i-au fost sămn de închinare,

Căci s-au prilejit cu gura sărutînd a ei picioare.

Tremurînd, biata Zulnie, cată, vede, să-ngrozăşte,

Vra s-agiute, dar nu poate, căci puterea îi lipsăşte.

“Om ticăloasan de mine, la ce-am agiuns astă dată!”

Au strigat cu-acea durere ce o inima sfărmată

De săgeţi şi de cuţîte sloboade cu văitare

Din ceasul ce să răneşte pîn-în ceasul care moare.

“O, ticăloasan de mine, eu sînt sîngura pricină

De supărări, de necăzuri şi de morţi fără de vină!

Ah, suflete împetrite, el moare şi tu rabzi încă?”

Atunci, ca o nebună aleargă din stîncă-n stîncă

Şi cată, culege ierburi, ia apa şi îl stropeşte,

Dar în zădar, că amoriul doftorie nu priimeşte.

“Ce să mă fac, vai de mine, strigă, ţipă de durere,

Dumnezeule, agiută-l, că eu nu mai am putere!”

În sudori, lacrămi scăldată, desculţă şi despletită,

Fuge, vine, să-nvîrteşte ca o deznădăjduită.

Zăludă, ca vai de dînsa, pe pămînt şi la cer cată,

Vra să strige, dar şi glasul i să taie deodată.

Să povîrneşte şi cade peste dînsul, leşinată,

De năcazul ei ucisă, de năcazul ei sfărmată.

Acest fel o turturică, de lîngă soţîia moartă,

Nici nu zboară, nici să duce, ci-şi aşteaptă trista soartă,

Pînă ce nelegiuitul vînător să o omoare

Şi pe dînsa lîngă trupul iubitei ei surioare.

Ce privelişte de jele pentru inimi sîmţîtoare

Acest trup lungit pe ţărnă şi lipsît de-a sa suflare,

Acei ochi negri ca mura, acea gură ca robinul,

Acel sîn trandafirul, acei grumazi albi ca crinul,

Acele mîni ca zăpada, acele fragede braţă

Într-un minunt să să schimbe din viaţă în neviaţă!

O, voi, suflete cu milă, o, voi, inimi cu durere,

Văzînd că aceşti ibovnici unul pentru altul piere,

Este oare cu putinţă să nu simţiţi îndurare,

Să nu oftaţi, să nu plîngeţi pentru jălnica lor stare?

Dar îndrăzniţi, că amoriul orişcînd binevoieşte,

Ca un stăpîn, cu durere, şi ceartă, şi miluieşte.

De îndată cu năstavul acel plin de bunătate,

S-au apropiat de dînşii şi, aburind sănătate,

I-au întors la a lor viaţă, i-au umplut de fericire,

Le-au dat darul lui cel mare de o vecinică iubire

Şi le-au zis: “Destul ispită, destul atîta cercare,

Că, luptînd-vă cu mine, v-aţi aprins focul mai tare.

Muritori, cum nu ştiţi încă că puterea mea să-ntinde

Preste cer, preste văzduhuri şi toată lumea cuprinde?”

Atunci, ca din somnul mortîi, rădicîndu-să Zulnia,

Căci la femei totdeauna durerea este mai via,

Şi sîmţîndu-să pe sine de amor însufleţită,

Cu lacrămi de bucurie pe obraz împodobită,

Lîngă Ikanok iubitul supt un copaci nalt şi mare

Au priimit giurămîntul de-un amori ce sfîrşit n-are.

Şi ca să să pomenească în veci astă întîmplare,

Pe copaci au săpat slove cu această cuvîntare:

“Călătoriule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte,

Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug să naşte!”

Dorul

Amor! la a mea durere

Nu fii așa de cumplit:

Adu'mi dulcea mângâiere

Ce din mână mi-ai răpit.

Vai mie! că din simțire

Un ces nu'mi lipsesce ea!

Ah! pote-se fericire

În lume fără de ea?

Precum florea, zăcetore

Făr' de rouă pre păment,

Se vestejesce sub sore,

Și se usucă de vent:

Așa întru despărțire

Se plânge inima mea!

Ah! în lume frericire

Pote-se fără de ea?

Între mii de păsărele,

Resună, cu vers plăcut,

Glasul bietei turturele

Ce socia 'și-au perdut...

Ș'al meu dor de despărțire

Cu bocet așa zicea:

Ah! pote-se fericire

În lume fără de ea?

Scrisoare către Zulnia

Din toţi muritorii lumii cel mai în nenorocire

Şi dintre toţi pătimaşii cel mai mult în osândire

Este omul care-ţi scrie, mai pomeneşti-l tu oare?

Ah, de nu l-îi mai cunoaşte după slovă şi scrisoare,

Cunoaşte-l di pi durere cu care plângând îţi scrie,

Cunoaşte-l di pi-a lui lacrămi ce le-i găsâi pe hârtie

Cu ele odinioară udam a tale picioare,

Cu ele pe buză arsă de-a dragostei înfocare,

De sute de ori, Zulnio, printr-a gurilor lipire

Ţi-am adeverit amoriul cu credinţă şi iubire.

Iar acum, ah, vai de mine, într-acest pustiu de jele,

Unde nu am alt tovarăş decât durerile mele,

Le vărs numai pentr-un suflet şi o tristă inimioară,

Ce pătrunsă de-a iubirii, şi de-a dorului tău pară

N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot avea mângâiere.

Decât numai în suspinuri, în lacrămi şi în durere.

Amar mie, în ce valuri norocul mă aruncară,

Nu ştiu, mai trăiesc pe lume sau din lume sunt afară!

Şi de sunt şi de am viaţă, dar lumea ce-mi folosăşte

Când a ochilor mei lume din vedere îmi lipsăşte!

Soarele, ce eu cu plânsul îl întâmpin când răsare,

Şi luna, ce mă găseşte în suspin şi în oftare,

Pentru mine nu colindă decât un cerc de durere,

Mă vait şi zi şi noapte, dar în zădar, că scădere

Nici este, nici a fi poate la a despărţirii jele.

Cine au iubit ca mine, a crede durerii mele.

Ah, Zulnio, mai ţâi minte ziua-n care a fa faţă

Cu lacrămi ca trandafirul în roua de dimineaţă,

Rumenă de ruşinare şi cu nurii înflorită,

C-o căutătură blândă, de amori povăţuită,

Au zâmbit cu îndurare de o dragoste ferbinte

La a mele giurământuri, la a mele rugăminte.

Ce făceam însă atuncea? scufundat în uimire

Ca de-un trăsnet ce răpeşte a sufletelor sâmţâre,

Ca de-un fulger ce-l văd ochii şi îşi perd lumina toată,

Ca de-o armă arzătoare inima mea săgetată,

Cu ochii boltiţi la tine, în genunchi, fără suflare,

Cu mânule încleştate de ale tale picioare,

Aşteptam dorit răspunsul de-o plecare fericită,

Într-acel ceas însuşi viaţa din cursul ei stingherită

Să sfârşa de bucuria nădejdii îndulcitoare

De-a te câştiga, Zulnio! Ah, Doamne, într-acea stare

Mai fost-au vreun om pe lume, ca să creadă-a mea durere?

Tu, sângura mea stăpână, tu, viaţă, tu mângâiere,

Ai simţit şi-ndată mila din sufletul tău pornită

Cu rumăn de ruşinare pe faţa ta zugrăvită

Şi cu tremurul de spaimă, lipsâtă de cuvântare,

Ţi-ai mărturisit căderea numai prin îmbrăţoşere.

Ş-ai primit, ah, norocire, supt copaciul acel mare,

Ce pare că-l văz cu ochii şi acum în depărtare,

Ai primit drept chezăşie ceriul, stelele şi luna.

Viaţa mea şi a ta însuşi, că te-oi iubi totdeauna.

Că te-oi iubi păn' la moarte, că nimic n-a fi în lume,

Nici pe pământ, nici în ceruri, nici la Dumnezău anume,

Carele să mă strămute de nespusa fericire

De a mă-nchina la tine ca la o dumnezăire.

Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare1

Pământul tot în cutremur şi stihiile-n perzare

Sămăna înspăimântate de atâtea pătimiri.

Te-am iubit până acolo unde ceriul în uimire

Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare,

Cum să aibă la iubire Dumnezău pe-o muritoare,

Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă şi mult iubită,

În care cu tine-n braţă şi tu de mine lipită

Petreceam zâlele noastre în pustiiul acel mare!

Vai mia, zisăi pustiiul şi în inimă mă doare,

Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire,

Am gustat hazul din lume, cu plac şi cu mulţămire.

Acei munţi până la nouri, acele stânci despicate,

Ce răsuna de suspinul dragostelor înfocate,

Acei copaci nalţi şi mândri, marturi cu a lor umbrire

De dezmierdări, de voroave, de libov şi de iubire,

Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare,

Dar ne înlesnea prilejul de-o furişă sărutare,

Râpele întunecoase ce ferea cu tăinuiri

A desfătărilor noastre înfocate întâlniri,

Apele acelea-n care, pe furiş, în scăldătoare,

Te prindeam, ochilor, spuneţi, ce priveam atunci în zare

Comorile firii toate la ochii mei dezvălite,

De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite,

Le răpeam cu lăcomie şi într-acea fericire

Aş fi dat orice pe lume pentru-un ceas de prelungire.

În sfârşit, toate acelea petreceri de mulţămire

Scrisă cu slove de pară într-a inimii sâmţâre

Le-am perdut, şi numai gândul, ce mă arde, mă munceşte,

Spre mai multă chinuire ca prin vis mi le sfeteşte.

Ah, ibovnică slăvită, unde mai eşti acum oare?

Aruncată de un tiran, în vron loc cu departare,

Jalnică şi năcăjită de a lui sălbatici fapte,

Fără nici o mângâiere, în suspinuri zi şi noapte.

De mai ai zare de viaţă, unde vei fi azvârlită,

Zi citind astă scrisoare, în lacrămi şi plâns urzâtă:

„Am o inimă în lume care ştiu că mă iubeşte

Şi acum, în depărtare, pentru mine să boceşte.”

Ars am fost de-a ta iubire, ah, cât te-am iubit de tare,

Dar această despărţire m-au aprins cu foc mai mare.

Giurământ îţi fac din suflet că şi ceriul şi pământul,

De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvântul.

De-a te iubi pân' la moarte, de-a nu avea supt soare

Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare.

Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mângâiere,

Petrecerea mi-i în lacrămi, în suspinuri şi durere,

Aş vrea să mor, dar şi moartea ce poate fi pentru mine,

Abia zorile răvarsă şi doresc să asfinţească,

Abia noaptea înnegreşte şi vroi zori să să ivească,

Căci cu nimic nu să-mpacă într-a sa nemulţămire

Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea în clătire.

Ah, şi acum să să împace, cum să rabde, vai de dânsul,

Când îl înec pe tot ceasul cu suspinul şi cu plânsul?

Călători pe văi, pe dealuri, pe câmpii nemărginite,

Umblu de urât cu ziua pe colnice părăsâte,

Udate de-a mele lacrămi, cărările-acelea toate,

Or ţine spre pomenire urmele mele-nsămnate,

Până când vrodinioară pe-acolo, din întâmplare,

Vei trece şi vei cunoaşte, ah, cât te-am dorit de tare!

Înnoptez pintre prăpăstii, pintre râpi, pintre ponoară,

Ca doar oi uita de groază dorul care mă omoară.

Dar în zădar, că durerea merge şi vine cu mine,

Gândul meu nu să abate câtu-i un chic de la tine.

A nopţilor întuneric nu mă îngrozăşte nimică,

Groaza mea îi numai una, tu o ştii, că mori de frică

Nu cumva din nevedere sau din ciuda depărtării,

Dup-atâta pătimire, să mă dai şi tu uitării.

Ah, la o aşa-ntâmplare, tu ştii, fără îndoială,

De mai pot trăi, Zulnio, măcar câtu-i o clipală.

Alerg, mă duc şi vin iarăşi, cufundat într-o tăcere.

În durere cunosc viaţa şi în viaţă tot durere.

Caut, cerc stâncile toate, mă îngrop în adâncime,

Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime.

Acolo neadormita, pustnica privighetoare,

Bocindu-să cu durere de-o asămenea-ntâmplare,

Să vaită şi să plânge, mă ascultă, mă jăleşte

Firea toată parcă zice: „Amoriu să răstigneşte!”

Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urâte,

De desfătările lumii poftele mele lipsâte,

Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire,

De păcate nu am frică, c-am rămas fără sâmţâre.

Ah, ce sâmţâre să aibă şi ce gust să le mai vie,

Când nu eşti, dragă Zulnio, să le dai viaţa cea vie!

M-am lepădat de tot gustul armelor omorâtoare,

Să despart o păsărică mă-ngrozăşte a mea stare,

Cum să despart, vai de mine, când îmi fac închipuire

De durerea şi năcazul care vin din despărţâre!

Cititul care-ntr-o vreme răsâpea a mele gânduri

Acum nu mă mai agiută, căci citind în mii de rânduri

A tale scrisori duioasă, de amori însufleţâte,

Mă cufund în întuneric de gânduri mai amărâte.

Ah, şi scrisul nu-mi sporeşte decât numai cătră tine,

Mâna mea să oţărăşte a-nsămna pricini străine.

Aşadar, dragă Zulnio, depărtat de-a tale braţă,

Am agiuns într-acea stare unde sunt mort cu viaţă.

Îngâmfatele protivnici ce să au la vro părere

Şi te pomenesc cu pizmă şi acum în nevedere

În zădar mai pun silinţă cu vrun gând de răutate:

„Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate!”

Note

1. Adevărul este că tocma pe o aşa fulgeroasă şi cu trăsnet vreme, supt un fag, unde ne dosârăm, s-au dat şi s-au luat parolele (n.a.).

ALEXANDRU CĂPRARIU

Alexandru Căprariu s-a născut la 20 decembrie 1929 în Cluj. Este fiul Mariei (născută Rusu) şi al lui Alexandru Căprariu, funcţionar. Face la Cluj studiile liceale şi Facultatea de Filosofie, absolvită în 1952. Elev al Şcolii de Literatură „M. Eminescu” în 1951-1952, este exmatriculat pentru lecturi interzise din Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Debutează cu poezie în „Almanah literar” în 1949 şi colabo­rează la „Steaua”, „Tribuna”, „Contemporanul”, „România literară”, „Luceafărul” etc., semnând la începuturi şi poezii de circumstanţă, în ton cu epoca proletcultistă. Este redactor la „Tribuna” (1957-1969), director al Editurii Dacia (1969-1986) şi din nou redactor la „Tribuna”, unde ţine nu numai cronica literară, ci şi o „cronică sportivă”. În perioada de început a „Tribunei” a fost şi cronicar plastic şi dramatic.

Debutează editorial cu volumul de versuri Orizonturi (1963), urmat de Cercurile dragostei (1966), culegere de poezie intimistă, aşezată la încrucişarea unor influenţe diverse, nedecantate încă suficient. Următorul volum, Jurnal literar (1967) include cronicile literare semnate în „Tribuna”, pe marginea unor volume de Tudor Arghezi, T. Vianu, I.L. Caragiale, Ion Barbu, Adrian Maniu, Geo Bogza, Al. A. Philippide, Ion Negoiţescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Vlasiu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Nicolae Labiş, Ion Brad, Virgil Teodorescu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Titus Popovici etc. Cuminţenia critică este dusă aici până la extrem, de aceea rar se poate desprinde astăzi din paginile respective o propoziţie critică memorabilă, răsărind dintre truisme şi concesii făcute comandamentelor ideologice ale vremii.

“Rotundă, ora în cadran s-a-nscris-
Egală sieşi bate-n lut şi-n vis.
Nu se re-ntoarce. Veşnică plecată,
Răspunde şi întreabă totodată.
Petrificată, se răstoarnă totuşi-
C-a luna-n cer şi-n undă printre lotuşi.
Sculptată-n suflet, ora cunoscută
Muşcă-n trecut şi rana o sărută.”
(Ora veche )

Adevărata schimbare la faţă are Ioc odată cu volumul de versuri Mica autobiografie (1975), care face racordul la temele, motivele şi modul de a scrie poezie din perioada interbelică, urmat de Marea autobiografie (1979), Ochii de pretutindeni (1981), Ierbarul cu amintiri (1984), Asfinţiturile zilnice (1985) etc. Pentru Mica autobiografie primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor, iar pentru Marea autobiografie pe acela al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj Napoca.
Din aceeaşi generaţie cu Al. Andriţoiu şi Ion Brad, de care îl leagă şi afinităţi temperamentale şi de atitudine poetică (apartenenţa mai pronunţată la tradiţie, la versul muzical şi la rafinarea livrescă), Căprariu traversează, ca şi confraţii săi, o anumită criză a limbajului şi a adeziunii la poezia oficială pentru a evolua – într-un mod mai decis decât ceilalţi – spre un intimism de substanţă, preocupat de marile teme ale existenţei: iubirea, lupta cu timpul, obsesia morţii, adeziunea la peisaj, raporturile cu transcendenţa. Rezultă de aici o poezie a bucuriilor simple, solar-meditativă, bazată pe confesiunea spontană, ţintind refacerea trăirii imaginativ-fanteziste prin încorporarea realului în „mica” sau „marea” autobiografie. Exultanta în faţa frumuseţilor firii, trăirea frenetică a evenimentului cotidian, surprinderea candidă a devenirilor fireşti sunt componente ale unei poetici de jurnal existenţial, în care umbra înnegurată a morţii, presimţirea ei dureroasă fac loc treptat unei gravităţi de factură elegiacă.

“Există un timp peste timp
prin care ne naştem a doua oară,
există un timp peste timp
pentru cei care nu ştiu să moară,
există un timp nescris în ceas
viu în culoare,
în vis,
în glas,
un timp stăpân şi-n tăceri,
maree fără cuvinte,
un timp fără leagăn şi fără morminte,
dar în care gîlgîie voci
din stele şi lună,
din antice roci,
un timp venit din geologie,
un timp pentru care luptăm să se ştie
dacă-ngenunche prin noi sau urcă-n vecie,
un timp-stejar mereu în furtună egal,
un timp-ocean fără de mal,
un timp peste timp în el
-inel de foc în focul altui inel-
ora în oră:
(un timp-tată,
un timp-mamă,
un timp-frate,
un timp-soră)
timpul fiinţelor noastre, incandescent,
timpul prezent

neostenit trecătorul prezent.”
(Nescrisul timp)

Cantabilă şi sonoră, desprinsă din trunchiul unei tradiţii clasice de bună factură sau din cel al modernismului interbelic de tip tradiţionalist, poezia lui Căprariu se salvează de la caducitate prin transparenţa melodi­oasă a sonurilor, printr-o caligrafie discretă, prin spunere revelatorie. Experimente diverse, bine asimilate, vădesc o aplecare spre desăvârşirea formală, spre cizelare şi selectarea enunţului până la esenţial. Delicat şi senzitiv, poetul încearcă să capteze un limbaj la fel de sugestiv ca şi percepţia concretă, vehicul pentru înţelegerea iniţiatică a sensurilor lumii. Pelerin modern, el este un homo viator prin clipa prezentă spre un tărâm al transcendenţei imaginare: „Ca o sălbăticiune rănită gonesc / prin ierburile înalte. Sângele meu regal // aruncă rubine prin florile albastre / şi gonesc, gonesc hipnotizat de o stea / încă nevăzută de nimeni”.

“Călătorim mereu, călătorim-
şi n-o să ştie nimeni, niciodată,
că bine-am fi putut să ne oprim,
ce simplu-am fi putut să ne oprim
la prima gară-n hartă ne-nsemnată”
(Mereu)

“Nedumerit o clipă, sub un văzduh de foc,
Stă cântul ciocârliei, târzie creangă-n vânt,
Şi nu se recunoaşte aceluiaşi noroc
Sol paşnic, şi aceluiaşi pământ.
A fost un dans de holde, pe-aicea, ieri. Azi nu-i.
Fântâni arteziene, vibrând ca-n mitul getic,
Îşi decantau metalul, ţâşnit în fir gălbui,
Şi murmurând frenetic.
Covorul, de mătase şi aur, adunat,
Din zori până la ceasul când steaua-n cer se ştie,
Câmp crud şi beat de cântec de greier a lăsat,
Pe care plugul iarăşi o să-l scrie -
La fel, dar cât de altfel o să-l scrie!”
(Câmp secerat )

Poezia lui Căprariu are însă şi o altă faţă, în care predomină ludicul, tonul şăgalnic, jucăuş, histrionic. Viaţa e văzută ca o mare comedie (Revelaţie) în care „actorii schimbă măşti şi schimbă glume”, în care domneşte jocul grimaselor, al măştilor, al travestiurilor, ca formă de evaziune din perimetrul prea încrâncenat al existenţei, ca filosofie a fiinţei ameninţate. Discursul liric vizează eradicarea răului, ceea ce presupune şi o radicalizare a limbajului moral, o conotaţie etică, purificatoare. Caracterizarea „Am fost şi rămân fiul străzii” din Mica autobiografie consemnează tocmai această opţiune atitudinală, căci, aici, din aglomerarea unor elemente comune, a unor fapte diverse, se construieşte o poezie de mare delicateţe.

“Nu mai sunt cai, spun, dragi prieteni, nu-s!
Şi prin văzduhul plin de elegie,
Cum un suspin-lavină, spre apus,
Coboară cea din urmă herghelie,
Cu ea pierind copiii ce eram
Cînd galopam prin ierbile candorii,
Neştiutori că nu-i nici un balsam
La veşnica rotire a ninsorii.
Ci, dragi prieteni, tăinuit vă spun,
Stăpînul-Timp să nici nu prindă veste:
Din hrerghelie, calul cel mai bun
E viu – sculptat în ultima poveste.”
(Caii)

Opera
Orizonturi, Bucureşti, 1963;
Cercurile dragostei, Bucureşti, 1966;
Jurnal literar, Bucureşti, 1967;
Povestea cu mielul, clopoţelul şi copăcelul, Bucureşti, 1968;
Mica autobiografie, Bucureşti, 1975;
În timp ce pământul se-nvârte, Cluj Napoca, 1976;
Marea autobiografie, Bucureşti, 1979;
Primăvară scandinavă, Cluj Napoca, 1980;
Ochii de pretutindeni, Cluj Napoca, 1981;
Ierbarul cu amintiri, Cluj Napoca, 1984;
Asfinţiturile zilnice, Cluj Napoca, 1985;
Cicatricile penumbrei, Bucureşti, 1987;
Reîntoarcerea menestrelului, Cluj Napoca, 1988;
Poeme, prefaţă de Petru Poantă, Cluj Napoca 1997.

“Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
vom pierde aceleaşi trenuri
şi, poate, aceleaşi speranţe-
dar astfel
minutarele vor săgeta simultan
clipa-fecioară a dragostei.

Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
să-nşelăm timpul ce ne-ar fi dus
pe două drumuri,
lăsând inimile noastre să se caute-n zadar,
navigînd;
tu – pe harta cea bună,
eu – după copia ei fragmentastă,
în care continentele încă sînt fără contur.

Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
cu timpul
şi adolescenţele, azi depărtate,
vor dobîndi aceeaşi fiinţă,
acelaşi parfum,
aceleaşi culori
ca două grădini vecine
ce-şi împletesc în adînc,
nevăzut dar firesc,
rădăcinile arborilor mereu întineriţi prin anotimp.

Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
exact după al meu
- nu mai înainte, nu mai în urmă -
să fim mereu noi înşine,
să nu existe niciodată
un
prea devreme
sau
un
prea tîrziu.”
(Ceasornicul)
Moare la 4 februarie 1988, Cluj Napoca