6. /25 FEBRUARIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

Decese

·         1246 – A murit printul galez  Dafydd ap Llywelyn (cca. Martie 1212 – 25 februarie 1246). A  domnit din 1240 până la moartea sa si  a fost primul domnitor care a pretins titlul  de Prinț de Wales. In  perioada post-romană, Walesul era împărțit în mai multe state mai mici. Înainte de cucerirea normandă a Angliei, cel mai puternic conducător welsh la un moment dat a fost cunoscut ca rege de  britanici. În secolul al 12-lea și secolul al 13-lea, acest titlu a evoluat în Prince of Wales. Dupa cucerirea Tarii galilor (Wales) de catre britanici, acest titlu este acordat în mod tradițional moștenitorului tronului Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.  Actualul Prinț de Wales este Charles, fiul cel mare reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit. Prințul de Wales nu are în prezent nici un rol formal public sau responsabilitate care să fie legiferată de Parlament.

·         1336 – 4.000 apărători ai fortaretei Pilenai  condusi de ducele Margiris incendiaza castelul si se sinucid  in masa impreuna cu familiile lor,  pentru a nu fi  luați captivi de către cavalerii teutoni.

·         1558: Eleanor de Austria, numită și Leonor de Castilia sau Eleanor de Hamburg (n. 15 noiembrie 1498 – d. 25 februarie 1558) a fost infantă a Spaniei, apoi regină a Portugaliei (1518-1521), regină a Franței (1530-1547) și ducesă de Touraine (1547-1558).

Născută în Louvain ca cel mai mare copil al lui Filip I al Castiliei, arhiduce de Austria și duce de Burgundia și al Ioanei de Castilia, a fost infantă de Castilia și Aragon și mai târziu regină a țărilor menționate. Frații săi au fost: Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Ferdinand I, Împărat Roman, Isabela de Habsburg regină a Danemarcei, Maria de Habsburg regină a Ungariei și Caterina de Habsburg, regină a Portugaliei.

La 16 iulie 1518 s-a căsătorit cu Manuel I al Portugaliei și au avut doi copii, infantele Carlos, care a murit copil (născut 18 februarie 1520) și infanta Maria (născută pe 8 iunie 1521). Rămasă văduvă, la 4 iulie 1530s-a căsătorit cu Francis I al Franței, cu care nu a avut copii.

·         1713: Frederic I al Prusiei (germană Friedrich I.; n. 11 iulie 1657 – d. 25 februarie 1713) a fost „burggraf” (conte) de Nürnberg, ca Frederic al III-lea prinț elector de Brandenburg, duce de Prusia și, între anii 1701–1713 rege în Prusia sub numele de Friedrich I. Prin alegerea sa ca rege, statul cu tendințe de scindare Prusia-Brandenburg a devenit monarhie unitară, cu denumirea oficială Prusia (Preussen), stat devenit ulterior mare putere militară în Europa. A fost bunicul patern al lui Frederic cel Mare.
Născut la Königsberg, a fost al treilea fiu al lui Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg din prima căsătorie cu Louise Henriette de Orange-Nassau, fiica cea mare a lui Frederik Hendrik, Prinț de Orania și a Amaliei de Solms-Braunfels. Vărul matern era regele William al III-lea al Angliei. După decesul tatălui său la 29 aprilie 1688, Frederic a devenit Electorul Frederic de Brandenburg și Duce al Prusiei. Imediat după urcarea pe tron ​​a fondat un nou oraș în sud, în apropiere de Dorotheenstadt și numit după el însuși, Friedrichstadt.

Frederic I al Prusiei

Deși el a fost margraf și prinț-elector de Brandenburg și Duce al Prusiei, Frederic și-a dorit titlu mai prestigios de rege. În conformitate cu legea germanică de la acel moment, în cadrul Sfântului Imperiu Roman nu puteau exista regate cu excepția regatului Boemiei.

Frederic l-a convins pe Leopold I, Arhiduce de Austria și împărat al Sfântului Imperiu Roman să permită Prusiei să se ridice la rang de regat. Acest acord a fost aparent dat în schimbul unei alianțe împotriva regelui Ludovic al XIV-lea al Franței în Războiul Spaniol de Succesiune. Frederic a susținut că Prusia nu a fost niciodată parte a Sfântului Imperiu Roman și a domnit cu suveranitate deplină. Frederic a fost ajutat în negocierile sale de juristul și diplomatul francez Charles Ancillon.

Frederic s-a auto-încoronat la 18 ianuarie 1701 la Königsberg. Pentru a indica faptul că regalitatea lui Frederic era limitată la Prusia și nu reducea drepturile împăratului în teritoriile imperiale, el a trebuit să se numească "rege în Prusia" în loc de "rege al Prusiei". Cu alte cuvinte, în timp ce el era rege în Prusia, era încă doar un vasal sub suzeranitatea împăratului Sfântului Imperiu Roman. Totuși, în timp, Frederic s-a auto-încoronat rege, autoritatea împăratului peste Brandenburg (și restul imperiului) a fost doar formală iar în practică, în curând a ajuns să fie tratată ca parte a regatului Prusiei, mai degrabă decât ca o entitate separată. Nepotul său, Frederic cel Mare, a fost primul rege prusac al stilului formal de "rege al Prusiei".

Frederic a fost patron al artelor. Akademie der Künste din Berlin a fost fondată de Frederic în 1696, ca și Academia Științelor în 1700.

Frederic a fost căsătorit de trei ori:

• prima dată cu Elizabeth Henrietta de Hesse-Kassel, cu care a avut un copil:
  • Louise Dorothea, născută în 1680, care a murit fără copii la vârsta de 25 de ani.
• a doua oară cu Sophia Charlotte de Hanovra, cu care a avut doi copii:
  • Frederick August (1685–1686)
  • Frederic Wilhelm I, născut în 1688, care i-a succedat.
• a treia oară s-a căsătorit în 1708 cu Sophia Louise de Mecklenburg-Schwerin, cu care nu a avut copii.

* 1723: Sir Christopher Wren (n. 20 octombrie 1632 – d. 25 februarie 1723)^[1] a fost unul dintre cei mai buni și apreciați arhitecți englezi ai tututror timpurilor, ^[2] arhitect și realizator a 54 de biserici în Londra, respectiv a numeroase clădiri seculare din Marea Londră după Marele incendiu al Londrei din 1666. Capodopera sa arhitecturală, Catedrala Saint Paul, a fost terminată în 1710.^[3]

Educat în limbile latină și engleză și studiind fizica aristotelică la Oxford University, Wren a fost un om de știință remarcabil al timpului său, excelând ca astronom, geometru, matematician, fizician și arhitect. Fondator al prestigioasei Royal Society, al cărei președinte a fost între 1680 și 1682, Christopher Wren a fost deopotrivă apreciat ca om de știință de către alți doi mari savanți contemporani lui, Sir Isaac Newton și Blaise Pascal.

Cripta Catedralei Sf. Pavel, memorialul lui Wren din stânga

Proprietatea familiei Wren a fost la The Old Court House din zona Hampton Court. El a primit un contract de închiriere de proprietate de către Regina Anne în locul arieratelor salariale pentru construirea St Paul's.^[4] Pentru confort, Wren a închiriat, de asemenea, o casă pe strada St James's din Londra. Potrivit unei legende din secolul al XIX-lea, el ar merge adesea la Londra pentru a efectua vizite neoficiale la St Paul, pentru a verifica progresul "celei mai mari lucrări". Pe una din aceste călătorii spre Londra, la vârsta de nouăzeci de ani, el a prins un frig care s-a înrăutățit în următoarele câteva zile. La 25 februarie 1723, un servitor care a încercat să-l trezească pe Wren din somn, a văzut ca el deja a murit.^[5]

Wren a fost înmormântat la 5 martie 1723. Rămășițele sale au fost plasate în colțul dinspre sud-est al criptei lui St Paul, pe lângă cele ale fiicei sale Jane, surorii sale, Susan Holder, și sotului ei William.^[6] Placa de piatră netedă a fost scrisă de fiul cel mai mare al lui Wren și de moștenitorul acestuia, Christopher Wren, Jr

Unul din prietenii lui Wren, Robert Hooke, un alt mare savant și arhitect al timpului său, a afirmat despre Christopher Wren, "De pe vremea lui Arhimede, rareori s-au întâlnit într-un singur om cu o așa perfecțiune o mână automatizată și o minte atât de filozofică" (conform citatului, "Since the time of Archimedes there scarce ever met in one man in so great perfection such a mechanical hand and so philosophical mind").

·         1805:  Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt (16 octombrie 1751 – 25 februarie 1805) a fost a doua soție a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Regina Frederika Louisa, împreună cu fiul ei, viitorul rege Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei, 1775.

Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt a fost fiica lui Ludwig IX, Landgrave de Hesse-Darmstadt și a soție lui, Caroline de Zweibrücken. S-a născut la Prenzlau. Ea și Frederic s-au căsătorit la 14 iulie 1769, imediat după divorțul acestuia de Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg.

A devenit regină a Prusiei după ascensiunea la tron a soțului ei în 1786 și a deținut această poziție timp de 11 ani. Căsnicia nu a fost una fericită, Frederic a avut numeroase amante, dintre care cea mai notabilă a fost Wilhelmine von Lichtenau, cu care el a început o relație în același an în care s-a căsătorit cu Frederika Louise până la moartea lui. În 1787 soțul ei a comis bigamie căsătorindu-se cu doamna ei de onoare, Julie von Voß, iar în 1790 a comis din nou bigamie căsătorindu-se cu o altă doamnă de onoare, Sophie von Dönhoff.

Regina Frederika Louisa nu era considerată atractivă și a fost descrisă ca fiind excentrică. A susținut că a văzut fantome și apariții și, pentru acest motiv, ea dormea ziua și veghea noaptea, un comportament care s-a înrăutățit după ce Frederic a murit. Frederika Louisa a fost remarcată pentru generozitatea ei mare, mai ales pentru cei în nevoi.

Din anul 1788, și-a petrecut verile la Freienwalde, lucru care a contribuit la dezvoltarea culturală și economică a orașului. În 1799, un palat de vară a fost construit pentru ea de David Gilly.

A devenit văduvă în 1797 și a murit la Berlin în 1805 la vârsta de 53 de ani.

* 1850: Împăratul erei Daoguang (Tao-Kuang împăratul, chineză: 道光帝; pinyin: Daoguang Di, Wade-Giles: Tao4-kuang1 Ti4; Manchu: ᡩᠣᡵᠣ ᡝᠯᡩᡝᠩᡤᡝ, Doro Eldengge Hūwangdi; 16 septembrie 1782-25 februarie 1850) a fost al optulea împărat de dinastiei manciuriene Qing și al șaselea împărat Qing care a domnit peste China între 1820-1850. Domnia sa a fost marcată de "dezastru extern și rebeliune internă,​​" precum, de Primul Război al Opiului, și începutul Rebeliunii Taiping, conflicte ce aproape au distrus dinastia. Istoricul Jonathan Spence îl caracterizează pe Daoguang ca un "bine intenționat, dar un om ineficient, "care a promovat funcționari ce "au prezentat o vedere puristă, chiar dacă nu au avut nimic de spus despre problemele interne și externe din jurul dinastiei".

·         1852: A murit poetul irlandez Thomas Moore, supranumit “bardul Irlandei”; (n.28 mai 1779).

·         1881 - A încetat din viaţă poetul Cezar Bolliac, poet şi publicist român, fruntaş al Revoluţiei de la 1848, unionist militant şi om politic democrat (n. 1813)

·         1881 - A încetat din viaţă August Treboniu Laurian, filolog, istoric, publicist şi om politic, membru fondator al Societăţii Academice Române (n. 17 iulie 1810)

·         1906: Anton Arenski, compozitor, pianist și dirijor rus (n. 1861)

·         1912: William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg (Wilhelm Alexander von Nassau; 22 aprilie 1852 – 25 februarie 1912) a fost Mare Duce de Luxemburg din 17 noiembrie 1905 până la moartea sa. I-a succedat tatălui său, Adolphe, Mare Duce de Luxemburg. De asemenea, a deținut titlul de Duce de Nassau

La 21 iunie 1893 la Castelul Fischhorn, Zell am See, el s-a căsătorit cu Infanta Marie Anne a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaidei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.

Cuplul a avut șase fiice și nici un fiu.

• Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxemburg (1894–1924); nu s-a căsătorit și nu a avut copii.
• Charlotte, Mare Ducesă de Luxemburg (1896–1985); s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Felix de Bourbon-Parma, fiul surorii mai mici a Mariei Ana.
• Prințesa Hilda Sophie Marie Adélaïde Wilhelmine (1897-1979); s-a căsătorit la Castelul Berg la 29 octombrie 1930 cu Adolf Fürst zu Schwarzenberg^[2]; fără copii.
• Prințesa Antonia (1899–1954); a fost a doua soție a lui Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei.
• Prințesa Elisabeta Marie Wilhelmine (1901-1950); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 14 noiembrie 1922 cu Prințul Ludwig Philipp de Thurn și Taxis, fiul lui Albert I, Prinț de Thurn și Taxis,^[3] au avut copii
• Prințesa Sophie Caroline Marie Wilhelmine (1902-1941); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 12 aprilie 1921 cu Prințul Ernst Heinrich de Saxonia (1896-1971), fiul cel mic al regelui Frederic Augustus al III-lea al Saxoniei,^[4] au avut copii.

William a devenit Mare Duce după decesul tatălui său la 17 noiembrie1905. Neavând fii, Marele Duce și-a desemnat fiicele ca succesoare iar Marie-Adélaïde a fost confirmată și proclamată drept moștenitoare la 10 iulie 1907. După decesul tatălui ei, ea a devenit prima Mare Ducesă de Luxemburg. După abdicarea ei de la 14 ianuarie 1919, sora ei, Charlotte de Luxemburg, i-a succedat la tron.

·         1922 - A încetat din viaţă Duiliu Zamfirescu, romancier, nuvelist, dramaturg, poet, publicist, diplomat şi om politic român, redactor al revistei “România literară”, membru al Academiei Române (n. 1858).

·         1933: Pat O' Sullivan, desenator american, creatorul simpaticului pisoi Felix din filmele animate
* 1940: Arhiducesa Maria Anna Isabelle Epiphanie Eugenie Gabriele de Austria,^[1][2] (Maria Anna Isabelle Epiphanie Eugenie Gabriele, Erzherzogin von Österreich^[1][2]; 6 ianuarie 1882 – 25 februarie 1940) a fost membră a ramurei Teschen a Casei de Habsburg-Lorena, Arhiducesă de Austria și Prințesă a Boemiei, Ungariei și Toscanei prin naștere. Prin căsătoria cu Prințul Elias de Bourbon-Parma (mai târziu Duce de Parma), Maria Anna a devenit membră a Casei de Bourbon-Parma și Prințesă de Bourbon-Parma.

La 25 mai 1903 la Viena, Maria Anna s-a căsătorit cu Elias de Bourbon-Parma, fiul cel mic al Ducelui Robert I de Parma și a primei soții, Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii. Maria Anna și Elias au avut opt copii:

• Prințesa Elisabetta (17 martie 1904 – 13 iunie 1983); necăsătorită.
• Prințul Carlo Luigi (22 septembrie 1905 – 26 septembrie 1912); a murit de poliomielită.
• Prințesa Maria Francesca (5 septembrie 1906 – 20 februarie 1994); necăsătorită.
• Robert Hugo de Bourbon-Parma (7 august 1909 – 25 noiembrie 1974); necăsătorit.
• Prince Francesco Alfonso (14 iunie 1913 – 29 mai 1959); necăsătorit.
• Prințesa Giovanna Isabella (8 iulie 1916 – 1 noiembrie 1949); necăsătorită; a fost ucisă dintr-un accident prin împușcare în La Toledana, Spania.
• Prințesa Alicia (n. 13 noiembrie 1917); s-a căsătorit cu Infantele Alfonso, Duce de Calabria. Au copii
• Prințesa Maria Cristina (7 iunie 1925 – 1 septembrie 2009); necăsătorită.

·         25 februarie 1945, ultima jertfă din rândul piloţilor români de vânătoare din Grupul 9 cerută de un război monstruos…celula formată din căpitanul Băzu Cantacuzino, comandantul Grupului 9, şi adjutantul Traian Dârjan a decolat pentru o misiune în folosul trupelor terestre. Au întâlnit o formaţie germană de 8 Focke-Wulf-uri 190, care mitraliau un detaşament sovietic. Românii au angajat imediat lupta. Băzu a doborât un neamţ, dar, preocupaţi să fotografieze avionul căzut, pentru omologarea victoriei, ei au slăbit atenţia, fiind surprinşi de o patrulă de Me 109 germane. Un proiectil de 13 mm l-a decapitat, pur şi simplu, pe Dârjan. Cel care a tras a fost asul german Helmut Lipfert, cel care, culmea, îl instruise pe Traian Dârjan să piloteze un 109 G… Şi Bazu a fost doborât în această luptă, dar el a scăpat cu viaţă, întorcându-se, pe jos, la unitatea sa. A fost apoi trimis pentru investigatii la Spitalul Militar romanesc de la Debrecen.

·         1950: George Minot, medic american, laureat Nobel (n. 1885)
* 1952: Stan Ghițescu (n. 2 iunie 1881 – d. 25 februarie 1952) a fost un deputat, senator, vicepreședinte al Camerei Deputaților (1926), ministru al Cooperației (1937-1938), ministru al Muncii (1940) în guvernul lui Ion Antonescu. A murit în Închisoarea de la Sighet.
* 1952: Ioan Rășcanu (n. 1 octombrie, 1878, Cahul - d. 25 februarie 1952, închisoarea Sighet) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. După război a avut și o carieră politică.^{[2]:p. 275}

A îndeplinit funcția de comandant de divizie de infanterie în campania anului 1918

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Ioan Rășcanu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de artilerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de profesor la Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină (din 1903), Școala Superioară de Război (din 1906) și șef al Secției Operații din Marele Stat Major (1916).^[4][5][6][7]

În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: șef al Secției Operații din Marele Cartier General, atașat pe lângă Statul Major General al Armatei Franceze, comandant al Brigăzii 15 Artilerie și comandant al Diviziei 1 Vânători.^{[2]:p. 275[3]}

După război a îndeplinit funcțiile de secretar general al Ministerului de Război (1918-1919) și ministru de război în guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu - (27 septembrie - 30 noiembrie 1919), guvernul condus de Alexandru Vaida Voevod - (1 decembrie 1919 - 12 martie 1920) și guvernul condus de generalul Alexandru Averescu - (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921). A trecut în rezervă, prin demisie, în 1922.^{[2]:p. 275}

În cariera politică a îndeplinit funcțiile de: ministru pentru Basarabia și Bucovina (1927); comisar superior al guvernului în Basarabia și Bucovina (1931), ministru de stat (1931-1932), primar al orașului Vaslui (1938-1942), primar al municipiului București (octombrie 1942 - august 1944), prefect al județului Vaslui. A fost ales deputat în legislaturile 1920, 1926, 1928 și 1931 și senator în 1920 și 1930).^{[2]:p. 275}

A fost decorat la 27 ianuarie 1942 cu Ordinul „Steaua României” în gradul de Mare Cruce.^[8]

Generalul de corp de armată Ioan Rășcanu a fost trecut din rezervă în retragere pentru limită de vârstă începând din 1 ianuarie 1945, prin decretul nr. 412 din 14 februarie 1945.^[9]

În anul 1950, la vârsta de 76 de ani a fost arestat în lotul foștilor demnitari, murind în 1952 în închisoarea Sighet

* 1953: Prințesa Françoise de Orléans (25 decembrie 1902 - 25 februarie1953) s-a născut Prințesă de Orléans și a fost Prințesă a Greciei și Danemarcei prin căsătorie. A fost membră a familiei regale grecești. A fost descendenta regelui Ludovic Filip al Franței.

Françoise d'Orléans a fost a doua fiică a lui Jean d'Orléans, duce de Guise (pretendent orléanist la tronul Franței sub numele de Jean al II-lea) și a soției sale, prințesa franceză, Isabelle de Orléans. Françoise a fost de asemenea soră a unui alt pretendent francez, Prințul Henri, Conte de Paris, pretendent orléanist sub numele de "Henri al VI-lea".

La Palermo, la 11 februarie 1929, s-a căsătorit cu Prințul Christopher al Greciei și Danemarcei (1889–1940). Christopher - fiul cel mic al regelui George I al Greciei (1845–1913) și al reginei Olga Constantinovna a Rusiei (1851–1926) - era la a doua căsătorie. Era un lucru rar în acele vremuri o căsătorie regală între un catolic și un non-catolic. Prințul Christopher era ortodox în timp ce ea era romano-catolică.^[1] Au avut un singur copil, scriitorul Prințul Mihail al Greciei și Danemarcei (n. 1939), care s-a căsătorit cu artista greacă Marina Karella (n. 1940) - această căsătorie nu a fost conformă cu legile casei regale iar prințul a fost căzut din drepturile de succesiune la tronul Greciei.

·         1968 - A murit scriitorul Al. Duiliu Zamfirescu, prozator şi traducător, autor al ciclului romanesc "Perfecţii diplomaţi" (n.25.02.1892).

·         1971: Theodor Svedberg, chimist suedez, laureat al Premiului Nobel (n. 1884).
* 1973: Vintilă Russu-Șirianu (n. 20 aprilie 1897, Arad, comitatul Arad, d. 25 februarie 1973, București) a fost un dramaturg, traducător, memorialist și publicist român.

A fost fiul lui Ioan Russu-Șirianu. Studiile liceale le face la Arad și Ploiești, apoi urmeză un timp cursurile Conservatorului de Artă Dramatică și ale Facultății de Medicină din București, apoi urmează Facultatea de Litere și Filosofie, fiind în același timp secretarul lui Nicolae Iorga la Liga Culturală^[1].

A fost pentru scurte perioade de timp audient la școli superioare din Londrași Paris. În timpul Primului Război Mondial se înrolează ca voluntar, iar după război, în anul 1919, lucrează la Biblioteca Academiei Române.

A fost secretarului lui Octavian Goga la Societatea Scriitorilor Români între anii 1923 și 1924^[1]. În perioada interbelică a fost redactor la Flacăra și colaborează cu versuri, proză, cronici și la Gândirea, Cugetul românesc, Minerva, Sfatul țării, Adevărul literar și artistic, Rampa, Universul literar, Îndreptatea și altele.

În anul 1924, are loc la Teatrul Național din București, premiera piesei Biruitorul, scrisă în colaborare cu Alexandru Băbeanu^[1].

În anul 1927 pleacă la Paris, unde conduce periodicul lunar Revue franco-roumaine, promovând literatura și cultura românească^[1].

Vintilă Russu-Șirianu a fost dezinteresat de soarta scrierilor sale, cele mai multe rămânând rătăcite prin publicațiile vremii și ascunse după pseudonime ca: Cronicarul Dâmbo-viței, Ion Dacu, D. Dinu, Mefistofel, V. Ronea, V. Rugă, V. Sângeru, V. Șerban etc.

Lucrarea sa cea mai importantă, este o suită de schițe memorialistice despre personalități literare și artistice pe care le-a cunoscut: George Enescu, Constantin Brâncuși, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Panait Istrati, iar în această lucrare sunt incluse și amintirile tatălui său despre Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George Coșbuc.

Moare în București la 25 februarie 1973.

Opere:

• Nopțile, București, 1917;
• Foi galbene, București, 1921;
• Biruitorul (în colaborare cu Al. Băbeanu), București, 1925;
• Teatru pentru muncitori (în colaborare), București,1947;
• Vinurile lor...., București, 1969;
• Îmi amintesc de aceste versuri, București, 1972.

·         1979 - A murit Aurel Butnaru, publicist şi poet (n.23.11.1935).

·         1983 - A încetat din viaţă dramaturgul american Tennessee Wiliams (Premiul Pulitzer pentru piesa “Un tramvai numit dorinţă”, 1947) (n. 26 martie 1911)
* 1993: René-Radu Policrat (n. 10 august 1910 - d. 25 februarie 1993) a fost un deputat român în legislatura 1990-1992 și senator în legislatura 1992-1996, ales în județul Mehedinți pe listele partidului PNL.

După decesul său, deputatul René-Radu Policrat a fost înlocuit de către deputatul Ștefan Popa.

* 1994: Ion (Jean) Lăpușneanu (n. 8 decembrie 1908; d. 25 februarie 1994) a fost un fotbalist și antrenor român, care a jucat pe postul de portar în Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 (Uruguay)
* 1996: Haing Somnang Ngor (khmeră: ហ៊ាំង សំណាង ង៉ោ, chineză: 吳漢潤; pinyin: Wú Hànrùn,^[3] n. 22 martie 1940 – d. 25 februarie 1996) a fost un medic, actor și autor cambodgian care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în 1985 pentru rolul său de debut din filmul The Killing Fields (1984), în care l-a jcuat pe jurnalistul refugiat Dith Pran.^[4] A fost primul actor asiatic de gen masculin care a câștigat Premiul Oscar pentru un rol secundar și pentru un rol debutant.^[5] Ngor și Harold Russell sunt singurii actori non-profesioniști care au câștigat Oscarul pentru o categorie de actorie

·         1998 - A murit Ligia Macovei, pictor şi grafician.

* 1999: Liviu - Victor Pandrea (n. 2 august 1915, Aruncuta - d. 25 februarie 1999, Cluj - Napoca) a fost preot greco-catolic, profesor în sociologie și doctor în teologie.
S-a născut în Aruncuta la data de 2 august 1915 într-o familie formată din 6 copii, 4 baieti și două fete (Viorica-Elena, n. 1913, urmată de Liviu-Victor, n. 1915, Virgil, n. 1918, Sabin, n. 1920, Eugen-Vincențiu, n. 1923 și mezina Lucia-Ana, născută în 1926), tatăl său, Vincențiu Pandrea (n. 1888 – d. 1970), a fost preot greco-catolic în Aruncuta, protopiatul Cojocna-Cluj, din anul 1911 și până în 15 septembrie 1923. Acesta, urmare a manifestărilor naționaliste, a fost arestat de autoritățile austro-ungare între 8 septembrie 1916 și 10 iunie 1917 și internat în Lagărul de la Sopron.^[1] Mama sa a fost Ana-Maria Pandrea, născută Răduțiu, fiica preotului greco-catolic din Cerghizel, Mureș. Primele 3 clase primare le-a făcut în Aruncuta, după care și-a continuat studiile la Liceul George Barițiu din Cluj, pe care l-a terminat în anul 1932. A urmat între anii l932-1939 studiile de filosofie și teologie la Roma, a continuat cu științele sociale și politice în Franța la Lille și și-a încununat studiile cu doctoratul în Teologie, absolvit cu Magna cum laude la Roma, în anul 1942. Reîntors în țară, a fost numit profesor și duhovnic la Facultatea de Teologie din Blaj până în 1946, fiind apoi transferat la Cluj ca profesor și paroh. În anul 1948 Biserica Greco-Catolică a fost scoasă din legalitate de regimul comunist sub pretextul „unirii” cu Biserica Ortodoxă, iar părintele Liviu Pandrea a fost nevoit să trăiască ascuns în perioada 11 octombrie 1948 - 4 iunie 1953. A fost arestat ca urmare a unui denunț în 5 iunie 1953. A fost anchetat și torturat de serviciile secrete ale regimului comunist. După eliberare, a fost angajat la Salubritate, ca măturător, apoi zilier agricol și stenodactilograf până în 1960, când a fost încadrat ca traducător autorizat la Întreprinderea Tehnofrig din Cluj (engleză, franceză, spaniolă, italiană). Începând cu data de 1 februarie 1965 a fost numit bibliotecar la Institutul Agronomic din Cluj, de unde s-a pensionat la 31 decembrie 1979. Din 1990, a fost numit din nou profesor și duhovnic la Institutul Teologic Universitar Greco-Catolic din Cluj-Napoca.

·         2003: Alberto Sordi (n. 15 iunie 1920 în Roma - d. 25 februarie 2003 în Roma) a fost un actor de film, teatru, de voce și de televiziune italian, respectiv un regizor de film.

·         2005: Philip Johnson (n. 8 iulie 1906, Cleveland, SUA – d. 25 ianuarie 2005, New Canaan[*], SUA) a fost un arhitect, autor, istoric al artei, director de muzeu american.

S-a născut în Cleveland, Ohio. A studiat arhitectura și a făcut apoi un master în istoria arhitecturii la Universitatea Harvard. După ce și-a terminat studiile, Johnson a acceptat postul de director al departamentului de arhitectură al Muzeului de Arta Modernă din New York, care tocmai fusese înființată.

În anii următori s-a dedicat mai multor activități,în afară de arhitectură. A fost critic, autor, istoric și director de muzeu, până în cele din urmă, la vârsta de 36 ani, s-a concentrat asupra arhitecturii și a desenat prima sa clădire. Începând de atunci cariera lui a fost una ascendentă.

Sony Building

În 1967 s-a asociat cu John Burgee,asociere ce a durat 20 de ani. În acest timp, ambii arhitecți au realizat un număr foarte mare de proiecte.

Johnson a organizat primele vizite arhitectonice ale lui Ludwig Mies van der Rohe, și a lui Le Corbusier, când aceștia au călătorit în Statele Unite ale Americii. Cu Mies a avut o relație strânsă și a colaborat mai târziu cu el la proiectarea și construcția faimoasei clădiri Seagram în New York.

Johnson a fost distins de către Institutul American al Arhitecților cu Medalia de aur, și în 1979 a primit primul Premiu Pritzker, cel mai râvnit premiu în arhitectură.

Începând cu 1989 Johnson s-a retras din viața publică. Și-a dedicat timpul mai ales proiectelor proprii, chiar dacă a rămas consilier al vechiului birou. Unul dintre ultimele proiecte a fost o nouă școală de Belle Arte în statul Pennsylvania.

Lucrarea cea mai faimoasă a lui Johnson este probabil Casa de sticlă (The Glass House), din New Canaan, Connecticut. Este o clădire cu structură metalică foarte delicată care nu împiedică vederea. Toți pereții sunt în întregime din sticlă, fac din casă o clădire transparentă, permițând vederea dintr-un colț în altul, din exteriorul clădirii. Johnson a proiectat casa pentru sine și în același timp ca teză de doctorat pentru absolvirea sa. De atunci Johnson a locuit mereu în ea, de aceea se cheamă și Casa Johnson.

Lucrări reprezentative:

Crystal Cathedral

• Turnul International Place (Boston)
• Turnul Tycon (Vienna, Virginia)
• Turnul Momentum (Dallas, Texas)
• Turnul NCNB (Houston)
• Turnul PPG (Pittsburgh)
• Turnul United Bank (Denver)
• Turnul Bank of Amerika (Houston)
• Clădirea Penzoil Place (Houston
• Sediul principal al AT&T (Nueva York)
• Centrul Național de Arte Dramatice (Bombay, India)
• Centrul Century (South Bend, Indiana)
• Grădinile cu apă (Fort Worth, Texas)
• Centrul Cívic (Peoria, Illinois)
• Centrul Cultural al Condad de Dade (Miami)
• Catedrala din Cristal (Garden Grove, California)
• Muzeul de Arte Neuberger (Suny)
• Restaurant Four Seasons in cladirea Seagram (New York)
• Teatrul de stat din New York in Lincoln Center (New York)
• Rascacielos|Torres Poarta Europei (Madrid, Spania)

·         2006 - A murit pictorul Constantin Gheorghe (n.06.05.1935).

* 2009: Philip José Farmer (n. 26 ianuarie 1918; d. 25 februarie 2009) a fost un scriitor american, faimos mai ales pentru romanele și povestirile sale science fiction și fantasy. Lucrările sale au fost traduse în douăzeci și una de limbi.

Celebritatea i-a fost asigurată de cele două serii de romane World of Tiers (1965–93) și Lumea Fluviului (1971–83). Este cunoscut pentru munca de pionierat în folosirea temelor sexuale și religioase, pentru fascinația față de eroii pulp și pentru operele scrise sub pseudonimul unor personaje fictive din alte cărți. Farmer a amestecat deseori lumi și personaje reale și fictive, alături de autori reali și falși, legând personajele de ficțiune laolaltă ca oameni reali, care au legături de sânge, cum se vede în lucrări ca The Other Log of Phileas Fogg (1973) și Doc Savage: His Apocalyptic Life (1973).

Criticul literar Leslie Fiedler îl compară pe Farmer cu Ray Bradbury, considerându-i pe amândoi "provinciali americani excentrici" ... care... "trec dincolo de limitele clasice ale formei science fiction-ului", dar îl găsește aparte pe Farmer pentru că "reușește să fie în același timp naiv și sofisticat în amestecul său ciudat de teologie, pornografie și aventură"

·         2010 - A murit pianistul şi compozitorul Dan Mizrahy

* 2010: Gheorghe Gaston-Marin, pe numele său real Gheorghe Grossman (n. 14 aprilie 1918, orașul Chișineu-Criș, județul Arad — d. 25 februarie2010, București)^[1] a fost un demnitar comunist român de etnie evreiască. A îndeplinit funcții ministeriale în domeniul planificării industriale și economice.

Gaston Marin poate fi considerat ca ultimul susținător al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care a fost exclus din conducerea comunistă a României (1982-1985).

Gheorghe Grossman s-a născut la data de 14 aprilie 1918 în orașul Chișineu-Criș (județul Arad), într-o familie de etnie evreiască.

Gheorghe a absolvit cursurile liceului românesc din Petroșani și a dat examenul de bacalaureat la Deva. Imediat după bacalaureat, a efectuat serviciul militar și după aceea a plecat în Franța, unde dorea să studieze matematica și fizica.

Din cauza mijloacelor financiare reduse, a trebuit să urmeze însă cursurile Facultății de Electrotehnică și Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Grénoble (Franța) între anii 1938-1940. Și-a susținut teza de doctorat la același Institut în anul 1941, fără a mai primi titlul. A activat în mișcarea de rezistență franceză, iar în 1942 a intrat în Partidul Comunist Francez. Acolo a primit numele conspirativ de Gaston Marin, pe care îl va păstra ca nume oficial pentru toată viața. A activat în regiunea de sud-vest a Franței. În iulie 1944 i-a instigat la revoltă pe minerii din Tarn, aceasta devenind una din primele zone eliberate de francezi de sub ocupația germană. În august 1944, Gaston a participat la eliberarea orașului francez Carmaux, capturând 120 soldați germani. Câteva zile mai târziu, el a eliberat orașul Albi, prefectura departamentului Tarn.

În decursul celui de al doilea război mondial, familia sa care locuia la Cluj, a fost deportată la Auschwitz, unde tatăl său a fost imediat exterminat prin gazare, mama sa fost împușcată ca și sora sa, care se îmbolnăvise de scarlatină.

După cel de-al doilea război mondial, a revenit în România, fiind trimis mai întâi la sediul Comitetului Județean Bihor al PCR. Ulterior, a fost numit în funcțiile de consilier la Președinția Consiliului de Miniștri (1945-1948), apoi de secretar general și ministru-adjunct la Ministerul Economiei Naționale (1948-1949). A participat ca membru al delegației României la Conferința de Pace de la Paris (1947).

Între anii 1949-1982 a deținut funcții de înaltă răspundere în planificarea economiei naționale, fiind pe rând ministru al Energiei Electrice și Industriei Electrotehnice (1949-1954), președintele Comitetului de Stat al Planificării (1954-1965) și apoi vicepreședintele Consiliului de Miniștri (1962-1969). În paralel, a îndeplinit și funcția de președinte al Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (1955-1966).

A fost deputat în Marea Adunare Națională (1952-1985) și membru al CC al PCR (1960-1984).^[2] În mai 1961 a fost decorat cu Medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România". Prin decretul nr. 157 din 4 mai 1971, Gheorghe Gaston-Marin a fost decorat cu Ordinul Apărarea Patriei clasa I. ^[3] În anul 1963, după participarea la funeraliile președintelui american John F. Kennedy, el a consolidat relațiile diplomatice cu lumea occidentală, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Aceste acțiuni au fost încurajate de guvernul american și de președintele Lyndon B. Johnson.

A făcut parte din guvernele: Groza (4), Gheorghiu (1), Gheorghiu (2), Stoica (1), Stoica (2), Maurer (1), Maurer (2), Maurer (3), Maurer (4), Maurer (5), Mănescu (1), Mănescu (2), Verdeț (1), Verdeț (2).

Între anii 1969-1982, Gaston Marin a fost președinte al Comitetului de Stat pentru Prețuri, până la înlocuirea sa din funcțiile oficiale de către Nicolae Ceaușescu.

A fost membru al mișcării sioniste Poalei Zion^[4] și, în anul 1989, a emigrat în Israel dar a revenit în România, unde a decedat

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ier Tarasie, patriarhul Constantinopolului; Sâmbăta Sfinților Cuvioși
• Kuweit: Ziua națională a statului - aniversarea proclamării independenței (1961)