5. /8 FEBRUARIE 2023 - POEZIE
ALEXANDRU A. PHILIPPIDE
| Alexandru A. Philippide | |||
 Academicianul Alexandru A. Philippide | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [1]  Iași, România | ||
| Decedat | (78 de ani)[1] București, Republica Socialistă România | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Părinți | Alexandru Philippide | ||
| Căsătorit cu | Paraschiva (n. Nichimis) | ||
| Copii | Ana | ||
| Naționalitate | română | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | scriitor traducător poet | ||
| Activitate | |||
| Domeniu | Scriitor, traducător, poet | ||
| Alma Mater | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | ||
| Societăți | Academia Română | ||
| Premii | Premiul Herder | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
Alexandru A. Philippide (n. ,[1] Iași, România – d. ,[1] București, România) a fost un poet, scriitor și traducător român, membru corespondent (1955) și titular (1963) al Academiei Române,[2], președintele Secției Literare a Academiei, laureat al Premiului Herder (1967).[3] Este fiul lingvistului și filologului Alexandru Philippide și al Lucreției (n. Nemțeanu).
Licențiat la Iași în 1921. A studiat în Franța și Germania între anii 1922-1928.
DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
A fost distins cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[4]
OPERE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Alexandru A. Philippide a tradus texte de Goethe, Schiller, Rilke, E.T.A. Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas Mann, Voltaire, Baudelaire, Andersen, Shakespeare, Pușkin, Tolstoi, Lermontov, Rabindranath Tagore și alții.[3]
A publicat volume de proză, versuri și eseuri:
- Aur sterp, Ed. Viața Românească, 1922
- Stânci fulgerate, Ed. Fundațiilor Regele Carol II, 1930
- Visuri în vuietul vremii, Ed. Fundațiilor Regele Carol I, 1939
- Poezii, sumar antologic, 1962
- Monolog în Babilon, poezii noi, 1967
- Vis și căutare, 1979
- Floarea din prăpastie, nuvele fantastice, 1942
- Studii și portrete literare, Ed. Literară, 1963
- Studii de literatură universală, Biblioteca Școlarului, 1966
- Scriitorul și arta lui, 1968
- Considerații confortabile, 1970, 1972
- Puncte cardinale europene, 1972
- Studii și eseuri, 2 volume, 1978
GEORGE MENIUC
| George Meniuc | |
 Portretul lui George Meniuc pe un timbru poștal din Republica Moldova | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Chișinău, România |
| Decedat | (68 de ani)[2] Chișinău, RSS Moldovenească, URSS |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Chișinău |
| Căsătorit cu | Mișcenko, Lidia Moiseevna[*] |
| Cetățenie |  URSS Regatul României |
| Etnie | români |
| Ocupație | scriitor traducător jurnalist |
| Partid politic | Partidul Comunist al Uniunii Sovietice |
| Limbi | limba română limba rusă |
| Studii | Universitatea din București |
| Mișcare/curent literar | Proletcult |
| Specie literară | realism, realism socialist |
| Note | |
| Premii | Ordinul Insigna de Onoare Premiul de Stat al RSS Moldovenești Premiul de stat al URSS |
| Modifică date / text | |
George Meniuc (n. 20 mai 1918, Chișinău – d. 8 februarie 1987) a fost un director de revistă, eseist, poet, prozator, publicist și traducător din RSS Moldovenească.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Născut la Chișinău în 1918 într-o familie de origine proletară, George Meniuc a început a compune versuri in 1932, la vârsta de 14 ani, iar în 1934 a publicat prima poezie, La țară, în revista „Mihai Eminescu”.
A absolvit liceul „Mihai Eminescu” din Chișinău în 1937, după care și-a continuat studiile la Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filozofie (1937-1940), unde i-a avut ca profesori pe Tudor Vianu, Petre P. Negulescu, Dimitrie Gusti, Mircea Florian ș.a. L-a avut coleg pe Ovidiu Bîrlea, cu care a și colaborat ulterior.[3]
A debutat la București în anul 1939, cu placheta de versuri Interior cosmic, urmată în 1940 de volumul de eseuri Imaginea în artă. În 1940, după absolvirea facultății, George Meniuc s-a reîntors la Chișinău,[4] fapt pe care avea să-l regrete ulterior.[5] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost evacuat în Uzbekistan.[6]
După al Doilea Război Mondial, regimul sovietic l-a constrâns la oportunism, deoarece a activat modest în publicistică și a scris poezie de inspirație folclorică și basme în versuri pentru copii, abandonând modernismul, considerat inacceptabil de autorități. A fost membru al PCUS din 1953.
Timp de peste doi ani și jumătate, George Meniuc s-a aflat în funcția de redactor-șef a revistei „Nistru”, organ al Uniunii Scriitorilor, perioadă în care au apărut 33 de numere.[7]
Abia în 1969 îi este reconsiderată poezia din anii 1937-1940 și aceasta este republicată în volumul Vremea Lerului. În 1972 i-a fost decernat Premiul de Stat al RSSM pentru literatură, iar în 1982 a obținut titlul de Scriitor al poporului din Moldova. Beneficiază de traduceri în rusă, armeană, franceză, spaniolă (realizate și difuzate în Moldova și URSS).
A fost înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău.[8] A avut trei căsnicii, din care a rezultat o singură fiică - Olga.
POEZII:
Apus
De dragoste
Poem
SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Poezii
- 1948 - Cântecul zorilor
- 1954 - Poezii
- 1956 - Strofe lirice
- 1957 - Poeme
- 1958 - Versuri alese
- 1969 - Vremea Lerului
- 1979 - Florile dalbe
- 1983 - Toamna lui Orfeu
- Nuvele
- Delfinul
- Scripca prietenului meu
- Întunecatul april
- Cei trei
- Umbre
- Povestea vorbei
- Amurg
- Nostimă și cu picățele
- Negură
- Ultimul vagon
- Caloian
- Ceasornicul vesel
- Sentimentul de recunoștintă
- Prichindel
- Micul Icar
- Vagonul
- Era noapte
- Amintiri
- Accidentul
- Mătăhală
- Eseuri
- Cărți pentru copii
- Vulpea isteață, Editura Prut Internațional, Chișinău; ISBN 9975-69-354-7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu