2. /29 MARTIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Decese, Sărbători

Decese

·         87 i.Hr.: A decedat imparatul Wu din dinastia Han (n.a56 i.Hr), unul din cei mai importanți împărați a din istoria Chinei și al șaptelea din dinastia Han. La naștere a purtat numele de Liu Che, și a urcat pe tron în 141 i.Hr., având o domnie lungă de 54 de ani. A purtat cu succes numeroase războaie, in special din sudul Chinei, care au contribuit la consolidarea statului chinez și la cresterea numarului supusilor sai. În timpul domniei sale confucianismul a fost sprijinit puternic, fiind ridicat la rangul de filozofie oficială a statului, devenind obligatorie în administrație. În aceeași perioadă apare budismul, dar acesta va deveni religie oficială mai tarziu, în anul 65 i.Hr, în timpul domniei lui Han Mingdi.

·         1058: A murit Papa Ștefan al IX-lea; (n.cca 1020), cel de al șaselea papa german al Romei (1057-1058).Papa Ștefan  al IX- lea; ( n.cca 1020) a fost Papa de la 3 august 1057, pana la moartea sa, în 1058. Numele lui laic era Frederick de Lotharingia. A  fost ridicat la functia de cardinal de către Papa Victor al  II- lea  și  pentru un timp a indeplinit  funcția de  împuternicit papal la Constantinopol, pentru o misiune diplomatica,  după închiderea bruscă a bisericilor latine din Constantinopol decretata de Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie. Această din urmă temându-se de expansionismul Bisericii Romei, il acuză pe Papa de  erezie. Legații  trimisi de Roma sunt bine primiti de împăratul bizantin, dar Patriarhul refuză să accepte primirea emisarilor Romei. Leon al IX-au murit la 19 aprilie. Separarea Bisericilor din Est și Vest s-a produs  progresiv. Factorii politici, cum ar fi invazia normandă a posesiunilor bizantine din Italia, sau socio-culturali ca aspirația papalității de a domina scena politică, au jucat de-a lungul secolelor un rol cel puțin la fel de important ca și disputele teologice dintre cele doua Biserici. Schisma  a avut loc la  16 iulie 1054 atunci cand cardinalul Humbert Moyenmoutiers si membrii delegatiei saleau fost  excomunicati de patriarhului bizantin  Mihail Cerularie. Aproape imediat uitat, incidentul din iulie 1054 a luat o nouă dimensiune, odată cu Cruciadele. Antagonismul reciproc dintre „latini” și „greci” s-a aprofundat în deceniile urmatoare, mai ales dupa ocuparea Constantinopolului  de către cruciați și constituirea unei  Patriarhii „latine” pe teritoriul Patriarhiei ortodoxe bizantine, care a dus la exilul multor episcopi ortodocși. La cinci zile după moartea Papei Victor al II-lea,Ștefan al IX-lea a fost ales Papa al Romei. A murit la Florența, fiind  succedat de Papa Nicolae al II-lea, desi altii il socot  succesor  al său pe Papa Benedict al X- lea, considerat insa oficial ca un antipapă.

·         1368: Împăratul Go-Murakami al Japoniei (n. 1328)

·         1772: Emanuel Swedenborg, filosof și om de știință suedez (n. 1688)

·         1792: Gustav al III-lea (n. 24 ianuarie 1746 – d. 29 martie 1792^[1]) a fost rege al Suediei din 1771 până la moartea sa în anul 1792. A fost fiul cel mare al regelui Adolf Frederick al Suediei și al reginei Louisa Ulrika a Prusiei, sora lui Frederick cel Mare.

În 1766 s-a căsătorit cu Sophia Magdalena a Danemarcei, fiica lui Frederic al V-lea al Danemarcei. Gustav al III-lea a avut doi copii: Gustav IV Adolf rege al Suediei și Carl Gustav duce de Småland mort în 1783 la vârsta de un an.

În timpul succesorilor lui Carol al XIII-lea, Frederic I și Adolf Frederic, Suedia a trecut prin așa-zisa Epocă a Libertății. Puterea politică aparținea în întregime Parlamentului (Riksdag), instituție formată din patru camere: a nobililor, clericilor, burghezilor și țăranilor. Constituționalismul suedez e adesea comparat cu sistemul parlamentar din Anglia secolului al XVIII-lea, dar în practică ele erau foarte diferite. Adolf Frederic, tatăl lui Gustav, a fost descris de un contemporan englez ca având „titlul de rege, dar nu și privilegiile unui supus”. Spre deosebire de omologul său de pe tronul englez, regele suedez nu avea puterea de a convoca sau dizolva parlamentul. El putea numi miniștri, dar nu oricum, ci dintr-o serie de candidați alcătuită de Riksdag; în plus, nu îi putea demite. Din alte puncte de vedere, sistemul suedez prezenta o serie de particularități ce puteau fi considerate „progresiste”: spre exemplu, femeile calificate puteau vota în alegerile pentru cele două camere inferioare.

Gustav preia tronul unei Suedii corupte în februarie 1771. La acel moment, regatul său era al doilea ca întindere pe continent, după Rusia – nu vorbim doar de teritoriul Suediei de azi, ci și de Finlanda și un teritoriu în Germania (nordul Pomeraniei). În Finlanda, proprietarii de pământuri și negustorii erau de origine suedeză, iar în Pomerania populația era vorbitoare de germană și tindea să se identifice cu germanii din sud. În plus, populația regatului lui Gustav era dispersată pe un teritoriu foarte vast, ocupând de fapt mai mult părțile sudice.

Gustav se face remarcat printr-o anumită calitate pe care nu o prea întâlnim la alți monarhi: talentul literar: el a fost cel mai bun dramaturg de limbă suedeză înainte de Johan Strindberg. În plus, era un excelent vorbitor în public, ceea ce s-a dovedit a fi un mare avantaj în fața Riksdag-ului. Totuși, el nu a reușit să inspire celorlalți respect, poate din cauza faptului că era o persoană duplicitară, prefăcută. Ministrul britanic la Stockholm scria despre rege că „viața lui e o permanentă scenă de intrigi și suspiciuni”. Gustav al III-lea nu aprecia loialitatea și avea o tendință de a se întoarce împotriva colaboratorilor, chiar și atunci când aceștia îi rămâneau fideli. De aceea, majoritatea asociaților lui s-au întors împotriva sa.

În Suedia, soarta lui Gustav al III-lea a fost decisă de contextul vremurilor respective: slăbiciunea economică a țării sale, opoziția înverșunată a claselor sociale care, altundeva, ar fi putut fi un sprijin al Coroanei, influența crescândă a curentului revoluționar din Franța. Astfel, chiar dacă ar mai fi trăit, Gustav al III-lea nu ar fi putut merge, probabil, atât de departe precum și-ar fi dorit. În plus, el este liderul de secol XVIII care, mai mult decât alți contemporani de-ai săi, anticipează trăsăturile îngrijorătoare ale politicii tipice primei jumătăți a secolului XX.

Gustav III
Rege al Suediei
Gustav III picură de Alexander Roslin, 1777.
Date personale
Născut	24 ianuarie 1746 Palatul Stockholm, Suedia
Decedat	29 martie 1792 (46 de ani) Palatul Stockholm, Suedia
Înmormântat	Biserica Riddarholmen, Stockholm, Suedia
Cauza decesului	omor (septicemie)
Părinți	Adolf Frederic al Suediei Louisa Ulrika a Prusiei
Frați și surori	Sofia Albertina a Suediei Prințul Frederick Adolf al Suediei Carol al XIII-lea al Suediei
Căsătorit cu	Sophia Magdalena a Danemarcei
Copii	Gustav IV Adolf
Cetățenie	Suedia
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp
Domnie
Domnie	12 februarie 1771 – 29 martie 1792
Încoronare	29 mai 1772
Predecesor	Adolf Frederick
Succesor	Gustav IV Adolf

* 1794: Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz^[1] de Condorcet, (n. 17 septembrie 1743, la Ribemont^[2] - d. 29 martie 1794 la Bourg-la-Reine^[3]), a fost un filosof, pedagog, matematician, politolog, economistși om politic francez.
Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz de Condorcet este unul dintre descendenții familiei Caritat. Familia Caritat era originară din localitatea Condorcet^[4] din Dauphiné

Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz de Condorcet s-a născut la 17 septembrie 1743, la Ribemont, în Picardie. Tatăl său a murit pe când era foarte tânăr. Mama sa, o femeie foarte credincioasă, l-a încredințat, pentru a fi educat, colegiului iezuit din Reims, apoi colegiului de Navara^[6], de la Paris. Condorcet s-a distins repede prin capacitățile sale intelectuale. Primele sale distincții publice pe care le-a primit au fost la matematici. La vârsta de 16 ani, capacitățile sale de analiză au fost remarcate de D'Alembert și Clairaut, și, în curând, a devenit elev al lui D'Alembert.

În anul 1786, Nicolas de Condorcet a luat-o în căsătorie pe Sophie de Grouchy^[7], sora viitorului mareșal de Grouchy, el însuși cumnat al lui de Cabanis.

În 1789, când Revoluția a izbucnit în Franța, Condorcet a avut un rol major, el, mare apărător al numeroaselor cauze liberale, care spera reconstruirea raționalistă a societății. După căderea Bastiliei (14 iulie 1789), Condorcet a fost ales în Consiliul municipal al Parisului, iar în 1791, a fost ales reprezentant al Parisului în sânul Adunării Legislative^[16], după ce a cerut stabilirea Republicii, devenind chiar secretarul Adunării. Este cu Brissotinii^[17]. Adunarea a adoptat, pentru sistemul educativ al națiunii, structura pe care o propunea Condorcet: a introdus noțiunea fundamentală de laicitate a învățământului. A propus chiar și o schiță de constituție, pentru noua Franță. În afară de aceasta, Condorcet a luat partea activă a cauzei femeilor, pronunțându-se pentru dreptul de vot al femeilor, într-un articol publicat în Journal de la Société, în anul 1789, și publicând, în 1790, articolul De l’admission des femmes au droit de cité.

Curând însă, Condorcet s-a găsit într-o postură proastă. Două curente de gândire se confruntau, privitor la modul de reformare a statului francez: Girondinii și Iacobinii, aceștia din urmă fiind conduși de Maximilien de Robespierre. Condorcet, care făcea parte din Girondini, a votat contra executării lui Ludovic al XVI-lea, dar nu a fost nici un partizan al clemenței, cerând condamnarea fostului monarh la galeră, pe viață, idee, pe care, de altfel, doar el o susținea.

Girondinii au pierdut controlul Adunării, în favoarea Iacobinilor, în 1793. În anul 1793, face parte din Convenția Națională, de unde Girondinii sunt curând proscriși, prin contribuția decisivă a lui Marat^[18]. Iacobinul Marie-Jean Hérault de Séchellesa propus atunci o nouă constituție, foarte diferită de cea elaborată de Condorcet. Dar Condorcet a criticat-o, ceea ce a dus la condamnarea sa pentru trădare. La 3 octombrie 1793, un mandat de arestare a fost eliberat contra lui.

Mandatul de arestare emis contra sa l-a forțat pe Condorcet să se ascundă. Și-a găsit refugiu, timp de cinci luni, la locuința Doamnei Vernet, situată pe strada Servandoni, de la Paris. A profitat de răgazul oferit de refugiu pentru a scrie una din lucrările sale cele mai apreciate de posteritate: Esquisse d’un tableau historique des progrès de l’esprit humain^[19], care a fost publicat postum, în 1795.

La 25 martie 1794, și-a părăsit ascunzătoarea, convins fiind că aici nu mai este în siguranță și a încercat să părăsească, pe ascuns Parisul. A fost arestat la Clamart, două zile mai târziu, și dus în închisoare la Bourg-Égalité (Bourg-la-Reine). Două zile mai târziu, a fost găsit mort, în celula sa. Circumstanțele morții sale au rămas enigmatice (sinucidere, crimă, boală)

Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz de Condorcet
Nicolas de Condorcet
Date personale
Nume la naștere	Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat
Născut	17 septembrie 1743 Ribemont, Aisne
Decedat	29 martie 1794 Bourg-la-Reine, lângă Paris, la vârsta de 50 de ani și șase luni
Înmormântat	Panthéon
Cauza decesului	sinucidere (Intoxicație)
Căsătorit cu	Sophie de Condorcet, 1786
Copii	Louise Alexandrine, cunoscută și cu prenumele Eliza, născută în 1790
Naționalitate	francez
Cetățenie	Franța
Religie	Catolic, apoi ateu
Ocupație	filozof matematician economist politician politolog[*] sociolog[*] scriitor biograf[*]
Activitate
Rezidență	Franța
Domeniu	matematician, economist, filosof, pedagog, politolog
Alma Mater	Universitatea din Paris
Organizații	Academia Franceză Academia Regală Suedeză de Științe Academia Franceză de Științe Academia de Științe din Sankt Petersburg[*] Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin Accademia Nazionale delle Scienze detta dei XL[*] University of Cádiz[*] Academia de Științe din Torino[*]
Cunoscut pentru	Metoda lui Condorcet; Paradoxul lui Condorcet
Societăți	Academia Regală de Științe; Academia Franceză

* 1832: Maria Theresa de Austria-Este (Maria Theresia Josefa Johanna; 1 noiembrie 1773 – 29 martie 1832) a fost arhiducesă de Austria și prințesă de Modena. A fost regină a Sardiniei ca soție a lui Victor Emanuel I al Sardiniei.

S-a născut la palatul regal din Milano ca fiica cea mare a Arhiducelui Ferdinand de Austria, guvernator al Milano și fiu al împărătesei Maria Tereza a Austriei. Mama ei a fost Maria Beatrice Ricciarda d'Este, moștenitoarea ducatului de Modena.

Maria Theresa s-a căsătorit la 25 aprilie 1789 la vârsta de 15 ani cu Prințul Victor Emanuel în vârstă de 29 de ani, viitorul rege Victor Emanuel I. Relația lui a fost una fericită.

Ea a fost prietenă apropiată cu Marie Clotilde a Franței, soția Prințului Carol Emanuel de Piemont. De asemenea, a fost prietenă cu Ducesa de Chablais. La momentul căsătoriei soțul ei era Duce de Aosta. Cuplul a avut șase fiice și un fiu, care a murit de tânăr. După invazia Savoiei de către Napoleon în 1798, împreună cu familia a plecat în Toscana, apoi în Sardinia.

Maria Theresa de Austria-Este
Date personale
Nume la naștere	Maria Theresia Josefa Johanna
Născută	1 noiembrie 1773 Palatul Regal din Milano
Decedată	29 martie 1832 (58 de ani) Geneva, Elveția
Înmormântată	Basilica of Superga[*]
Părinți	Ferdinand, Duce de Modena Maria Beatrice d'Este, Ducesă de Massa
Frați și surori	Arhiducesa Maria Leopoldine de Austria-Este Maria Ludovica de Austria-Este Francisc al IV-lea, Duce de Modena Arhiducele Karl de Austria-Este Arhiducele Ferdinand Carol Iosif de Austria-Este Arhiducele Maximilian de Austria–Este
Căsătorită cu	Victor Emanuel I al Sardiniei
Copii	Maria Beatrice, Ducesă de Modena Maria Teresa, Ducesă de Parma Maria Anna, împărăteasă a Austriei Maria Christina, regină a celor Două Sicilii
Cetățenie	Regatul Sardiniei
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Savoia Casa de Austria-Este
Regină a Sardiniei
Domnie	4 iunie 1802 – 12 martie 1821

·         1870: Paul-Émile Botta, consul, arheolog francez (n. 1802)

·         1891: Georges Seurat (* 2 decembrie 1859, Paris - † 29 martie 1891, Paris) a fost un pictor francez neoimpresionist, creator și teoretician - împreună cu Paul Signac - al tehnicii divizioniste în pictură.

Geurges Seurat se ivește atunci când impresionismul pare să-și piardă din vigoare. Stilul și concepția lui Seurat fac simțită influența unei noi revoluții plastice. Scurta lui carieră artistică a fost de ajuns pentru a-i asigura un loc în istoria universală a artelor. Nici contemporanii săi nu au trecut indiferenți pe lângă opera sa. Camille Pissarro, Vincent van Gogh și mai târziu Henri Matisse aderă pentru o vreme la această nouă viziune, considerată o continuare logică a impresionismului. Iar în cursul secolului al XX-lea, cubiștii și pictorii abstracți s-au sprijinit în experimentele lor pe rezultatele maestrului pointillismului.

Georges Seurat s-a născut la Paris pe 2 decembrie 1859, fiu al unui grefier pensionar. Este interesat de desen încă din copilărie, unchiul său - ei însuși pictor amator - îl încurajează să picteze. La vârsta de 17 ani, Seurat se înscrie la Școala de sculptură și pictură, iar în 1878 își începe studiile la Académie des Beaux-Arts din Paris. În perioada studiilor, petrece mult timp în biblioteci și muzee. Studiază temeinic operele vechilor maeștri. În 1879, la a patra expoziție a impresioniștilor, Seurat - după cum spunea unul din prietenii săi - a suferit "un șoc profund și neașteptat". Se îndepărtează de pictura academică și închiriază un atelier. Dorește să-și însușească acea revoluție plastică pe care au reușit să o impună predecesorii lui. Ajunge însă să se confrunte cu o problemă pe care nu o poate ocoli: cum să intre în rândurile celor care continuă cuceririle impresionismului, fără a fi un simplu epigon al acestora.

Citește volumele "Gramatica artei plastice" și "Istoria pictorilor tuturor școlilor" ale lui Charles Blanc, dar înainte de toate, lucrarea chimistului Eugène Chevreul cu titlul "Legea contrastului simultan al culorilor". Pornind de la aceste izvoare, își construiește propria teorie despre "contopirea optică a culorilor", care va sta la baza celor mai importante inovații plastice ale sale. În 1883, începe să lucreze la prima sa operă importantă, pictura "La scăldat, Asnières". Tabloul nu este acceptat de comitetul de selecție al Salonului oficial din 1884, de aceea Seurat îl expune la "Expoziția Pictorilor Independenți", trezind interesul câtorva critici și admirația lui Paul Signac. Această operă marchează o perioadă bine definită în activitatea lui Seurat. Tabloul se evidențiază înainte de toate prin formatul său, este prima pictură din seria pânzelor vaste. Seurat dorește aici să facă legătura dintre descoperirile predecesorilor săi cu o pictură ale cărei tradiții sunt deja altele, străine întru totul de impresioniști. El se referă la frescele vaste renascentiste, cum sunt picturile lui Piero della Francesca, ceea ce îl obligă - după studii făcute în aer liber - să realizeze forma finală în atelier.

O duminică de vară pe insula Grande-Jatte, 1884-1886

În 1885, Seurat își petrece vara într-un mic port, la Grandcamp și începe să experimenteze o nouă tehnică, pe care o numește divizionism, a cărei esență constă în a picta pete de culoare regulate, din ce în ce mai mici, până la un punct realizat cu vârful pensulei. Toamna, se întâlnește cu Pissarro, care își însușește imediat această tehnică. Apoi, în mai-iunie 1886, Seurat își prezintă tabloul intitulat "O duminică de vară pe insula Grande Jatte" la a opta și ultima expoziție a impresioniștilor, într-o sală separată, alături de creațiile lui Pissarro și Paul Signac. Criticii s-au năpustit asupra acestui tablou, fiind șocați de mulțimea și roirea micilor pete colorate. Au vrut să discrediteze stilul lui Seurat, numindu-l pointillism (fr.: point = punct), dar - și de data asta - "porecla s-a transformat în renume". La puțin timp după aceasta, tabloul este prezentat la a doua expoziție a "Societății Artiștilor Independenți" precum și la Bruxelles în 1887. În acest tablou totul este surprinzător: formatul uriaș (207x308 cm), legarea unei teme - scenă în aer liber - atât de importante pentru impresionism cu imobilitatea figurilor și, înainte de toate, tehnica deosebită. Pentru a obține un efect de maximă luminozitate, pictorul nu a amestecat culorile pe paletă. ci a aplicat pe pânză culorile complementare ca pe niște mici puncte, care - privite de la distanță - se contopesc, oferind tabloului o luminozitate vibrândă.

Termenul de "metodă neoimpresionistă" a fost folosit pentru prima dată de în septembrie 1886 de criticul de artă Félix Fénéon, susținător al picturii lui Seurat, implicând faptul că noul curent astfel inițiat provine, fără îndoială, din impresionism, în același timp îl înnoiește radical. În jurul lui Seurat se grupează pictori care gândesc asemenea lui: Paul Signac, Camille Pissarro, Maximilian Luce. În această perioadă, Seurat descoperă lucrarea lui Charles Henry despre expresivitatea culorilor, purtând titlul "Introducere în estetica științifică", care îl ajută să abordeze problemele teoretice ale cromaticei și facilitează aplicarea practică a acestora în pictură. Cu timpul adaptează tot mai mult noua tehnică la scenele de interior. Astfel începe să lucreze la tablourile intitulate "Modelele" (1888) și "Le chahut" (1889-1890).

Ultima operă a lui Seurat este "Circul" (1890-1891), expus la expoziția pictorilor independenți pe data de 20 martie 1891. Legătura cu "Le chahut" este evidentă, mișcarea care însuflețește personajele pare la fel de mecanică, artiștii circului dau impresia unor marionete. La fel ca în multe alte tablouri ale lui Seurat, și chenarul tabloului este pictat din puncte: chenarul albastru închis contrastează cu tonul colorat al tabloului, ceea ce face posibilă accentuarea efectului și evidențierea compoziției.

În 1885, Seurat o cunoaște pe Madeleine Knoblock, care îi va deveni model (Vezi tabloul: "Tânără pudrându-se") și cu care își va împărți viața. Pictorul va avea un fiu cu ea, copilul se naște pe 16 februarie 1890. Relația lor o tăinuiesc în totalitate, iar prietenii află despre existența fiului lui Seurat abia după moartea pictorului.

Pe 26 mai 1891, Seurat se îmbolnăvește de difterie și moare peste trei zile, în vârstă de 31 de ani. A doua zi, Signac transmite "vestea îngrozitoare", potrivit căreia pictorul decedat "a lăsat în urmă o văduvă nefericită și...un copilaș minunat de treisprezece luni". Două săptămâni mai târziu, copilul moare de aceeași boală ca și tatăl său.

Georges Seurat
Pictorul Georges Seurat
Date personale
Născut	2 decembrie 1859 Paris, Al Doilea Imperiu Francez
Decedat	29 martie 1891, (31 de ani) Paris, A Treia Republică Franceză
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise[1]
Cauza decesului	difterie
Părinți	Chrysostome Antoine Seurat Ernestine Faivre
Căsătorit cu	Madeleine Knoblock
Copii	1
Naționalitate	Franța
Cetățenie	Franța
Ocupație	pictor
Activitate
Cauza decesului	difterie
Alma mater	Școala Națională Superioară de Arte Frumoase din Paris
Reprezentant	neoimpresionist, postimpresionism
Lucrări remarcabile	„Une baignade à Asnières”, „Un dimanche après-midi à l'Île de la Grande Jatte”, „Les Poseuses”, „La Parade”, „Chahut”, „Le Cirque”
Stil	pointilism
Profesor pentru	Charles Angrand[*] Modelele, 1888     Tânără pudrându-se, 1888-1890     Le chahut, 1889-1890     Circul, 1890-1891

·         1892: William Bowman, chirurg, histolog englez (n. 1816)

·         1912 - A încetat din viaţă, pe drumul de întoarcere de la Polul Sud, ofiţerul şi exploratorul britanic Robert Scott (n.1868), după ce fusese devansat cu doar o lună de norvegianul Roald Amundsen în competiţia pentru atingerea în premieră a acestei locaţii antarctice. Robert Falcon Scott (n. 6 iunie 1868 — d. 29 martie 1912) a fost un ofițer englez, explorator al Antarcticii, cunoscut și datorită faptului că a pierdut întrecerea cu Roald Amundsen de a ajunge primul la Polul Sud, pierzându-și viața la întoarcere împreună cu cei 4 membri ai expediției
* 1913: Heinrich al XIV-lea, Prinț Reuss (germană Heinrich XIV Fürst Reuß jüngere Linie; n. 28 mai 1832,^[1] Coburg, Germania^[2] – d. 29 martie 1913,^[1]Schleiz, Germania^[3]) a fost Prinț Reuss Linia Tânără din 1867 până în 1913.

Heinrich al XIV-lea s-a născut la Coburg, Saxa-Coburg și Gotha și a fost al șaselea copil al Prințului Heinrich al XIV-lea Reuss (1789–1867) și a Prințesei Adelheid Reuss de Ebersdorf (1800–1880).

După decesul tatălui său, la 11 iulie 1867, a moștenit tronul principatului.

În 1902 a devenit regent al celeilalte linii Reuss, din cauza disabilității fizice și mentale a Prințului Heinrich al XXIV-lea Reuss de Greiz (accidentat în copilărie). După decesul său, fiul său a continuat să fie regent până la abolirea monarhiei germane în 1918.

La 6 februarie 1858, la Karlsruhe, Heinrich al XIV-ea s-a căsătorit cu Ducesa Agnes de Württemberg (1835–1886), copilul cel mic al Ducelui Eugen de Württemberg din a doua căsătorie cu Prințesa Helene de Hohenlohe-Langenburg.

Ei au avut doi copii:

• Heinrich al XXVII-lea, Prinț Reuss (10 noiembrie 1858 – 21 noiembrie 1928), căsătorit în 1884 cu Prințesa Elise de Hohenlohe-Langenburg, a avut copii.
• Prințesa Elisabeth Reuss de Schleiz (27 octombrie 1859 – 23 februarie 1951), căsătorită în 1887 cu Prințul Hermann de Solms-Braunfels, a avut copii.

A doau oară s-a căsătorit moganatic la 14 februarie 1890 cu Friederike Graetz (1851–1907). Împreună au avut un fiu:

• Baronul Heinrich de Saalburg (4 niembrie 1875 – 23 februarie 1954), căsătorit în 1924 cu Margarethe Groenwoldt, n-a avut copii.

Heinrich al XIV-lea
Prințul Heinrich XIV ca. 1900
Căsătorit(ă)	Ducesa Agnes de Württemberg Friederike Graetz
Urmași Heinrich al XXVII-lea, Prinț Reuss Elisabet, Prințesă Hermann de Solms-Braunfels Baronul Heinrich de Saalburg
Familie nobilă	Casa de Wettin
Tată	Heinrich al XIV-lea, Prinț Reuss
Mamă	Prințesa Adelheid Reuss de Ebersdorf
Naștere	28 mai 1832 Coburg, Saxa-Coburg și Gotha
Deces	29 martie 1913 (80 de ani) Schleiz

* 1926: Constantin Rădulescu-Codin (1 noiembrie 1875, Zgripcești, județul Argeș - 29 martie 1926, Priboieni, județul Argeș) este un folclorist.

Debutează ca folclorist în 1896, publicând o poezie populară în Convorbiri literare, și editorial în același an, cu volumul Din Muscel. Cântece poporane. Colaborează la Albina, Ion Creangă, Neamul românesc literar, Sămănătorul, Ramuri, Șezătoarea, Foaia interesantă etc. Culege proză populară, îndeosebi legende, pe care le include în mai multe volume: Dăfii, snoave și povești (1904, în colaborare cu Șt. Duțescu), Legende, tradiții și amintiri istorice adunate din Oltenia și din Muscel (1910), Îngerul românului. Povești și legende din popor (1913), Făt-Frumos. Povești (1913), Vine roata la știrbină. Povești, snoave și legende (1914), Cojocul lui Sărăcilă (1925), Cal de zmeu, Leu paraleu și alte povești, legende, pilde, snoave din popor (1926), Din trecutul nostru. Legende, tradiții și amintiri istorice etc.

Opera literară

• Monografia comunei Priboieni-Muscel, Câmpulung, 1904;
• Comorile poporului. Literatură, obiceiuri și credințe, Câmpulung, 1906;
• Cuvântări pentru popor, I, Câmpulung, 1906;
• Școalele din județul Muscel în timpul războiului și ocupațiunii 1916-1917 și 1917-1918, Câmpulung, 1918;
• Comuna Corbii din Muscel și locuitorii săi, Pitești, 1921;
• Muscelul nostru. Lămuriri asupra rostului și cuprinsului monografiei județului și celor 63 comune, Câmpulung, 1922;
• Muscelul nostru, volumul I: Comuna Corbii și locuitorii săi, Câmpulung, 1922;
• Dragoslavele (în colaborare cu I. Răuțescu), Câmpulung, 1923;
• Câmpulungul Muscelului, Câmpulung, 1925.

Culegeri

• Din Muscel. Cântece poporane, I, prefață de G. Coșbuc, București, 1896;
• O seamă de cuvinte din Muscel, introducere de Gustav Weigand, Câmpulung, 1901;
• Dăfii, snoave și povești, Craiova, 1904 (în colaborare cu Șt. Duțescu);
• Sărbătorile poporului, cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele. Culegere din părțile Muscelului, București, 1909 (în colaborare cu D. Mihalache);
• Legende, tradiții și amintiri istorice adunate din Oltenia și din Muscel, București, 1910;
• Cântece voinicești și ostășești, București, 1910 (în colaborare);
• Îngerul românului. Povești și legende din popor, București, 1913;
• Făt-Frumos. Povești, București, 1913;
• Vine roata la știrbină. Povești, snoave și legende, București, 1914;
• Chira Chiralina. Cântece bătrânești, București, 1916;
• Chită Bondoc. Schițe și povești din popor, București, 1916;
• Cântece din război zise de flăcăi și fete mari între 1914-1919, Câmpulung, 1919;
• Cojocul lui Sărăcilă, București, 1925;
• Din trecutul nostru. Legende, tradiții și amintiri istorice, București;
• Cal de zmeu, Leu paraleu și alte povești, legende, pilde, snoave din popor, București, 1926;
• Nevasta leneșă și alte povești, legende, pilde, snoave din popor, București, 1926;
• Literatură, tradiții și obiceiuri din Corbii Muscelului, București, 1929;
• Povești, ediție îngrijită și prefață de Virgiliu Ene, București, 1957;
• Literatură populară, volumul I: Cântece și descântece ale poporului, ediție îngrijită de Ioan Șerb și Florica Șerb, prefață de Dan Simonescu, București, 1986.

Constantin Rădulescu-Codin
Date personale
Născut	1 noiembrie 1875  Zgripcești, Beleți-Negrești, Muscel, România
Decedat	29 martie 1926 (50 de ani)  Priboieni, Priboieni, Muscel, România
Cetățenie	România
Ocupație	folclorist[*] profesor

* 1929: Elena Caragiani-Stoienescu (n. 13 mai, 1887, Tecuci – d. 29 martie1929, București) a fost prima femeie aviator din România^[1].

A fost fiica doctorului Alexandru Caragiani, angajat al spitalului din Tecuci. În anul 1913 își ia licența în drept, devenind una dintre primele femei din România licențiată în științe juridice.^[2]

Primul său zbor l-a efectuat în anul 1912 cu un avion Wright adus special în țară pentru școlarizarea piloților, însoțită de profesorul său de echitație și de cel care a sprijinit-o permanent, cumnatul său, Andrei Popovici, viitor general de aviație,^[2] iar brevetul de pilot aviator cu numărul 1591 din 22 ianuarie 1914 i-a fost eliberat de Federația Aeronautică Internațională la 22 ianuarie 1914, în Franța, după ce a urmat Școala de pilotaj a Ligii Naționale Aeriene de la Băneasa, fondată de prințul Valentin Bibescu și apoi Școala civilă de aviație a lui Roger Sommer, care funcționa la Mourmelon le Grand (Paris) (1913).

Deoarece autoritățile române nu i-au admis să zboare Elena Caragiani pleacă în Franța și devine primul corespondent de război din lume, care scrie „reportaje din avion”. Ulterior face o deplasare în America, pentru a participa la survolarea oceanului alături de piloții americani (26 februarie 1914). Revenită în țară în 1916, deși autoritățile române nu i-au admis să zboare ca pilot, au acceptat-o ca infirmier la Iași și, ulterior, la Tecuci. Fără să mai aștepte sfârșitul războiului, se hotărăște să plece iar în Franța, pentru a-și relua cariera de reporter, unde se căsătorește cu avocatul Virgil Stoenescu și se stabilește la Paris.

Când se îmbolnăvește de tuberculoză, revine în țară unde își află sfârșitul. Este înmormântată într-o criptă la Cimitirul Bellu.^[2]

Pasiuni: echitația,^[3] având ca profesor pe locotenentul de cavalerie Mircea Zorileanu

Elena Caragiani-Stoienescu
Elena Caragiani-Stoienescu
Date personale
Născută	13 mai 1887  Tecuci, România
Decedată	29 martie 1929 (41 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	aviatoare

• 

  Fotocopie a brevetului de pilot-aviator emis la 22 ianuarie 1914 pe numele Elena Caragiani-Stoinescu în Franţa
     
• 

  Portret Elena Caragiani-Stoienescu

* 1932: Vicențiu Bugariu (n. 4 aprilie 1908 în comuna Lunga, județul Timiș-Torontal – d. 29 martie 1932, în Timișoara) a fost un publicist și istoric român, preocupat de figurile culturale importante ale Banatului. A fost redactor și colaborator la ziarul Vestul din Timișoara, secretar al Sindicatului pentru Organizarea Exportului de Animale din Timișoara, funcționar la Biblioteca Academiei din București.

Vicențiu Bugariu s-a născut în comuna bănățeană Lunga, județul Timiș-Torontal, în familia țăranului Nicolae Bugariu.

A absolvit Liceul Moise Nicoară din Arad și a urmat apoi cursuri de drept, litere și filozofie la Universitatea din București. A murit prematur, în urma unei endocardite acute.
Opera:

• „Călătoria contelui Demidoff în Banat în 1837”, extras din „Analele Banatului”, anul I, nr. 1. fasciculul 4, 1930, Timișoara, 25 pagini, 4 reproduceri.
• „Banatul de altă dată, 1819-1826”, extras din „Analele Banatului”, extras din „Analele Banatului”, fasciculul 7, 1931, Timișoara, 60 pagini, 30 reproduceri.
• „Iulian Grozescu (1839 – 18972)”, cu o prefață de Sever Bocu, 80 pagini, 3 reproduceri, Editura Aurel Bugariu, Timișoara, 1941.
• „Figuri bănățene”, cu o prefață de P. Nemoianu, 112 pagini, Editura Aurel Bugariu, Timișoara, 1942.

Vicențiu Bugariu
Date personale
Născut	4 aprilie 1908 comuna Lunga, județul Timiș-Torontal
Decedat	29 martie 1932 (23 de ani) Timișoara, România
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	publicist și istoric român

* 1938: Constantin Isopescu-Grecul sau Constantin cavaler de Isopescu-Grecul (germană Constantin Ritter von Isopescu-Grecul)); cu prenumele ortografiat uneori Konstantin, iar numele Isopescul-Grecul ori Isopescu Grecu; în ucraineană Константин Ісопискуль-Грекуль; n. 2 februarie 1871, Cernăuți, Austro-Ungaria – d. 29 martie 1938, Cernăuți, Regatul României) a fost un jurist, politician, jurnalist și industriaș de origine română, născut în Austro-Ungaria. Începând din 1907, el a reprezentat în mod neîntrerupt regiunea Bucovina și circumscripția românească Storojineț–Boian–Cernăuți în Camera Deputaților din Austria, participând la evenimentele politice ale Primului Război Mondial. A fost în general cunoscut drept un legiuitor reformator și un politician moderat, care a respins formele radicale ale naționalismului românesc și a căutat în principal să obțină un statut special pentru români în cadrul unei Austrii reformate. Loialitatea sa a fost răsplătită de autoritățile austriece și criticată de Partidul Național Român, dar Isopescu-Grecul s-a distanțat de linia pro-austriacă propovăduită de Aurel Onciul. În 1908, Isopescu-Grecul a înființat, împreună cu Nicu Flondor și Teofil Simionovici, Partidul Independent, care susținea un program moderat. Ulterior, Isopescu-Grecul s-a raliat lui Iancu Flondor, îmbrățișând viziunea conservatoare a acestuia în privința cauzei naționale.

El a fost atras mai aproape de naționalism în timpul războiului mondial. A denunțat persecutarea românilor din Transilvania și a fost dezamăgit de oferta austriacă de anexare a Bucovinei la Republica Populară Ucraineană. La sfârșitul anului 1918, Isopescu-Grecul încă sprijinea autonomia sau independența Bucovinei și Transilvaniei în dauna unirii cu Regatul României, promovând Doctrina Wilson. În timpul dezordinilor din Viena, de după război, el și Iuliu Maniu au organizat unități de apărare formate din români încorporați în Armata Comună, care au acționat ca o forță polițienească și au restabilit ordinea. Odată procesul de unire dintre Bucovina–Transilvania și România fiind inițiat, Isopescu-Grecul a acceptat rezultatul. A continuat să servească drept consul român la Viena și Praga în cea mai mare parte a Războiului româno-ungar, când a fost favorabil stabilirii unei alianțe trainice între România și forțele ungare conservatoare.

În 1920, Isopescu-Grecul s-a întors în Bucovina în calitate de consilier al guvernelor românești și ca investitor în industria forestieră. A revenit în politică opt ani mai târziu, când s-a alăturat Partidului Național-Țărănesccondus de Iuliu Maniu și a fost pentru scurtă vreme membru al Camerei Deputaților. În 1930–1933, a deținut poziția de rector al Universității din Cernăuți, instituție pe care a reprezentat-o și în Senatul României.

S-a născut într-o familie nobiliară românească din Cernăuți, tatăl său – conservator, Dimitrie fiind director de liceu și bunicul său preot ortodox român.^[1] Mama sa, Aglaia Constantinovici-Grecul, era fiica lui Ghideon Ritter von Grecul, arhimandrit și înalt oficial guvernamental.^[2][3] Constantin a avut o soră, Aurelia – care s-a căsătorit cu austriacul Johann Wenzel Patzit - și 3 frați: Emanoil, Eusebie și Gheorghe — aceștia devenind primul profesor, al doilea medic și al treilea militar de carieră. Constantin a fost adoptat de către unchiul său matern – Temistocle Grecul - și, prin urmare, și-a adăugat la nume particula „Grecul”.^[4]

Viitorul om politic a urmat școala în orașul său natal, după care s-a înscris la Universitatea din Cernăuți. În jurul anului 1892a început să scrie sub pseudonimul Constantin Verdi (sau doar Verdi) în presa română din Bucovina, cu articole în Încercări Literare și mai târziu în Gazeta Bucovinei.^[5] Tot sub acest pseudonim a publicat prima și singura sa poezie.^[6]

S-a căsătorit în anul 1897 și a avut un fiu și o fiică.

În ultimii săi ani, Isopescu-Grecul a fost implicat în intrigile dintre ruteni și comunitățile ucrainene, sprijinindu-i pe Casian Bohatereț și Evghen Kozak ca reprezentanții autorizați ai celor dintâi.^[71] În aprilie 1935 au circulat zvonuri că ar fi părăsit PNȚ și că ar fi aderat la Frontul Românesc, de extremă dreaptă. Isopescu-Grecul a negat această afirmație și a respins antisemitismul economic al Frontului, insistând asupra faptului că el îi consideră evreii români ca fiind patrioți și că statutul lor de cetățeni români a fost „foarte important” pentru el. De asemenea, s-a descris pe sine însuși ca un „un simplu soldat, dacă nu chiar o ordonanță a Partidului Național Țărănesc și, prin urmare obișnuit cu disciplina”.^[74]

Isopescu-Grecul a murit în orașul său natal la începutul anului 1938.^[3][31][70] Una din ultimele sale misiuni a fost aceea de delegat al corpului academic din România în Regatul Italiei.^[75] Într-un necrolog publicat în aprilie 1938, Iorga a recunoscut că Isopescu-Grecul a fost un „bun român” și un legiuitor „impasibil și imparțial”, caracterizându-l ca fiind un exponent al „corectului birocratism austriac”.^[6] În contrast cu Iorga, Constantin Argetoianu – partener de guvernare al acestuia - nu l-a apreciat pe Isopescu-Grecul în memoriile sale, caracterizându-l drept „un escroc antipatic

Constantin Isopescu-Grecul
Isopescu-Grecul în jurul anului 1907
Date personale
Născut	2 februarie 1871 Cernăuți, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria
Decedat	29 martie 1938 Cernăuți, Regatul României
Părinți	Dimitrie Isopescu
Naționalitate	Austro-ungară (până în 1918) Română (după 1918)
Religie	Român ortodox
Ocupație	Jurist, jurnalist, industriaș
Deputat al Imperiului
În funcție 1907 – 1918
Circumscripția	Storojineț–Boian–Cernăuți
Membru al Camerei Deputaților din România
În funcție 12 decembrie 1928 – mai 1930
Circumscripția	Județul Cernăuți
Premii	Ordinul Franz Joseph
Partid politic	Societatea Concordia (anii 1890, 1909, cca. 1911–1923) Partidul Național Român (cca. 1907, 1911) Partidul Independent (1908–1909) Partidul Național-Țărănesc (cca. 1928–1938)
Alma mater	Universitatea din Cernăuți

·         1952: I.A. Bassarabescu, prozator român (n. 1870)

* 1957: Joyce Cary (n. 7 decembrie 1888 - d. 29 martie 1957) a fost un romancier și artist irlandez. În romanele sale, continuă tradiția englezădin secolul al XVIII-lea și din epoca victoriană

Tema principală a operei sale non-conformiste o constituie afirmarea individului într-un mediu social ostil, plin de conflicte.

• 1932: Aissa izbăvită ("Aissa Saved")
• 1933: Un oaspete american ("An American Visitor")
• 1936: Vrăjitoarea africană ("The African Witch")
• 1939: Domnul Johnson ("Mister Johnson")
• 1940: Charley, comoara mea ("Charley is My Darling")
• 1941: O casă plină de copii ("A House of Children")
• 1941: Uimire ("Herself Surprised")
• 1942: A fi pelerin ("To Be a Pilgrim")
• 1944: Botul calului ("The Horse's Mouth")
• 1946: Lumina lunii ("The Moonlight")
• 1949: O bucurie înfricoșată ("A Fearful Joy")

Joyce Cary
Date personale
Născut	7 decembrie 1888 Derry, Irlanda de Nord
Decedat	29 martie 1957 (la 69 de ani) Oxford, Regatul Unit[2]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (scleroză laterală amiotrofică)
Copii	Tristram Cary[*]
Naționalitate	nord-irlandeză
Cetățenie	Irlanda
Ocupație	romancier, artist
Limbi	limba engleză[1]
Studii	Clifton College[*] Trinity College[*]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	prima jumătate a secolului al XX-lea
Mișcare/curent literar	Romantism
Specie literară	roman
Influențe[ascunde] James Joyce, D. H. Lawrence, Virginia Woolf
Note
Premii	Premiul Memorial James Tait Black[*]

·         1963: A decedat botanistul Traian Savulescu, presedinte al Academiei Roman; (n.1889). Traian Săvulescu (n. 2 februarie 1889, Râmnicu Sărat), a fost un biolog și botanist român, fondator al Școlii românești de fitopatologie, primul care a făcut cunoscută în România flora Arabiei și Palestinei, membru și președinte al Academiei Române.

* 1964: Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg (2 februarie 1879 – 29 martie1964) a fost membră a Casei de Holstein-Gottorp. A fost singurul copil al lui Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei, care a ajuns la vârsta adultă.

Sofia Charlotte ("Lotte") este cel mai bine cunoscută pentru mariajul ei nefericit și mediatizat cu Prințul Eitel Friedrich, al doilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei. Mai târziu, căsătoria s-a terminat prin divorț; Sofia Charlotte se va recăsători câțiva ani mai târziu cu Harald van Hedemann, un fost ofițer de poliție.

Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg
Prințesă Eitel Friedrich de Prusia
O fotografie a Sofiei Charlotte, 1913.
Date personale
Născută	2 februarie 1879 Castelul Oldenburg, Oldenburg, Germania
Decedată	29 martie 1964 (85 de ani) Westerstede, Saxonia Inferioară, Germania de Vest
Părinți	Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei
Frați și surori	Nikolaus Duchess Altburg of Oldenburg[*]
Căsătorită cu	Prințul Eitel Friedrich al Prusiei Harald van Hedemann
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp (prin naștere) Casa de Hohenzollern (prin căsătorie)

·         1971: A decedat scriitorul Dimitrie Panaitescu (Perpessicius), poet si critic literar, editor de marca al operei lui Mihai Eminescu, membru titular al Academiei Romane; (n.1891). A semnat  cu pseudonimul Perpessicius în Cronica (1915), revistă condusă de Gala Galaction și Tudor Arghezi. Mobilizat pe front, este rănit în 1916 și rămâne invalid de mâna dreaptă. A fost profesor în mai multe localități ale țării, autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Al. Rosetti și Jacques Byck. A colaborat la revistele   Cuvântul, Lumea, Universul literar, România, Revista Fundațiilor Regale, Letopiseți, Neamul românesc, Cartea vremii, Flacăra, Gândirea, Cugetul românesc, Ideea europeană, Gazeta literară, Contemporanul, Viața românească, România literară, Steaua, Luceafărul. De asemenea a  ținut cronica literară la Radio între 1934-1938. si a fost director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române (1957) și al revistei Manuscriptum.

S-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1891, ca al doilea fiu al lui Ștefan Panait, muncitor, originar din Iannina, și al Elisabetei Panait, născută Daraban, originară din Cucora (Putna). În 1898 a fost înscris în clasa întâi la școala primară numărul 4 din Brăila, pe care a absolvit-o în 1902. Din anul 1907 a studiat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Până la terminarea liceului a fost secretar general al societății culturale „Avântul”, a elevilor de la liceul Nicolae Bălcescu.

În vara anului 1909, petrecându-și vacanța la mănăstirea Agapia, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Titu Dinu, elev al lui Ovid Densusianu, la Facultatea de Litere din București. În 1910 absolvă liceul și devine student al Facultății de litere, la secția de filologie modernă. În primul an de facultate a lucrat ca pedagog la pensionul Schewitz-Thieren, având sarcina de a împărți elevilor mâncarea. A luat parte la cursurile ținute de Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Ion Bianu, Ion Bogdan, Mihail Dragomirescu.

În anul al treilea de facultate a primit o bursă lunară în urma unui concurs, iar cu sprijinul și recomandarea lui Ion Bianu, devine meditatorul nepoților lui Ion Ghica. În 1914 s-a căsătorit cu Alice Paleologu, o colegă de facultate.

În 1914 obține licența în filologie romanică la Universității din București.

A debutat cu schița „Omida - Din lumea celor care se târăsc”, o replică la volumul Din lumea celor cari nu cuvântă a lui Emil Gârleanu. Schița a fost semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu și a apărut în revista brăileană Flori de câmp, nr. 5 din 20 iulie 1911.

A debutat ca poet cu poezia Reminiscență în revista „Versuri și proză” a lui I.M. Rașcu în nr.7-8 din aprilie 1913, semnată cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelui de familie al tatălui, Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban).

Culegerea de note intitulată Repertoriu critic (1925) a fost publicată într-o revistă de bibliografie. Notele completau imaginea poetului cu aceea a iubitorului de cărți și a criticului. Volumul Scut și targă apărut în 1926, dezvoltă teme inspirate din experiența războiului și de vremurile care au urmat.

Carcatură a lui Perpessicius realizată de către Victor Ion Popa

• Mențiuni critice, vol. I-V (1928 - 1946)
• Itinerar sentimental (1932)
• Dictando divers (1940)
• Jurnalul de lector (1944), completat cu Eminesciana
• Mențiuni de istoriografie literară și folclor (1948 - 1956)
• Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor (1957 - 1967)
• Opere, vol. I-XII (1966 - 1983)
• Lecturi intermitente (1971)
• Eminesciana (1971)
• Patru clasici (1974)
• 12 prozatori interbelici (1980)
• Scriitori români, vol. I-II (1989)

Membru titular al Academiei Române

Perpessicius
Criticul Dumitru S. Panaitescu
Date personale
Născut	22 octombrie 1891  Brăila, România
Decedat	29 martie 1971 (79 de ani)  București, Republica Socialistă România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Elisabeta (Daraban) și Ștefan Panait
Căsătorit cu	Alice Paleologu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar, istoric literar, folclorist, poet, cercetător
Activitate
Educație	Facultatea de Litere din București
Alma mater	Universitatea din București
Cunoscut pentru	Cercetător și editor al operei eminesciene

* 1974: Platon Chirnoagă (n. 1894, Com.Poduri, jud. Bacău, România – d. 1974, Stuttgart, Germania) a fost un general, om politic și istoric militar român.^[2] Gen. Platon Chirnoagă a fost ministru de război în așa-zisul Guvernul Național Român de la Viena (10 decembrie 1944 - 8 mai 1945)

Platon Chirnoagă s-a născut în data de 24 octombrie 1894, în Comuna Poduri, jud. Bacău, unul din cei opt copii ai învățătorului Gheorghe Chirnoagă și al soției acestuia, Olimpia. Unul din frații săi Eugen Chirnoagă, (1891 - 1965) va deveni un chimist cunoscut, profesor universitar și rector al Universității Politehnica din București. Fiul acestuia, Marcel Chirnoagă, (1930 - 2008) va fi unul din cei mai mari graficieni români. Un alt frate al viitorului general, Mihail Chirnoagă, (1913 - 1948) va deveni un cunoscut prozator și critic literar.

Participă la Primul Război Mondial la acțiunile ofensive din Transilvania, de retragere și de consolidare a frontului în Moldova (1916 - 1918), ca sublocotenent în Regimentul 17 Obuziere, și în 1919 la operațiunile militare din Ungaria.^[1] După încetarea ostilităților activează în cadrul Marelui Stat Major, și ulterior ca profesor (1938-1939) și comandant al Școlii de aplicație a artileriei (1939).^[1]

În cel de-al Doilea Război Mondial participă cu Armata a 3-a la luptele din Bucovina, nordul Basarabiei, Nistru, Transnistria, Sevastopol, Crimeea, Kuban, și Cotul Donului.^[1][4]

La 20 octombrie 1944, în timp ce se afla la comanda Diviziei 4 Infanterie în capul de pod de la Szolnok, în timpul luptelor de pe Tisa, divizia este încercuită de puternica Divizie 24 de blindate germane, cea mai mare parte a efectivelor, împreună cu comandantul, fiind luați prizonieri.^[1][4]

În data de 10 decembrie 1944, la Viena, la Hotelul Imperial, a fost constituit Guvernul Național Român de la Viena, ca reacție la guvernul instaurat în țară în urma loviturii de stat de la 23 august 1944. Scopul principal al noului guvern era de a organiza o armată care să lupte contra invadatorului sovietic, armată formată din voluntari recrutați dintre prizonierii de război români capturați de germani sau din cei veniți la muncă sau instruire în Germania.^[5] Gen. Platon Chirnoagă intră în acest guvern în calitate de ministru de război. În această calitate, a reușit formarea și trimiterea pe frontul de la Oder a unui regiment de voluntari români (martie 1945), în timp ce al doilea era gata de plecare pe front, iar al treilea era în curs de formare în tabăra de la Kaufholz. În data de 8 mai 1945, .^[3][6] ,după capitularea Germaniei, gen. Platon Chirnoagă a fost internat în lagărul de la Gleisenbach, de unde va fi eliberat în aprilie 1947. După eliberare va locui în Austria, Franța, și din 1968 la Stuttgart, în Germania.^[2]

În 21 februarie 1946 a fost judecat în lipsă și condamnat la moarte, în baza Legii 312/1945, în cel de-al doilea lot al "criminalilor de război", principalii acuzați din "lotul" de 11 persoane, fiind acuzat că a făcut parte din "guvernul fantomă" de la Viena, constituit de Horia Sima, președintele completului de judecată fiind un anume Fărcuțiu.^[7]

Gen. Platon Chirnoagă s-a stins din viață, duminică 24 martie, 1974, departe de țară, în care nu s-a mai întors niciodată, fiind înmormântat vineri, 29 martie, la Cimitirul Neuer Friedhof Buchrein lângă Stuttgart în Germania. Slujba a fost oficiată de preoții, D. Em. Popa (Freiburg), Vasile Zăpârțan (München - asasinat ulterior din ordinul lui Nicolae Ceaușescu) și Dr. Florian Müller

În data de 1 noiembrie 1944, în timp ce se găsea în prizonierat, generalul Platon Chirnoagă este vizitat de liderul legionar Vasile Iașinschi, care îi propune să preia sarcina de a înființa, organiza și conduce, o armată care urma să se opună ocupantului sovietic, formată din prizonieri de război români capturați de germani și din militari ce urmau diverse stagii de instruire în Germania. Armata, ce urma să se numească Armata Națională Română (pe scurt, ANR) urma să se bazeze exclusiv pe voluntari. Pentru legionari, cei care răspunseseră primii apelului german de a crea un guvern român în exil și o armată națională de rezistență contra ocupantului sovietic, era esențial ca această armată să fie realmente națională, și nu condusă de un general german. Generalul Platon Chirnoagă a acceptat această ofertă, deși nu avusese anterior nici un contact cu mișcarea legionară. Organizarea acestei armate urma să înceapă odată cu constituirea unui guvern național român.^[6]

Formarea unui prim regiment român, nu a fost autorizată până pe 3 noiembrie 1944, de către Biroul Central Operațional al SS.(SS – Führung Hauptamt), specificându-se că scopul final este crearea unei divizii. Majoritatea prizonierilor provenind din Divizia a 4-a, a preferat să rămână în captivitate, așteptând sfârșitul războiului, de teama represaliilor ulterioare, spre deosebire de legionari, care s-au înrolat în marea majoritate. La conducerea acestei divizii ce urma să se formeze, a fost desemnat SS Standartenführer Ernst Alfred Ludwig, născut în România. Spre deosebire de alte unități ale armatei germane, pe care naziștii urmăreau să le constituie, divizia română a fost concepută în așa fel încât să fie lansată cât mai repede în luptă. Conducerea primului regiment de infanterie român al ANR, a fost încredințată tot unui ofițer german, respectiv, comandantul Gustav Wegner. Comanda celor două prime batalioane a fost încredințată căpitanilor români Dreve și Opriș, cărora li s-a echivalat gradul cu cel de Hauptstürmführer SS.^[6]

Imediat după formarea Guvernului Național Român de la Viena, oficial în 10 decembrie, soldații, ofițerii și subofițerii Regimentului 1 Român al ANR, au depus jurământul de credință, față de Adolf Hitler, în calitate de comandant suprem al armatei germane, (dar numai în ceea ce privește lupta contra sovietilor și comunismului) și față de Horia Sima, în calitate de șef al Guvernului Național Român. Spre sfârșitul anului, propaganda făcută de legionari, dar și de către generalul Platon Chirnoagă, a început să dea rezultate, tot mai mulți prizonieri români oferindu-se să reia lupta contra trupelor sovietice. ^[6]

Echiparea acestei divizii cu mijloace de transport și armament performant lăsa mult de dorit, datorită lipsurilor tot mai acute pe care le resimțeau trupele germane spre sfârșitul războiului. La începutul lui 1945, SS Standartenführer Ernst Alfred Ludwig a fost înlocuit la comanda ANR cu SS Standartenführer Wilhelm "Willy" Fortenbacher, datorită unor neînțelegeri dintre primul și gen. Platon Chirnoagă, care dorea ca unitățile ANR să fie majoritar compuse din etnici români.

Platon Chirnoagă
Gen. Platon Chirnoagă
Date personale
Născut	24 octombrie 1894
Decedat	29 martie 1974 (79 de ani)
Frați și surori	Mihail Chirnoagă[*] Eugen Chirnoagă
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	istoric personal militar[*]
comandant al Diviziei 4 Infanterie (1944)
Studii	Școala militară de artilerie și geniu (1913-1915), Școala de aplicație a artileriei, Școala Superioară de Război (1923-1925).
Activitate
A luptat pentru	Armata Română
Ani de serviciu	1916-1945
Gradul	General de brigadă
Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul “Coroana României”, clasa a V-a, Ordinul “Steaua României”, clasa a V-a, “Crucea Comemorativă”, Medalia “Victoria”, “Steaua României” în grad de ofițer, “Coroana României”, clasa a III-a, cu spade și panglică de “Virtutea Militară”, “Steaua României”, clasa a III-a, cu spade și panglică de “Virtutea Militară”,“Crucea de fier”, clasa a II-a (Germania)

* 1982: Carl Orff (n. 10 iulie 1895, München, Regatul Bavariei - d. 29 martie1982, München, Republica Federală Germania) a fost un compozitor german cunoscut pentru muzica sa educațională și de teatru.

S-a născut la 10 iulie 1895, în München, ca fiul unui ofițer de carieră în armata germană imperială.

A studiat la München muzica și a condus acolo diverse teatre. În 1924 a înființat împreună cu dansatoarea Dorothea Gunther școala "Gunther" pentru educație muzicală, dans și gimnastică. Lucrarea sa,Schulwerk(Muzică pentru copii 1930-1933, revizuită în 1950-1954) începe cu modele simple ritmice, cu bucăți sonore asamblate pentru xilofon, glockenspiel și alte instrumente de percuție.

Mormântul lui Carl Orff în Andechs - Bavaria

În faimoasa sa lucrare oratorio-mime Carmina Burana (1937) (libret inspirat din texte vechi medievale găsite la biblioteca mănăstirii Benediktbeuern - Germania) a pus poezia secolului al XIII-lea pe muzică simplă, construită în jurul unor ritmuri viguroase, pulsante, bogate uneori. Celelalte opere ale sale includ opera de basm Die Kluge („Isteața”) (1943) și fragmente austere ca Antigona (1949).

A fost înmormântat în biserica mănăstirii Andechs.

Atitudinea lui Orff în al III-lea Reich a fost examinată foarte critic cu ceva timp în urmă. După cele mai recente cercetări (2004) se poate afirma: Orff nu a fost nazist. El nu a fost niciodată membru al partidului, nu a întreținut o funcție publică în Reichsmusikkammer sau alte instituții similare, nu a fost niciodată compozitorul oficial al regimului și nu avea nici o simpatie pentru această ideologie. În timpul războiului a rămas în Germania, pentru că a avut nevoie de conexiuni cu teatre de limba germană. Din motive financiare a trebuit să lucreze, dar cu oameni de teatru care au fost tot atât de departe de ideologia nazistă, ca atare Caspar Neher, Oscar Fritz Schuh sau Heinz Hilpert.^[12]

Pentru Jocurile Olimpice de vară din 1936 nu el, ci Richard Strauss și Werner Egk au compus muzica festivă, iar cea a intrării solemne și dans de copii și fete (Einzug und Reigen der Kinder und Mädchen) a fost scrisă de Gunild Keetman. Orff a folosit jocurile doar pentru a prezenta opera sa Carmina burana unui for internațional.^[13]

Orff a fost prieten cu profesorul Kurt Huber, unul din conducătorii grupului de rezistență Trandafirul Alb, de asemenea cu muzicologul și compozitorul germano-evreiesc Erich Katz (1900-1973). Discutabilul autor Michael Kater a pretins că după sfârșitul nazismului Orff ar fi încercat să scoată ulterior profite din prietenia cu Huber și ar fi declarat față de comisia americană de denazificare că ar fi fost membru al „Trandafirului Alb”, ce nu a fost cazul. Pentru această afirmație nu există nici o dovadă pentru că nu s-a găsit nimic în dosarele procesului de denazificare, pe care istoricul vienez Oliver Rathkolb l-a evaluat, respingând de acea teza nedocumentată a lui Kater. Orff a fost achitat de americani.

Carl Orff
Carl Orff
Date personale
Născut	10 iulie 1895[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]  München, Regatul Bavariei, Imperiul German[11][12]
Decedat	29 martie 1982 (86 de ani)[1][2][3][4][5][6][8][9][10]  München, Bavaria, RFG[13][14]
Înmormântat	Andechs Abbey[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pancreatic)
Căsătorit cu	Liselotte Orff[*] (1960–1982) Luise Rinser[*] (1954–1959)
Cetățenie	Imperiul German  Germania Nazistă  Republica de la Weimar  RFG  Germania
Ocupație	compozitor muzicolog[*] profesor de muzică[*] profesor universitar scriitor muzician teoretician al muzicii[*] libretist[*]
Activitate
Studii	Hochschule für Musik und Theater München[*], Wittelsbacher-Gymnasium München[*]
Gen muzical	operă
Instrument(e)	orgă[*]
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] honorary citizen of Munich[*] Ordinul de Merit al Bavariei[*] Premiul Național al Republicii Democrate Germane[*] Marea Cruce a Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania[*] medalia Goethe a orașului Frankfurt[*] Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] Bayerischer Poetentaler[*] Medalia pentru Științe și Arte[*]

·         1993 - A murit Edgar Papu, specialist în literatură comparată şi filosof al culturii (n.13.09.1908).

* 1995: Brad Segal (17 noiembrie 1935 Odobești, România - 29 martie 1995) a fost un om de știință, poet și filosof român.

A publicat, în țară și străinătate, peste 180 de lucrări științifice, a scris 45 de cursuri universitare, manuale și monografii și a scos 26 de brevete de invenții.^[1]

Dr. inginer, profesor la Facultatea de Tehnologia Produselor Alimentare din Galați acesta a fost medaliat de Comisia Internațională a Industriilor Agricole din Paris (1968).

1957 - asistent la disciplina Tehnologia conservelor vegetale, Institutul Politehnic din Galați;

1959-1968 - șef lucrări, titular cursuri Tehnologia și utilajul industrializării fructelor și legumelor și Tehnologia generală a produselor alimentare;

1965 - doctor inginer în Microbiologie industrială, cu teza "Complexul enzimatic al mucegaiurilor ce se dezvoltă pe struguri", conducător prof. dr. doc. Dumitru Moțoc;

1968 - conferențiar la disciplinele Tehnologia conservării fructelor și legumelor și Tehnologia generală în industria alimentară;

1968 - secretar științific al Facultății de Tehnologia Produselor Alimentare și Tehnică Piscicolă Galați;

1971 - conducător doctorat pentru domeniul Tehnologia industriilor alimentare;

1975 - profesor universitar la Universitatea din Galați;

1985 - primește distincția de Profesor universitar evidențiat cu titlu onorific acordat de Ministerul Educației și Învățământului;

1987 - distins cu Diploma de onoare a Ministerului Educației și Învățământului pentru creativitate și eficient în învățământ;

1991 - primește Diploma Uniunii Medicale Balcanice pentru cercetarea științifică în domeniul alimentelor de protecție.

Brad Segal
Date personale
Nume la naștere	Brad Segal
Născut	17 noiembrie 1935 Odobești, România
Decedat	29 martie 1995 (59 de ani)
Ocupație	Om de știință, poet și filosof

·         1996: Mircea Herivan, eseist și scriitor român (n. 1930)

·         1999 - A murit cântăreţul american de jazz Joe Williams (n.12.12.1918).
* 2003: Tadao Horie (13 septembrie 1913 - 29 martie 2003) a fost un fotbalistjaponez.

·         2009: A decedat Maurice Jarre, compozitor francez (n. 1924). Maurice Jarre (n. 13 septembrie 1924, Lyon, Franța) a fost un compozitor și dirijor francez,  cunoscut mai ales pentru coloanele sale sonore de la  filmele Lawrence of Arabia (1962), Doctor Zhivago (1965) și A Passage to India (1984). Pentru toate trei a câștigat premiul Oscar. Alte coloane sonore memorabile includ  filmele The Message (1976), Dead Poets Society (1989) și Ghost (1990).

* 2023: Tiberiu Ceia: 

Tiberiu Ceia
Date personale
Născut	16 iulie 1940[1]  Timișoara, România[1]
Decedat	29 martie 2023 (82 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Gen muzical	Muzica populară românească
Instrument(e)	voce[*]
Case de discuri	Electrecord, IJAC Music Production
Colaborare cu	Ion Dolănescu
Modifică date / text

Tiberiu Ceia (n. 16 iulie 1940,^[1] Timișoara, România^[1] – d. 29 martie 2023,^[1] București, România) a fost un cântăreț român de muzică populară, reprezentant al Banatului.

Discografie[modificare | modificare sursă]

Albume

• Mă Dusei La Vărădie, Vinil, Electrecord, STM-EPE 01399 (1977)
• Tot Așa Mă Bate Gîndul, Vinil, Electrecord, ST-EPE 01739 (1980)
• Doi Voinici Din Lumea Mare (împreună cu Ion Dolănescu), Electrecord, ST-EPE 02016 (1982)
• Dragu Mi-i Să Cînt Prin Sat, Vinil, Electrecord, ST-EPE 02293 (1983)
• Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, ST-EPE 02669 (1985)
• Glas De Clopot, Vinil, Electrecord, ST-EPE 03910 (1991)
• Tiberiu Ceia (1980), Casetă, Electrecord, STC 00109
• Glasul Meu Nu-i De Vânzare, Casetă, Electrecord, STC 001139 (1996)
• M-am Gîndit, Lume, Să-ți Cînt (1990), Vinil, Electrecord, ST-EPE 04141 (1992)
• Frumoasă Vecina Noastră (1998), CD, Electrecord, EDC 253
• Bănățeanu Cât Îi Viu (2003), CD, Electrecord, EDC 441
• Mi-o Fost Drag În Viața Mea (2006), CD

Discuri 7 inch

• Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, EPC 10.025 (1968)
• Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, EPC 10.308 (1973)
• Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, 45-STM-EPC 10.459 (1976)

Compilații

• Fonoteca de Aur, Casetă, Studio Recording (1997)
• Tiberiu Ceia Și Invitații Săi (2008), CD, IJAC Music Production, IMP-004
• Frumoasă Vecina Noastră (19 aprilie 2012), CD, Taifasuri, 358

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Sfințiți Mc Marcu, episcopul Aretuselor și Chiril, diaconul; Sf Mc Iona și Varahisie; Sf Ier Diadoh, episcopul Foticeei; Denia Canonului Mare