3. /29 MARTIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
Sf Sfințiți Mc Marcu, episcopul Aretuselor și Chiril, diaconul;
Sf Mc Iona și Varahisie;
Sf Ier Diadoh, episcopul Foticeei;
Denia Canonului Mare
Sf Sfințiți Mc Marcu, episcopul Aretuselor și Chiril, diaconul
Stând împotriva închinătorilor la idoli, Sfântul Marcu a reușit, prin răbdarea sa, să îi întoarcă pe chinuitori la dreapta credință. Sfântul Chiril, însă, a pierit tăiat în bucăți de sabia păgânilor.
În împărăția marelui Constantin, Sfântul Marcu, episcop al Aretuselor, a luptat pentru apărarea dreptei credințe și a stricat o capiște idolească. Pentru a scăpa de mânia păgânilor, la porunca Domnului, a fugit din cetate, dar nu a răbdat să vadă cum cei rămași suferă, astfel că s-a întors, ca la război. Supus la nenumărate chinuri, purtat prin cetate spre batjocura tuturor, a fost apoi spânzurat, trupul fiindu-i împuns cu sulițe. A fost uns cu miere și dat spre înțepare albinelor, dar sfântul le răbda pe toate ca pe slavă și măriri, și nu ca pe bătaie de joc.
Așa s-au minunat cei care l-au chinuit și, lăsându-l liber, s-au făcut toți creștini, învățând de la el cele de folos. Pe Sfântul Chiril, diacon în cetatea Iliopolis, nu l-au cruțat, însă, închinătorii la idoli, ci, pentru îndrăzneala lui de a fi stricat capiștile idolești, l-au tăiat bucăți. Iar toți cei care i-au curmat viața au pierit, la rândul lor, uciși.
Sf Mc Iona și Varahisie
(Video) Troparul Sfinților Mucenici Iona și Varahisie
Sfântul Diadoh al Foticeei (gr. Διάδοχος Φωτικής) a trăit în secolul al V-lea, a fost episcop de Foticeea în Epir (Grecia) și este unul din Părinții filocalici. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 29 martie[1].
Viața
Sfântul Diadoh s-a născut în jurul anului 400. A devenit episcop de Photiki (Foticeea), o mică localitate provincia Vechiul Epir din nordul Greciei de azi. Pare să fi participat la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din 451, unde numele lui apare sub forma Didachus din Phocas[2]. Se crede că a făcut parte din grupul de notabili din provincia Epir care au fost capturați în raidurile vandalilor între anii 467 și 474. Prizonierii au fost eliberați mai târziu în Africa de Nord, aproape de Cartagina, de unde li se pierde urma. Nu se cunoaște locul și data exactă a morții lui[3] (de unde probabil și absența lui din sinaxare).
Scrieri
Diadochos' writing and ascetic practice were greatly influenced by Evagrius the Solitary (Pontique) and Saint Macarios of Egypt (the Great), incorporating their ideas of hesychia (Greek ησυχία, "stillness, rest, quiet"), sensible spiritual experience, and the fierceness of the fight against the demons.
In all his work Diadochos appears as a true champion of the Orthodox doctrine of Chalcedon. In fact, his best known work, the 100 Chapters on Spiritual Perfection, was written for his monks in reaction to strange doctrines coming from the heretical Messalian sect in Mesopotamia (or Euchists). Some authors have misunderstood the role of Saint Macarius in Mesopotamia and concluded that Diadochos wrote this main work against him. This, however, is not the case, as St. Macarius' role was merely to salvage from within the Messalian heresy those who were there by chance or just mislead by the ambiguous discourses of the heresy.
In the 100 Chapters, Diadochos shows himself as bishop worried about the orthodoxy of his flock and as a clear actor in the spiritual fights of his time.
Also, Chapters 13 & 91 of his work show us a real Christian man of prayer, united to God, discovering the "life in Christ" and wanting to share its goodness with his readers.
Teologie
După Diadoh scopul vieții duhovnicești este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea între chipul lui Dumnezeu în om și asemănarea cu El. Prin păcatul strămoșesc chipul dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul Botezului curăță chipul, îl spală de întinarea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem și asemănarea. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simțim. Asemănarea începem să o câștigăm pe măsură ce ne sporim sforțările noastre pentru o viață virtuoasă și o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârșitor. Abia după ce am sporit în asemănare, în dragoste, ni se face și harul simțit. Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minții. Dar își acoperă prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătățile harului intră în comuniune într-un chip tainic, cu sufletul prin simțirea minții. Căci pe măsură ce sporește sufletul, și darul dumnezeiesc își arată dulceața sa minții. Două bunuri ne aduce nouă sfântul har al Botezului renașterii, dintre care unul covârșește pe celălalt în chip nesfârșit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoiește chiar în apă și luminează toată trăsăturile sufletului, adică chipul, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt așteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea ce este asemănarea. Când începe deci mintea să guste întru multă simțire dulceața Prea Sfântului Duh, suntem datori să știm că începe harul să zugrăvească așa zicând peste chip, asemănarea.
Diadoh arată că, dacă până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la Botez înăuntrul lui se sălășluiește harul, iar diavolul e scos afară. De aici înainte sufletul este influențat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influențează numai din afară, prin mustul trupului și prin simțurile lui. Unii au născocit cu atât harul cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului cât și duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile minții înspre dreapta. Dar din ceasul în care renaștem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, așa după Botez stăpânește asupra lui adevărul. Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului și după Botez, ca și mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul, să nu fie, ci învăluind oarecum mintea în fumul dulcețurilor neraționale, prin mustul trupului. Cu alte cuvinte, până nu se sălășluiește harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subțiri, oprindu-l de la dorirea binelui și îndemnându-l la patimi sufletești. Dar după ce se sălășluiește harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care ațâță trupul spre patimi trupești, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul. Harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului. De aceea din însuși adâncul inimii simțim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aici înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin firea ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. De aceea harul, prin simțirea minții înveselește trupul cu o bucurie negrăit la cei ce sporesc în cunoștință; iar dracii, prin simțurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigașii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă și cu nepăsare pe calea credinței.
Viața duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai întâi de El întru simțirea inimii. Prin frică începe să se curețe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumești. Până ce sufletul e nepăsător și dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se curețe cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieții. Curățindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârșită, în care nu mai este frică, ci nepătimire. Cel ce iubește pe Dumnezeu crede cu adevărat în El și împlinește cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai și nu este în iubire, nu are nici credința pe care crede că o are.
După curățirea de patimile trupești, lucrarea în care rol mare are ascultarea și înfrânarea, trebuie să se facă și curățirea minții de gânduri rele, lucru care cere o liniștire a minții. Cei ce se nevoiesc trebuie să-și păzească pururi cugetul neînviforat, ca mintea deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze în cămările memorie, iar pe cele urâte și drăcești să le arunce afară din vistieriile firii. Dar numai Duhul Sfânt poate curăța mintea cu adevărat. Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile și întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se și slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă și slăvită. De aceea zice Apostolul: Duhul să nu-l stingeți.
Curățindu-se mintea, se pune în lucrare simțirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute și dumnezeiești, ca simțurile trupului la cele văzute. Simțirea aceasta a minții, sau a inimii, sau a sufletului, nu trebuie înțeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. Nimeni să nu nădăjduiască, auzind de simțirea minții că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce și-a curățit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Pentru că acum umblăm prin credință, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmașului. Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumina dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât își vede în chip îmbelșugat lumina sa, nimeni nu se îndoiește. Căci așa devine când puterea sufletului biruiește cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmașului ne învață limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii.
Dar înaintarea aceasta în viața duhovnicească, spre nepătimire, dragoste și vedere tainică, nu se face fără lupte. Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci și Satana mângâie sufletul printr-o simțire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn ușor peste el. Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. Dacă deci mintea va fi aflată ținând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus și se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt și preamărit, va pleca amăgitorul viclean.
Cu cât se îmbogățește sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să învețe tot mai mult să facă deosebire între bine și rău și să se facă mai smerit.
Diadoh are comună cu mulți scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre teolog și gnostic. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeiești, care a primit darul cuvântului, al învățăturii, care e totodată și darul înțelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul cunoștinței, al unirii cu Dumnezeu și al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă.
Influiență
Cercetătorii în Patristică au pus în evidență marea influiență pe care Sf. Diadoh al Foticeii a avut-o asupra unor alți mari teologi de după el, cum ar fi Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Simeon Noul Teolog și în general mișcarea isihastă din secolul al XIV-lea.
După teologul ortodox Jean Meyendorff, Sfântul Diadoh de Foticeea a fost „unul din marii popularizatori ai spiritualității pustiei în lumea bizantină”[4].
Sfântul Diadoh a avut și o importantă influiență în Occident, în principal prin scrierile a doi autori din Galia (Franța de azi), Césaire d'Arles (+ 542) și Julianus Pomerius (+ 498) în "De vita contemplativa".
Citate
From Chapters 11 & 12:
"Spiritual discourse always keeps the soul free from self-esteem, for it gives every part of the soul a sense of light, so that it no longer needs the praise of men. In the same way, such discourse keeps the mind free from fantasy, infusing it completely with the Love of God. Discourse deriving from the wisdom of this world, on the other hand, always provokes self-esteem; because it is incapable of granting us the experience of spiritual perception, it inspires its practitioners with a longing for praise, it being nothing but the fabrication of conceited men. It follows, therefore, that we can know with certainty when we are in the proper state to speak about God if during the hours when we do not speak we maintain a fervent remembrance of God in untroubled silence.
Whoever loves himself cannot love God; but if, because of 'the overflowing richness' of God's love, a man does not love himself, then he truly loves God (Ephes. 2,7). Such a man never seeks his own glory, but seeks the glory of God. The man who loves himself seeks his own glory, whereas he who loves God loves the glory of his Creator. It is characteristic of the soul which consciously senses the Love of God always to seek God's glory in every Commandment it performs and to be happy in its low estate. For glory befits God because of His majesty, while lowliness befits man because it unites us with God. If we realize this, rejoicing in the glory of the Lord, we too,like Saint John the Baptist, will begin to say unceasingly, 'He must increase, but we must decrease.'"
Acatistul Sfântului Diadoh, Episcopul Foticeii
Troparul Sfântului Diadoh, Episcopul Foticeii, glasul 1:
Păstor și dascăl preaînțelept al Bisericii te-ai arătat, Sfinte Diadoh, iar de dumnezeiasca înțelepciune și cunoștință împărtășindu-te, te-ai ridicat întru smerenie și dragoste la desăvârșitul chip al Arhieriei Domnului. Pentru aceasta rugămu-te, fii nouă mijlocitor și pururi rugător înaintea Scaunului Treimii, ca să aflăm iertare de greșeli și sufletelor noastre mare milă.
Condacul 1
Unindu-ți chipul prin dragoste cu virtuțile lui Dumnezeu, te-ai arătat icoană vie a Arhiereului Hristos, Sfinte Diadoh. Și gustând întru multă simțire dulceața Preasfântului Duh, întru bucuria Tatălui Ceresc ca un fiu ai intrat: Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Icosul 1
Viața ta, Sfinte Diadoh, a rămas înveșmântată în taină, însă din cuvântul tău ca un mare ascet și cunoscător al dumnezeieștii viețuiri ai strălucit, pom înmiresmat al raiului din roade vădindu-te:
Bucură-te, hotar al viețuirii celei înalte;
Bucură-te, teolog întru lărgimea vederii duhovnicești;
Bucură-te, vas al smereniei și milei dumnezeiești;
Bucură-te, pomenire de Dumnezeu ce surpi deprinderea răului;
Bucură-te, chip al negrăitei mișcări spre Cel Necuprins;
Bucură-te, îndrăzneală ce cauți dragostea Sfintei Treimi;
Bucură-te, libertate robită prin dragoste lui Hristos;
Bucură-te, credință hrănită de strălucirea iluminării dumnezeiești;
Bucură-te, nevoitor al curăției;
Bucură-te, cuvânt ce saturi simțirea duhovnicească a minții;
Bucură-te, cuvânt lărgit prin contemplație după măsura dragostei;
Bucură-te, cuvânt închinat lui Dumnezeu prin smerita cugetare;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 2-lea
Ai învățat, Părinte, că harul Botezului curăță Chipul lui Dumnezeu din om de întinăciunea păcatului, sălășluindu-se în adâncul minții, chiar dacă prezența lui e acoperită. Abia după ce am sporit în dragoste ni se face și harul simțit, zugrăvind peste chip asemănarea. Iar cu dumnezeieștile tale cuvinte ai păzit curată de erezia masalienilor învățătura Bisericii și credința în Sfintele ei Taine, pentru care împreună cu tine slăvim pe Hristos: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Din Sfintele Scripturi și trăirea în Duhul ai arătat că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile minții spre Domnul. Dar din ceasul în care renaștem, harul intră înlăuntru, iar diavolul e scos afară, războindu-ne din jurul inimii, prin gânduri și simțirile trupului. Pentru aceasta și dragostea de Dumnezeu, când ne gândim la El fierbinte, din adâncul inimii o simțim, iar noaptea patimilor ca pe întunericul cel din afară.
Bucură-te, căutare a locului inimii;
Bucură-te, aflare în adâncul de taină a comorilor vieții;
Bucură-te, alergare pe cărarea sfintelor nevoințe;
Bucură-te, răbdare a necazurilor de la demoni întru simțirea propriei neputințe;
Bucură-te, câștigare prin răbdare a smereniei curățitoare;
Bucură-te, sărăcie cu duhul făcută piatră de altar;
Bucură-te, minte pironită pe crucea inimii;
Bucură-te, pază a Chipului nestricăciunii cu armele luminii;
Bucură-te, trecere prin apa pocăinței și focul cunoștinței de Dumnezeu;
Bucură-te, închinare, chip al unirii celor despărțite de păcat;
Bucură-te, inimă în rugăciune, renăscută din apă și duh;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 3-lea
Doctor și călăuză iscusită ești celor încercați de patimi, pătrunzând prin harul lui Dumnezeu în tainițele inimii și vindecând cu puterea Lui sufletele celor ce voiesc tămăduirea. Iar prin tine lucrând Hristos, toată Biserica se întărește și într-un glas cântă: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Ne-ai învățat, Părinte, că viața duhovnicească începe prin curățire cu multă luare aminte și frică de Dumnezeu. Căci Domnul ne cheamă să-L urmăm întru lumină, lăsând grijile deșarte și poftele ce aștern întunericul nepăsării.
Bucură-te, curățire, rod al ascultării și înfrânării;
Bucură-te, curățire ce trezești simțirea mângâierii dumnezeiești;
Bucură-te, curățire ce odrăslești rodul dragostei;
Bucură-te, trezvie a minții ce străjuiești vistieriile firii;
Bucură-te, tăcere ce dai tărie în mânia cea împotriva patimii;
Bucură-te, liniștire ce iubești dreapta socoteală;
Bucură-te, răbdare neclintită în așteptarea harului Sfântului Duh;
Bucură-te, cămară strălucind de lumina Lui sfântă și slăvită;
Bucură-te, sfântă nevoință întru a nu stinge duhul;
Bucură-te, minte făcută străvezie de lumina dumnezeiască;
Bucură-te, fierbinte pomenire a Numelui Domnului Iisus;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 4-lea
Pământul iubirii de sine l-ai părăsit pentru dragostea lui Hristos, de Care te-ai alipit prin puterea unui negrăit dor. Neîncetat către hotarul vederii lui Dumnezeu călătorind, cu închinare cântai: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Toate ispitele și supărările le topeai în dulceața harului, încât ocărât sau păgubit fiind, nedesfăcut de legătura dragostei te arătai, întru plinirea legii duhovnicești.
Bucură-te, suflet condus de alaiul virtuților înaintea Sfintei Treimi;
Bucură-te, credință, cugetare nepătimașă despre Dumnezeu;
Bucură-te, smerenie, căutare doar de slava lui Dumnezeu;
Bucură-te, nădejde, călătoria minții spre cele nevăzute;
Bucură-te, răbdare, stăruință de a-L vedea cu ochii înțelegerii pe Cel Nevăzut, ca văzut;
Bucură-te, neiubire de arginți, dorire de neagonisire, așa cum cineva vrea să aibă;
Bucură-te, cunoștință, uitare de sine când te gândești la Dumnezeu;
Bucură-te, smerită cugetare, uitare atentă a isprăvilor tale;
Bucură-te, nemâniere, dorință multă de a nu te mânia;
Bucură-te, curăție, simțire pururea lipită de Domnul;
Bucură-te, iubire, sporire a prieteniei cu cei ce ne ocărăsc;
Bucură-te, desfătare în Dumnezeu, socotire ca bucurie a tristeții morții;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 5-lea
Sfeșnicul cunoștinței lumina în tine pururi, căci prin toate, și mai ales prin pacea sufletului, dăruiai odihnă Duhului Sfânt, neîntristând cu nimic bunătatea Lui. Pentru aceasta, tuturor grăiai că numai El poate curăți mintea și să o izbăvească din mâinile nevăzuților tâlhari cu puterea Sa, ca luminată și neîncețoșată să cânte cu mulțumire: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Chipul tău izvora puterea credinței lucrătoare prin dragoste, pe toți îndemnându-i să intre în focul trăirii duhovnicești, iar mustrările conștiinței ca pe un leac al vieții să le primească.
Bucură-te, cuget subțiat prin osteneli și dureri;
Bucură-te, dor nemărginit de mărturisire;
Bucură-te, cuvânt fără pizmă;
Bucură-te, râvnă fără răutate;
Bucură-te, credință, apă a uitării relelor;
Bucură-te, pocăință, revărsare de lacrimi cu multă mulțumire;
Bucură-te, osândire a păcatelor proprii ce alungi judecata;
Bucură-te, frică de Domnul ce cureți lepra voluptății;
Bucură-te, mișcare spre bunătatea dumnezeiască neîmpiedicată de grijă;
Bucură-te, simplitate a dispoziției inimii ce atingi limanul voii dumnezeiești;
Bucură-te, trup înflorit prin har și nădejdea cea bună a inimii;
Bucură-te, desăvârșită nemișcare din locul rugăciunii;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 6-lea
Pe calea fără întoarcere a prefacerii duhovnicești ai alergat, Sfinte Diadoh, iar împlinind faptele dreptății în duh de smerenie, chipul ți l-ai luminat cu liniștea negrăită a chemării lui Hristos: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Pătimind lucrarea harului, izvor de dragoste și bucurie spre slava Bisericii te-ai arătat, iar uns de mirul Cuvântului ne-ai împărtășit din experiență știința luptei duhovnicești.
Bucură-te, îmbrăcare în Hristos, prin împărtășirea de dumnezeieștile Taine;
Bucură-te, risipire prin pomenirea Domnului Iisus a adierii vicleanului;
Bucură-te, suflet purtat spre Hristos de o mișcare neșovăielnică și fără năluciri;
Bucură-te, trup atras de suflet în sânul dragostei netâlcuite;
Bucură-te, feciorie a minții ce naști deosebirea duhurilor;
Bucură-te, stăruință în ascultare ce nimicești părerea de sine;
Bucură-te, ascultare cu bucurie ce odrăslești smerita cugetare;
Bucură-te, ascultare, ușă și intrare spre dragostea lui Hristos;
Bucură-te, bărbăție și milă ce așterni cale blândeții;
Bucură-te, împlinire a canonului conștiinței;
Bucură-te, chip de împărat al creației, prin asemănarea cu Hristos;
Bucură-te, iubire de Dumnezeu din tot cugetul și simțirea inimii;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 7-lea
Prin paza simțurilor ținerea de minte a inimii spre lucrarea poruncilor o ai întărit. Iar prin ochii virtuților pe Dumnezeu văzând, cu aripile dragostei Lui te-ai acoperit, asemănându-te heruvimilor, care neîncetat cântă: Aliluia!
Icosul al 7-lea
Ai învățat pe creștini să deprindă ura față de patimile neraționale, dar să nu se scârbească precum maniheii de cele firești invocând asceza. Ci cu înfrânarea să-și înfrumusețeze trupul ca pe un altar al Duhului Sfânt și semn al dragostei adevărate.
Bucură-te, lucrare a virtuților cu măsura dreptei socoteli;
Bucură-te, nevoință a trupului ce slujești luptei duhovnicești;
Bucură-te, păzire a înfrânării de viermele slavei deșarte;
Bucură-te, postire, cale spre fericita cumpătare;
Bucură-te, răbdare fără șovăire a amărăciunii luptei;
Bucură-te, tărie a cugetului nemoleșită de desfătări;
Bucură-te, nădejde a vindecării aruncată spre Hristos;
Bucură-te, inimă mulțumitoare ce atingi hotarul neprihănirii;
Bucură-te, mutare a plăcerii în simțirile duhovnicești;
Bucură-te, strâmtorare a cugetului, cărare a vieții veșnice;
Bucură-te, credință ce primești arvuna vieții viitoare;
Bucură-te, privire întoarsă prin pomenirea de Dumnezeu în adâncul inimii;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 8-lea
De asprimea patimilor curățindu-ți mintea, iar simțirea ca pe un prunc la sânul Duhului încălzind-o, ca de la o maică te-ai învățat a cugeta și a striga: „Doamne Iisuse Hristoase!”. Așa ai aflat înlăuntrul inimii mărgăritarul iubirii de Dumnezeu și pentru El cele trecătoare lăsând, neîncetat cântai: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Ca pe o mireasă fără prihană cugetul Bisericii l-ai înfățișat lui Hristos, tuturor împărtășind lumina dragostei și curăția credinței, cu arhierească vrednicie.
Bucură-te, nevedere a lumii făcută mahramă a Cuvântului;
Bucură-te, mahramă a simțirii pecetluită cu Chipul Lui;
Bucură-te, vedere apoi și a celor din afară prin lumina din icoană;
Bucură-te, memorie sfințită de întipărirea Numelui mântuitor;
Bucură-te, păzire a cugetului în hotarul închinării;
Bucură-te, jertfire a voii proprii ce întrupezi voia dumnezeiască;
Bucură-te, tăcere la vreme, maica gândurilor preaînțelepte;
Bucură-te, înlăcrimată și blândă cugetare;
Bucură-te, limpede cântare a stăpânirii Domnului;
Bucură-te, sărăcie de Dumnezeu iubitoare, năstrapă a teologiei;
Bucură-te, nejudecare, inimă copleșită de dreptatea dragostei lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 9-lea
Sfântul Ioan Botezătorul însuși ți s-a arătat în vedenie, din ale cărui cuvinte chipul vederii duhovnicești l-ai zugrăvit, cântând împreună cu el: Aliluia!
Icosul al 9-lea
În fulgerările luminii negrăite cu cuvintele lui Dumnezeu hrănindu-ți mintea, ai intrat în cămara Mirelui Hristos, prin Care chipul unirii celei mai presus de fire Bisericii l-ai împărtășit.
Bucură-te, rugăciune ostenitoare, plinire a milosteniei;
Bucură-te, pocăință izbăvitoare de patimi;
Bucură-te, vestire cu putere multă a Împărăției lui Dumnezeu;
Bucură-te, răbdare cu bucurie a lipsei și necazurilor;
Bucură-te, neprihănită mânie ce alungi moleșeala și întristarea;
Bucură-te, râvnă a cuvioșiei împotriva păcatului;
Bucură-te, mișcare nemișcată a inimii sub suflarea harului;
Bucură-te, smerenie, veșmânt al dumnezeirii;
Bucură-te, îngerească pace a mărturisirii curate;
Bucură-te, conștiință încredințată de iertare prin lacrimile dragostei;
Bucură-te, gustare întru cunoștință a Trupului și Sângelui lui Hristos;
Bucură-te, răstignire de bunăvoie pe Crucea Iubirii;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 10-lea
Împărățind în tine harul, frumusețea izvoarelor Foticeii cu strălucirea dogmelor o ai umbrit. Căci învățai ca unul care are putere, iar de buruienile eretice pământul inimilor curățind, soborniceasca credință o ai semănat: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Împreună cu alți ierarhi, pe împăratul Leon I l-ai înștiințat de moartea patriarhului Alexandriei, Proterie, ucis de monofiziți. Și de cugetul pângăritor icoana mântuirii apărând, pe Hristos în două firi nedespărțite și neamestecate L-ai mărturisit.
Bucură-te, stâlp neclintit al Bisericii;
Bucură-te, mântuitoare grijă de odoarele credinței;
Bucură-te, minte înălțată deasupra zidirii;
Bucură-te, cuvânt încălzit de Soarele Hristos;
Bucură-te, cuvânt mângâiat de adierea Sfântului Duh;
Bucură-te, cuvânt umbrit de Părintele luminilor;
Bucură-te, gândire adâncă la moarte, hotarul veșniciei;
Bucură-te, smerenie ce prefaci deznădejdea în fericită întristare;
Bucură-te, socotire de sine mai prejos decât toată zidirea;
Bucură-te, dar și lepădare de sine întru mărturisirea credinței;
Bucură-te, inimă unită cu mintea lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 11-lea
Pe scara de la pământ la cer descoperită lui Iacov, ca un înger al păcii urcai și coborai, adâncul Proniei dumnezeiești scrutând cu inimă curată: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Ca un prunc adevărat al harului, cu mici părăsiri și dese mângâieri alăptat, te-ai deprins cu toată frica și întru multă smerenie să-L chemi pe Domnul în ajutor, cunoscând răutatea vrăjmașului. Pe care prin bunătatea lui Dumnezeu risipind-o, ai ajuns la bărbatul desăvârșit și măsura vârstei plinirii lui Hristos.
Bucură-te, iubire de Hristos cu nesăturată voință;
Bucură-te, iubire de osteneală întru simțirea dragostei Lui;
Bucură-te, gustare cu toată încredințarea din dulceața ei;
Bucură-te, zi de zi înnoit întru omul dinăuntru;
Bucură-te, prefăcut întreg în cuptorul harului;
Bucură-te, suflet hrănit cu focul necreat;
Bucură-te, trup îmbrăcat în slava Mirelui;
Bucură-te, inimă acoperită de vălul pomenirii de Dumnezeu;
Bucură-te, chip zugrăvit de har după dumnezeiasca asemănare;
Bucură-te, mucenicie cu duhul și desăvârșită mărturisire;
Bucură-te, a dragostei lui Hristos cu viața zugrăvire;
Bucură-te, fierbinte ajutător și păcii de sus mijlocitor;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 12-lea
Chiar și pentru greșelile sau împrăștierile fără de voie ne-ai învățat, Părinte, să facem Stăpânului jertfă de mărturisire, până ce conștiința se va încredința de iertare prin lacrimile dragostei. Ca nu cumva în vremea ieșirii să aflăm în frică o mărturie a păcatului, ci cu îngerii păcii deasupra oștilor întunecate înălțându-ne, să cântăm: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Întraripat de dragostea Sfintei Treimi și întru Duhul numind pe Dumnezeu Tată, în ceasul ieșirii tale ai fost înălțat pe carul de foc al virtuților până în prezența Domnului, împreună cu toți sfinții.
Bucură-te, strălucire a smereniei de pe urmă;
Bucură-te, smerită cugetare ce te umpli de dumnezeiasca bunătate;
Bucură-te, gustare întru răbdare a paharului pătimirilor;
Bucură-te, bucurie și înțeleaptă sfială a pășirii întru odihnă;
Bucură-te, mucenicească mărturisire a conștiinței în suferințele ultime;
Bucură-te, păzire cu hotărâre și evlavie a darului dumnezeiesc;
Bucură-te, locaș al harului prin desăvârșirea întru neputințe;
Bucură-te, primire prin cruce a peceții virtuții lui Dumnezeu;
Bucură-te, dar al închinării adus la altarul iubirii Sfintei Treimi;
Bucură-te, rod înmiresmat al Bisericii;
Bucură-te, inimă întipărită cu Numele biruinței;
Bucură-te, că viața lui Hristos a înghițit ceea ce era în tine muritor;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul al 13-lea
O, Sfinte Arhiereule al lui Hristos și cinstit mădular al Bisericii, ascultă smerita noastră rugăciune și, văzându-ne neputința, cheamă dintru negrăita strălucire asupra noastră milostivirea Domnului și a Preacuratei Maicii Sale. Ca îndreptați din credință, înrădăcinați în dragoste și întraripați prin nădejde să primim la Judecată cercarea de foc a faptelor, nu spre osândă, ci spre luminare și cu îndrăznire să cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)
Apoi se zice iarăși Icosul 1: Viața ta, Sfinte Diadoh…, Condacul 1: Unindu-ți chipul prin dragoste cu virtuțile…,
Icosul 1
Viața ta, Sfinte Diadoh, a rămas înveșmântată în taină, însă din cuvântul tău ca un mare ascet și cunoscător al dumnezeieștii viețuiri ai strălucit, pom înmiresmat al raiului din roade vădindu-te:
Bucură-te, hotar al viețuirii celei înalte;
Bucură-te, teolog întru lărgimea vederii duhovnicești;
Bucură-te, vas al smereniei și milei dumnezeiești;
Bucură-te, pomenire de Dumnezeu ce surpi deprinderea răului;
Bucură-te, chip al negrăitei mișcări spre Cel Necuprins;
Bucură-te, îndrăzneală ce cauți dragostea Sfintei Treimi;
Bucură-te, libertate robită prin dragoste lui Hristos;
Bucură-te, credință hrănită de strălucirea iluminării dumnezeiești;
Bucură-te, nevoitor al curăției;
Bucură-te, cuvânt ce saturi simțirea duhovnicească a minții;
Bucură-te, cuvânt lărgit prin contemplație după măsura dragostei;
Bucură-te, cuvânt închinat lui Dumnezeu prin smerita cugetare;
Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
Condacul 1
Unindu-ți chipul prin dragoste cu virtuțile lui Dumnezeu, te-ai arătat icoană vie a Arhiereului Hristos, Sfinte Diadoh. Și gustând întru multă simțire dulceața Preasfântului Duh, întru bucuria Tatălui Ceresc ca un fiu ai intrat: Bucură-te, Sfinte Diadoh, dascăl al isihiei și arhierească mlădiță a Împărăției Sfintei Treimi!
și se face otpustul.
PSALMII 101 - 105
Denia Canonului Mare
„Omul este chemat să treacă din iadul cel mai de jos la mintea cea văzătoare de Dumnezeu”
Joi, 10 martie, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, slujba Pavecerniţei Mari, în cadrul căreia a fost citită ultima parte din Canonul Sfântului Andrei Criteanul, a fost săvârșită de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. Ultima parte a Canonului alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul s-a terminat cu cântarea a noua, unde pocăinţa devine un izvor al bucuriei şi al nădejdii.
Slujba, ce a avut loc doar la lumina lumânărilor, s-a încheiat cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, „Doamne şi stăpânul vieţii mele”, şi cu citirea Evangheliei, după care a urmat cuvântul de învăţătură rostit de Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
Din cuvintele Sfântului Andrei Criteanul rostite în cadrul Canonului cel mare, luăm aminte la faptul că omul este chemat să treacă din iadul cel mai de jos la mintea cea văzătoare de Dumnezeu. De la iadul cel mai de jos, în care ne găsim adesea, descoperindu-ne pe noi înșine, putem ajunge la mintea cea văzătoare de Dumnezeu - scop binecuvântat al vieții noastre. Ce înseamnă iadul cel mai de jos? Înseamnă adâncul păcatului și, în general, toate cele simțite de firea omenească ca fiind o viață de iad. Și ce înseamnă mintea văzătoare de Dumnezeu? Înseamnă a dobândi gândul lui Dumnezeu, precum mărturisește Sfântul Apostol Pavel, înseamnă mintea inimii celei curate, înseamnă ceea ce un părinte Teona din Pateric mărturisea ca dor nespus pentru sine, zicând «Dăruiește-mi, Doamne, să-mi umplu gândul de Dumnezeu» sau înseamnă minunantul cuvânt al Sfântului Isaac Sirul «Golește-mă, Doamne, de mine însumi și umple-mă de Tine și de împărăția Ta», a subliniat Mitropolitul Moldovei și Bucovinei în cuvântul de învățătură rostit la finalul slujbei.
Canonul Sfântului Andrei Criteanul, cunoscut drept „Canonul lacrimilor”, este o creaţie în versuri a Sfântului Andrei, Arhiepiscopul Cretei, mai exact cel mai extins imn liturgic din cultul ortodox, cu 250 de strofe sau tropare. Acest canon al Sfântului Andrei Criteanul se cântă pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se cântă de două ori, la începutul și la sfârșitul cântării. Rugăciunea „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” este însoțită de metanie mică și de semnul sfintei cruci.
Canonul Sfântului Andrei va fi citit integral și în miercurea din a cincea săptămână a postului, la Denia Canonului Mare. Deniile, slujbe specifice Postului Mare, sunt Utrenii care se săvârşesc în seara zilei precedente.
Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, stând multă vreme la liniște, a ajuns la măsurile cele desăvârșite ale faptei bune și astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dânsul.
Dumnezeiescul părinte Andrei își avea patria în vestitul Damasc, care acum se numește de turci Siam. El s-a născut din părinți cinstitori de Dumnezeu și îmbunătățiți, care se numeau Gheorghe și Grigoria. Până la vârsta de șapte ani pruncul era fără de glas, neputând să grăiască nicidecum, încât și părinții lui se întristau foarte mult pentru aceasta, gândind că totdeauna va fi mut. Dar, după ce au trecut cei șapte ani, ducându-se împreună cu părinții săi să se cuminece cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul și Sângele Domnului, s-a făcut o minune, că, îndată ce s-a cuminecat, i s-a dezlegat limba și grăia fără de împiedicare.
După aceea, părinții lui l-au dat la școală să învețe Sfintele Scripturi. Iar bunul Andrei, fiind foarte ascuțit la minte, se îndeletnicea la teme cu multă osârdie și sârguință. Deci, nevoindu-se cu dor covârșitor la fiecare învățătură, a sporit cu mare pricepere la filosofie. Și, ca să spun pe scurt, el având dascăli iscusiți, deprinsese cele mai bune învățături. Intr-acest chip, el și-a curățit limba ca să vorbească cu meșteșug și prea dulce, și și-a făcut sufletul iscusit spre câștigarea faptei bune și a adevărului, iar mintea ca să sporească la privirile cele mai înalte. Apoi cugetând cu știință dumnezeieștile și sfințitele Scripturi și luminându-se dintr-însele cu socoteala minții, s-a făcut îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni, și năzuia cu totul spre aceea.
Deci socotind că nu poate în alt chip a se uni cu dumnezeiasca înțelepciune decât numai dacă se va depărta de lucrurile cele pământești și materiale, a rugat pe părinții săi să-l afierosească lui Dumnezeu, fiindcă nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Iar părinții lui, pornindu-se de Dumnezeu cu adevărat, l-au luat și s-au dus de l-au afierosit la Mormântul Domnului, cel făcător de viață, ca pe un prinos bine primit. Pe atunci era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfânt și îmbunătățit, numit Teodor, care l-a primit cu multă bucurie pe tânăr și l-a făcut fiul său duhovnicesc, căci cei ce se aseamănă, totdeauna se iubesc. Apoi, îmbrăcându-l în chipul monahicesc, l-a hirotonit diacon, având grijă cu totul de sporirea lui. Astfel se sârguia patriarhul să-l crească cu fapte bune, să-l facă bărbat desăvârșit și să-l suie la măsura de vârstă a plinirii lui Hristos.
Drept aceea, nimerind și pământ bun pe sufletul tânărului, patriarhul avea nădejdi bune că, prin dumnezeiescul cuvânt al învățăturii sale și cu pilda cea bună a faptei bune, are să secere rod însutit. Dar mai înainte de a se îndulci desăvârșit de dânsul, patriarhul s-a dezlegat de trup. Și, murind cu bucurie pe mâinile duhovnicescului său fiu, s-a dus către Stăpânul Hristos, ca să ia cununile luminate pentru buna iconomie ce a făcut în Biserica Sa. El a lăsat ocarmuitor și epitrop al lucrurilor bisericești pe dumnezeiescul Andrei, împreună cu iconomul bisericii, căci tinerețea sfântului nu-l lăsa să-l facă moștenitor al scaunului sau. Insă deși sfântul era tânăr cu vârsta, dar cu fapta bună, cu purtarea de grijă cea de obște și cu folosul Bisericii nu era mai prejos decât nici un alt ocrotitor al Bisericii, căci el era în Biserica Ierusalimului și părinte, și dascăl, și iconom, și slujitor și pildă strălucită de toată știința binelui.
În vremea aceea, din porunca dreptcredinciosului împărat Constantin, nepotul lui Eraclie, s-a adunat în Constantinopol al VI-lea Sfânt Sinod a toată lumea, care a surpat luminat eresul monoteliților și a scris într-un sfințit tom dogmele dreptei credințe. Și se trimiteau la fiecare Biserică scrisori împărătești, care întăreau și pecetluiau tomul cel sobornicesc și îndemnau pe toți dreptcredincioșii să-i urmeze lui. Scrisorile acelea au ajuns și la Biserica Ierusalimului și au umplut-o de bucurie duhovnicească, căci vedea cum dreapta credință, care mai înainte era hulită de eretici, se întărise iarăși luminat. De aceea, toți cei mai întâi din Ierusalim socotind cu toții ca trebuie să trimită un om la Constantinopol, care să spună că și ei primesc dogmele Sfântului Sinod, au judecat, cu alegere de obște, să trimită cu această solie pe marele Andrei, împreună cu alți doi clerici, ca unul ce era iscusit în dogmele dreptei credințe și ca unul ce era mai învățat la unele ca acestea decât oricare altul, cu puterea cuvântului și a Sfântului Duh.
Deci luând Sfântul Andrei cu sine doi clerici cuvântăreți, pe care el i-a ales, s-a dus la Constantinopol; dar n-a găsit viu pe împărat, ci a aflat pe fiul său, Iustinian, moștenitorul împărăției și, dându-i lui în mâini mărturisirea Bisericii Ierusalimului, cele ce lipseau la mărturisire le-a împlinit Andrei cu limba lui cea bună. Deci, toți minunându-se de sfințenia și înțelepciunea lui, și povățuind el bine solia, pe cei doi clerici ai săi i-a trimis înapoi la Ierusalim, ca să spună celorlalți ce sfârșit a luat solia lor. Iar el a rămas în Constantinopol, ca să se libereze de pricinile bisericești și să petreacă viață liniștită și monahicească.
Drept aceea, strângându-se din toate părțile și lipsindu-se de toată grija cea cu cale și fără de cale, s-a dat cu totul la dumnezeiasca cugetare și privire, nevoindu-se cu postiri, cu privegheri și cu lacrimi. Deci în acest chip s-a curățit cu trupul, s-a lămurit cu sufletul și s-a luminat cu mintea, și făcându-se din toate părțile asemenea lui Dumnezeu, se unea tăinuit cu Dânsul și dobândea arvuna bunătăților ce aveau să fie. Și stând multă vreme la liniște, a ajuns la măsurile cele desăvârșite ale faptei bune și astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dânsul. Dar, fiindcă unul ca acesta - luminat la lucruri și la cuvinte - nu era cu putință să se ascundă de cei mulți și să se tăinuiască până la sfârșit sub obrocul liniștii, pentru aceasta s-a făcut arătat atât împăratului, cât și Bisericii și, despărțit fiind cu sila de viața cea liniștită, a fost rânduit, deși nu voia, la diaconia Bisericii celei mari.
Apoi i s-a încredințat și iconomia și povățuirea ospătăriei de sărmani, la care, arătându-se cu bunăvoință, s-a făcut părinte și hrănitor al sărmanilor și scăpătaților, și purta grijă cu mare cuviință de amândouă ospătăriile de scăpătați ale Constantinopolului. Și nu numai a crescut chivernisirea lor în bucate, dar și strâmtorarea de mai înainte, care o aveau casele lor, a prefăcut-o în lărgime, cu zidirile mari care le-a făcut. De aceea, ca un vrednic de toate, a luat și mai mare iconomie, căci s-a suit la scaunul mai înalt al arhieriei și a fost făcut mitropolit în vestita insulă a Cretei, sau, ca să zic mai adevărat, printr-o insulă s-a făcut păstor și dascăl la toată Biserica lui Hristos.
Deci, ducându-se în eparhia sa, a început a face lucrul său și a purta grijă fără de pregetare de povățuirea eparhiei sale, dându-se cu totul spre creșterea și mântuirea turmei celei cuvântătoare. Mai întâi a pus cu înțelepciune pe cei sfințiți în rânduiala foarte încuviințată, glăsuindu-le un cuvânt foarte dulce despre rânduiala Sfintei Liturghii, prin care arăta cum se cuvine a fi preotul care s-a învrednicit nu numai a se apropia el însuși de întâia și neapropiata lumină, adică de Dumnezeu, ci să lumineze și pe alții și să-i împrietenească cu Dumnezeu; că, adică se cade ca preotul să fie luminat și curat, precum este oglinda, ca să poată primi într-însul razele dumnezeieștii lumini, și printr-însul să dea lumină și celorlalți. Apoi a pus în bună rânduială pe fecioare, iar mănăstirilor de monahi și monahii le-a dat legi, cum să viețuiască.
Apoi a purtat grijă de mireni, învățându-i să aibă dragoste și râvnă către Dumnezeu, iar nu către trup și către lume; să defaime dezmierdările cele lumești, iar poruncile lui Dumnezeu să le păzească și să se nevoiască pentru mântuirea lor. Pe cei tineri îi învăța ca pe niște copii, iar pe cei bătrâni îi înțelepțea. Pe cei păcătoși îi întorcea la pocăință și dădea nădejde de mila lui Dumnezeu celor ce se pocăiau. îndemna la nevoințele faptelor bune pe cei ce se nevoiau. Pe cei ce erau luptați, îi ajuta; pe cei ce se primejduiau să cadă în păcate, îi sprijinea; pe cei căzuți îi ridica; celor neputincioși le dădea putere; celor întristați, mângâiere; celor leșinați, răsuflare; văduvelor le era părtinitor; sărmanilor, tată; scăpătaților, vistierie; flămânzilor, hrană; celor goi, îmbrăcăminte; și ce să spun mai mult? Tuturor s-a făcut toate, ca să mântuiască pe toți. Și precum Domnul se va face în veacul ce va să fie și lumină sfinților, și viață, și slavă, și hrană, și îmbrăcăminte, și bucurie și orice alt bine al fericirii, în acest fel era eparhioților săi acest mare Andrei, care le făcea tot binele, nu numai sufletesc, ci și trupesc, cu care poate cineva să treacă fără întristare viața aceasta de față.
Încă a deschis și vistieria cea bună a inimii sale și scotea dintr-însa cuvinte bune, și lărgind gura socotelii minții sale, a umplut-o de darul Sfântului Duh. De aceea, cu înțelepciune, cu pricepere și cu dumnezeiască insuflare, a alcătuit cărți prin care se arată ritor iscusit și sfințit cuvântător insuflat de Dumnezeu. Cu cuvintele lui, Sfântul Andrei a lăudat strălucit pe Preacurata Maică a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, la deosebitele ei sărbători. A lăudat și Sfânta și de viață făcătoarea Cruce a Mântuitorului, pe care Dumnezeu cel fără de patimă răbdând fericitele patimi și moartea cea de voie, ne-a făcut părtași ai împărăției și slavei Sale. A lăudat încă și alte stăpânești praznice și, pe lângă acestea, a lăudat și pe unii sfinți și, prin laudele lui a făcut ca și cum mărturiile lor ar fi ale sale. Dar mai cu osebire a lăudat pe marele Mergător Inainte Ioan.
El a alcătuit cu mult meșteșug în versuri și muzică multe canoane și tropare, cu care nu numai că luminează praznicele și îndeamnă pe creștini la dumnezeiasca veselie și bucurie, ci le pricinuiește și umilință și îi face pe cei ce le cântă și le citesc să verse șiroaie de lacrimi. Iar pe lângă celelalte, a alcătuit și Canonul cel Mare și vrednic de laudă din întâia și a cincea săptămână a marelui post al Sfintelor Paști, care nu numai că pricinuiește pocăință și umilință, dar și multă învățătură, căci învăță pe creștini cu ce așezare se cade a citi sfințitele istorii ale dumnezeieștii Scripturi, și cum se cade a le folosi pe dânsele ca materie și pricină de mai înalte priviri. Dar sfântul nu numai cu cuvintele sale a împodobit păstoria sa și a veselit orice Biserică a creștinilor, ci și cu lucruri și cu isprăvi de mare cuviință, pentru că el a înnoit bisericile cele dărăpănate ale lui Dumnezeu și le-a tocmit cu ajutor bogat și cinstit. Și a zidit din temelie o biserică foarte frumoasă, în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, numind-o pe dânsa Vlaherna.
Încă a zidit din temelie și casele primitoare de străini, spre odihna bătrânilor, spre vindecarea bolnavilor și spre acoperământul străinilor și scăpătaților, cărora le dădea tuturor cu îmbelșugare nu numai toate cele de nevoie și de hrană, cheltuind banii lui Dumnezeu înțelepțește și cu plăcere de Dumnezeu, ci și, după cum la celelalte urma pe Stăpânul și dascălul său, Hristos, așa și la aceasta Îl urma și slujea la primirea străinilor și bolnavilor cu însăși mâinile sale, încingându-și fota la mijloc și spălând mâinile lor și picioarele și capetele, și curățind rănile bolnavilor, aproape lingând și cu limba sa puroaiele cele urât mirositoare și sângerările lor, într-atât îl învăpăia dragostea către Dumnezeu și către aproapele.
Nu este deci afară de cuviință a spune una sau două minuni ale sfântului, ca să arătăm sfințenia și îndrăzneala pe care dumnezeiescul Andrei o avea către Dumnezeu.
O flotă de barbari s-a dus odată în Creta, ca să supună și să pustiască păstoria sfântului. Deci, înconjurând-o pe ea, au uneltit tot felul de meșteșuguri de război împotriva ei; dar sfântul, cu rugăciunile sale cele bineprimite, nu numai că și-a păzit păstoria sa mai presus de primejdie, ci și în inimile barbarilor atât de mare frică a băgat, încât i-a făcut să fugă singuri, fără a-i izgoni cineva. Iar din fuga lor cea fără rânduială și grabnică, mulți au pierit, atât de valurile mării, cât și de creștinii care îi luptau.
Altădată, pe la începutul verii, soarele ardea pământul și ploaie nu era deloc. Așa că semănăturile toate se veștejiseră și erau în primejdie să se usuce desăvârșit. Iar oamenii, de frică mare ce aveau ca să nu se facă foamete, pentru că nu ploua, erau slabi și deznădăjduiți de viață. Deci, într-o primejdie ca aceea aflându-se ei, ce a făcut sufletul acela împreună pătimitor și milostiv al sfântului? Nu cumva a trecut cu vederea păstoria sa, care era în primejdie să piară? Nu! Ci, înălțând mâinile și ochii la cer, a rugat pe Dumnezeu din sufletul său, ca să dea ploaie pământului. Și, o, minune! Indată s-a umplut cerul de nori și a plouat atâta ploaie, încât semănăturile s-au udat și au făcut rod mult, iar oamenii au luat răcorire și mângâiere.
Și altădată, întâmplându-se ciumă în eparhia lui și murind mulți, sfântul a oprit molima cu rugăciunile lui cele către Dumnezeu și cu lacrimile sale.
Sfântul Andrei a făcut și multe alte minuni, pe care de le voi povesti, nu-mi va ajunge toată viața; căci având pe Dumnezeu sălășluit în sufletul său, totdeauna pricinuia eparhioților săi cele bune de la Dumnezeu, izbăvindu-i de tot răul; iar lui Dumnezeu aducea sufletele cele mântuite ale eparhioților săi, ca pe un prinos bineprimit și vrednic pentru toată lumea.
Și întâmplându-se oarecare trebuință, sfântul a fost nevoit să se ducă la Constantinopol. Deci, ajungând acolo, a fost primit cu toată cinstea și cucernicia, atât de toată sfințita adunare a Bisericii, cât și de împăratul și de toți boierii. Și petrecând acolo puțină vreme, împărțea flămânzilor pâinea cea cerească, adică cuvântul învățăturii, și adăpa pe cei însetați din apa cea făcătoare de viață a Sfântului Duh. Și nu numai aceasta, ci și trupește sătura pe cei flămânzi, ajuta celor nedreptățiți, apăra pe văduve, ocrotea pe sărmani și mângâia pe cei necăjiți.
Apoi, mai pe urmă de toate, se pregătea să se întoarcă la eparhia sa, și deși a cunoscut dinainte că nu va mai vedea păstoria sa, însă s-a dat pe sine Sfântului Duh, care-l mișca pe dânsul și, intrând într-o corabie, a plecat spre Creta. Dar corabia, venind până la Mitilina, a stat acolo. Iar sfântul, întrebând cum se numește locul acela și înștiințându-se că se numește Erecos, a răspuns: „Aici trebuie să dau chipul lui Dumnezeu, Celui ce mi l-a dat”. Adică „aici am să mor!”. Așa s-a și întâmplat. Deci s-a dezlegat din legătura trupului și s-a dus cu bucurie către doritul său Dumnezeu, unde, fiind strălucit de neapropiata lumină a dumnezeirii Lui, se îndulcește de bunătățile împărăției Sale celei negrăite. Iar sfințitele lui moaște s-au așezat în biserica Sfintei, bunei și biruitoarei Mucenițe Anastasia, ca o vistierie nejefuită și izvor pururea curgător de minuni, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
A.
GUSTĂRI
Chiftele crocante de post
Ingrediente
1 cartof
mare
1 dovlecel
1 ceapa
100 g spanac congelat
4 linguri cu faina
1 lingura cu zahar
Ulei
Mod de preparare
1: Curata legumele si da pe razatoarea mica doar ceapa si
cartoful, iar pe cea mare, dovlecelul.
2: Dezgheata spanacul si taie-l in bucati mari.
3: Amesteca toate legumele (rase si taiate) cu zaharul si faina.
4: Incinge ulei si pune cu lingura amestecul de legume, apoi
preseaza cu lingura.
5: Prajeste chiftelele pe ambele parti, scoate-le si lasa-le sa
se scurga pe o hartie absorbanta.
B.
SALATE
Salată de păstârnac şi ţelină
Ingrediente necesare:
400 g pastarnac
200 g telina
100 g morcovi
250 g praz
1 lamaie
50 g ulei
sare
Mod de preparare:
Se curata prazul, se spala si se foloseste numai partea
alba.
Aceasta se taie fasii subtiri.
Se curata apoi telina si pastarnacul si se spala.
Se rad pe razatoarea mare.
Se stropeste cu putin suc de lamaie morcovul curatat si
ras.
Intr-un castron se amesteca toate legumele cu ulei, sare
si suc de lamaie.
C.
SOSURI
Sos beşamel
· 7 linguri
margarină sau ulei
· 10 linguri
făină
· 7 ceşti apă
· Sare
În margarina topită se pune făina, se amestecă
continuu până devine aurie.
Se adaugă cu mare grijă apa (câte puţină) şi se
amestecă cu telul.
Când este gata se adaugă sarea.
D.
BORŞURI, SUPE CREME DE
LEGUME
Borş de urzici
· ½ kg urzici
· 2 linguri
zarzavat de ciorbă
· 1 l borş de
putină
· 1 ceapă
· ½ ceaşcă
orez
· Sare
· Verdeaţă
Se curăţă, se spală, sa toacă şi se fierb urzicile cu
ceapa, zarzavatul de ciorbă şi orezul.
Se adaugă borşul, sarea şi verdeaţa şi
se mai dă în câteva clocote.
E.
MÂNCĂRURI
Sărmăluţe în
· 20
· 1 ceaşcă
orez
· 2 cepe
tăiate mărunt
· ½ ceaşcă
ulei
· 1 lingură de
bulion
· 1 legătură
mărar tocat fin
· Sare
· Piper
· Cimbru
· 2 ceşti borş
Se căleşte ceapa în ulei, se adaugă orezul bine
spălat, se căleşte 2 – 3 minute, după care se stinge cu 2 ceşti de apă
clocotită.
Se lasă pe foc până înghite toată apa,
se adaugă sarea, condimentele, bulionul şi mărarul.
Se lasă să se răcească.
Între timp se pregătesc frunzele de
ştevie care se spală fiecare în parte şi apoi se opăresc cu apă fiartă în care
s-a adăugat puţin oţet şi sare.
Se împăturesc sarmalele şi se aşază
într-o oală cu fundul gros.
Pe fundul oalei se pun foi de ştevie
sau un grătar; se acoperă cu câteva
Se lasă să fiarbă la foc potrivit la
început, apoi la foc foarte mic.
Se pot aşeza într-o tavă rotundă sau o
cratiţă mare şi se scad la cuptor.
F.
DULCIURI
Brioşe cu fructe
Ingrediente
aluat de
cozonac de post
400 g fructe de padure (congelate)
2-3 linguri cu miere
zahar pudra
Mod de preparare
Din aluatul de cozonac de post, formeaza bile de dimensiunea
unui ou mai mic. Apasa cu degetul in mijloc pentru a obtine o gropita. Umple
locul cu fructe decongelate si modeleaza din nou bila pana se acopera complet
fructele.
Pune bilele astfel obtinute in formele de briose tapetate cu
hartiute speciale de briose. Coace-le la cuptor, la foc moderat, aproximativ
35-40 de minute. Lasa-le sa se raceasca si pudreaza-le cu zahar sau unge-le cu
putina miere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu