4. /5 MARTIE 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP 

HORTENSIA PAPADAT BENGESCU

Hortensia Papadat-Bengescu
Date personale
Născută	8 decembrie 1876[1][2]  Ivești, Galați, România
Decedată	5 martie 1955 (78 de ani)[1][3][2]  București, România
Înmormântată	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România[4]
Ocupație	scriitoare
Limbi vorbite	limba română[5]
Modifică date / text

Hortensia Papadat-Bengescu (n. 8 decembrie 1876,^[1][2] Ivești, Galați, România – d. 5 martie 1955,^[1][3][2] București, România) a fost o prozatoare, romancieră și nuvelistă importantă din perioada interbelică.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Hortensia Bengescu s-a născut în anul 1876 în Ivești, județul Galați. A fost fiica generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe Bengescu (n. Ștefănescu). Studiază la Institutul de domnișoare „Bolintineanu” din București. La 20 de ani, în anul 1896, se mărită cu magistratul Nicolae Papadat, pe care îl cunoaște la Turnu-Măgurele. Cariera literară e amânată din pricina transferurilor soțului dintr-un oraș în altul (trecând pe rând prin Turnu-Măgurele, Buzău în 1903, Focșani în 1911, Constanța în 1921) și de grija arătată numeroșilor ei copii: Nen, Zoe, Marcela, Elena.

Casa memorială „Hortensia Papadat-Bengescu” din Ivești, Galați.

Debutul literar[modificare | modificare sursă]

Debutează în presa culturală cu articole în limba franceză (1912). Scrie și poezii în această limbă.

În anul 1913 publică la revista Viața românească, formarea sa ca scriitoare fiind marcată de personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o ajuta sa debuteze. Debuteaza editorial in 1919 cu volumul "Ape adânci", lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial lucrează ca infirmieră voluntară la Crucea Roșie, experiența fiind apoi relatată în romanul Balaurul.

Din anul 1919 începe să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu și să publice în revista acestuia, Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern, îl are Eugen Lovinescu, unul din puținii susținători ai scriitoarelor femei. Toate romanele sale vor fi citite întâi în cenaclu și apoi publicate. Scriitorul preferat al autoarei este Marcel Proust, a cărui metodă de creație o regăsim, mai mult sau mai puțin, și în romanele ei. Autoarea scrie și publică mai multe volume de nuvele. A fost supranumită "Marea Europeană", o recunoaștere a meritelor ei evidente în modernizarea romanului românesc și sincronizarea lui cu cel european.

La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proza "obiectivă", așa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Din 1933, se stabilește în capitală. Scrie Logodnicul (1933), și, în 1946, obține Premiul Național pentru proză. Restul proiectelor de romane rămân nefinalizate.

Interzisă de regimul comunist și trăind la bătrânețe fără mijloace de subzistență, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată complet uitării de colegi și de criticii literari, la data de 5 martie 1955 la București, la vârsta de 79 de ani. După 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul literar și academic.

Opera literară[modificare | modificare sursă]

Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista Viața românească, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții ale sufletului feminin. Prozatoarea suplinește „un deficit colosal de existență” (Femei, între ele) urmărind atent „perpetua mișcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în fața oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuțioasă notare a senzațiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”.

Participarea scriitoarei la ședințele cenaclului Sburătorul, căruia îi și dedică de altfel primele ei romane, îi influențează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observație.

Investigația psihologică se adâncește în romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini și se întregește cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul Sburătorului, Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluției necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei românești, dublată de cea de la rural la urban, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”.

Opera scriitoarei ilustrează și un alt principiu lovinescian, acela al inspirației citadine. Marele oraș este mediul în care evoluează cu naturalețe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. Cetatea vie, cum numește Bucureștii Mini, personajul romanului „Fecioarele despletite”, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspirație sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru normal de viață. G. Călinescu admira „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume” din proza sa.

Romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns și Rădăcini alcătuiesc ciclul Hallipilor, numit astfel după familia ai cărei reprezentanți se află în centrul acțiunii care cuprinde și alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interes, precum Rim, Drăgănescu sau Maxențiu. Această creație a scriitoarei reprezintă cel de-al doilea ciclu de romane din literatura română după Ciclul Comăneștenilor de Duiliu Zamfirescu.

Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipilor sunt în majoritate îmbogățiți de dată recentă care își pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă și a pătrunde în societatea înaltă. Acest snobism, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada Razu și Coca-Aimée.

Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotescă, a acestei lumi pe care o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe modalități narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel, prezentarea evenimentelor și a personajelor de către narator alternează cu introspecția (analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuși) și cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiași situații. Apar și personajele-reflector, Mini și Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente și personaje; cititorul află despre situația din familia Rim sau despre cauza suferinței Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini și Nory iau ele însele cunoștință de aceste lucruri. „La domnia sa lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de observație” (L. Rebreanu).

Boala ocupă, programatic, un loc important în opera scriitoarei. Într-un interviu, Hortensia Papadat-Bengescu se arată mirată că boala nu apare în aceeași măsură, ca temă centrală, la toți romancierii, ea reprezentând „compromisul firesc dintre viață și moarte”. De asemenea, scriitoarea acordă atenție problemelor eredității, interesată constant de detectarea și definirea „trupului sufletesc”.

Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin acuitatea observației și prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice românești.

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Opera antumă și postumă[modificare | modificare sursă]

Culegeri de nuvele și schițe, scurte romane[modificare | modificare sursă]

• Ape adânci (1919)
• Sfinxul (1920), devenit Lui don Juan în eternitate
• Femeia în fața oglinzii (1921)
• Balaurul (1923)
• Romanță provincială (1925)
• Desenuri tragice (1927)

Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

• Povârnișul (1915)
• Bătrânul (1920)
• Teatru ediție de Eugenia Tudor-Anton, (1965),
  • Bătrânul,
  • A căzut o stea,
  • Medievala,
  • Sora mea, Ana.

Ciclul Hallipilor (romane)[modificare | modificare sursă]

• Fecioarele despletite (1925)
• Concert din muzică de Bach (1927)
• Drumul ascuns (1932)
• Rădăcini (1938)

Alte romane[modificare | modificare sursă]

• Logodnicul, 1935
• Străina, manuscrisul de 1.000 de pagini a fost descoperit de doamna Gabriela Omăt, care se va ocupa de editarea lui.

Citate Hortensia Papadat Bengescu:

·       *   Degeaba strigi nevoia ta celor ce nu vor să audă.

·       *   Supremul duşman al femeii e înduioşarea.

·        *  Prietenia... ce dar al vieţii! Să suferi şi să fii singur, dar să ştii că undeva, cineva te iubeşte. Să fii trudit, dar să ştii că sunt braţe care ar vrea să te poarte. Să-ţi fie frig.. şi să-ţi aduci aminte de sânul cald al prieteniei. Să nu te odihneşti, să suferi, să tremuri... Dar să ştii.

·        *  Nu se poate să te azvârli puternic, vioi şi încrezător în valurile vieţii, şi ea să nu te scoată la limanul fericirii.

·        *  Nu poţi vorbi de unele lucruri cu cei cari te-ar înţelege, seamănă ca şi cum ai răscoli cu mâna în cărbuni aprinşi. Cu cei ce nu înţeleg, iar nu poţi vorbi.

·        *  Ai văzut tu cum mersul femeiei se leagănă, mlădiind capricios trupul pe resorturile fragede ale încheieturilor? În gestul acela, ea se iubeşte ades pe ea singură.

·        *  Urâtul e totdeauna vinovat.

·      *    Egoismul e zeul cel mare. Nu e la baza existenţei noastre? Şi dacă egoism înseamnă viaţă, tot el înseamnă şi fericire.

·         * Iluziile sunt singura pomană ce putem risipi în treacăt... şi vise trecătoare. Numai ele nu înşală. Ele nu promit nimic.

·         *Degeaba se fac revoluţii: totdeauna vor fi tari şi slabi, stăpâni şi sclavi - la vals unul care conduce şi altul care urmează.

·       *   Opera mea s-a scăldat întâi în întregime în apa sufletului.

RADU STANCA

Radu Stanca
Date personale
Născut	5 martie 1920  Sebeș, Alba, România
Decedat	26 decembrie 1962 (42 de ani)  Cluj, România
Cauza decesului	boală pulmonară[*]
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de teatru dramaturg
Limbi vorbite	limba română
Modifică date / text

Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Cronologie bio-bibliografică[modificare | modificare sursă]

Radu Stanca a fost fiul Mariei (născută Munteanu) și al lui Sebastian Stanca, preot. A fost nepotul lui Dominic Stanca, iar scriitorul Horia Stanca i-a fost frate. Rudă apropiată cu teatrologul și criticul Ion Vartic.

1920, 5 martie - se naște Radu Stanca, mezinul familiei , în orașul Sebeș, în casa de pe str. Sicolorum nr. 53 (astăzi localul Școlii generale nr. 3).

1927 - Radu Stanca este înscris în clasa I-a primară a Școlii de aplicație de pe lângă Școala Normală de învățători din Cluj

1930 - elev în clasa I-a B de la Liceul "G. Barițiu" din Cluj (Matricola Lic. "G. Barițiu", 1930/31, vol. I, f. 107). În timpul școlarității l-a avut ca director pe scriitorul Alex. Ciura (până în 1936) iar ca profesor de lb. română pe criticul Ion Chinezu; mediile de absolvire ale celor opt clase de liceu sunt onorabile; conferința profesorală intervine de două ori în situația lui școlară

1932 - în "Universul Copiilor", nr. 15, p. 226, apare Legenda peștilor "culeasă de Radu Stanca"

1935, 15 ian. - apare revista școlară "Mâine", "artă-literatură". Directori: Vladimir Zlătaru și Radu Stanca; tânărul "director" semnează în p. 4 prima sa poezie, "mi-e dor"; după acest debut precoce și până în 1945, R. Stanca va publica versuri, articole, eseuri etc. în: "Națiunea Română", "Pagini literare" (Turda), "Lanuri" (Mediaș), "Afirmarea" (Satu-Mare), "Familia" (Oradea - seria III), "Gând românesc", "Symposion", "Luceafărul", "Universul literar", "Vremea", "Curțile dorului", "Claviaturi", "Kalende", "Revista cercului literar" etc

1938 - Radu Stanca își ia bacalaureatul cu media 8,50 fiind clasificat al doilea din 57 de candidați; se înscrie la Facultatea de litere și filosofie din Cluj

1940, 3 aprilie - premiera cu "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale, jucată de "studenții în litere", în regia prof. univ. Liviu Rusu; prima apariție pe scenă a lui Radu Stanca în rolul lui Farfuridi

1941 - apare la Sibiu "Curțile dorului" (nr. 1 ian. și nr. 2-4 februarie-aprilie) - revistă de literatură a studenților în litere și filosofie. Redactor responsabil: Radu Stanca; pentru scurt timp, Radu Stanca este redactorul paginii culturale a ziarului "Țara" (Sibiu, 1942+1944, dir. Grigore Popa)

1942 - Radu Stanca își ia licența în litere și filosofie, calificată "magna cum laude", cu o dizertație despre Problema cititului

1943 - este numit suplinitor în postul de asistent de la catedra de filosofie a culturii, condusă de Lucian Blaga

1945, ian. - iunie-august, apare la Sibiu "Revista Cercului Literar", revistă lunară de literatură, filosofie și artă. Redactor: I. Negoițescu, iar Radu Stanca se numără printre colaboratori

1945, oct. - Radu Stanca rămâne la Sibiu, ca profesor de "Introducere în estetica teatrului" la Conservatorul popular (până în 1949)

1947 - lui Radu Stanca i se decernează Premiul "Sburătorul" pentru piesa de teatru în manuscris "Dona Juana"

1949, 13 febr. - premiera piesei "Căsuța din câmpie"de S. Marșak, primul spectacol semnat de Radu Stanca, încadrat pe atunci numai asistent de regie; 17 aug. - primește numirea de regizor - printr-o activitate stăruitoare, de excepțională vocație și concepție artistică, R.Stanca a jucat un rol de primă însemnătate în dezvoltarea și afirmarea colectivului sibian, până în 1961

- printre cele mai importante spectacole puse în scenă în această perioadă amintim "Gaițele" de Al. Kirițescu - în patru montări diferite, "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale - în trei montări diferite, "Hagi Tudose" de B. Delavrancea, "Mirandolina" (Hangița) de C. Goldoni etc.

1951, 9 iunie - se căsătorește cu Dorina Ghibu, actriță de la Teatrul Național din Cluj; este numit profesor la recent înființata Școală Populară de Artă din Sibiu

1952 - se decernează Premiul de Stat cls. III, pentru spectacolul cu Hagi Tudose de B. Delavrancea, unui colectiv de la Teatrul de Stat din Sibiu compus din: C. Sincu, R. Stanca ("laureat al Premiului de Stat"), C. Rădulescu, N. N. Matei și S. Mușatescu (premiera a avut loc în 1951)

1954, 24 sept. - se naște Barbu Stanca, unicul fiu al scriitorului

1956, 1 oct. - se înființează, la insistențele lui Radu Stanca, secția germană a teatrului de Stat din Sibiu

1957 - revine masiv în publicistică - începuturi sporadice încă din 1946/47 - cu versuri, articole, eseuri, aforisme etc. în: "Tribuna", "Contemporanul", "Steaua", "Viața românească", "Scrisul bănățean" etc.

1961, 1 oct.- Radu Stanca este numit prim-regizor la Teatrul Național din Cluj

1962 - montează, în această calitate, ultimele sale spectacole: "D-ale carnavalului" de I. L. Caragiale (februarie) și "Unchiul Vania" se A. P. Cehov (noiembrie); agravarea bolii îl obligă să se interneze de trei ori, pe perioade mai lungi, în Clinica de boli pulmonare din Cluj; 26 decembrie, Radu Stanca se stinge din viață, la clinica de boli pulmonare din Cluj, în vârstă de 42 de ani

1963, 14 iunie - moare Barbu Stanca, fiul scriitorului, în vârstă de 9 ani

1965 - apare monografia Ștefan Braborescu, Ed. Meridiane, Col. "Figuri de seamă ale teatrului românesc"

Biografie[modificare | modificare sursă]

A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității Regele Ferdinand din Cluj în anul 1942.

În timpul războiului, Facultatea de Litere a Universității din Cluj s-a refugiat la Sibiu. Aici a luat ființă Cercul literar de la Sibiu. După modelul lui Eugen Lovinescu care la cenaclul Sburătorul a pus bazele Modernismului interbelic, Cercul a încercat să salveze tradiția literaturii române, dar a fost repede lichidat de prigoana comunistă din anii 50. ^{[necesită citare]} Membrii lui au fost denumiți ulterior de criticii și istoricii literari membrii generației pierdute.

A fost, pe rând, asistent al lui Lucian Blaga la catedra de filosofie a culturii, profesor de estetică a teatrului, la Sibiu, redactor, actor, regizor. A făcut parte din Cercul literar de la Sibiu, alături de Ștefan Augustin Doinaș, Dan Constantinescu, Deliu Petroiu, Alexandru Cucu, Viorica Guy Marica, Eugen Todoran, Ion Negoițescu, Ion Desideriu Sârbu, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Victor Iancu, Henri Jacquier, Wolf von Aichelburg, ș.a.

În poezie a teoretizat baladescul (în eseul Resurecția baladei (1945)) și a fost adeptul poeziei pure, ruptă de contextul social.

Debut[modificare | modificare sursă]

A debutat în presă încă de la vârsta de 12 ani, în anul 1932, în cadrul revistei “Universul Copiilor” cu lucrarea sa intitulată “Legenda Peștilor”.^[1]

A debutat în 1943 cu eseul critic Problema cititului, lucrare ce a constituit, totodată, teza sa de licență în anul 1942, pe care a susținut-o la Sibiu^[2]

Radu Stanca, baladist[modificare | modificare sursă]

În realitate, după cum demonstrează propria-i creație poetică, Radu Stanca a relevat capacitatea baladei – specie prin excelență a genului epic – de „a se deghiza“ în spațiile lirico-dramatice, cultivând trinomul baladesc: 1. lamentația (eroului cu fruntea pe-o limită tragică: Lamentația Ioanei d’Arc pe rug, Lamentația poetului pentru iubita sa, Nocturnă, Pistolul, Tristețe înainte de luptă, Un cneaz valah la porțile Sibiului etc.) – 2. alegoria-legendară (povestea întâmplării / evenimentului la cea mai înaltă tensiune: Baladă studențească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul și călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor etc.) – 3. dramaticul eroic (adică Balada celor șapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare, Coșmarul tiranului, Domnița blestemată, Infidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu părul de aur, Răzbunarea șarpelui, Sfatul țării, Spada regelui etc.).

Criticul Nicolae Balotă sublinia faptul că «balada nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine – pe plan tematic – o narațiune, ci un lied scenic; poetul se închipuie Un cneaz valah la porțile Sibiului, atât de vrăjit de coralul fecioarelor cetății, încât nu simte cum un dușman îl înjunghie; în alt poem ascultă un cântec misterios de orgă, transpus la 1707; într-o baladă studențească își bănuiește sfârșitul cântând moartea unui student inventator de visuri și practicant de alchimii erotice...» (Poezia, I, p. 392). Dar balada care „l-a impus“, care a rămas în memoria „cerchiștilor“ și a contemporanilor săi, îndeosebi, prin presentimentul thanatic de după „fantastica mască“ a eroului / autorului, este «Corydon»: Sunt cel mai frumos din orașul acesta, / Pe străzile pline când ies n-am pereche, / Atât de grațios port inelu-n ureche / Și-atât de-nflorite cravata și vesta, / Sunt cel mai frumos din orașul acesta. // (...) // C-un tainic creion îmi sporesc frumusețea, / Fac baie în cidru de trei ori pe noapte / Și-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, / Pantofi cu baretă mi-ajută sveltețea / Și-un drog scos din sânge de scroafă noblețea.

Marele câștig al poeziei românești datorat resurecției Cercului literar de la Sibiu, îndeosebi lui Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș ș. a., constă în extinderea sferei baladescului de la o „scară națională“ la o „scară planetară / cosmică“. Ilustrativă în acest sens este și balada Turn înecat, turnul simbolizând axis mundi, având în crucea-i celestă o crăiasă adormită „de două mii de ani“, Runa, un soi zeiesc de „sămânță a lumii“, sortit a rodi după „cataclism“ (aluzie, poate, chiar al doilea război mondial): Turnul dormea-ntre ape liniștit / Și numai câteodată fețe sumbre / Se abăteau sub zidul lui tihnit, / Să-l tulbure cu sulițe și umbre. // Picior de om cu toate-acestea nu-i / Calcă spirala scării, unde Runa, / Sâmburul viu și pur, Regina lui, / De două mii de ani dormea întruna. // (...) // Furtună mare însă se lăsă / Odată-asupra lui, și-atunci, sălbatic, / Intrând pe geamuri, valul o fură / Și-o duse-n dar oceanului molatic. // Tot aplecându-și trupul ca un trunchi / S-o caute-n abise, de pe maluri, / Turnul căzu-ntr-o seară în genunchi / Și se-aruncă de dorul ei în valuri...

Asemanarea Poetului cu un Borges atat ulterior, Fictiunile si Poeziile borgesiene,, in permanenta reluare: Aurul tigrilor, O Roza si Milton,Tigrii,albastri, Trandafirul, Endimion in Latmos - motive baladesti, romantice, ori germanice,- in principiu un Borges postcristalizare, & un Stanca post Stalingrad 1942, cat si contemporani - independenti, dar congruenti - este izbitoare.

Opere[modificare | modificare sursă]

• Dona Juana (1947),
• Ștefan Braborescu (1965),
• Versuri (1966),
• Teatru (1968),
• Acvariu (1971),
• Poezii (1973),
• Roman epistolar (1978),
• Versuri (1980),
• Doti (versuri, Editura Paralela 45, 2001),
• Turnul babel (teatru, Editura Paralela 45, 2002),

Volumul "Versuri", 1980[modificare | modificare sursă]

Volumul “Versuri” apărut în anul 1980 la editura Dacia, este un volum cuprinzător, punând la dispoziție 280 de poezii ale scriitorului. Este cea mai amplă selecție de poezii ale sale, apărută până acum.^[3]

Volumul este împărțit în două mari părți: prima parte, cu un număr de 192 de poezii, cuprinde sumarul unui volum ce a fost proiectat de autor. Tocmai de aceea, volumul de față respect însemnele poetului cu strictețe, împărțind materialul pe cicluri, având următoarea succesiune, conform însemnărilor făcute de însuși Radu Stanca în manuscrisul său: Ars Doloris, Baladele Regelui, Fumul ruinilor, Argonaut cosmic, Cina cea de dragoste. Poezia “Doti” este așezată în fruntea ciclurilor, conform însemnării autorului.^[4]

Cea de a doua parte intitulată “Addenda” cuprinde 88 de poezii. Această parte este la rândul ei împărțită în două secțiuni: poezii publicate în periodice, neincluse în proiectul în stadiu de manuscris al lui Radu Stanca și o secțiune cu texte inedite, selectate din manuscrisele sale.^[5]

Corespondența cu Ion Negoițescu[modificare | modificare sursă]

În timpul facultății, la Cluj, Radu Stanca a legat o prietenie cu criticul și istoricul literar Ion Negoițescu, prietenie ce după terminarea facultății, când Radu Stanca a rămas la Sibiu iar Ion Negoițescu s-a întors la Cluj, s-a materializat într-un roman epistolar, ce cuprinde scrisori schimbate de cei doi tineri datate din 1945 până în anul 1961.

Una din cele mai importante teme de discuție a fost Cercul literar de la Sibiu care până în anul 1945 a publicat o revistă de artă și literatură. Planul celor doi tineri era să continuie acest proiect sub un alt nume: Euphorion. Acest proiect însă a rămas doar la stadiul de idee.

Epistolarul dezvăluie numeroase lucruri despre viața intimă a fiecăruia: probleme financiare, sentimentale sau pur și simplu pasiuni ale lor. Deseori discuțiile celor doi luau aspect de dezbatere. Multe scrisori capătă chiar tente eseistice în discuțiile pe tematici culturale, ambii angajându-se în lecturi de dificultate mare – chiar și scrise în limbi străine – pentru a-și susține ideile.

Șirul epistolar ia sfârșit în 1961. Treptat, scrisorile din partea lui Radu Stanca se răresc datorită turnurii pe care o ia viața sa – având atunci familie și un post solicitant în calitate de prim-regizor al Teatrului Național din Cluj.

Volumul a apărut în anul 1978 ca urmare a efortului istoricului literar Ion Negoițescu de a aduna și a publica aceste epistole sub forma unui roman de corespondențe.

Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

A debutat în teatru cu comedia tragică Dona Juana, o reinterpretare a mitului lui Don Juan, căreia i-a fost acordat premiul Sburătorul pe anul 1947.

Patru piese de teatru publicate într-un volum publicat la editura Paralela 45, intitulat Turnul Babel.

• Turnul Babel (tragedie)
• Drumul magilor (vifleem tragic)
• Povestea dulgherului și a frumoasei soții (legendă dramatică)
• Greva femeilor (comedie).

Piesele sunt reprezentative pentru teatrul de factură poematică creat de Radu Stanca, teatru ale cărui valențe scenice sunt dublate de virtutile literar-estetice pe care textul le ofera la lectură. ^{[necesită citare]} Aceste caracteristici îl apropie pe autorul român de dramaturgi contemporani lui, precum Jean Giraudoux, Jean Anouilh sau Eugene O`Neill. Teatrul Național din Sibiu îi poartă numele în prezent.

Articole teoretice, manifeste literare[modificare | modificare sursă]

Două eseuri programatice, dedicate revitalizării baladei și tragediei în epoca modernă:

• Resurecția baladei (1945)
• Tragedia și modalitatea ei scenică în perspectiva actualității (1960).

La Sibiu, teatrul național este numit în cinstea sa, Teatrul Radu Stanca.^[6]

Citate Radu Stanca: