4. /7 MARTIE 2023 - POEZIE
Ion Deaconescu, poet şi traducător
Biografie
DEACONESCU Ion, se naste la 7 mart. 1947, comuna Tirgu Logresti, judetul Gorj. Poet si traducator. Fiul Iui Marin Deaconescu, functionar, si al Auricai (n. Stanescu). Scoala elementara in comuna natala (1954-l961); Liceul „Tudor Arghezi" din Craiova (1961 -l965); Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Craiova (1965-l968); licentiat al Facultatii de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (1972).
Dr. in filologie cu teza Proza romana si iugoslava contemporana in context european (1982). Prof. de liceu (1972-l976); asistent la Facultatea de Filologie a Univ. din Craiova (1976-l989); lector de lb. romana la Uni v. din Skopje, Novi Sad si Belgrad (1984-l989).
Colaboreaza la Ramuri, Steaua, Tribuna, Convorbiri literare, Manuscriptum, Secolul 20, Orizont, Lumina, Macedonian Review, Kultu-ren Jivot din Iugoslavia, Nouvelle Europe din Luxemburg, Balcanica din Italia, / Mument din Malta.
Debut cu poezia Pastel, in ziarul inainte din Craiova (1968); debut editorial cu ciclul de versuri Aparat de fotografiat sufletul, in volum colectiv Unsprezece poeti (1981). Alte volum de poezii: Vasul de bruma (1985) si Eternitatea clipei (1986). Alcatuieste, impreuna cu Al. Caprariu, antologia poetilor laureati ai Serilor de poezie de la Struga, Iugoslavia, intitulata Poezie si umanitate (1986).
Autor al antologiei Poeti olteni (1982) si al unor comprehensibile meditatii critice despre poezia romana din Iugoslavia (Poezie si epoca, 1988).
Traduce din Ato Sopov, Petre Bakevski, Sreten Perovici si Boris Visinski.
Debutul editorial intr-un volum colectiv (Unsprezece poeti, 1981) l-a dezavantajat pe Ion Deaconescu, aminindu-i cu aproape cinci ani consacrarea. Cu atit mai mult, cu cit poezia lui mai degraba sugereaza o atmosfera decit impune teme si arhetipuri existentiale. Ceea ce Ia Generatia optzecista era ironie livresca si deconstructie postmodernista, la Ion Deaconescu ia forma unei viziuni a sentimentelor comunicate printr-o retorica putin agresiva, dar persuasiva prin repetitie si teatralitate discret mimata. in fond, lipsindu-i teribilismul, e mai aproape de generatia sa prin modelele lirice subsecvente primelor manifestari nonconformiste: asumarea interogatiei romantice, de pilda, prin renuntarea la jocurile intertextuale si la minimalism. Nevoia de confesiune si de aventura a cunoasterii se consuma aproape exclusiv in spatiul obsesiilor lingvistice, chiar daca, prea declarativ, interesul pentru cuvint risca sa devina simplu vehicul pentru o experienta narata si sa nu semnifice ceea ce poezia este de fapt: un mai departe al vederii, inspre zonele „dinlauntrul lucrurilor", si in strainare prin limbaj („certitudine a neintelesu-rilor").
Volumele Vasul de bruma (1985) si Eternitatea clipei (1986) sugereaza existenta unui exil ca semn al memoriei tradate si ca refugiu intr-o suprarealitate imanenta fiintei umane. Poezia fiind mai reala decit realitatea, urmeaza ca in interiorul limbajului poetul are deopotriva revelatia libertatii si a limitelor sale. Neputind fotografia sufletul, neputindu-l comunica, Ion Deaconescu se multumeste sa constate blagian doar gustul amar al cuvintelor. Poeti olteni (1982) e mai mult decit o antologie, e un dictionar sui-generis, inregistrind cincizeci si trei de autori nascuti ori stabiliti in Oltenia pe durata unui secol de literatura. Datele biografice sau cele pri vind opera, debutul si colaborarile, selectia numelor chiar ofera cartii un interes mult mai larg decit ilustrarea prin nume consacrate a spiritului creator local. in lipsa lucrarilor de sinteza, ea poate fi o sursa documentara utila in critica si istoria literara contemporana. Poezie si epoca (1988) e o prima tentativa de omologare intr-o lucrare de sinteza a valorilor poeziei romanesti din spatiul iugoslav.
In zece eseuri e urmarita evolutia a zece poeti de limba romana intr-un teritoriu liric extrem de original si divers. Laureatii Serilor de poezie de la Struga (Iugoslavia) sint prezentati ca ambasadori ai „infratirii prin poezie" in antologia Poezie si umanitate (1986), alcatuita in colaborare cu Al. Caprariu.
Dr. in filologie cu teza Proza romana si iugoslava contemporana in context european (1982). Prof. de liceu (1972-l976); asistent la Facultatea de Filologie a Univ. din Craiova (1976-l989); lector de lb. romana la Uni v. din Skopje, Novi Sad si Belgrad (1984-l989).
Colaboreaza la Ramuri, Steaua, Tribuna, Convorbiri literare, Manuscriptum, Secolul 20, Orizont, Lumina, Macedonian Review, Kultu-ren Jivot din Iugoslavia, Nouvelle Europe din Luxemburg, Balcanica din Italia, / Mument din Malta.
Debut cu poezia Pastel, in ziarul inainte din Craiova (1968); debut editorial cu ciclul de versuri Aparat de fotografiat sufletul, in volum colectiv Unsprezece poeti (1981). Alte volum de poezii: Vasul de bruma (1985) si Eternitatea clipei (1986). Alcatuieste, impreuna cu Al. Caprariu, antologia poetilor laureati ai Serilor de poezie de la Struga, Iugoslavia, intitulata Poezie si umanitate (1986).
Autor al antologiei Poeti olteni (1982) si al unor comprehensibile meditatii critice despre poezia romana din Iugoslavia (Poezie si epoca, 1988).
Traduce din Ato Sopov, Petre Bakevski, Sreten Perovici si Boris Visinski.
Debutul editorial intr-un volum colectiv (Unsprezece poeti, 1981) l-a dezavantajat pe Ion Deaconescu, aminindu-i cu aproape cinci ani consacrarea. Cu atit mai mult, cu cit poezia lui mai degraba sugereaza o atmosfera decit impune teme si arhetipuri existentiale. Ceea ce Ia Generatia optzecista era ironie livresca si deconstructie postmodernista, la Ion Deaconescu ia forma unei viziuni a sentimentelor comunicate printr-o retorica putin agresiva, dar persuasiva prin repetitie si teatralitate discret mimata. in fond, lipsindu-i teribilismul, e mai aproape de generatia sa prin modelele lirice subsecvente primelor manifestari nonconformiste: asumarea interogatiei romantice, de pilda, prin renuntarea la jocurile intertextuale si la minimalism. Nevoia de confesiune si de aventura a cunoasterii se consuma aproape exclusiv in spatiul obsesiilor lingvistice, chiar daca, prea declarativ, interesul pentru cuvint risca sa devina simplu vehicul pentru o experienta narata si sa nu semnifice ceea ce poezia este de fapt: un mai departe al vederii, inspre zonele „dinlauntrul lucrurilor", si in strainare prin limbaj („certitudine a neintelesu-rilor").
Volumele Vasul de bruma (1985) si Eternitatea clipei (1986) sugereaza existenta unui exil ca semn al memoriei tradate si ca refugiu intr-o suprarealitate imanenta fiintei umane. Poezia fiind mai reala decit realitatea, urmeaza ca in interiorul limbajului poetul are deopotriva revelatia libertatii si a limitelor sale. Neputind fotografia sufletul, neputindu-l comunica, Ion Deaconescu se multumeste sa constate blagian doar gustul amar al cuvintelor. Poeti olteni (1982) e mai mult decit o antologie, e un dictionar sui-generis, inregistrind cincizeci si trei de autori nascuti ori stabiliti in Oltenia pe durata unui secol de literatura. Datele biografice sau cele pri vind opera, debutul si colaborarile, selectia numelor chiar ofera cartii un interes mult mai larg decit ilustrarea prin nume consacrate a spiritului creator local. in lipsa lucrarilor de sinteza, ea poate fi o sursa documentara utila in critica si istoria literara contemporana. Poezie si epoca (1988) e o prima tentativa de omologare intr-o lucrare de sinteza a valorilor poeziei romanesti din spatiul iugoslav.
In zece eseuri e urmarita evolutia a zece poeti de limba romana intr-un teritoriu liric extrem de original si divers. Laureatii Serilor de poezie de la Struga (Iugoslavia) sint prezentati ca ambasadori ai „infratirii prin poezie" in antologia Poezie si umanitate (1986), alcatuita in colaborare cu Al. Caprariu.
OPERA: Aparat de fotografiat sufletul, in voi. colectiv Unsprezece poeti. Iasi, ]9S; Strigatul memoriei. Poeme [in macedoneana], Skopje, 1985; Vasul de bruma. Versuri, Bucuresti, 1985; Eternitatea clipei. Versuri, Craiova, 1986; Masca pentru voce. Poeme (in sirbo-croata), Cetinje, 1987; Poezie si epoca. Eseuri, Novi Sad, 1988; Poezie si umanitate. Eseu, Novi Sad, . Traduceri: A. Sopov, Nasterea cuvintului, Poezii, selectie, pref. si note de Tr. Nica, Cluj-Napoca, 1981; Poezie si umanitate, antologie, introducere si trad. de Al. Caprariu si ~, cuvint inainte de M. Matevski, Cluj-Napoca, 1986; P. Bakevski, Poeme, Craiova, 1989; S. Perovici, Moara de vise. Poeme, Craiova, 1989; B. Visinski, Curcubeul, roman, pref. de ~, Bucuresti, 1989. |
REFERINTE CRITICE: C. Livescu, in Cronica, nr. 19, 1982; G. Muntean, in Romania literara, nr. 17, 1982; S. Cioculescu, ibidem, nr. 10, 1983; O. Ghi-dirmic, in Convorbiri literare, nr. 10, 1985; Al. Ruicu, in Ramuri, nr. 8, 1985. |
Constantin Faca, dramaturg și poet român
Biografie
FACA Constantin, se naste la c. 1800, Bucuresti - moare in 7 mart. 1845, Bucuresti.
Dramaturg si poet.
Fiul lui Ioan (sau Constantin) Faca, clucer, si al Mariei (n. Hrisoscoleo).
Se trage dintr-o familie de boieri mijlocii de origine greceasca. Studiaza acasa si, probabil, la Acad. Greceasca de la Magureanu. Membru in Obsteasca Adunare (1838), presedinte al Tribunalului de Comert din Bucuresti (1842), procuror la inaltul Divan (1843).
Desi inrudit cu domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, se numara printre opozanti, avind vederi liberale. Prieten cu Anton Pann, apropiat si de cercul lui Heliade-Radulescu, a fost membru al Soc. Filarmonice si un sustinator convins al teatrului romanesc.
Piesa Comodia vremii (1833) si dialogul Conversatii ridiculizeaza snobismul si galomania, intr-un mod destul de blajin insa, demonstrind aptitudini dramatice aflate inca in stare embrionara.
Cunoscut posteritatii multumita lui I. Heliade-Radulescu, care-l editeaza in 1860, Constantin Faca a lasat doar citeva fabule si poezii satirice (Vulpea, Ministrul, Blestemul lumii) lipsite de vigoare, dar nu si de duh, si isi datoreste locul in istoria literara mai ales celor doua incercari dramatice. Piesa Comodia vremii, cunoscuta si cu titlul Frantuzite le, scrisa in 1833 si jucata in 1835 de elevii Scolii de Mimica si Declamatie a Societatii Filarmonice, se numara printre textele de debut ale dramaturgiei pasoptiste. Ea denota mai curind inclinarea satirica a autorului si acordarea lui la spiritul vremii (ridiculizarea frantuzomaniei va fi unul dintre caii de bataie favoriti ai comediilor acestei epoci), capacitatea de observatie si puterea de a schita portrete comice, decit indeminarea in alcatuirea unei actiuni dramatice.
Compusa in versuri si impartita in trei acte, Comodia vremii e, de fapt, o insailare de scene scurte, insuficient elaborate, nu lipsite de haz, dar fara a depasi stadiul de pretext dramatic. Desi inspirata de Pretioasele ridicole, miezul actiunii e diferit de cel al piesei lui Moli6re: eroinele lui Constantin Faca nu sint inselate in pretentiile si sperantele lor de a-si popula salonul cu tineri educati si la moda, ci impiedicate sa-si realizeze proiectul, prin hotarirea ferma a tatalui de a nu ingadui in casa lui instapinirea noului mod de viata. Dimitrache, Simion si Panaiotache nu sint niste impostori, ci, ca si Elena si Luxandra, reprezentanti ai tinerei generatii, lipsiti de sanatosul respect pentru economie si avere, furati de mirajul unei pseudoculturi reduse aproape exclusiv la mondenitate, dar inzestrati totusi cu o anume subtirime de cuget si maniere care lipsesc cu desavirsire „batranilor".
Conflictul ia nastere deci nu intre pretentii si realitate, ci intre parinti si copii, reprezentind moduri diferite de comportare, de abordare a vietii si de ierarhizare a valorilor ei. Autorul nu e de acord cu mondenitatea exagerata ce risca sa devina parazitism si persifleaza manifestarea ei exterioara cea mai frapanta, galomania lingvistica, dar atitudinea lui nu e lipsita de oarecare nuante. Mai intii, frantuzis-mul exprimarii tinerilor nu e mimat, ci autentic: nici una dintre vorbele folosite nu e gresit inteleasa si nici incorect pronuntata (.abia doua sau trei verbe primesc desinente grecesti); stil-cirea cuvintelor franceze e doar o falsa impresie de natura vizuala, datorata transcrierii lor in alfabet chirilic, iar efectul comic se datoreaza contextului neaos in care sint plasate. Apoi, batrinii nu sint scutiti nici ei de privirea ironica a autorului: sfaturile lor, oricit de intelepte, recurg mai putin la argumente temeinice si mai mult la stereotipii de gindire, iar idilica lume veche pe care o regreta e, de fapt, una a comoditatii intelectuale si a patriarhalei chiverniseli.
Datorita caracterului schematic al subiectului, confruntarea celor doua puncte de vedere e pur declarativa. Finalul nu e un adevarat dezno-damint: desi momentan coconul Ianache invinge, cuvintele lui fac sa se prevada o serie intreaga de rebeliuni familiale viitoare. Autorul nu ofera deci o solutie, ci-l lasa pe spectator sa aleaga una conforma cu propriu-i punct de vedere, multumindu-se sa atraga atentia asupra slabiciunilor fiecareia dintre pozitiile aflate in confruntare. Mai categoric este Constantin Faca in dialogul Conversatii, in care, mizind tot pe efecte de comic lingvistic, pledeaza pentru teatrul national si denunta snobismul neintemeiat al celor ce-l dispretuiesc.
Dramaturg si poet.
Fiul lui Ioan (sau Constantin) Faca, clucer, si al Mariei (n. Hrisoscoleo).
Se trage dintr-o familie de boieri mijlocii de origine greceasca. Studiaza acasa si, probabil, la Acad. Greceasca de la Magureanu. Membru in Obsteasca Adunare (1838), presedinte al Tribunalului de Comert din Bucuresti (1842), procuror la inaltul Divan (1843).
Desi inrudit cu domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, se numara printre opozanti, avind vederi liberale. Prieten cu Anton Pann, apropiat si de cercul lui Heliade-Radulescu, a fost membru al Soc. Filarmonice si un sustinator convins al teatrului romanesc.
Piesa Comodia vremii (1833) si dialogul Conversatii ridiculizeaza snobismul si galomania, intr-un mod destul de blajin insa, demonstrind aptitudini dramatice aflate inca in stare embrionara.
Cunoscut posteritatii multumita lui I. Heliade-Radulescu, care-l editeaza in 1860, Constantin Faca a lasat doar citeva fabule si poezii satirice (Vulpea, Ministrul, Blestemul lumii) lipsite de vigoare, dar nu si de duh, si isi datoreste locul in istoria literara mai ales celor doua incercari dramatice. Piesa Comodia vremii, cunoscuta si cu titlul Frantuzite le, scrisa in 1833 si jucata in 1835 de elevii Scolii de Mimica si Declamatie a Societatii Filarmonice, se numara printre textele de debut ale dramaturgiei pasoptiste. Ea denota mai curind inclinarea satirica a autorului si acordarea lui la spiritul vremii (ridiculizarea frantuzomaniei va fi unul dintre caii de bataie favoriti ai comediilor acestei epoci), capacitatea de observatie si puterea de a schita portrete comice, decit indeminarea in alcatuirea unei actiuni dramatice.
Compusa in versuri si impartita in trei acte, Comodia vremii e, de fapt, o insailare de scene scurte, insuficient elaborate, nu lipsite de haz, dar fara a depasi stadiul de pretext dramatic. Desi inspirata de Pretioasele ridicole, miezul actiunii e diferit de cel al piesei lui Moli6re: eroinele lui Constantin Faca nu sint inselate in pretentiile si sperantele lor de a-si popula salonul cu tineri educati si la moda, ci impiedicate sa-si realizeze proiectul, prin hotarirea ferma a tatalui de a nu ingadui in casa lui instapinirea noului mod de viata. Dimitrache, Simion si Panaiotache nu sint niste impostori, ci, ca si Elena si Luxandra, reprezentanti ai tinerei generatii, lipsiti de sanatosul respect pentru economie si avere, furati de mirajul unei pseudoculturi reduse aproape exclusiv la mondenitate, dar inzestrati totusi cu o anume subtirime de cuget si maniere care lipsesc cu desavirsire „batranilor".
Conflictul ia nastere deci nu intre pretentii si realitate, ci intre parinti si copii, reprezentind moduri diferite de comportare, de abordare a vietii si de ierarhizare a valorilor ei. Autorul nu e de acord cu mondenitatea exagerata ce risca sa devina parazitism si persifleaza manifestarea ei exterioara cea mai frapanta, galomania lingvistica, dar atitudinea lui nu e lipsita de oarecare nuante. Mai intii, frantuzis-mul exprimarii tinerilor nu e mimat, ci autentic: nici una dintre vorbele folosite nu e gresit inteleasa si nici incorect pronuntata (.abia doua sau trei verbe primesc desinente grecesti); stil-cirea cuvintelor franceze e doar o falsa impresie de natura vizuala, datorata transcrierii lor in alfabet chirilic, iar efectul comic se datoreaza contextului neaos in care sint plasate. Apoi, batrinii nu sint scutiti nici ei de privirea ironica a autorului: sfaturile lor, oricit de intelepte, recurg mai putin la argumente temeinice si mai mult la stereotipii de gindire, iar idilica lume veche pe care o regreta e, de fapt, una a comoditatii intelectuale si a patriarhalei chiverniseli.
Datorita caracterului schematic al subiectului, confruntarea celor doua puncte de vedere e pur declarativa. Finalul nu e un adevarat dezno-damint: desi momentan coconul Ianache invinge, cuvintele lui fac sa se prevada o serie intreaga de rebeliuni familiale viitoare. Autorul nu ofera deci o solutie, ci-l lasa pe spectator sa aleaga una conforma cu propriu-i punct de vedere, multumindu-se sa atraga atentia asupra slabiciunilor fiecareia dintre pozitiile aflate in confruntare. Mai categoric este Constantin Faca in dialogul Conversatii, in care, mizind tot pe efecte de comic lingvistic, pledeaza pentru teatrul national si denunta snobismul neintemeiat al celor ce-l dispretuiesc.
OPERA: Din ale lui Constantin Faca, in I. Heliade-Radulescu, Poezii inedite, Bucuresti, 1860; Como-dia vremii (Frantuzitele), in trei acte, in versuri, ed. dupa original cu o introducere de V. Vircol, Bucuresti, 1906; Frantuzitele. Comedie farsa in doua acte in versuri. Satire si fabule, pref. si comentarii de I. Heliade-Radulescu, ed. noua, tiparita prin ingrijirea d-lui 1.. Rosea, Bucuresti, 1906; Primii nostri dramaturgi, ed. ingrijita si glosar de Al. Niculescu, antologie, studiu introductiv si notebio-bibliografice de FI. Tornea, Bucuresti, 1956; inceputurile teatrului romanesc, antologie, pref. si note de T. Avramescu, Bucuresti, 1963. |
REFERINTE CRITICE: G. Bogdan-Duica, Istoria literaturii romane moderne, 1923; G. Calinescu, Istoria; . Massoff, Teatrul romanesc, I, 1961; idem, Istoria teatrului in Romania, I, 1965; I.L.R., II; D. Popovici, Romantismul . |
Virgil Gheorghiu, poet
Biografie Virgil Gheorghiu
Virgil Gheorghiu (*22 martie 1903, Roman - †7 martie 1977, Bucureşti) este un poet român, pianist şi critic muzical.
Virgil Gheorghiu s-a născut la 22 martie în Roman. După studii muzicale la Conservatorul din Bucureşti (1928-1930), îşi continuă studiul la Viena şi la Schola Cantorum din Paris. Debutează în literatură în 1925 cu volumul de poezii Cântările răsăritului, prefaţat de Demostene Botez. Între 1926 şi 1928 ia parte la mişcarea de avangardă din Iaşi şi - împreună cu Aurel Zaremba - editează revistele suprarealiste Prospect şi XX-literatură contimporană.
Paralel cu cariera de muzicolog se desfăşoară şi cea de pianist, mai întâi în trio-ul Boniş (1932-1939) şi, după război, la Filarmonica din Bucureşti. Compune muzică vocal-simfonică şi de cameră şi este foarte activ ca cronicar muzical.
Cariera sa, împărţită între muzică şi poezie, se intersectează cu avangarda în perioada aderării la gruparea din jurul revistei unu, din care este însă exclus pentru că publica şi în alte reviste, ca Bilete de papagal (editată de Tudor Arghezi), Adevărul, Cuvântul liber. Volumele publicate după 1930 - Febre (1933), Marea vânătoare (1935), Tărâmul celălalt (1938), Pădurea adormită (1941) - nu se înscriu, propriu zis, pe coordonatele avangardei. Ele combină, în diferite proporţii, modernismul tinzând către rigoare formală şi un suprarealism particularizat prin accente expresioniste, în direcţia cultivării grotescului şi a violenţei imagistice.
Opere
* Cântările răsăritului, Editura Viaţa Românească, Iaşi, 1925
* 8-11-19, editura unu, Bucureşti, 1930 (poem-afiş)
* Febre, Rosenthal Gravor, Bucureşti, 1932
* Marea vânătoare, Editura Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1935
* Tărâmul celălalt, Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol II", Bucureşti, 1938
* Cântece de faun, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1940
* Pădurea adormită, Editura Prometeu, 1941
* Din muzica şi viaţa compozitorilor, Editura Contemporană, 1942 (prefaţă de Ionel Teodoreanu; muzicologie)
* Un muzician genial: George Enescu, biografie romanţată, Editura Fortuna, 1944 (muzicologie)
* Iniţiere muzicală, Colecţia "Biblioteca de buzunar" (nr. 17), Editura de Stat, Bucureşti, 1946 (muzicologie)
* Poeme, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1966
* Poezii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968
* Curent continuu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968
* Ţinută de seară, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970
* Trezirea faunului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973
* Sonete, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975
* Cântece finale de faun, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977
* Poezii, Colecţia "Poeţi români contemporani", Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 (ediţie îngrijită de Elis Buşneag şi prefaţată de Valeriu Râpeanu; conţine şi volumul postum Cartea Rondelurilor)
Virgil Gheorghiu (*22 martie 1903, Roman - †7 martie 1977, Bucureşti) este un poet român, pianist şi critic muzical.
Virgil Gheorghiu s-a născut la 22 martie în Roman. După studii muzicale la Conservatorul din Bucureşti (1928-1930), îşi continuă studiul la Viena şi la Schola Cantorum din Paris. Debutează în literatură în 1925 cu volumul de poezii Cântările răsăritului, prefaţat de Demostene Botez. Între 1926 şi 1928 ia parte la mişcarea de avangardă din Iaşi şi - împreună cu Aurel Zaremba - editează revistele suprarealiste Prospect şi XX-literatură contimporană.
Paralel cu cariera de muzicolog se desfăşoară şi cea de pianist, mai întâi în trio-ul Boniş (1932-1939) şi, după război, la Filarmonica din Bucureşti. Compune muzică vocal-simfonică şi de cameră şi este foarte activ ca cronicar muzical.
Cariera sa, împărţită între muzică şi poezie, se intersectează cu avangarda în perioada aderării la gruparea din jurul revistei unu, din care este însă exclus pentru că publica şi în alte reviste, ca Bilete de papagal (editată de Tudor Arghezi), Adevărul, Cuvântul liber. Volumele publicate după 1930 - Febre (1933), Marea vânătoare (1935), Tărâmul celălalt (1938), Pădurea adormită (1941) - nu se înscriu, propriu zis, pe coordonatele avangardei. Ele combină, în diferite proporţii, modernismul tinzând către rigoare formală şi un suprarealism particularizat prin accente expresioniste, în direcţia cultivării grotescului şi a violenţei imagistice.
Opere
* Cântările răsăritului, Editura Viaţa Românească, Iaşi, 1925
* 8-11-19, editura unu, Bucureşti, 1930 (poem-afiş)
* Febre, Rosenthal Gravor, Bucureşti, 1932
* Marea vânătoare, Editura Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1935
* Tărâmul celălalt, Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol II", Bucureşti, 1938
* Cântece de faun, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1940
* Pădurea adormită, Editura Prometeu, 1941
* Din muzica şi viaţa compozitorilor, Editura Contemporană, 1942 (prefaţă de Ionel Teodoreanu; muzicologie)
* Un muzician genial: George Enescu, biografie romanţată, Editura Fortuna, 1944 (muzicologie)
* Iniţiere muzicală, Colecţia "Biblioteca de buzunar" (nr. 17), Editura de Stat, Bucureşti, 1946 (muzicologie)
* Poeme, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1966
* Poezii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968
* Curent continuu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968
* Ţinută de seară, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970
* Trezirea faunului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973
* Sonete, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975
* Cântece finale de faun, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977
* Poezii, Colecţia "Poeţi români contemporani", Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 (ediţie îngrijită de Elis Buşneag şi prefaţată de Valeriu Râpeanu; conţine şi volumul postum Cartea Rondelurilor)
Poemul lacrimilor
Când oamenii tari şi tăcuţi ai lumilor viitoare
Vor întâlni semnele acestea de azur,
Întâia lor tristeţe
Va luneca de-a lungul rândurilor mele
Ca un fior, ca o flacără prin moartea mea,
Atunci prin gândul lor îndepărtat
Îmi voi aminti
De lacimile sălciilor cari nu ating liniştea oglinzilor.
Plânsul grotelor oprit în drum de inelarul stalactitei
Ca o durere presimţită a surpării viitoare.
Mă voi mâhni
De Isuşii troiţelor plângând în lemn
Călătorii odihniţi în prăpăstii,
Şi de izvoarele scorburii clipind pentru scufundarea comorilor,
Prin ochii lor am să revăd,
Lacrima ierbii din geana plecată pe imaşuri
De stele purtate ca un camfor la pieptul copilăriei mele.
De căprioare, de virginităţi
Cu rugăciunea în mijlocul lacrimii
Îmi voi aminti.
De plânsul nevăzut al răşinilor în despletirea pădurilor
Ca ochii stinşi ai mamei
Peste monogramele valizelor.
Vor întâlni semnele acestea de azur,
Întâia lor tristeţe
Va luneca de-a lungul rândurilor mele
Ca un fior, ca o flacără prin moartea mea,
Atunci prin gândul lor îndepărtat
Îmi voi aminti
De lacimile sălciilor cari nu ating liniştea oglinzilor.
Plânsul grotelor oprit în drum de inelarul stalactitei
Ca o durere presimţită a surpării viitoare.
Mă voi mâhni
De Isuşii troiţelor plângând în lemn
Călătorii odihniţi în prăpăstii,
Şi de izvoarele scorburii clipind pentru scufundarea comorilor,
Prin ochii lor am să revăd,
Lacrima ierbii din geana plecată pe imaşuri
De stele purtate ca un camfor la pieptul copilăriei mele.
De căprioare, de virginităţi
Cu rugăciunea în mijlocul lacrimii
Îmi voi aminti.
De plânsul nevăzut al răşinilor în despletirea pădurilor
Ca ochii stinşi ai mamei
Peste monogramele valizelor.
Sonet
Lucra Manole meşterul cu trudă
Şi fără spor la zidul legendar,
Că-n faptul nopţii, piatra de sub var
Smintea din loc cu tencuiala udă.
Dar n-a mai fost istovul în zadar,
Când a zidit cu desnădejde crudă,
În temelii, nici om străin, nici rudă,
Ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar.
S-a-năbuşit năprasnic fericirea,
Dar întărită-i schela. Turnuri sfinte
Sclipesc urcând în soare mânăstirea.
Asemeni lui, purtând un vis în minte,
Poeţii îşi ating desăvârşirea
Zidind iubirea vieţii în cuvinte.
Şi fără spor la zidul legendar,
Că-n faptul nopţii, piatra de sub var
Smintea din loc cu tencuiala udă.
Dar n-a mai fost istovul în zadar,
Când a zidit cu desnădejde crudă,
În temelii, nici om străin, nici rudă,
Ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar.
S-a-năbuşit năprasnic fericirea,
Dar întărită-i schela. Turnuri sfinte
Sclipesc urcând în soare mânăstirea.
Asemeni lui, purtând un vis în minte,
Poeţii îşi ating desăvârşirea
Zidind iubirea vieţii în cuvinte.
Strofe libere
Visările pământului în miezul nopţilor,
Buton de sonerie galactică atinge
Şi ziua următoare rulanta scenă schimbă.
Copil al scormonirii, cu palma în pământ
Băteam, să aflu Geea ce mai avea de gând.
La hanuri vechi, din mustul spărgând ulcele roşii,
Prin lut întorşi, în taină mă sărutau strămoşii.
Doar cerul, buze strânse,
Păstra cuvinte grele,
Ca scoicile venite
La ţărm, închise-n ele.
Buton de sonerie galactică atinge
Şi ziua următoare rulanta scenă schimbă.
Copil al scormonirii, cu palma în pământ
Băteam, să aflu Geea ce mai avea de gând.
La hanuri vechi, din mustul spărgând ulcele roşii,
Prin lut întorşi, în taină mă sărutau strămoşii.
Doar cerul, buze strânse,
Păstra cuvinte grele,
Ca scoicile venite
La ţărm, închise-n ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu