4. /8 MARTIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

Decese

·         415 – A decedat Hypatia din Alexandria (n.cca.351-370), filosof si matematician apartinand scolii neoplatoniciene din Alexandria. Tatal ei, Theon din Alexandria, ultimul director al Muzeului din Alexandria, editor și comentator al unor texte matematice si-a educat fiica in stiinta matematicii și filosofie. Hypatia a condus scoala neoplatonica din Alexandria. A fost ucisa de un grup de crestini fanatici care o acuzau de paganism si vrajitorie, fiind tarata pe strazile orasului pana a murit, dupa care corpul sau a fost ars. Disparitia Hypatiei a insemnat potrivit unor istorici, sfârșitul antichitatii clasice.

·         1144: Papa Celestin al II-lea

·         1408: Regina Beatrice a Portugaliei (n. 1372)
* 1466: Francesco I Sforza (n. 23 iulie 1401,^[1] San Miniato, Italia^[1] – d. 8 martie1466,^[1] Milano, Ducatul Milanului^[1]) a fost un condotier italian, fondatorul dinastiei Sforza în Milano, Italia, și a fost al 4-lea Duce de Milano din 1450 până la moartea sa.

Bianca Maria Visconti într-un portret de Bonifacio Bembo, Pinacoteca di Brera, Milano.

Francesco Sforza s-a născut la San Miniato, Toscana. El a fost unul dintre cei șapte fii nelegitimi ai condotierului Muzio Sforza și ai Luciei da Torsano. Și-a petrecut copilăria la Tricarico (în modernul Basilicata), marchizat care i-a fost acordat în 1412 de către regele Ladislao I de Napoli. În 1418, s-a căsătorit cu Polissena Ruffo, o nobilă din Calabria.

Din 1419, el a luptat alături de tatăl său, câștigând în curând faima de a putea îndoi bare de metal cu mâinile goale.^[2] Ulterior s-a dovedit a fi un tactician expert și un comandant foarte abil. După moartea tatălui său în timpul războiului din L'Aquila, a participat la înfrângerea finală a lui Braccio da Montone în această campanie; el a luptat ulterior pentru armata napolitană și apoi pentru papa Martin al V-lea și Filippo Maria Visconti, Duce de Milano. După câteva succese, a căzut în dizgrație și a fost trimis la castelul Mortara ca prizonier de facto. Și-a recâștigat statutul după ce a condus o expediție împotriva lui Lucca.

În 1431, după o perioadă în care a luptat din nou pentru Statele Papale, a condus armata milaneză împotriva Veneției; anul următor, fiica ducelui, Bianca Maria, a fost logodită cu el. În ciuda acestor mișcări, precautul Filippo Maria nu a încetat niciodată să fie neîncrezător în Sforza. În 1433-1435, Sforza a condus atacul milanez asupra Statelor Papale, dar când a cucerit Ancona, în Marche, a schimbat părțile, obținând titlul de vicar al orașului direct de la Papa Eugen al IV-lea. În 1436-39 el a slujit atât Florența, cât și Veneția.

În 1440, feudele sale din Regatul de Neapole au fost ocupate de regele Alfonso I, și, pentru a recupera situația, Sforza s-a împăcat cu Filippo Visconti. La 25 octombrie 1441, la Cremona, el s-a putut căsători în sfârșit cu Bianca Maria. În anul următor, el s-a aliat cu René de Anjou, pretendent la tronul Neapolelui, și a mărșăluit în sudul Italiei. După câteva încercări inițiale, el l-a învins pe comandantul napoletan Niccolò Piccinino, care îi invadase teritoriile în Romagna și Marche, cu ajutorul lui Sigismondo Pandolfo Malatesta (care s-a căsătorit cu fiica lui Polissena) și a venețienilor, și s-a putut întoarce la Milano.

Mai târziu Sforza a luptat împotriva lui Francesco Piccinino (pe care l-a învins în bătălia de la Montolmo în 1444) și, ulterior, a alianței Visconti, Eugene al IV-lea și Malatesta, care ar fi ucis-o pe Polissena. Cu ajutorul Veneției, Sforza a fost din nou victorios și, în schimbul abandonării venețienilor, a primit titlul de capitano generale al armatei Ducatului Milano.

După ce ducele a murit în 1447, fără să lase un moștenitor de sex masculin, au izbucnit luptele pentru a restabili așa-numita Republică Ambroziană.^[3] Numele Republica Ambroziană a fost luat de la numele Sfântului Ambrozie, sfântul patron al orașului Milano.^[3]

Francesco a primit conducerea altor orașe ale ducatului, inclusiv Lodi, și a început să planifice cu atenție cucerirea republicii efemere, aliindu-se cu Guglielmo al VIII-lea de Montferrat și (din nou) cu Veneția. În 1450, după ani de foamete, pe străzile din Milano au izbucnit revolte, iar senatul orașului a decis să-i încredințeze ducatul. Sforza a intrat în oraș ca Duce la 26 februarie. A fost pentru prima dată când un astfel de titlu a fost oferit de către o instituție laică. În timp ce celelalte state italiene l-au recunoscut treptat pe Sforza drept ducele legitim al Milano, el nu a reușit niciodată să obțină investitură oficială de la Sfântul Împărat Roman. Asta nu a venit la ducii Sforza până în 1494, când împăratul Maximilian l-a investit formal pe fiul lui Francesco, Ludovico, ca duce de Milano.

Sub domnia sa (care a fost moderată și pricepută), Sforza a modernizat orașul și ducatul. El a creat un sistem eficient de impozitare care a generat venituri enorme pentru guvern, curtea sa devenind un centru al învățării și culturii renascentiste, iar oamenii din Milano au început să-l iubească. În Milano, el a fondat "Ospedale Maggiore", a restaurat Palazzo dell'Arengo și a construit Naviglio d'Adda, un canal care făcea legătura cu râul Adda.

În timpul domniei lui Sforza, Florența era sub comanda lui Cosimo de Medici, iar cei doi conducători deveniseră prieteni apropiați. Această prietenie s-a manifestat prin Pacea de la Lodi și apoi prin Liga italiană, o alianță defensivă a statelor italiene care a reușit să stabilizeze aproape toată Italia pe durata ei. După pace, Sforza a renunțat la o parte din cuceririle din estul Lombardiei obținute de condotierii săi Bartolomeo Colleoni, Ludovico Gonzaga și Roberto Sanseverino după 1451. În timp ce regele Alfonso de Napoli s-a numărat printre semnatarii tratatului, Sforza a abandonat sprijinul pentru pretendenții angevini asupra Napole. De asemenea, el a urmărit să cucerească Genova, apoi posesiunile angevine; când o revoltă a izbucnit acolo în 1461, el l-a ales pe Spinetta Campofregoso ca Doge, ca o marionetă a sa. Sforza a ocupat Genova și Savona în 1464.

Sforza a fost primul conducător european care a urmat o politică externă bazată pe conceptul de echilibru al puterii și primul conducător nativ italian care a condus o diplomație extinsă în afara peninsulei pentru a contracara puterea statelor amenințătoare, cum ar fi Franța. Politicile lui Sforza au reușit să elimine dominația puterilor străine asupra politicii italiene pentru restul secolului.

Sforza a suferit de edem și gută. În 1462, s-a răspândit zvonul că el ar fi murit și o revoltă a izbucnit în Milano. Totuși, el a supraviețuit încă patru ani, în cele din urmă decedând în martie 1466. A fost urmat ca duce de fiul său, Galeazzo Maria Sforza.

Fiul mai mic al lui Francesco, Ludovico Sforza, l-a însărcinat pe Leonardo da Vinci să creeze o statuie ecvestră ca parte a unui monument al lui Francesco I Sforza. Modelul de lut pentru cal, care urma să fie folosit ca parte a proiectului a fost finalizat de Leonardo în 1492 dar statuia nu a fost niciodată construită. În 1999, calul a fost îndepărtat de la modelele originale ale lui Leonardo în bronz și plasat în afara orașului Milano pe pista de curse de la Ippodromo del Galoppo.

Francesco Sforza a avut cu cea d-ea doua soție a sa, Bianca Maria Visconti, nouă copii, din care șapte fii și două fiice:

• Galeazzo Maria (24 ianuarie 1444 — 26 decembrie 1476), Duce de Milano din 1466 până în 1476.
• Ippolita Maria (18 aprilie 1446 — 20 august 1484), soția lui Alfonso al II-lea de Napole și mama Isabelei de Aragon, care s-a căsătorit cu moștenitorul lui Galeazzo.
• Filippo Maria (12 decembrie 1449 — 1492), conte de Corsica.
• Sforza Maria (18 august 1451 — 29 iulie 1479), Duce de Bari din 1464 până în 1479.
• Francesco Galeazzo Maria (5 august 1453/54 — a murit la vârsta de 1-2 ani).
• Ludovico Maria (3 august 1452 — 27 mai 1508), Duce de Bari din 1479 până în 1494 și Duce de Milano din 1494 până în 1499.
• Ascanio Maria (3 martie 1455 — 28 mai 1505), episcop de Pavia, Cremona, Pesaro și Novara și Cardinal.
• Elisabetta Maria (10 iunie 1456 — 1473), soția lui Guglielmo al VIII-lea, marchiz de Montferrat.
• Ottaviano Maria (30 aprilie 1458 — 1477), conte de Lugano, care s-a înecat în timp ce evada din arest.

Francesco I Sforza
Duce de Milano
Portret al lui Francesco Sforza (cca. 1460) de Bonifacio Bembo. Sforza a insistat să fie arătat cu pălăria sa veche, murdară din campanie. Pinacoteca di Brera, Milano
Duce de Milano
Domnie	25 martie 1450 – 8 martie 1466
Predecesor	Filippo Maria Visconti
Succesor	Galeazzo Maria Sforza
Căsătorit(ă)	Polissena Ruffo Bianca Maria Visconti
Urmași Galeazzo Maria Sforza, Duce de Milano Ippolita Maria Sforza, Ducesă de Calabria Filippo Maria Sforza, conte de Corsica Sforza Maria Sforza, Duce de Bari Francesco Galeazzo Maria Sforza Ludovico Sforza, Duce de Milano Ascanio Maria Sforza Elisabetta Maria Sforza, marchiză de Montferrato Ottaviano Maria Sforza, conte de Lugano
Familie nobilă	Casa de Sforza
Tată	Muzio Attendolo Sforza
Mamă	Lucia da Torsano
Naștere	23 iulie 1401 San Miniato
Deces	8 martie 1466 (64 de ani) Milano

·         1616: Maria Anna de Bavaria (8 decembrie 1574 – 8 martie 1616) a fost fiica lui Wilhelm al V-lea, Duce de Bavaria și a soției acestuia, Renata de Lorena.

La 23 aprilie 1600, Maria Anna s-a căsătorit cu Ferdinand de Austria, viitorul împărat al Sfântului Imperiu Roman. Cuplul a avut șapte copii:

• Arhiducesa Christine (1601–1601)
• Arhiducele Karl (1603–1603)
• Arhiducele Johann Karl (1 noiembrie 1605 - 28 decembrie 1619)
• Ferdinand al III-lea (13 iulie 1608 – 2 aprilie 1657)
• Arhiducesa Maria Anna de Austria (13 ianuarie 1610 – 25 septembrie 1665)
• Arhiducesa Cecilia Renata de Austria (16 iulie 1611 – 24 martie 1644), căsătorită cu vărul ei Vladislav al IV-lea Vasa, rege al Poloniei.
• Arhiducele Leopold Wilhelm de Austria (1614–1662)

Maria Anna de Bavaria
Date personale
Născută	8 decembrie 1574 Munchen
Decedată	8 martie 1616 (41 de ani) Graz
Înmormântată	Graz
Părinți	Wilhelm al V-lea, Duce de Bavaria Renata of Lorraine[*]
Frați și surori	Magdalene of Bavaria[*] Albert VI, Duke of Bavaria[*] Philipp of Bavaria[*] Maximilian I de Bavaria Ferdinand of Bavaria[*]
Căsătorită cu	Ferdinand al II-lea, Împărat Roman
Copii	Ferdinand al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Anna, Electresă de Bavaria Cecilia Renata, regină a Polonie Arhiducele Leopold Wilhelm de Austria
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

·         1702: William al III-lea al Angliei (engleză William III of England) (n. 14 noiembrie 1650, Den Haag – d. 8 martie 1702, Palatul Kensington, Kensington) a fost rege al Angliei și al Irlandei din 13 februarie 1689 și rege al Scoției din 11 aprilie 1689 până la moartea sa. Era cunoscut și ca William Henric sau William de Orania. Înainte de a deveni rege al Angliei a fost prinț de Orania, guvernator al provinciilor olandeze Olanda, Zeeland, Utrecht, Geldern și Overijssel (1672-1702). A deținut și titlul de rege al Franței, ca toți regii Angliei de la Eduard al III-lea până la George al III-lea.

Prin mama sa, Maria, Prințesă Regală, era nepotul lui Carol I, iar prin căsătorie soțul fiicei lui Iacob al II-lea. În 1689 a ratificat împreună cu soția sa Maria Declarația Drepturilor.

În ultimul an de domnie William a semnat Act of Settlement care reglementa ordinea succesiunii la tron. A doua fiică a lui Iacob al II lea, Ana, a devenit moștenitoarea tronului.

William III & II
William al III-lea de Sir Godfrey Kneller
Date personale
Născut	14 noiembrie 1650 Den Haag
Decedat	8 martie 1702 (51 de ani) Palatul Kensington, Londra
Înmormântat	Westminster Abbey, Londra Catedrala Westminster
Cauza decesului	accident (horse fall[*])
Părinți	Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania[1] Mary, Prințesă Regală și Prințesă de Orania[1]
Căsătorit cu	Maria a II-a
Copii	child1 Stuart[*][1] child2 Stuart[*][1] child3 Stuart[*][1]
Cetățenie	Țările de Jos  Regatul Angliei
Etnie	Olandezi
Religie	protestantism Calvinism[*] anglicanism[*]
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Normandy[*]
Familie nobiliară	Casa de Orania
Prinț de Orania
Domnie	4 noiembrie 1650 — 8 martie 1702
Predecesor	Wilhelm II
Succesor	John William Friso
Stadtholder de Olanda, Zeeland, Utrecht, Gelderland și Overijssel
Domnie	iulie 1672 — 8 martie 1702
Predecesor	Wilhelm II
Succesor	Wilhelm IV
Rege al Angliei, Scoției și Irlandei
Domnie	13 februarie 1689 — 8 martie 1702
Încoronare	11 aprilie 1689
Predecesor	Iacob II & VII
Succesor	Anne

* 1712: Ludovic al Franței, Duce de Bretania, Delfin al Franței (8 ianuarie1707 – 8 martie 1712) a fost al doilea fiu al lui Ludovic, Duce de Burgundia și a soției lui, Prințesa Marie Adélaïde de Savoia.

Ca nepot al Marelui Delfin deținea titlul de Fils de France.

După decesul bunicului său în 1711 și a tatălui său în 1712 în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, el a devenit moștenitor al Franței și deci Delfin pentru o perioadă de trei săptămâni în 1712 până la moartea sa. În cele din urmă, fratele său mai mic a devenit Delfin și rege sub numele de Ludovic al XV-lea în 1715.

Ludovic s-a născut la Versailles având ca părinți Ducele și Ducesa de Burgundia; la naștere a fost numit Duce de Bretania și prima persoană care a deținut acest titlu pentru aproape 200 de ani. În momentul nașterii a fost al treilea în linia de succesiune la tronul Franței după bunicul și tatăl său.

Bunicul patern, Ludovic, Delfin al Franței și Prinț de Viana, a murit la 14 aprilie 1711 la vârsta de 49 de ani. Tatăl lui Ludovic a devenit noul Delfin iar Ludovic al doilea în linia de succesiune.

Părinții săi s-au îmbolnăvit la începutul anului 1712. Mama sa a murit prima, la 12 februarie la Versailles. Tatăl său a murit la 18 februarie la Castelul Marly. După acest moment, Ludovic a devenit Delfin și moștenitor al străbunicului său, Ludovic al XIV-lea al Franței. Totuși, el a murit înaintea bătrânului rege, la mai puțin de o lună după părinții săi. Se presupune că a murit de rujeolă.

Ludovic a fost înmormântat la biserica St Denis. Fratele său mai mic, Ducele de Anjou, a devenit Delfin în locul său și i-a succedat străbunicului său sub numele de Ludovic al XV-lea.

Ludovic
Delfin al Franței; Duce de Bretania
Date personale
Nume la naștere	Louis de France
Născut	8 ianuarie 1707 Palatul Versailles, Franța
Decedat	8 martie 1712 (5 ani) Palatul Versailles, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (rujeolă)
Părinți	Ludovic, Delfin al Franței (1682-1712)[1] Marie-Adélaïde de Savoia[1]
Frați și surori	Ludovic al XV-lea al Franței Louis de Bourbon, Duc de Bretagne[*]
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Apartenență nobiliară
Titluri	Delfin al Franței
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

·         1844: Carol al XIV-lea Ioan, francez prin naștere, pe numele său adevărat Jean-Baptiste Bernadotte (26 ianuarie 1763 - 8 martie 1844) a fost rege al Suediei și Norvegiei, prinț suveran de Pontecorvo, general și Mareșal al Primului Imperiu Francez. Este fondatorul actualei dinastii ce se află pe tronul Suediei.

Înrolat în 1780, promovează rapid sub comanda generalului Kléber, în armata Rinului, devenind general de brigadă pe 29 iunie 1794 și general de divizie pe 23 octombrie, același an. Participă la campania din Italia din 1797, sub ordinele generalului Napoleon Bonaparte. Din februarie până în aprilie 1798 este ambasador al Franței la Viena și ministru de război din 3 iulie până în 14 septembrie 1799. Refractar la început, se raliază în cele din urmă lui Bonaparte, după lovitura de stat din 9 noiembrie 1799. Se căsătorește cu Desirée Clary, sora soției lui Joseph Bonaparte și în același timp fostă logodnică a lui Napoleon Bonaparte, fapt ce îl aduce în grațiile Primului Consul. Desirée și Carol vor avea un singur copil, Oscar I al Suediei.

"Jean Baptiste Bernadotte, Prinț de Ponte-Corvo, rege al Suediei, mareșal al Franței" (1818). Pictură de Joseph Nicolas Jouy, după François-Joseph Kinson.

Aflat la conducerea Armatei de Vest, Bernadotte cade victimă unei conspirații menite să îl compromită, dar beneficiază de susținerea unor politicieni influenți, fapt ce îi salvează cariera. În 1804 devine Mareșal al Franței, alături de alți 13 generali, pe prima listă; în 1806, Împăratul îi oferă și titlul de prinț de Pontecorvo. Cu toate acestea, Bernadotte nu strălucește defel pe câmpul de bătălie, ci, dimpotrivă, înșiruie o serie de greșeli grave: este singurul mareșal prezent care nu se remarcă la Bătălia de la Austerlitz; rămâne inactiv la Auerstaedt, lăsându-l pe Davout să se bată singur; sosește abia după sfârșitul bătăliei de la Eylau iar la Wagram își conduce catastrofal trupele, abandonând în plus și poziția strategică de la Aderklaa. În urma acestor fapte, este demis chiar în timpul bătăliei; cu toate acestea, primește comanda armatei din Țările de Jos, având misiunea simplă de a preveni debarcarea britanicilor. În 1810, în urma morții fără succesor a regelui Suediei, Bernadotte este ales rege al Suediei, de către Statele Generale de la Oerebo, cu acordul lui Napoleon. Cu toate acestea, proaspătul suveran suedez nu intervine împotriva Rusiei în 1812 iar din 1813 alege să lupte împotriva țării sale de origine, în campania din Saxa. Câștigă două victorii, împotriva lui Oudinot la Gross Beeren și împotriva lui Ney la Dennewitz. Are apoi o contribuție semnificativă la înfrângerea lui Napoleon la Leipzig dar apoi refuză să intre cu armata sa în Franța. Deși se pare că ar fi dorit acest lucru, nu reușește să îi succeadă lui Napoleon pe tronul Franței, dar anexează Norvegia, în urma unui război cu Danemarca.

Bernadotte este unul din puținii mareșali ai Primului Imperiu Francez al căror nume nu este purtat astăzi de nici un bulevard sau stradă din Paris. În exil pe insula Sfânta Elena, Napoleon a regretat faptul că a i-a dat ocazia lui Bernadotte să „ofere inamicilor noștri cheia politicii noastre, a tacticii armatelor noastre”. Se pare că, la moartea sa, survenită în 1844, s-a descoperit că Bernadotte avea tatuate pe piept cuvintele: „Moarte regilor!”. Descendentul său, Carol XVI Gustav ocupă tronul Suediei și în zilele noastre.

Carol al XIV-lea Ioan
Carol Ioan al Suediei și Norvegiei de François Gérard
Date personale
Nume la naștere	Jean-Baptiste Jules
Născut	26 ianuarie 1763 Pau, Franța
Decedat	8 martie 1844 (81 de ani) Stockholm, Suedia
Înmormântat	Riddarholmskyrkan, Stockholm
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Părinți	Jean Henri Bernadotte[*][1] Jeanne de Saint-Jean[*][1]
Frați și surori	Jean-Évangéliste Bernadotte[*]
Căsătorit cu	Désirée Clary
Copii	Oscar I al Suediei
Cetățenie	Franța  Suedia
Religie	luteranism
Ocupație	monarh personal militar[*] politician
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bernadotte
Rege al Suediei și Norvegiei
Domnie	5 februarie 1818 – 8 martie 1844
Încoronare	11 mai 1818 (Suedie) 7 septembrie 1818 (Norvegia)
Predecesor	Carol al XIII/II
Succesor	Oscar I

·         1869 – A murit Hector Berlioz, compozitor şi critic muzical francez; (n.11.12.1803).

·         1871 – A murit publicistul şi omul politic Alexandru Hurmuzaki, membru fondator al Societăţii Academice Române, unul dintre fruntaşii mişcării naţionale din Bucovina; (n.16.08.1823).

·         1874: Millard Fillmore, al 13-lea președinte al Statelor Unite (n. 1800)
* 1878: Arhiducele Francisc Carol (n. 17 decembrie 1802, Viena — d. 8 martie1878, Viena) a fost tatăl a doi împărați - Francisc Iosif I al Austriei și Maximilian I al Mexicului - precum și bunicul arhiducelui Francisc Ferdinand al Austriei, a cărui asasinare la Sarajevo a fost cauza începutului Primului Război Mondial.

Francisc Carol s-a născut la Viena, fiind al doilea fiu al împăratului Francisc I al Austriei si al soție sale Maria Theresia de Napoli și Sicilia.

Pe 29 octombrie 1816, tatăl său se căsătorește pentru a patra oară cu Prințesa Karolina Augusta de Bavaria, fiica regelui Maximilian I al Bavariei și a Mariei de Hesse-Darmstadt. Ajuns la vârsta de însurătoare, noua soție a împăratului Francisc I îi face cunoștință tânărului arhiduce cu sora ei vitregă, Prințesa Sofia de Bavaria.

Sofia era o femeie educată, isteață și mai ales ambițioasă, toate acestea contrastând puternic cu firea liniștită și nepăsătoare a viitorului soț. Prima întâlnire dintre cei doi a însemnat un șoc pentru tânăra prințesă care s-a arătat extrem de dezamăgită de personalitatea ștearsă a lui Francisc Carol. Cu toate acestea, Sofia nu a refuzat cererea în căsătorie formulată de către arhiduce, deoarece spera că într-o zi va ajunge împărăteasa Austriei, fratele mai mare al soțului său și moștenitorul tronului fiind debil mintal. ^[1]

Căsătoria dintre cei doi a avut loc la Viena pe 4 noiembrie 1824. Împreună au avut cinci copii, dintre care patru au ajuns la vârsta maturității:

• Francisc Iosif Carol (1830 – 1916) - mai târziu împărat al Austriei și rege al Ungariei
• Ferdinand Maximilian (1832 – 1867) - mai târziu împărat al Mexicului,
• Carol Ludovic (1833 – 1896) - tatăl arhiducelui Francisc Ferdinand,
• Ludovic Victor (1842 – 1919),
• Maria Anna (1835 – 1839), ce moare la vârsta de patru ani.

Franz Karl la 76 de ani, 1878

Pe 2 martie1835, tatăl său împăratul Francisc I moare, tronul Austriei fiind ocupat de fratele său mai mare Ferdinand, care era debil mintal și steril. Pentru că nu a fost declarat inapt pentru conducere, treburile imperiului erau în mâna unui consiliu de regenți din care făcea parte și Francisc Carol.

Deși nu era bolnav precum fratele său, arhiducele nu a avut niciodată ambiția de a urca pe tron. Pe 2 decembrie 1848, ca urmare a revoluției ce cuprinsese întreg imperiul, Ferdinand I este sfătuit să abdice. Următorul pe linia succesiunii la tron era Francisc Carol, dar acesta renunță la cererea soției la drepturile sale în favoarea fiului său mai mare Franz Josef în vârstă de 18 ani.

După înscăunarea lui Franz Josef ca împărat, arhiducele Francisc Carol preferă să nu se mai amestece în treburile imperiului, dedicându-se exclusiv pasiunilor sale. În anul 1867, fiul său Maximilian este omorât de către revoluționari în Mexic, acest lucru afectându-i enorm pe cei doi părinți. Arhiducele Francisc Carol moare în Viena în anul 1878 la vârsta de 75 de ani și la șase ani după moartea soției sale.

Francisc Carol
Arhiduce de Austria
Arhiducele Francisc Carol la vârsta de 37 de ani, 1839
Date personale
Nume la naștere	Franz Karl Joseph von Österreich
Născut	17 decembrie 1802 Viena, Austria
Decedat	8 martie 1878 (75 de ani) Viena, Austria
Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Francisc I al Austriei Maria Teresa a celor Două Sicilii
Frați și surori	Maria Carolina de Austria Arhiducesa Maria Leopoldina a Austriei Arhiducesa Clementina, Prințesă de Salerno Marie Louise, ducesă de Parma Arhiducele Johann Nepomuk de Austria Ferdinand I al Austriei Archduke Joseph Franz of Austria[*] Archduchess Maria Anna of Austria[*] Archduchess Caroline Ludovika of Austria[*] Archduchess Amalie Theresa of Austria[*] Archduchess Marie Caroline of Austria[*] Archduchess Ludovika Elisabeth of Austria[*]
Căsătorit cu	Prințesa Sofia de Bavaria
Copii	Franz Joseph I Maximilian I al Mexicului Arhiducele Karl Ludwig Arhiducele Ludwig Viktor
Cetățenie	Austria
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

* 1884: Alexandru Cantacuzino (n. 1811^[1] – d. 8 martie 1884) a fost un politician și ministru de externe și de finanțe român.

În 1846, Alexandru Cantacuzino a subscris pentru „Societatea studenților români” de la Paris. A publicat în România literară o nuvelă, cu titlul „Serile de toamnă la țară”, iar în „Steaoa Dunării” un articol în favoarea unirii. În 1859 a fost numit prefect de Galați. A fost prieten și colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza al cărui ministru a fost în mai multe rânduri.^[2]

Alexandru Cantacuzino, împreună cu Gheorghe I. Lahovary (1838-1909), inginer, scriitor și geograf, a întemeiat în 1875 Societatea Geografică Română.

Alexandru Cantacuzino
Date personale
Născut	1811[1]
Decedat	8 martie 1884 (73 de ani)
Căsătorit cu	Marie Cantacuzino (din 1836)
Cetățenie	Moldova  Principatele Unite  România
Ocupație	diplomat politician
Ministerul Finanțelor Publice (România)
În funcție 12 iulie 1862 – 16 martie 1863
Ministerul Afacerilor Externe
În funcție 24 iunie 1862 – 29 septembrie 1862

·         1889: John Ericsson, inventator suedez (n. 1803)

·         1917: A murit  Ferdinand von Zeppelin, german, constructorul dirijabilului (n. 1838)

·         1923: Johannes Diderik van der Waals (pronunție neerlandeză:  /joːˈɦɑnəs ˈdidəˌrɪk vɑn dər ʋaːls/; n. 23 noiembrie 1837, Leiden, Țările de Jos – d. 8 martie 1923 Amsterdam, Țările de Jos) a fost un fizician olandez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1910pentru munca sa în domeniul ecuației stării gazelor și lichidelor.^[8]

Conceptul de forță van der Waals îi poartă numele.

·         1930: William Howard Taft, al 27-lea președinte al Statelor Unite (n. 1857)

·         1942: José Raúl Capablanca y Graupera (n. 6 noiembrie 1888,^[1] Havana, Imperiul Spaniol^[2] – d. 8 martie 1942,New York, SUA^[2]) a fost un șahist de naționalitate cubaneză, care a deținut titlul de campion mondial între anii 1921 și 1927. Este considerat a fi unul dintre cei mai mari șahiști din toate timpurile.

Capablanca și Emanuel Lasker sunt singurii (se cere o verificare) care au depășit, până la Boby Fischer, un coeficient ELO de 2700 de puncte. A devenit campion mondial după ce l-a învins pe Lasker (la vremea aceea bătrân și bolnav - cel care a deținut coroana de campion cel mai îndelungat timp din istoria șahului). A pierdut titlul în fața lui Alexander Alehin, care a refuzat să-i acorde revanșa, punând condiții irealizabile pentru susținerea meciului. Cauzele înfrângerii au fost: 1. infatuarea: Capablanca era convins că nimeni nu-l poate învinge și nu s-a pregătit pentru meci; 2. extraordinara pregătire a lui Alehin pentru meci; 3. introducerea, pentru prima dată în competiția șahistă, de către Alehin, a analizei psihologice a adversarului: campionul rus a observat că atunci când cineva îi opune o rezistență îndârjită lui Capablanca, acesta începe să se enerveze și face mici erori; Alehin a reușit să speculeze toate aceste lucruri. După ce a pierdut meciul, dorința cea mai mare a lui Capablanca a fost să-și recâștige titlul. S-a pregătit intens la masa de joc. A participat la marile turnee, spulberându-și adversarii, așa cum o va face, mai târziu, Fischer. Condițiile puse de Alehin pentru meci și apoi izbucnirea războiului, i-au zădărnicit planurile. Fără îndoială, a fost un geniu al șahului și, probabil, un strateg inegalabil. Se spune că juca la fel de bine și bridge sau alte jocuri. Se pare că pierderea titlului de campion mondial s-a datorat păcatelor infatuării și narcisismului, dar și unei bune doze de comoditate.

·         1952 - A murit poetul Horia Furtună (“Balada lunii”, “Făt-Frumos”, “Păcală”) (n.21.06.1888).

* 1955: Clémentine a Belgiei (Clémentine Albertine Marie Léopoldine 30 iulie1872 – 8 martie 1955) a fost membră a familiei regale belgiene și soția lui Napoléon Victor Bonaparte, pretendent bonapartist la tronul Franței.

Prințesa Clémentine s-a născut la palatul regal din Laeken și a fost a treia fiică a regelui Leopold al II-lea al Belgiei și a soției lui, Marie Henriette de Austria. Bunicul ei a fost primul rege al belgienilor, iar mătușa ei a fost împărăteasă a Mexicului.

Copilăria ei a fost marcată de o educație aspră, din cauza neînțelegerilor dintre părinții și a morții singurului ei frate, prințul Leopold, în 1869. În 1876, tatăl său a început colonizarea statului Congo, care i-a adus o avere imensă.

Clémentine a fost crescută de mama ei, care a avut un temperament teribil și dificil, așa încât Clémentine a devenit apropiată de sora ei, Stéphanie. După ce Stéphanie plecat în Austria pentru a se căsători cu Prințul Moștenitor Rudolf al Austriei, Clémentine a rămas singură. Sora ei mai mare, Louise-Marie, era căsătorită încă de când Clémentine avea trei ani. Odată cu vârsta Clémentine a căpătat independență față de tatăl ei și a călătorit fără aprobarea mamei.

Mama Clementinei a murit în 1902 iar Clementina a devenit doamna cu rangul cel mai înalt din Belgia.

Clémentine și Napoléon Victor Bonaparte

De-a lungul vieții Clémentine a avut trei iubiri cunoscute. Primul a fost verișorul ei, Prințul Baudouin, fiul cel mai mare al unchiul ei, Prințul Filip, Conte de Flandra și moștenitor al tatălui ei care nu avea fii. Al doilea a fost baronul Auguste Goffinet, un membru al curții belgiene, iar ultimul a fost prințul Napoléon Victor Bonaparte, moștenitorul imperiului lui Napoleon, după moartea vărului său, Ludovic Napoléon, Prinț Imperial, fiu al fostei împărătese Eugenie.

Din păcate Prințul Baudouin nu a răspuns afecțiunii Clementinei; acesta a murit la 21 de ani. O căsătorie cu baronul ar fi fost imposibilă deoarece el nu avea sânge regal. Dragostea ei pentru Prințul Bonaparte a fost ceva la care ea nu a renunțat niciodată.

Clémentine s-a căsătorit Prințul Napoléon Victor Bonaparte după moartea tatălui ei. Nunta a avut loc la Moncalieri, Italia, la 10 noiembrie/14 noiembrie 1910. Cuplul a avut doi copii: Prințesa Marie-Clotilde născută în 1912 și Prințul Louis născut în 1914.

A murit la Nice în 1955, la vârsta de 82 de ani.

Clémentine a Belgiei
Prințesă Napoléon
Date personale
Nume la naștere	Clémentine Albertine Marie Léopoldine
Născută	30 iulie 1872 Palatul Laeken, Laeken, Belgia
Decedată	8 martie 1955 (82 de ani) Nice, Franța
Părinți	Leopold al II-lea al Belgiei Marie Henriette de Austria
Frați și surori	Prințul Leopold, Duce de Brabant Prințesa Louise-Marie a Belgiei Prințesa Stéphanie a Belgiei
Căsătorită cu	Napoléon Victor Bonaparte
Copii	Prințesa Marie-Clotilde Prințul Louis
Cetățenie	Belgia
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha Casa de Bonaparte

* 1958: Infanta Eulalia a Spaniei (12 februarie 1864 – 8 martie 1958) a fost infantă a Spaniei cunoscută pentru cărțile ei controversate. Copii:Alfonso de Orleans y Borbón

Luís Fernando de Orleans y Borbón

Infanta Eulalia a Spaniei
Ducesă de Galliera
Date personale
Nume la naștere	Maria Eulalia Francisca de Asis Margarita Roberta Isabel Francisca de Paula Cristina Maria de la Piedad
Născută	12 februarie 1864 Madrid, Spania
Decedată	8 martie 1958 (94 ani, 24 zile) Irun, Spania
Înmormântată	Panteón de Infantes[*]
Părinți	Francisc, Duce de Cádiz[1] Isabela a II–a a Spaniei[1]
Frați și surori	Alfonso al XII-lea al Spaniei Fernando, Prince of Asturias (1850-1850)[*] Isabella, Prințesă de Asturia Infanta María de la Paz a Spaniei Infanta María del Pilar of Spain[*] María de la Concepción de Borbón y Borbón[*] Infante Francis of Assisi Leopold of Spain[*]
Căsătorită cu	Infantele Antonio, Duce de Galliera
Copii	Alfonso de Orleans y Borbón Luís Fernando de Orleans y Borbón
Cetățenie	Spania
Ocupație	scriitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

·         La 8 martie 1961 se stinge din viaţă la Bucureşti, România, Grigore Pişculescu - preot ortodox, profesor de teologie, scriitor român cu pseodonimul literar Gala Glaction. Gala Galaction devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Rîmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954). Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu). A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum.

·         1967 – A murit Wilhelm Karl Knechtel, zoolog, fondatorul şcolii româneşti de entomologie agricolă în România, membru al Academiei Române; (n.28.09.1884).

·         1971: Harold Clayton Lloyd, Sr. (20 aprilie 1893 – 8 martie 1971) a fost un actor american, comic, regizor, producător, scenarist și cascador. Este cel mai faimos pentru filmele sale mute de comedie

* 1985: Kim Yong-Sik (25 iulie 1910 - 8 martie 1985) a fost un fotbalist japonez.

·         1987 - A murit Zoe Băicoianu, sculptoriţă şi ceramistă. A realizat, în colaborare cu Boris Caragea, unul dintre reliefurile monumentale de pe faţada Operei Române din Bucureşti (n.15.08.1910).

·         1993 - A murit Wilhelm Georg Berger, compozitor şi muzicolog (n.04.12.1929).

·         1999 - A murit scriitorul Adolfo Bioy Casares, unul dintre reprezentanţii de seamă ai literaturii fantastice argentiniene (n.15.09.1914).

·         1999 – A murit Joe DiMaggio, jucător american de baseball, primul soţ al actriţei Marilyn Monroe (n.25.11.1914).

·         2001: Ninette de Valois, balerină britanică (n. 1898)
* 2002: Marțian Dan (n. 23 noiembrie 1935, Șoimuș, România – d. 8 martie2002, Lisabona, Portugalia), a fost președintele Camerei Deputaților în legislatura 1990-1992, ales deputat de Vaslui din partea Frontului Salvării Naționale (FSN) la alegerile din 20 mai 1990. La alegerile legislative din 1992 și la alegerile legislative din 1996 a fost reales în același județ, din partea Frontului Democrat al Salvării Naționale(FDSN), respectiv Partidului Democrației Sociale din România (PDSR).

Marțian Dan
Date personale
Născut	23 noiembrie 1935  Șoimuș, Remetea, Bihor, România
Decedat	8 martie 2002 (66 de ani)  Lisabona, Portugalia
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Ambasador al României în Portugalia
În funcție 2001 – 8 martie 2002
Membru al Camerei Deputaților a României
În funcție 1996 – 2000
Circumscripția	Vaslui
În funcție 1992 – 1996
Circumscripția	Vaslui
Președinte al Camerei Deputaților din România
În funcție 18 iunie 1990 – 14 octombrie 1992
Membru al Camerei Deputaților a României
În funcție 1990 – 1992
Circumscripția	Vaslui
Premii	Ordinul național „Steaua României” (12 martie 2002)
Partid politic	PDSR (din 1992) FSN (27 decembrie 1989–1992) Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (22 decembrie 1989–27 decembrie 1989) PCR (1959–1974)
Alma mater	Academia de Studii Economice Universitatea din Moscova

·         2005 – Conducatorul luptei poporului cecen pentru independenta, Aslan Mashadov, este ucis in urma unui raid al fortelor speciale rusesti; ( n.21.09.1951).
* 2006: Teresa Barbara Ciepły (născută Wieczorek, 19 octombrie 1937 - 8 martie 2006) a fost o atletă poloneză în probele de sprint (plat și garduri), de sărituri (la înălțime și la lungime), precum și la proba de pentatlon.
* 2010: George Gană (n. 13 ianuarie 1935, com. Măldăieni, județul Teleorman - d. 8 martie 2010, București) a fost un educator, profesor universitar, critic și istoric literar român. A colaborat la diverse reviste culturale ale epocii, a scris numeroase studii introductive, prefețe și cărți. S-a ocupat, între altele, de editarea operei lui Lucian Blaga.
A urmat cursurile școlii elementare în comuna natală (1942-1949). Este licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București (1960). Doctor în filologie cu teza Opera literară a lui Lucian Blaga. Parcurge toate treptele carierei universitare de la asistent la profesor, între 1960 și 2005. A fost lector invitat la Universitatea Humboldt din Berlin (1963-1965) și la Universitatea din Graz (1975-1978). A fost vreme de aproape patru decenii profesor titular la Facultatea de Litere a Universității din București. Spre sfîrșitul carierei a deținut funcția de șef al Catedrei de Literatură la Facultatea de Litere a Universității din București. A editat, în colaborare cu Dorli Blaga, opera lui Lucian Blaga. A coordonat Centrul de Studii Eminesciene al Universității din București, și a fost membru al Societății Goethe din România.
Istoricul și criticul literar George Gană a decedat la 08 martie 2010 în București și a fost înmormântat în cimitirul Sf. Ilie din capitală.
Volume publicate:

• Opera literară a lui Lucian Blaga, Editura Minerva, 1976
• Tudor Vianu și lumea culturii, Editura Minerva, 1998
• Melancolia lui Eminescu, Editura Fundației Culturale Române, 2002

* 2011: Michael Christopher "Mike" Starr (n. 4 aprilie 1966,^[1][2] Honolulu, SUA – d. 8 martie 2011,^[3][1][2] Salt Lake City, Utah, SUA) a fost un muzician american, cunoscut ca basistul original în Alice in Chains, care a cantat alaturi de trupa formarea în 1987 până în 1993

În aprilie 1994, Starr a fost arestat pentru posesie de droguri, la Houston Intercontinental Airport în Houston, Texas. Ca el a fost încercarea de a check-in pentru un zbor la Los Angeles cu o valiză care a furat din zona bagajelor, autoritățile de la aeroport l-a căutat și a găsit el a fost transportă marijuana. El a fost condamnat la 30 de zile într-o închisoare din Houston.^[10] În 2005 Starr a fost arestat în Seattle pentru vandalism, după ce a fost prins trăgând un ornament de pe o masina. Starr a fost prezentat în cel de-al treilea sezon al VH1 realitatea tv serialul Celebrity Rehab cu Dr. Drew în 2010, care a documentat un tratament pentru dependenta de metadona început în August 2009 de la Pasadena Centru de Recuperare. Lui ulterioară stagiu de ședere într-o viață sobru mediu a fost apoi documentate pe spinoff Sobru Casa. El și colegii recuperarea persoanelor dependente de Mackenzie Phillips și Tom Sizemore a apărut în cel de-al optulea episod din Celebrity Rehab's de-al patrulea sezon pentru a oferi marturii despre recuperarea lor pentru că sezonul de pacienți. În acest aspect, Starr a marcat de șase luni și șapte zile de abstinență.

Într-un interviu pe VH1 e Celebrity Rehab cu Layne Staleymama lui, Nancy McCallum, Starr a spus că el a petrecut timp cu Staley cu o zi înainte el a murit ca Starr e ziua de nastere a fost de 4 aprilie. Starr a susținut că Staley a fost foarte bolnav, dar nu ar suna la 911. Cei doi foști colegi de trupa pe scurt susținut, care s-a încheiat cu Starr e furtună afară. Starr a declarat că Staley numit după el ca a plecat: "Nu așa, nu lăsați ca acest lucru". Deoarece Staley se crede că a murit o zi mai târziu, pe 5 aprilie, Starr a exprimat regretul că el nu a făcut apel la 911 pentru a salva viața prietenului său; Starr a raportat că Staley a amenințat să rupă prietenia lor dacă a făcut-o. Starr a fost ultima persoană care a văzut-Staley în viață. Interviul s-a încheiat cu Starr-si cere scuze McCallum nu a sunat la 911, dar McCallum a fost insistent că nici ea, nici altcineva din familia ei a dat vina Starr pentru Staley moartea lui. De asemenea, ea a spus Starr: "Layne-ar ierta. El ar spune, 'Hei, am făcut acest lucru. Nu de tine.'" Cu care a spus, Starr încă învinuit pentru Staley moartea lui.^[11] Starr păstrat această poveste un secret pentru el însuși până la acest aspect pe Celebrity Rehab în August 2009. În plus, în timpul acestui interviu, Starr a susținut că Staley-a salvat viața atunci când Alice in Chains, a fost în turneu în ianuarie 1993 cu Nirvana. Ambele Staley și Kurt Cobain i-a dat focuri de heroină într-o noapte pe tur. Imediat după Staley l-a împușcat din nou, Starr s-a prăbușit, dar a fost reînviat rapid de Staley, oferindu-i CPR. Starr a amintit mai târziu trezirea la Staley plângând în hohote.

Ambele Jerry Cantrell și Sean Kinney a criticat emisiunea Celebrity Rehab, numindu-l "dezgustător".^[12][13] cu toate Acestea, s-au oprit scurt de critica fostul lor coleg de trupa și-a exprimat speranța că Starr s-ar transforma viața în jurul lui. "am revenit complet Mike și m-am întors eforturile sale de a obține curat și să rămână cineva pe care eu și trupa pasă cu adevărat," a spus Cantrell. "E un prieten de-al nostru, știi, și-l dorim cel mai bun." Kinney, de asemenea, a mulțumit Starr, împreună cu toți ceilalți membri de Alice In Chains, atât din trecut și prezent în linie note de Alice in Chains' Negru Dă Drumul la Albastru album.

Pe Martie 8, 2011 la 1:42 pm, poliția a fost chemată la o casă în Salt Lake City , unde au găsit 44 de ani Starr corpul lui. Nu au existat indicii de antijoc, iar autoritățile suspectează Starr a murit de o supradoză de droguri.^[14][15] Un privat memorial a fost organizat pentru Starr la Experiența Proiect Muzical în Seattle pe Martie 20, 2011. Au fost aproximativ 400 de oameni prezenți, inclusiv foști colegii de trupa lui Jerry Cantrell și Sean Kinney. Dr. Drew Pinsky , a declarat că Starr moartea lui a fost rezultatul de "o baza de prescriptie medicala-supradoză de droguri."^[16] de Droguri-dependenta de consilier Bob Forrest a descris Starr și tovarășii Celebrity Rehab cu Dr. Drew alaun Jeff Conaway (care a murit două luni și jumătate mai târziu) ca având "o astfel de grave dependențe."

* 2016: Sorin Toma (n. 10 mai 1914, București, d. 8 martie 2016, Tel Aviv) a fost un ziarist evreu, născut în România, fost comunist. A fost fiul academicianului Alexandru Toma.

În perioada 1931-1937 a urmat cursurile Școlii politehnice și ale Facultății de matematică din București, fiind absolvent al facultăților de Matematică și de Limbă și literatură franceză din București

Între 1938-1940 a activat în armata română ca ofițer concentrat, după care a trecut în U.R.S.S., unde până în 1941 a lucrat la o editură în limbi străine din Moscova, ulterior fiind încadrat ca ofițer al Armatei sovietice.^[2]

A revenit în România cu divizia de voluntari români, foști prizonieri "Horia, Cloșca și Crișan", iar în perioada 1945-1946 a funcționat ca ofițer-ziarist în cadrul Armatei române

Sorin Toma a fost deputat în Marea Adunare Națională în legislaturile 1952 - 1957 și 1957 - 1961. În perioada 1947-1960 a fost redactor-șef al ziarului Scînteia. A publicat un faimos articol care avea drept scop delegitimarea scriitorului Tudor Arghezi, în Scînteia din 5, 7, 9 și 10 ianuarie 1947: "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei. Răsfoind volumele lui T. Arghezi."^[3] Iată câteva fragmente din articol:^[4]

Dl. Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflecta lumea morală a burgheziei.

Nici o clipă nu străbate în rândurile care exprimă principiile etico-educative ale poetului-părinte, măcar o vagă bănuială că egoismul înseamnă singurătate și că singurătatea e slăbiciune, că sprijinul cel mai puternic în clipele grele ale vieții e idealul de mai bine care-l leagă pe om de ceilalți semeni, e tocmai sentimentul de solidaritate, de dragoste față de oameni, de răspundere față de semeni. Nimic din toate acestea. (...) Și iată că în peisajul liric al d-lui Arghezi își face loc tocmai acest egoism antisocial.

Poporul, leagăn milenar al luptei pentru păstrarea vieții colective, pentru libertate, pentru mersul înainte al omului, apare în poezia lui Arghezi “clădindu-și slăvi și veacuri din nimic. Acest popor, Arghezi îi infiltrează în suflet ideea că a gusta viața e un păcat. (...) Predică poporului în poeziile sale dezamăgirea, dezgustul de viață, deznădejdea, într-un cuvânt, pesimismul, psihologia înfrântului.

Mulți ani mai târziu, Toma afirma că nu făcuse altceva decât să execute o comandă a conducerii organelor de partid, cărora li se părea că Arghezi e refractar principiului aplicării în literatura sa a normelor realismului socialist.^[4]

În 1960 a început la rândul său să fie anchetat de organele de partid în legătură cu activitatea sa în decursul celui de al Doilea Război Mondial.^[5] Tot în 1960 a fost transferat în funcția de redactor principal la Editura științifică, unde a lucrat până la pensionare, în 1975^[2]. După circa doi ani de verificări a Comisiei Controlului de Partid, în anul 1963 Sorin Toma a fost exclus din Partidul Comunist pe motivul: "dezertarea din munca de partid în anul 1940 și apoi din armata sovietică în timpul războiului fascist, pentru comportarea sa lașă pe teritoriul sovietic cotropit vremelnic de fasciști și pentru ascunderea în mod premeditat a faptelor sale nedemne în fața partidului"^[6].

În anul 1970, situația politică a lui Sorin Toma este reanalizată de către Colegiul Central de Partid prin intermediul Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, care a aprobat cererea de reprimire depusă de Toma. La data de 19 aprilie 1970, organizația de bază de care aparținea, a discutat și dezbătut cererea, și ca urmare Sorin Toma a redevenit membru al PCR

A emigrat în Israel în 1979. După 1989 a publicat volumul memorialistic „Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, redactor-șef al Scânteii din 1947 până în 1960” (București, Editura Compania, 2004)^[9].

A fost căsătorit cu Ana Toma.

Sorin Toma
Date personale
Născut	10 mai 1914 (105 ani) București, România
Decedat	8 martie 2016 Tel Aviv, Israel
Părinți	Alexandru Toma
Căsătorit cu	Kati Ernyei[1], Ana Toma (n. Grossman)
Naționalitate	română, israeliană
Cetățenie	România
Etnie	evreiască
Activitate
Alma mater	Politehnica din București, Facultatea de matematică din București, Facultatea de Limbă și literatură franceză din București
Partid politic	Partidul Muncitoresc Român, Partidul Comunist din România
Membru al C.C. al P.C.R.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ier Mărturisitor Teofilact, episcopul Nicomidiei
• Ziua Internațională a Femeii