7. /8 MARTIE 2023 - POEZIE
AGATHA VASILIU - BACOVIA
| Agatha Bacovia | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută |  Mizil, Prahova, România |
| Decedată | (86 de ani) București, România |
| Căsătorită cu | George Bacovia |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poetă scriitoare |
| Limbi vorbite | limba română |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
Modifică date / text  | |
Agatha Vasiliu-Bacovia (n. , Mizil, Prahova, România – d. , București, România), născută Grigorescu, a fost soția poetului George Bacovia; a fost o poetă simbolistă minoră. A studiat Literele și Filosofia la Universitatea din București, a fost profesor secundar de literatură română la mai multe licee. A început să publice în 1918 în revista Scena primele sale poeme sau opere în proză. Are marele merit că a avut grijă de poetul George Bacovia și s-a zbătut ca opera acestuia să fie valorificată pe deplin.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Născută la Mizil, în 1895, fiind fiica lui Șerban Grigorescu și a soției sale Maria (n. Anastasiu). Agatha a rămas orfană de mamă la patru zile după naștere, fiind crescută de o mătușă. A absolvit școala primară în orașul natal. La 14 ani se mută la București unde, după o vreme, se angajează ca funcționară la o societate de asigurări. A urmat Facultatea de Litere și Filosofie, specialitatea limba română, absolvită în 1926. A desfășurat o activitate didactică îndelungată ca profesor , între anii 1927 și 1950, la Școala Normală " Elena Doamna" și la liceele "Carmen Sylva", "Regina Maria" și "Gheorghe Șincai" din București.[1] În 22 iunie 1928 s-a căsătorit cu poetul George Bacovia, după o idilă de 12 ani, iar după moartea acestuia în 1957 a condus Cenaclul "George Bacovia" de la Bacău și Muzeul Memorial "George Bacovia" din București. În anul 1932 s-a născut fiul ei, Daniel Bacovia. A publicat în revistele Viața nouă, Orizonturi noi, Ateneul cultural (Bacău), Steaua, România literară. A semnat uneori Agatha Gr., Agatha Grozea.
Volumele publicate[modificare | modificare sursă]
- Armonii crepusculare, 1923
- Muguri cenușii, 1926
- Pe culmi de gând, 1934
- Terase albe (Proză marină), București, "Cartea Românească", 1938
- Bacovia. Viața poetului, București, Editura pentru Literatură, 1962
- Lumina, 1965
- Poezie și proză, București, Editura pentru Literatură, 1967
- Cu tine noaptea', Poezii, București, Editura pentru Literatură, 1969
- Versuri, 1970
- Efluvii, [versuri], București, Cartea Românească, 1977
- Șoaptele iubirii, București, Cartea Românească, 1979
- Poezie sau destin. George Bacovia. Ultimii săi ani, 1981
- George Bacovia, posteritatea poetului, editura Bacoviana, 1995
La Biblioteca Congresului SUA există 5 volume de Agatha Bacovia, precum și volumul: George Bacovia, Scrieri alese (1961), cu un studiu introductiv de Ov. S. Crohmălniceanu , inclusiv o evocare și o bibliografie de Agatha Grigorescu-Bacovia.[2]
Titluri de poezii[modificare | modificare sursă]
Lumină, Nocturnă, Taină, Aniversară, Cu tine, Noapte, Șoaptele iubirii, Anii, Drumuri, Natură statică, Între zi și noapte, Nu vreau să moară florile de măr (în 1981 Margareta Pâslaru a compus o melodie inspirată de aceste versuri), Cantilena, Cântecul singurătății, Imn soarelui, Decembrie, Furtuni de primavară, Tristeți din urmă, Iubita spunea.
Privirile
În sclipătul
Iubirii,
Şi nu mai dorim
Decât ultimul
Sărut
Al nici unei
Alte fericiri...
Clopotul
Cerului
Sună amurgiri...
Noaptea
Să ne afle
Îmbrăţişaţi...
Se stinge un parfum divin
De flori de sânge,
Flori de ceară
Şi violete în declin...
Privind decorul trist şi rece,
Asemena unui covor,
Un gest, o umbră,
O tresărire, un ecou...
Nu e nimic...
Tăcerea-adâncă domină
Tragicul declin,
În care trist şi-ncet se stinge
Parfumul straniu, dar divin...
Se schimbă florile-n fantome
Cu tainice priviri de mort,
Şi nu ştiu:
Florile sunt moarte?
Ori poate sufletul ce port!
Furtuni de primăvară
Şi furtuna îmi spulberă grădina
Cu fragede zambile...
Sunt singură...
În suflet am numai amintirea
C-am tors din furca vremii
Un trist fuior de zile...
Simt cum se stinge visul
Sub feerii de raze,ce se topesc în neguri
Rămase din trecut...
Durerea mea-i asemeni
Cu moartea din petale,
Pe care vijelia
Se frânge-ntr-un sărut...
O, cine se strecoară cu ispitiri deşarte
În jurul meu să crească a plânsului vorbire,
Pe umeri să-mi anine
A deznădejdii mantă
Şi-n mâni
Să-mi furişeze
Potirul cu suspine!
Îmi amurgesc şi mie anii
Ca şi ţie,
Când te-nfăşoară-a nopţilor
Magie...
Lumină din amurg şi viaţa mea,
Cu nici o stea,
Cu nici o izbândire...
Dormi peste şesuri largi de nea,
Eşti rece şi te stingi,
Lumina mea,
În trista haosului risipire...
Lumină din amurg,
Lumină grea!...
| Dimitrie Stelaru | |
 Dimitrie Stelaru portret de Ion Vlad (1953) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Dumitru Petrescu |
| Născut | 8 martie 1917 Segarcea Vale, România |
| Decedat | 28 noiembrie 1971, (54 de ani) [[București], Republica Socialistă România |
| Părinți | Dumitru Petrescu (natural), Florea Stoicea (vitreg) și Pasca Preotu |
| Frați și surori | o soră |
| Căsătorit cu | de trei ori[1] |
| Copii | doi |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet, prozator, memorialist |
| Limbi vorbite | limba română[3] |
| Pseudonim | D. Orfanul, Dimitrie Stelaru |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1935 - 1971 |
| Specie literară | poezie, roman, biografie, poveste, poem, basm |
| Operă de debut | 1935 - placheta „Melancolie”[2] |
| Opere semnificative | „Noaptea geniului”, „Ora fantastică”, „Cetăṭile albe”, „Mare incognitum”, „Zeii prind șoareci” |
| Note | |
| Premii | Premiul Uniunii Scriitorilor, 1967 |
| Modifică date / text | |
Dimitrie Stelaru (n. 8 martie 1917, Segarcea Vale, județul Teleorman – d. 28 noiembrie 1971, București, Spitalul Brâncovenesc), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, a fost un poet, prozator și memorialist român.
A debutat ca poet la mijlocul anilor 1930 când, încă elev, a publicat o plachetă intitulată Melancolie. Până în 1938 a publicat sub pseudonimul D. Orfanul (deoarece tatăl său murise pe front, în 1917), pentru ca din 1938, la îndemnul lui Eugen Jebeleanu, să adopte pseudonimul Dimitrie Stelaru.[4]
Familia[modificare | modificare sursă]
Este fiul lui Dumitru Petrescu (cizmar si, apoi, agricultor, căzut pe front în timpul primului război mondial) si al Pascăi (n. Preotu). Ulterior, mama sa se căsătorește cu zidarul Florea Stoicea.[2]
Dimitrie Stelaru a avut trei mariaje. Se căsătorește pentru prima oară la Turnu Măgurele cu o profesoară de filozofie cu care a avut o fiică. Al doilea mariaj a fost cu o pictoriță cu care a stat șase ani. Din ultima căsătorie rezultă un fiu, Eunor.[1]
Viață boemă[modificare | modificare sursă]
În anul 1940 a făcut o farsă lugubră, publicând în ziarul Semnalul un anunț prin care își anunța decesul, eveniment pe care i l-a relatat în 1967 poetului Adrian Păunescu:[5]
- „(...) presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și atîția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunțarea știrii că am murit. (...) Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămînă a urlat presa. Și cînd eram pe cale de dispariție, din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta și s-a făcut alb. Credea că sînt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sînt stafie.(...)”
Romanul autobiografic Zeii prind șoareci, apărut în 1968, ilustrează viața sa boemă, ce poate fi asemănată cu cea a lui Edgar Allan Poe[4].
Universul poetic[modificare | modificare sursă]
Afirmarea sa ca poet vine în anii ’40 cu volumele Noaptea geniului (1942), Ora fantastică (1944), Cetăṭile albe (1946), ce dezvoltă imaginea unui damnat, profet al poeziei „În deznădejdea secolului douăzeci” (Profetul, vol. C.a.). Impresionantă e ṣi zugrăvirea cuplului ca victimă a mizeriei (Maria-Maria, vol. O.f.; Poem cerṣetor, vol. N.g.), cu atât mai mult cu cât ṣtim că are origini biografice. Stelaru, la fel ca majoritatea colegilor de generaṭie, manifestă interes în crearea unei mitologii proprii. El recurge în acest sens la o onomastică stranie, în alte locuri feerică, de basm: „Eumene”, „Elra”, „Iwa”, „Regele Fără-Timp”, „Zeul vântului”. Se adaugă aici personificarea obsesiilor ṣi – în ceea ce priveṣte configurarea spaṭială – opṭiunea pentru o geografie ce ṭine de categoriile fantasticului: „Țara Chinului”, „Insula sunetelor”, „tărâmul geniilor”.
Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]
Originalitatea sa nu a trecut neobservată. Pompiliu Constantinescu a remarcat autenticitatea, prospeṭimea confesiunii ṣi, mai ales, rolul de întemeietor în literatura română al unei poezii a vagabondajului. Eugen Lovinescu, în schimb, a apreciat vizionarismul poetului, capacitatea de expresie lapidară, muzicalitatea stranie a versurilor. Ion Negoițescu îl aṣază în fruntea generaṭiei sale: „incontestabil, Dimitrie Stelaru domneṣte peste poezia scrisă de Ion Caraion, Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Constant Tonegaru”. De aceeaṣi părere e ṣi Petru Poantă: „Într-o generaṭie <pierdută>, <ironică>, <sarcastică>, a <anti-iluziei>, dominată de prezenṭa furioasă a lui Geo Dumitrescu, de imagismul frondei morale a lui Ion Caraion, de melancolia decepṭionatului Constant Tonegaru, Stelaru a fost un ṣef de promoṭie”. Aceṣti poeṭi instaurează în literatura română – după cum demonstrează Marius Nenciulescu – o nouă paradigmă poetică. Prin ea se produce „despărṭirea de radicalismul modernist (înṭeles în sens larg, adică incluzând atât purismul, ermetismul, cât ṣi poeticile avangardei) ṣi revenirea la expresivitate, una ce însă a filtrat ṣi asimilat lucrurile „viabile” din acesta”.[necesită citare]
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
- Melancolie, poesii, prefaṭă de I. Narcis, Braṣov, Tipografia G. I. Gologan, f.a., semnat D. Orfanul
- Abracadabru, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, f.a., semnat D. Orfanul
- Blestem, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, 1937, semnat D. Orfanul
- Preamărirea durerii, poeme, Bucureṣti, Tipografia Astoria, 1938, semnat D. Orfanul
- Noaptea geniului, poeme, Bucureṣti, Editura Bucovina – I. E. Torouṭiu, 1942
- Ora fantastică, poeme, cu O planetă de poet nou de E. Lovinescu, Bucureṣti, Editura Prometeu, 1944
- Cetăṭile albe, poeme, Bucureṣti, Întreprinderile de editură S.A.R., 1946
- Fata pădurarului, basm în versuri, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1955
- Gelu, [basm în versuri], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1956
- Ṣarpele Marao ṣi Vrăjitoarele, feerii, Bucureṣti, E.S.P.L.A., 1957
- Oameni ṣi flăcări, poezii, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1963
- Fata fără lună, [proză], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1967
- Mare incognitum, [poezii], cuvânt înainte de Eugen Jebeleanu, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1967
- Nemoarte, [poezii], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1968
- Zeii prind Ṣoareci, [însemnări], Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1968
- Cei din lună, [poveṣti], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
- Mare incognitum, [poezii], colecṭia „Cele mai frumoase poezii”, cuvânt înainte de Lucian Raicu, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
- Coloane, [poezii], Bucureṣti, Editura Minerva, 1970
- Înaltă umbră, [poezii], Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
- Poeme dramatice (Leru ṣi Împăratul Nix), Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
- Păsări incandescente, poeme, Bucureṣti, Editura Cartea Românească, 1971
- Casa veveriṭelor, [poveṣti], ediṭie îngrijită de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Ion Creangă, 1991
- Îngerul vagabond, poezii postume, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Eminescu, 1999
- Opera poetică, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Emil Manu, Bucureṣti, Editura Profile Publishing, 2002
- Scrieri literare, ediṭie critică ṣi studiu introductiv de Victor Corcheṣ, Constanṭa, Editura Ex Ponto, vol. VI: Proză, 2002; vol. I: Teatru, 2004
Distincții[modificare | modificare sursă]
- 1967 - Premiul Uniunii Scriitorilor' pentru volumul "Mare incognitum", ce cuprinde o selecție de versuri precum și ciclul Antirăzboinice.[4]
Ciudatul meu zeu şi prieten –
Bună dimineaţa. Vor mai trece
Până ni s-or usca versurile, milenii treisprezece.
Ceasornicul pământului îl laud
Cum zbuciumă oasele trupului tău crud;
Îl aud şi nu-l aud. Dar ochii mereu
Sticlesc deasupra paharului meu.
înfloresc
Acum înfloresc
Acum
e negură
Acum e negură
Acum
lumină
Și scrum acum
Noi n-am avut alt soare decît Umilinţa;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol şi flămînd?
Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea oraşelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni...
Cu fiecare îndărătnicie murim
Şi rana mîinilor caută pîinea aruncată.
Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceaţa legilor lor;
Pe frunţile noastre galbene au scris:
"Vagabonzi, hoţi, nebuni. Lepădaţii noroadelor.
Casa lor e temniţa. Puneţi lacăte bune fiarelor."
Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Şi spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare-
Vom avea pîine, pîine
Şi-un kilogram de izmă pe masă.
| Horia Furtună | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (63 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet dramaturg scriitor traducător politician |
| Limbi vorbite | limba română |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din Paris |
| Modifică date / text | |
Horia Furtună (n. 21 iunie 1888, Focșani, - d. 8 martie 1952, București) a fost un poet, prozator dramaturg și mason român. A semnat și cu psudonimele Horia Făget, Mercator, Ariel, Aghiuță , Ion Dracu, Mefistofel, Const. Paul. Între 1916 și 1918, a luptat în Primul Război Mondial, fiind luat prizonier și internat la Stralsund.
Debut publicistic[modificare | modificare sursă]
- 1902 în Revista Carmen cu poezia „Prietenii”
Opera[modificare | modificare sursă]
- 1924 - Făt-Frumos
- 1927 - Păcală
- 1933 - Contesa de Noailles
- 1934 - Iubita din Paris (Premiul Societății Scriitorilor Români)
- 1967 - Balada lunii, antologie și introducere de D. Micu, cuvânt final de E. Speranția
A lăsat 3 piese de teatru în manuscris: Nicolae Bălcescu, O seară la teatru și Băieți buni.
Literatură de specialitate[modificare | modificare sursă]
- 1915 - Du recours de l 'assureur contre Ies tiers responsables de la realisation du risque dans le contrat d'assurance. Paris
- 1921 - Spre o politică financiară
- 1921 - Ion C. Brătianu
Referințe și note[modificare | modificare sursă]
- Aurel Sasu (ed.), Dicționarul biografic al literaturii române, vol. I, p. 608. Pitești: Editura Paralela 45, 2004. ISBN 973-697-758-7
S-a aprins în casa lumii, noaptea, coşul, arde coşu!
Bubuie şi duduie în vatra neagră, focul roşu
Noaptea nu-şi găseşte locul;
Ceru-i plin de praf haotic, scăpărări de nicovală,
Limbi albastre de stindarde,
Arde focu-n feerie nesfârşită, focul arde,
Ies scânteile în fluvii, în vârtejuri, în năvală,
Mute,
Sute,
Miliarde.
Dar deodată
Dumnezeu opreşte vremea şi-mprieteneşte-n cer stihia,
Noi păstrăm aceleaşi inimi ce măsoară veşnicia,
Şi - privelişte ciudată -
Focul ce zvâcnea năprasnic şi-a încremenit revolta,
Noaptea-i limpede şi clară,
Şi trecând sub scânteierea răspândită şi bizară,
Noi privim cu ochi de-o clipă înstelata boltă, bolta
Lină,
Plină,
Seculară!
Un cor de glasuri argintii
Cânta voios, pe vremi, într-o
Grădină mică de copii.
Eu ascultam - copil şi eu -
Cum cântecele de la şcoală
Suiau şi coborau mereu
Pe-aceeaşi scară muzicală.
Blajinul soare se uita
Spre lumea noastră de pitici
Şi, mulţumit, se răzima
De case albe, case mici.
În vremile lui Anton Pann,
În faţa vechilor chilii,
Sub oţetar sau sub platan,
Se adunară alţi copii.
Un dascăl blând şi părintesc
Aceeaşi scară-i învăţa,
Cu glasul lui bisericesc:
Pa, vu, ga, di, che, zo, ni, pa!
Pa, vu, ga, di... şi răsunau
În aer coruri îngerşti,
Şi copilaşii-ntinereau
Bătrânul nostru Bucureşti.
Dar viaţa mea, ca viaţa lor,
A luminat, şi-apoi, alene,
S-a risipit, s-a stins uşor
Pe străzile bucureştene.
Puterea care mă-nălţa
Fugi din mine. Încotro?
Pa, vu, ga, di, che, zo, ni, pa!
Do, si, la, sol, fa, mi, re, do!
În care nu mă lămurii:
Privesc în sus
Şi spre apus;
De câtva timp mă cată moartea
Ascunsă-n norii plumburii.
De patru zile se-nvârteşte,
Prin bărăgane mari ca smoala-n cer pluteşte;
De patru zile se roteşte, se opreşte,
În larg potop de ploi se prăbuşeşte;
De patru zile vine-ntr-una
Furtuna
Ce trăsneşte.
Cătându-mă din loc în loc,
C-un uruit universal,
Se-nfig în câmp, în casa-n deal
Săgeţi adânci de foc.
Se luminează lumea toată
La fulgerul prevestitor.
Pe cine vrea? Pe cine cată?
Nu vreau să mor!
În răpăiala colosală
Se prăbuşeşte, zguduind mereu
Pământul greu,
Un trăsnet! Inima e goală
În pieptul meu!
Nu sunt destul de frământat
De rele, de-ndoieli şi de dureri?
Pe cine cauţi nencetat,
O, trăsnete ce-ntr-una cazi?
N-a fost pe ieri, pe-alaltăieri...
Va fi pe azi?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu