7. /9 MARTIE 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP
MIRCEA ELIADE
.svg){kind=small}
Mircea Eliade (n. ,[1][2][3][4] București, România[5] – d. ,[6][7][8][9] Chicago, Illinois, SUA[10])[12] a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor de origine română la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor, autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. În afară de jurnalele sale intime și manuscrisele inedite, opera completă a lui Mircea Eliade cuprinde aproximativ, peste 80 de volume. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).[13]
Copilăria și adolescența[modificare | modificare sursă]
Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia)[14][15] și al Jeanei.[16] Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni din Ținutul Covurlui.[17] A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.[18]
Familia s-a mutat între Tecuci și București, stabilindu-se în capitală în 1914[14] unde și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian) la nr.1, în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.[19]
Eliade, gânditorul[modificare | modificare sursă]
Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.
Influența italiană[modificare | modificare sursă]
Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor. O indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menționând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri [necesită citare]. În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.
India secretă[modificare | modificare sursă]
După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Cu o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.
Despre romanul său Maitreyi[modificare | modificare sursă]
Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor.[22] Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.
Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.
Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a consacrării universale.
Eliade și extrema dreaptă românească[modificare | modificare sursă]
De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a aderat la Mișcarea Legionară, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în articolele pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.
Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia și legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.[23]
Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă.[24] În prima săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. În urma unui un atac de hemoptizie, în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroeni.[24] A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938.[25]
Eliade și-a estompat ulterior activitatea legionară. În timp ce scria articole antisemite[26], a luat poziție față de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura [27],[28] și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice,[necesită citare]. În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Corneliu Zelea Codreanu [29].
Conform Deutsche Welle, el a fost „rinocerizat de legionarism și pronazism”.[30]
Anii de maturitate[modificare | modificare sursă]
Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola"[necesită citare]. Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.
Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru. Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepție ființele umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger.[31] În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind incinerat a doua zi.[32]
Eliade, artistul[modificare | modificare sursă]
Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).
Posteritatea lui Mircea Eliade[modificare | modificare sursă]
După moartea sa, Eliade a fost atacat de Adriana Berger (cea care s-a ocupat de aranjarea hârtiilor din biblioteca lui Eliade incendiată pe 18 decembrie 1985) cu acuzații de antisemitism, fără a aduce dovezi, prefigurând linia atacurilor repetate care au urmat. În România de după 1990 s-a început publicarea doar a unei părți din cele patruzeci de volume de operă științifică și literară, preferându-se reeditările, astfel că în douăzeci de ani nu s-a reușit publicarea integrală a operei eliadești. Valorile spirituale promovate de Eliade au continuat să anime proiecte culturale și după 1990, moment în care a (re)dobândit un statut de autor mitic, în sensul discuției în jurul unei opere neintegral publicată în România. Actualitatea scrierilor lui Eliade este probată de traducerea post-mortem a multora din scrierile sale (în spaniolă, italiană, portugheză etc.). În rândul tinerilor redescoperind libertatea religioasă, literatura fantastică și fronda specifică tânărului Eliade a redeșteptat interesul pentru opera și viața autorului.
Viața personală[modificare | modificare sursă]
Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fost Nina (n. Mareș, d. 1944), cu care s-a căsătorit în 1934,[34][35][36] iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998), cu care s-a căsătorit în 1948.[34][37]
Opere literare[modificare | modificare sursă]
- Romanul adolescentului miop, roman (1928)
- Gaudeamus, roman (1929)
- Isabel și apele diavolului, roman (1930)
- Lumina ce se stinge, roman (1931)
- Maitreyi, roman (1933)
- Întoarcerea din rai, roman (1934)
- Huliganii, roman (1935)
- Șantier. Roman indirect (1935)
- Domnișoara Christina, nuvelă (1936)
- India (1936)
- Șarpele, nuvelă (1937)
- Nuntă în cer, roman (1939)
- Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940)
- Nopți la Serampore, nuvelă (1940)
- Pe strada Mântuleasa..., nuvelă (1963)
- La țigănci, nuvelă (1959)
- Noaptea de Sânziene, roman (1971)
- În curte la Dionis, nuvelă (1977)
- 19 trandafiri, roman (1980)
- Viața nouă (Ștefania), roman neterminat
Lucrările publicate în limba română[modificare | modificare sursă]
- Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat la Editura Muzeul Literaturii Române abia în anul 1988, ediție curentă, Humanitas, 2004
- Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004
- Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003
- Solilocvii, 1932
- Maitreyi, 1933, roman indian
- Oceanografie, 1934,
- Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
- India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Incercarea labirintului , roman
- Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
- Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
- Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003
- Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
- Șarpele, 1937
- Fragmentarium, 1938
- Nuntă în cer, 1938
- Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
- Nopți la Serampore, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
- Mitul reintegrării, 1942
- Salazar și revoluția în Portugalia, 1942
- Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006
- Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003
- Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
- Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004
- Coloana nesfârșită (piesă de teatru), 1970 Roma "Revista scriitorilor Români", 1976 în „Secolul XX”, 1996 Editura Minerva, 2001 Editura „Destin” din Deva
- Noaptea de Sânziene, 1971
- În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004
- Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004
- Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999
- Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012
Lucrările publicate în limbi străine[modificare | modificare sursă]
- Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), în limba franceză
- Os Romenos, latinos do Oriente („Despre Români, latinii orientului”), 1943, în limba portugheză
- Tehnici ale Yoga, 1948
- Traité d'histoire des religions (1949), în limba franceză
- Le mythe de l'éternel retour (1949), în limba franceză
- Imagini și simboluri, 1952
- Yoga. Nemurire și libertate, 1954
- Le Sacré et le Profane (1956), în limba franceză
- Forgerons et alchimistes (Făurari și alchimiști), 1956, în limba franceză
- Mythes, rêves et mystères, (Mituri vise și mistere), 1957, în limba franceză
- Initiation, rites, sociétés secrètes (Nașteri și renașteri), 1958, în limba franceză
- Mefistofel și androginul, 1962
- Patañjali et le Yoga (1962), în limba franceză
- Aspects du mythe (1963), în limba franceză
- The Quest (titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969
- De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970
- Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974), în limba franceză
- Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions (1976), în limba engleză
- Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983
- Uniformes de général, nouvelles, traduction du roumain par Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1981
- Les Trois grâces, nouvelles, traduction du roumain par Marie-France Ionesco et Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1984. ISBN 2-07-070035-6
- Symbolism, the sacred, and the arts, 1985
- Briser le toit de la maison, 1986
Opere memorialistice[modificare | modificare sursă]
- Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004
- Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris)
- Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)
- Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006
- Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006
Ecranizări[modificare | modificare sursă]
- The Bengali Night (1988)
- Domnișoara Christina (1992)
- Șarpele ("The Snake") (1996)
- Eu sunt Adam! (1996)
- Tinerețe fără tinerețe ("Youth Without Youth") (2007)
- Domnișoara Christina (2013)
In memoriam[modificare | modificare sursă]
Mai multe școli și străzi din multiple orașe din țara sa natală îi poartă numele.
| Ion Caramitru | |
 Ion Caramitru în 1974 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ion-Horia-Leonida Caramitru |
| Născut | [1][2]  București, România |
| Decedat | (79 de ani)[3] București, România |
| Cauza decesului | cauze naturale |
| Căsătorit cu | Micaela Caracaș (1976-2021) |
| Cetățenie |  România |
| Religie | Biserica Ortodoxă Română |
| Ocupație | actor regizor de teatru politician |
| Limbi vorbite | limba română |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Alte nume | Pino |
| Alte premii | |
| Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic[*] (1995) Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor[*] (1997) Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Mare Cruce[*] (2000) Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler[*] Crucea Casei Regale a României honorary citizen of Bucharest | |
| Cariera politică | |
| Ministru al culturii | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Grigore Zanc |
| Succedat de | Răzvan Theodorescu |
| Partid politic | Consiliul Provizoriu de Uniune Națională |
| Prezență online | |
Modifică date / text  | |
Ion Caramitru (născut Ion-Horia-Leonida Caramitru;[4][5][6] n. ,[1][2] București, România – d. ,[3] București, România) a fost un actor de teatru și film, regizor și politician român. A fost ministru al culturii între 1996 și 2000, în cabinetul Victor Ciorbea. A fost căsătorit cu actrița Micaela Caracaș și a avut trei băieți: Ștefan, Andrei și Matei Caramitru. A fost președinte al UNITER din 1990, iar începând cu anul 2005 a fost directorul Teatrului Național din București.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Primii ani și cariera în actorie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în București într-o familie de aromâni originari din Munții Pindului.[7] Despre tatăl său, actorul spune că a stat aproape nouă ani, în trei etape, în închisorea comunistă, sub acuzația de mic burghez, ascunzător de valori, după naționalizare.[8]
Caramitru a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale clasa profesor Beate Fredanov, în 1964, debutând cu un an mai devreme la Teatrul Bulandra - cu rolul principal în Hamlet de William Shakespeare. Și-a continuat angajamentul la teatrul Bulandra un timp, jucând și în spectacole la Teatrul Național București și în diverse alte teatre.
Caramitru a fost protagonist într-o serie de producții teatrale ale unor regizori precum: Liviu Ciulei, Moni Ghelerter, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Sanda Manu, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu și Sică Alexandrescu (jucând în piese precum Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Moartea lui Danton de Georg Büchner, Oresteia de Eschil, Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams, Mincinosul de Carlo Goldoni și în multe piese ale lui Shakespeare). Ca regizor de teatru, operă și operetă, Caramitru a pus în scenă lucrări de Frederick Loewe (My Fair Lady), Marin Sorescu (A treia țeapă), Benjamin Britten (Micul coșar), Aleksei Nikolaevici Arbuzov (Minciuna), și Shakespeare (Neguțătorul din Veneția); adaptările sale la La Tragédie de Carmen a lui Peter Brook și Eugene Onegin de Piotr Ilici Ceaikovski au fost găzduite de Grand Opera House din Belfast, Irlanda de Nord.
Caramitru a jucat în peste 40 de filme de lung metraj, făcându-și debutul cu rolul secundar în Pădurea spânzuraților în regia lui Ciulei (1964). Printre cele mai cunoscute roluri sunt Vive în Diminețile unui băiat cuminte (1966), Gheorghidiu în Între oglinzi paralele (1978), Ștefan Luchian în Luchian (1981) și Socrate în seria Liceenii (1985-1987). Pentru rolul din Luchian, regizat de Nicolae Mărgineanu, i-a fost decernat Premiul Special al Juriului în cadrul Festivalului Național al Filmului din 1984. Mai târziu, Caramitru a jucat roluri minore în filme străine: el a fost anarhist în 1991 în Kafka, Tatevski în Citizen X (1995), Zozimov în Mission: Impossible (1996), contele Fontana în Amen. (2002) și un imigrant bulgar în Irlanda în Adam & Paul (2004).
Pentru munca sa în stabilirea legăturilor culturale britanico-române, Caramitru a fost numit ofițer al Ordinului Imperiului Britanic. În 1997, ministerul culturii franceze i-a acordat titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.
În mai 2005, el a câștigat concursul pentru funcția de director al Teatrului Național București, înlocuindu-l pe Dinu Săraru. Ca semn al aprecierii pentru întreaga sa activitate, în 2012 a primit o stea pe Aleea Celebrităților – Walk of Fame, din Piața Timpului din Bucuresti.
UNITER[modificare | modificare sursă]
La 19 februarie 1990, odată cu constituirea Uniunii Teatrale Române — UNITER, Consiliul de conducere al acesteia l-a ales ca președinte pe Ion Caramitru. Gala UNITER, prezentată în fiecare an de Caramitru, este unul dintre cele mai importante evenimente culturale din România.[9]
Cariera politică[modificare | modificare sursă]
Revoluție[modificare | modificare sursă]
Caramitru a intrat în viața politică ca oponent al regimului comunist în timpul Revoluției Române din 1989. La 22 decembrie 1989, după ce președintele Nicolae Ceaușescu a părăsit Bucureștiul, Caramitru și cunoscutul scriitor disident Mircea Dinescu s-au alăturat mulțimii care ocupa clădirea Televiziunii Române ajungând un personaj central al Revoluției în direct, anunțând căderea regimului Ceaușescu.[10]
Un zvon popular care a circulat imediat spunea că, fără să știe că a fost filmat, Caramitru i s-a adresat lui Dinescu spunând: "Mircea, fă-te că lucrezi!"; această versiune a evenimentelor poate să fi început ca o defăimare de către adversarii politici, cu scopul de a indica faptul că Revoluția era un front atent pus în scenă pentru o lovitură de stat.[11] Potrivit cercetării lui Alex Mihai Stoenescu, în ciuda faptului că a trecut în folclorul contemporan, o astfel de expresie nu a fost rostită; în schimb, cuvintele folosite au fost "Mircea, arată că lucrezi", la care Dinescu a răspuns "La un apel" ("[Lucrez] la un apel [către popor]") - indicând mai degrabă nepregătirea lor și preocuparea lor de a redacta rapid un document adecvat.[10]
FSN și CDR[modificare | modificare sursă]
A fost membru al Frontului Salvării Naționale (FSN), guvernul format în jurul lui Ion Iliescu, unde a fost responsabil de Cultură. După alegerile din 1990, când FSN a devenit un partid politic, s-a retras în semn de protest, argumentând că gruparea Iliescu încerca să folosească puterea executivă și prestigiul pentru a monopoliza puterea (gestul a fost precedat de demisia altor intelectualii prezenți în Consiliul FSN, inclusiv Doina Cornea și Ana Blandiana).[12] Deja membru al Alianței Civice, s-a alăturat Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat, care s-a angajat în opoziție față de FSN și a devenit ministru al Culturii după ce coaliția CDR a câștigat alegerile din 1996, în guvernele Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu.
În urma înfrângerii la alegerile din 2000 și a dezbinării partidului, el a rămas membru al unei aripi PNȚ, Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD). Caramitru s-a opus liderului PPCD Gheorghe Ciuhandu pe mai multe motive, printre care fuziunea cu Uniunea pentru Reconstrucția României;[13] a susținut o reconciliere cu fostul președinte Constantinescu,[13] și s-a numărat printre membrii PPCD care s-au declarat alarmați de posibilitatea ca Ioan Talpeș să se alăture partidului (Talpeș, care a părăsit PSD, a fost șef al Serviciului de Informații Externe al României în perioada 1992-1997).[14] În februarie 2006, el și-a dat demisia ca vicepreședinte al PPCD.[13]
Alte cauze[modificare | modificare sursă]
În 2003, argumentând că acordarea diplomelor și privilegiilor revoluționare devenise un instrument de corupție, Caramitru împreună cu alți revoluționari și disidenți (Victor Rebengiuc, Dan Pavel, Radu Filipescu și Costică Canacheu) au format organizația non-guvernamentală Asociației revoluționarilor fără privilegii.[15][16].
Figură remarcabilă în cadrul comunitatii aromâne, Caramitru a înființat "Societatea de Cultura Macedo-Română", care este în prezent implicată într-o dezbatere cu Comunitatea Aromână din România (CAR): Caramitru și suporterii lui susțin că aromânii sunt o ramură a românilor, în timp ce CAR susține recunoașterea lor ca minoritate etnică (cu reprezentare automată în Parlamentul României).[17]
În 2006, în timpul vizitei în Moldova, Caramitru a susținut că Moldova este încă o parte a României, acest lucru ducând la un conflict diplomatic între România și Moldova, iar Caramitru a fost declarat persona non grata în Moldova.[18][19]
În contextul pandemiei de COVID-19, a susținut informal campania de vaccinare a populației României. S-a vaccinat în 2021 și a declarat că „cei care anunță că nu fac vaccinul sunt niște oameni lipsiți de logică sau au alte interese”.[20] În luna mai 2021, Teatrul Național, condus de Ion Caramitru a organizat spectacolul Dineu cu proști, la care au fost acceptați doar spectatori vaccinați.[21] Acest eveniment a stârnit o manifestație în fața Teatrului Național în care instituția a fost acuzată de discriminare de către protestatarii cu mesaje anti-vaccinare.[22]
Teatrografie[modificare | modificare sursă]
Actor[modificare | modificare sursă]
- Hamlet - „Hamlet” de William Shakespeare, regia Costache Antoniu, Studioul Casandra, 1963
- Profesorul - „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, regia Costache Antoniu, Studioul Casandra, 1964
- Eminescu - „Eminescu” de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu, 1964
- Perdican - „Să nu te joci cu dragostea” de Alfred de Musset, regia Moni Ghelerter, 1964
- Mircea Basarab - „Vicarul” de Alexandru Davila, regia Sică Alexandrescu, 1965
- Vânzător de ziare - „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams, regia Liviu Ciulei, 1965
- Herault - „Moartea lui Danton” de Georg Buchner, regia Liviu Ciulei, 1966
- Bota - „Procesul Horia” de Alexandru Voitin, regia Liviu Ciulei, 1967
- Romeo - „Romeo și Julieta” de William Shakespeare, regia Val Mugur, 1967
- Cezar - „Iulius Cezar” de William Shakespeare, regia Andrei Șerban, 1968
- Malcolm - „Macbeth” de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1968
- Tommy - „Photo Finish” de Peter Ustinov, regia Petre Sava Băleanu, 1969
- Leonce - „Leonce și Lena” de Georg Buchner, regia Liviu Ciulei, 1970
- Lelio - „Mincinosul” de Carlo Goldoni, regia Sanda Manu, 1971
- Riccardo - „Vicarul” de Rolf Hochuth, regia Radu Penciulescu, 1972
- Feste - „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare, regie colectivă, 1973
- Bacon - „Elisabeta I” de Paul Foster, regia Liviu Ciulei, 1974
- Actorul - „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei, 1975
- Pașa din Vidin - „Răceala” de Marin Sorescu, regia Dan Micu, 1977
- Ferdinand - „Furtuna” de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1978
- Pericle - „Pericle” de William Shakespeare, regia Dinu Cernescu, 1981
- Hamlet - „Hamlet” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 1985
- Cotrone - „Uriașii munților” de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu, 1987
- Lelio - „Teatrul comic” de Carlo Goldoni, regia Silviu Purcărete, 1992
- Creon - „Antigona” de Sofocle, regia Alexandru Tocilescu, 1993
- Iuri Zvonariov - „Sorry” de Aleksandr Galin, regia Yuriy Kordonskiy, 2003
- Regizorul - „Șase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello, regia Liviu Ciulei, 2005
- „Dialoguri și fantezii în jazz” - spectacol de poezie și muzică alături de Johnny Răducanu, 2006
- Eduard al III-lea - „Eduard al III-lea” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 2008
- Macbeth - „Macbeth” de William Shakespeare, regia Radu Penciulescu (11.04.2011)[23]
- Pierre - „Dineu cu proști” de Francis Veber, regia Ion Caramitru, 2012
- Prospero - „Furtuna” după William Shakespeare, regia Alexander Morfov, 2014
- Viktor Rizenghevici - „UFO” de Ivan Vyrypaev, regia Bobi Pricop, 2017
- Shylock - „Neguțătorul din Veneția” de William Shakespeare, regia Alexander Morfov, 2019
Regizor[modificare | modificare sursă]
- Amintiri de Alexei Arbuzov
- Neînsemnații de Terry Johnson
- A treia țeapă de Marin Sorescu
- Forma mesei de David Edgar
- Acasă de David Storey
- Șapte dintr-o lovitură de Lia Bugnar, 2008
- Toți fiii mei de Arthur Miller, 2009
- Tragedia lui Carmen de Georges Bizet, 2010
- Dineu cu proști de Francis Veber, 2012
- Dor de Eminescu, 2012
- Bârfe, zvonuri și minciuni de Neil Simon, 2014
- Anonimul venețian de Giuseppe Berto, 2014
- Dumnezeu se îmbracă de la second-hand de Iulian Margu, 2014
- Angajare de clovn de Matei Vișniec, 2016
- Două pe față, două pe dos de Theresa Rebeck, 2018
- Noii infractori de Edna Mazia, 2019
- My fair Lady de Alan Jay Lerner, 2021
Filmografie[modificare | modificare sursă]
- Comoara din Vadul Vechi (1964) - argatul Ion Dohotaru
- Pădurea spînzuraților (1965) - Petre II
- Diminețile unui băiat cuminte (1967)
- Michelangelo (1968)
- Baladă pentru Măriuca (1969)
- Printre colinele verzi (1971)
- Despre o anume fericire (1973) - Liviu Filimon
- Porțile albastre ale orașului (1974) - tunarul Șerbănescu
- Stejar – extremă urgență (1974) - maiorul Werner von Richter
- Il racconto della giungla / Robinson Crusoe (1974)
- Oaspeți de seară (1976) - Jianu
- Instanța amână pronunțarea (1976) - Tiberiu Moga
- Casa de la miezul nopții (1976)
- Dincolo de pod (1976) - preotul Codreanu
- Trei zile și trei nopți (1976) - avocatul Dunca
- Tufă de Veneția (1977)
- Marele singuratic (1977) - pictorul Pătrașcu
- Iarba verde de acasă (1977) - profesorul Viorel Meteș
- Împușcături sub clar de lună (1977)
- Înainte de tăcere (1978) - Iancu
- Ecaterina Teodoroiu (1978)
- Între oglinzi paralele (1979) - Ștefan Gheorghidiu
- Regia: Liviu Ciulei (1979) - el însuși
- Rug și flacără (1980) - Bota
- Bietul Ioanide (1980) - prințul Max Hangerliu, comandant legionar
- Am fost șaisprezece (1980) - slt. Năstase
- Ancheta (1980) - Paul Blejan
- Castelul din Carpați (1981)
- Punga cu libelule (1981) - chestorul poliției
- Iată femeia pe care o iubesc (1981)
- Ștefan Luchian (1981) - Ștefan Luchian
- Lumini și umbre (1981) Partea I
- Lumini și umbre (1982) Partea II
- Galax (1984) - recitatorul poemului „Luceafărul”
- Ca-n filme (1984) - dr. Adam
- Declarație de dragoste (1985) - profesorul Socrate
- Promisiuni (1985) - Radu Costache
- Întunecare (1986) - Radu Comșa
- Liceenii (1986) - profesorul Socrate
- A doua variantă (1987)
- Extemporal la dirigenție (1988) - profesorul Socrate
- Jute City (1991)
- Kafka (1991) - Anarhistul
- A Question of Guilt (1993)
- An Exchange of Fire (1993) - Oscar Karel
- Two Deaths (1995)
- Citizen X (1995) - Tatevsky
- Misiune Imposibilă (1996) - Zozimov
- Deep Secrets (1996) - Caine
- Amen (2002) - Contele Fontana
- Adam & Paul (2004)
- Two Point Five Billion (2008) - Bloch
- The Necessary Death of Charlie Countryman (2013) - Victor Ibanescu
- O poveste de dragoste, Lindenfeld (2013) - dr. Simon Hermann
- Vorbe, Vorbe, Vorbe (2014)
- Herman: The Man Behind the Terror (2016) - Unchiul Corneliu
- Moromeții 2 (2018) - directorul școlii
- Cufărul (2019) - Mihai Eminescu
Premii[modificare | modificare sursă]
- Premiul revistei Cinema pentru interpretare, 1976
- Premiul Asociației Cineaștilor, 1980
- Premiul Special al Juriului pentru rolul principal din filmul Luchian, la Festivalul Național al Filmului, Costinești, 1984
- Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul Internațional de Teatru „Actor al Europei”, Prespa, Macedonia, 2016[24]
Decorații și distincții[modificare | modificare sursă]
- Ofițer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic (decorat în 1995 de către Regina Elisabeta a-II-a a Marii Britanii și Irlandei de Nord)
- Cavaler al Ordinului Literelor și Artelor (Franța 1997)
- Ordinul pentru Merit al României în grad de Mare Cruce, 2000
- Doctor Honoris Causa al Universității de Arte "George Enescu", Iași, 2008
- Crucea Casei Regale a României[25]
- Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, 2017[26]
- Ordinul Soarelui Răsare Arhivat în , la Wayback Machine., înmânat de ambasadorul Japoniei la BucureștiJ, 2017
- Cetățean de onoare al Bucureștiului, 2017[27]
- Cetățean de onoare al municipiului Ploiești, 2006[28]
| Cezar Petrescu | |||
 Romancierul Cezar Petrescu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 1 decembrie 1892 Cotnari, Iași, România | ||
| Decedat | 9 martie 1961 (68 de ani) București, Republica Populară Română | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Părinți | Dimitrie Petrescu Mirabela Petrescu | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie | România | ||
| Religie | Biserica Ortodoxă | ||
| Ocupație | romancier, nuvelist, traducător, gazetar, redactor | ||
| Limbi vorbite | limba română[1] | ||
| Activitate | |||
| Educație | Facultatea de Drept a Universității din Iași | ||
| Alma mater | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | ||
| Lucrări remarcabile | Întunecare | ||
| |||
| Modifică date / text | |||
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Cezar Petrescu (n. 1 decembrie 1892, satul Hodora, comuna Cotnari, județul Iași – d. 9 martie 1961, București) a fost un romancier, nuvelist, traducător și gazetar român, redactor la Adevărul, Dimineața, Bucovina, Țara nouă, Voința, fondator și codirector, alături de Pamfil Șeicaru, al revistei social-politice și culturale Hiena (1919-1924). Membru titular al Academiei Române (din 1955).
Date biografice[modificare | modificare sursă]
S-a născut la Hodora-Cotnari, județul Iași, fiu al inginerului Dimitrie Petrescu. Acesta era profesor la Școala Practică de Agricultură de lângă Roman (aflată în arealul actual al comunei Horia), unde viitorul scriitor a și învățat între 1901-1903 (perioadă în care instituția se transformase în Școală Inferioară de Agricultură). A urmat liceul la Roman și apoi, la Iași, unde a susținut bacalaureatul în anul 1911. A obținut licența în drept în anul 1915.
Cezar Petrescu, scriitor fecund, care, pe urmele lui Honoré de Balzac, aspira să scrie o nouă "Comedie umană", o Cronică românească a veacului XX. Este cunoscut, totodată, ca unul dintre cei mai de seamă gazetari ai primei jumătăți a secolului trecut.
Alături de Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib Mihăescu întemeiază revista Gândirea în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul (1924) și Curentul 1928; director al ziarului oficios România în 1938 și al revistei România literară, 1938 - suprimate în 1940. Se afirmă ca romancier cu romanul Întunecare (1927-1928).
Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului - în colaborare cu Mihail Novicov. În 1955 este ales membru titular al Academiei Române.
Opera[modificare | modificare sursă]
Opera lui Cezar Petrescu cuprinde circa 70 de volume publicate: romane, nuvele, piese de teatru, proză fantastică și literatură pentru copii, studii, note de călătorie și memorialistică.
Cronica românească a veacului XX[modificare | modificare sursă]
- Rodul pământului
- Scrisorile unui răzeș, 1922
- Război și pace
- Întunecare, 2 vol., 1927-1928
- Ochii strigoiului, 1942
- Plecat fără adresă
- Sosit fără adresă
- Capitala care ucide (temă semănătoristă)
- Calea Victoriei, 1930
- Greta Garbo, 1932
- Duminica orbului, 1934
- Carlton
- Oraș patriarhal, 1930
- Ciclul 1907 - Mane, Tekkel, Fares, 1937
- Noi vrem pământ, 1938
- Pământ … mormânt,
- Comoara regelui Dromichet, 1931
- Aurul negru, 1934
- Apostol, 1933 și 1944 - Scris în memoria primului sau dascǎl, Nicolae Apostol.
Rădăcini din celălalt veac[modificare | modificare sursă]
- Trilogia Romanul lui Eminescu, 1935-1938
- Luceafărul
- Nirvana
- Carmen Saeculare
- Ajun de revoluție 1848, 1954
Alte romane[modificare | modificare sursă]
- Baletul mecanic -- Romanul baletul mecanic în format pdf
Literatură pentru copii[modificare | modificare sursă]
- Fram, ursul polar, 1931
- Cocârț și bomba atomică, 1945
- Pif - Paf - Puf, 1945
- Omul de zăpadă, 1945
- Iliuță copil, 1945
- Neghiniță, 1945
Imagini[modificare | modificare sursă]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu